Parintele Arsenie Boca partea 19

VÂRSTELE LIBERTĂŢII

­

Sunt epoci în care constatăm revărsări neobişnuite de har. Prima a fost contemporană cu Iisus. Revelaţia Adevărului şi a Puterilor era în toi. Mulţi erau atraşi către Adevăr. Pentru un astfel de interval istoric Iisus ne-a spus cuvintele: „Cel ce nu-i împotriva noastră, acela e cu noi”. Revelaţia s-a încheiat. Rămânea la libertatea oamenilor - libertate pe care, primul, creştinismul a pus-o, şi a atârnat de ea toată veşnicia , ca să se vadă ce curs au să aibă lucrurile, şi, după cursul libertăţii să vină şi răspunsurile Cerului.

Au urmat şi vremi de uscăciune spirituală ca urmare a folosirii libertăţii în sens rău. Pentru aceste vremi Iisus a atras ucenicilor aminte: Băgaţi de seamă „Cine nu-i cu noi e împotriva noastră. Cine nu adună cu Mine, risipeşte” (Matei 12,30). E tocmai vremea, descoperită şi lui Pavel, a lepădării de credinţă, a lepădării libertăţii spiritului, vremea pierderii libertăţii, noaptea întunecării spiritului. E cufundarea veacului în noaptea lucrurilor din afără. - Iar El va veni a doua oară la miezul acestei nopţi.

Aşa vedea Iisus: prin lumina aceea, mai înainte de întemeierea soarelui, cu care arcuia veşnicia, ca să vină cu aceeaşi lumină în miezul nopţii omeneşti, care a pierdut sensul veşniciei. Dacă Iisus ştia cele ale veacului prin cele ale veşniciei - ca un Dumnezeu - sigur că ştia şi cele ale veşniciei prin veac, prin care avea să treacă personal, ca om.  „Apropiindu-se zilele luării Lui din lume, s-a hotărât să meargă la Ierusalim” şi a trimis înaintea Sa vestitori. Aceştia s-au oprit într-un sat samarinean, care a refuzat să-L primească (odată le făcuse mare bucurie venirea lui Iisus, două zile printre ei «Ioan 4,40»). Ucenicii n-au înţeles - şi, omeneşte era imposibil de înţeles - acest refuz. Evanghelia însă descoperă motivul: „pentru că mergea la Ierusalim”.

Viaţa lui Iisus pe pământ n-a fost înţeleasă decât de El. Dovada: ucenicii cereau blagoslovenie să se roage ca Ilie, să-i trăznească Dumnezeu pe samarineni, şi după ei, poate că pe toţi „samarinenii” vremilor. Dar Cel ce vedea peste veacuri i-a oprit, afirmând că până la sfârşitul veacurilor, până la sfârşitul istoriei, misiunea Sa e să mântuiască, nu să piardă suflete.

Când se va încheia perioada veacurilor, când şi cei mai de pe urmă ucenici ai lui Iisus vor fi trecut, ca El, prin Ierusalim,  fiindcă alt loc nu-i va primi decât o Golgotă, atunci vom înţelege că mersul libertăţii ce ne-a adus-o Iisus avea, pentru noi, Sensul Noului Ierusalim !

Prilop Joi XXII

19.X.949    Luca 9,949-56

MIEII, MISIONARI ÎNTRE LUPI

- 48 ­-

Aceasta înseamnă că Dumnezeu contează pe posibilitatea transformării naturii de lup în natură de miel. Natura întreagă a ieşit „bună foarte” prin Cuvântul lui Dumnezeu la creaţie, dar întâmplându-se decăderea omului de la spirit la lucruri, au căzut şi lucrurile, a căzut şi ,,natura” în sălbăticie.

Răutatea e o osândă, o moarte anticipată, care chinuieşte firea, dar nu e naturală, e o venetică în fire. Pe aceasta vrea Dumnezeu să o izgonească din fire, dar cu ajutorul omului, care a introdus-o în fire. I-a dat omului apostolia acestei misiuni: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte miei în mijlocul lupilor.”

Esenţialul urmărit de Iisus e revenirea întregii făpturi la Sensul ei către Dumnezeu, sensul ei originar, chiar din acest eon decăzut al lumii. Firea perversă şi firea curată, originară, stau laolaltă în raportul în care se afla un miel care bea apă dintr-un râu, faţă de lupul care se afla mai la deal, şi-i băga mielului de vină că-i tulbură apa, găsindu-i acesta motivul ,,întemeiat” să-1 mănânce. E absurditate multă şi variată lipită pe fire. Misiunea lui Iisus, dată şi mieilor, e descojirea firii de absurditate, de sălbăticie, de caricatura existenţei: demonicul.

Aceasta însemnează că Iisus contează pe un miez originar necontaminat, existent încă în fire, deşi comprimat, dar capabil să-şi recâştige dimensiunile şi valoarea paradisiacă: miezul capabil de har. Precum că acestea sunt aşa ne stau mărturie mieii lui Dumnezeu, sfinţii, în preajma cărora se îmblânzeau fiarele. Luăm la întâmplare exemplul văzut de martori în preajma sfântului Serafim, când locuia în pădurea Sarovului, că adesea erau în jurul lui deodată: vulpi, iepuri şi lupi, bucurăndu-se de bucuria sfântului. (Sfinţenia nu e tristeţe, e bucurie. Sfinţenia tristă e o tristă sfinţenie.) Iar bucuria era nota caracteristică a sfântului Serafim. Oamenilor li se adresa: „Bucuria mea”. Păcatul a creat fiarele. Sfinţenia le dezleagă de povara acestei uniforme străine.

Tot binele, toată blândeţea, toată bunătatea e un grăunte de energie divină în om, capabil să crească până la sensul şi valoarea unei misiuni. Aceasta e o misiune crescută natural şi lucrând binefăcător în jur, într-un mod de la sine înţeles. Să nu descurajeze mieii, văzând colţii lupilor rânjind, fiindcă stă mărturie istoria: lupii n-au putut mânca mieii ! Să nu descurajeze mieii, căci nu suntem „aruncaţi în lume” (Heidegger), ca ai lumii, ci suntem trimişi: plini de Sens şi Adevăr, să transfigurăm lumea.

,,Sunt candelă sub bolţile divine,

În haos spânzur, dar atârn de Tine…”

(Nichifor Crainic)

Aceasta explică minunea că mieii au biruit lupii: Mielul lui Dumnezeu era cu ei.

Prislop Vineri XXII

20.X.949    Luca 10,1-15

SMERENIE ROMANĂ

- 49 ­-

Găseşti calităţi sufleteşti unde nu te aştepji. Căpitanul roman al oraşului Capernaum, dator să facă simţită în Israel gheara Aquilei romane, dă trei dovezi de om, care au mirat profund şi pe Iisus.

Romanul acesta era democrat: alerga până la Dumnezeu pentru ordonanţa sa; şi iubea şi pe cei de alt neam, pe iudei, pe care trebuia să-i apese, după rosturile lui oficiale printre ei. Romanul acesta credea în Dumnezeu, nu în zeii romani. Şi credea bine în Dumnezeu: în atotputernicia, în atotprezenţa - şi deci în puterea la distanţă, peste orice distanţă, a Cuvântului lui Dumnezeu. El credea şi ce nu credeau iudeii: că Iisus e Dumnezeu. Şi în sfârşit, e omul real, care a trimis lui Iisus cuvintele: „Doamne nu te osteni, că nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, de aceea nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la tine, ci zi un cuvânt numai, şi se va tămădui sluga mea”.

Poate nicăieri pe pământ n-a găsit Iisus atâta smerenie. De aceea 1-a şi ridicat mai presus de Israel. Căpitanul roman din Capernaum era deodată: omul ordinei, al stăpânirii romane, omul iubirii de oameni, omul iubirii şi credinţei în Dumnezeu şi omul smereniei. Om concret şi totuşi duhovnicesc: reprezenta o centurie de ostaşi, dar mai mult, reprezenta un stil spiritual a multe centurii de sfinţi.

De aşa oameni ascultă Dumnezeu în toate vremile…

Cine ştie dacă nu, sub chipul vameşului, Iisus a ascuns tocmai calităţile sutaşului din Capernaum, pe care-1 dădea lumii model iubit de Dumnezeu…

Prislop, Sâmbătă XXII

21.X.949    Luca 7,1-10

BOGATUL ŞI SĂRACUL

- 50 -

­

Prin pilda bogatului anonim şi a săracului anumit, Lazăr, Revelaţia aruncă lumini decisive asupra soartei omului pe pământ, pe planul lumii, precum şi asupra urmărilor, cu necesitate, pe planul veşniciei.

Deocamdată desprindem câteva probleme:

I. Situaţia în lumea aceasta:

1. Slava şi mizeria existând deodată, într-un conflict surd: una în uşa celeilalte.             -  2. Slăvitul bogăţiei e anonim; săracul e numit cu numele, e Lazăr;  Lazării lumii la porţile bogaţilor ! - 3. Bogaţii nu înţeleg nimic; înţelegerea lor nu se întinde nici până la porţile casei. - 4. Câinii înţeleg mai mult; „inima de câine” au dat-o bogatului, iar ei se milostivesc şi ling bubele săracului.

II. Vine moartea. Moartea e un factor „neprevăzut” (!), care nu simplifică nicidecum, ci complică toate problemele. Moartea, în primul moment al ei, pune capăt la o stare de lucruri: coseşte şi slava deşartă şi mizeria neînţeleasă. Cu moartea se termină timpul, gâlceava istoriei, dar începe veşnicia. Năpasta morţii e: că pe bogat îl trimite în văpaie veşnică şi pe Lazăr în fericire veşnică. Dar e o acuză nedreaptă pe socoteala morţii: nu ea face deosebirea, nu moartea dă sentinţa.

Omul trece prin moarte ca printr-o poartă. Dar dincolo de poartă are întinsă înainte, aşteptându-1, veşnicia în care a trcait vremelnicia.

Bogăţia 1-a facut pe bogat egoist, materialist, nemilostiv, încolăcit de plăceri; nu s-a dezvoltat sufleteşte, nu şi-a format chip nemuritor de a fi.

Pe Lazăr, bubele şi sărăcia 1-au desfăcut din înlănţuirea cu viaţa. El răbda în nădejdea că nu va fi tot aşa, în nădejdea unei dreptăţi a lui Dumnezeu. Nu s-a înşelat în credinţa sa. Toată suferinţa şi meditaţia sa, meditaţie simplificată desigur, dar existenţială foarte sigur, au realizat din Lazăr un cetăţean spiritual al Cerului.

Nici bogăţia în sine, precum nici sărăcia în sine, n-au calitatea de a te osândi sau ferici pe planul veşniciei. Atitudinea sufletului faţă de ele e aceea care determină veşniciile. Pot fi bogaţi care se mântuiesc şi pot fi saraci care se osândesc. Unul a lăsat să i se scrie pe piatra mormântului: „Ce-am dat, am câştigat; ce n-am dat, am pierdut !”

Dincolo de cele văzute, în fondul lor, al răsfrângerii lor în suflet, e Raiul şi Iadul: două posibilităţi ale libertăţii tale, două eternităţi paralele, aici stându-ţi amândouă la îndemână, dar dincolo cu o prăpastie de netrecut între ele.

Unul din chinurile iadului e şi acesta: că văd fericirea drepţilor. Văd, pricep, înţeleg tot ceea ce erau îmbiaţi să vadă, să priceapă, să cunoască şi să trăiască încă de pe când erau pământeni - şi n-au vrut. Îşi aduc aminte de oameni, de alţi oameni, de Lazări, - ceea ce nu făceau pe pământ. Nu mai discută dacă este sau nu este Dumnezeu. Acum I se roagă, dar e târziu. Când bogatul era pe pământ râdea de nădejdea dreptului şi de rugăciunea lui; acum râd dracii de rugăciunea sa.

Cea mai sfâşietoare rugăciune e aceasta: de-a trimite Dumnezeu, de pe ceea lume pe asta, pe Lazăr să le spună la cei cinci fraţi ai săi (Sfântul Maxim Mărturisitorul ar zice: cele cinci simţuri): cum stau lucrurile după moarte, ca să nu vie şi ei în acest loc de muncă.

Rugăciune, altfel motivată în sine, dar refuzată de Avraam, zicând că au Legea şi au Revelaţia ! Iată motivarea divină a refuzului: îi cunosc: „Dacă nu ascultă de Moise şi de Profeţi (Legea şi Revelaţia) chiar de va şi învia cineva din morţi, tot nu vor crede”.

De fapt aşa a şi fost: Iisus a înviat din morţi, şi, din vremi în vremi a împlinit Dumnezeu, în diferite forme, această rugăciune biblică din adânc de genune, dar cei necredincioşi tot ca ei au rămas: încremeniţi în absoluta nepăsare.

Iată aceasta e o mare primejdie: o primejdie infinită, din cauza unui timp pierdut.

II

Umblând, am băgat de seamă că aproape la toate porţile bogaţilor a pus Dumnezeu câte un Lazăr. Multora li 1-am arătat şi le-am atras aminte de rostul lui.

Bubele lui Lazăr şi toată mizeria lui cutremură, fireşte; dar fiori de groază ne cuprind când, sub strălucirea trupească a bogatului, vedem ascunsă neagra mizerie a unui suflet fără nici o virtute, un om decăzut tuturor păcatelor, tuturor bubelor spurcăciunii, pe care nu i le lingeau nici câinii. Pe acestea i le gâdilau doar dracii.

Înmormântarea încă a fost deosebita.

A bogatului: cu surle şi prieteni, plâns de toţi.

Lazăr: dus de aprozii oraşului, ca o mortăciune.

Pe unul îl aşteptau dracii.

Pe Lazăr, Îngerii.

Două destine deosebite, ca de la Cer la Iad. Justiţia divină e oare nedreaptă ? - Nu. Scrie despre ea că: „Judecata e fără milă celor ce n-au făcut milă !” Prin urmare e cu dreptate: singur te-ai scos din împărăţia milei, neavând grijă să intri, în vremea sortită pentru aceasta pe pământ. Şi mai scrie: „Mila şi Adevărul ajung înaintea Ta”. Prin urmare iubirea şi cunoaşterea Adevărului, împlinirea iubirii şi mărturisirea Adevărului sunt cele ce ne cresc făptura noastră până la măsura de persoane ale Împărăţiei. - Şi: „Dumnezeu e Adevărul” şi „Dumnezeu este iubire”…

*

A murit un pustnic, mâncat de fiare.

A murit şi un bogat, tiran, şi a fost îngropat cu cinste.

Un călugăr, văzând acestea, s-a întrebat întru sine pentru ce această deosebire, pe care a îngăduit-o Dumnezeu, şi n-o putea pricepe. Deci rugându-se el mult şi postind, i-a descoperit Dumnezeu taina:

Pustnicul, ca om pământean, mai avea un păcat. Pentru curăţirea lui s-a dat trupul său la fiare. Bogatul făcuse şi el un singur bine, şi i s-a răsplătit lui cu cinstea înmormântării…

O femeie rea se chinuia în muncile fără de sfârşit ale iadului. Blestemând pe Dumnezeu zise şi aceasta: Dumnezeu e nedrept: numai eu n-am făcut nici un bine, Doamne ?

Auzind Dumnezeu aceasta trimite un înger să-i cerceteze faptele în văzul ei. Şi a găsit îngerul că femeia aruncase cu o ceapă după un sărac. Săracul a luat-o şi a mulţumit lui Dumnezeu de ea. „Deci am făcut nedreptate femeii” zise dreptul Dumnezeu. „Du-te, atârnă-i ceapa deasupra ei şi se va agăţa de rădăcinile ei şi aşa adu-o în Rai !”

Şi îngerul făcu aşa. Dar de mâinile şi picioarele femeii se mai agăţară mulţime de deznădăjduiţi, iar de aceştia alţii şi iarăşi alţii. Îngerul urca spre Cer un ciorchine imens de chinuiţi.  În  lumina îngerului i-a văzut femeia pe ceilalţi şi a început să strige la ei, să-i blesteme, zicând că numai pe ea a chemat-o Dumnezeu, nu şi pe ei, şi le făcea vânt cu picioarele, descotorosindu-se de ei. Valuri-valuri de oameni cădeau iarăşi în întunerec şi chin. Dar pe măsură ce cădeau oamenii, zvârliţi de răutatea femeii, îngerul urca spre Cer din ce în ce mai greu.

Când n-a mai rămas agăţat decât unul singur de mâna femeii, ea îşi desfăcu mâna de pe rădăcină să se descotorosească şi de acesta, dar, pe când acela cădea iarăşi în genuni, i se rupse rădăcina de ceapă de care se ţinuse numai cu o mână şi căzu şi ea iarăşi în adânc.

Pildele acestea, descojite de descrierea pământească, care nu merg pentru celălalt tărâm al existenţei, au tâlcul lor.

Nu-i destul să faci fapte bune: trebuie să te faci tu însuţi bun. Numai fapta bună, săvârşită adesea, te îmbunătăteşte. Faptele bune, pe lângă rostul real ce-1 au de-a ajuta pe Lazării lumii, mai au şi rostul ca să-ţi facă ţie bunătatea, milostivirea, iubirea: a doua natură. Şi îşi împlinesc rostul acesta, al doilea, cu atât mai degrabă, cu cât nu se urmăreşte acesta. E bine a face binele ca pe-un lucru de la sine înţeles, simplu şi firesc, cum răsare soarele.

Cu o ceapă zvârlită după un sărac, n-ai făcut bunătatea a doua ta natură. Dar nu e vorba de a doua natură, e vorba de revenirea la natura noastră primară, natura noastră de obârşie, la care ne readuce Iisus.

Dumnezeu a făcut totul din partea Sa. Mai urmează partea din partea noastră.

Deciziile acestea sau nepăsarea de ele, hotărăsc simplu şi decisiv de veşnicia noastră.

Mai hotărâtor nu se poate vorbi !

Prislop, Duminecă XXII

23.X.949    Luca 16,19-31

COPII ÎNŢELEPŢI

ŞI „ÎNŢELEPŢII“ FĂRĂ SENS

- 51 -­

Cei 70 de ucenici, trimişi ca nişte miei în mijlocul lupilor, se întorceau bucuroşi de reuşita misiunii, vestind pe Iisus: „Doamne, şi dracii ni se supun întru numele Tău!” Iisus le-a frânat puţin bucuria, pomenindu-le de căderea lui Lucifer şi adăugând: „Iată v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului…” ,,Dar să nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile se pleacă vouă, ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în Ceruri” (Luca 10,20).

Atunci a tresăltat Iisus de bucurie şi a mulţumit Tatălui că ascunde acestea înţelepţilor şi le descoperă copiilor. - Adică celor ce primesc ale lui Dumnezeu, într-un entuziasm de bucurie, fără umbră dialectică. În firea minţii omeneşti este sădită necesitatea unui garant al lumii, al adevărului, al realului şi al omului însuşi. Dar dacă omul nu-L primeşte pe care este, altul nu găseşte; - şi îndată nu mai este nimenea care să garanteze nici veşnicia ta. „Toate îmi sunt date Mie de Tatăl”: în garanţie, în sprijinire şi în desăvârşire.

Dacă putem fi traşi la răspundere pentru o viaţă, ca timp pierdut, şi osândiţi la o eternitate negativă, absurdă, aceasta se întâmplă că am scos pe Iisus din ale Sale: L-am scos din noi, din rostul Său în noi. Constituim o împărăţie fără El, împotriva Lui. E greu de priceput cum pentru 20-40-60 de ani pământeşti, să plăteşti fără de sfârşit. Cu toate acestea nu e nedreptate la Dumnezeu, pentru că: atâţia ani, sigur erau o vreme de ajuns pentru o decizie, în care împărăţie să fii. Viaţa aceasta nu are scopul în sine. A o trăi ca scop în sine, înseamnă să negi, sa alungi pe Iisus din tine, să alungi Sensul şi să rămâi cu non-sensul. A trăi aşa, înseamnă să răspunzi lui Iisus: toate Ţi-ar fi date Ţie, afară de mine; eu m-am dat altuia!

Dacă Iisus a fericit pe cei ce văd în El un Sens, o garanţie şi o desăvârşire, înşirând pe prooroci şi împăraţi, sigur că cei ce nu găsesc în aceasta fericirea, sunt nefericiţi şi nu-L vor vedea niciodată.

Aceia sunt „întelepţii” care şi-au pierdut Sensul.

Faţă de Dumnezeu preferaţi să fiţi copii şi fiii lui Dumnezeu veţi fi. Aceasta e o înţelepciune mai mare, una din bucuriile lui Dumnezeu, scrisă în Cartea Vieţii, pe numele fiecăruia care se decide aşa!

Prislop, Luni XXIII

23.X.949    Luca 10,22-24

UN IDEAL ÎN RUGĂCIUNE

- 52 -

­

Când a vrut Dumnezeu să pedepsească semeţia Turnului din Babilon (Facere 11,1-9) a amestecat limbile oamenilor încât, de atunci, orice neînţelegere între oameni se cheamă babilonie, zăpăceală totală. Mai târziu, vrând să pedepsească pe egipteni, fiindcă faraonii ridicaseră mâna asupra religiei, Dumnezeu a trimis neînţelegere în popor „cât nu mai era gând de preţ (ideal) care să mai unească întru sine pe toţi fiii poporului”.

Dacă babilonia a fost „obârşia” neamurilor şi a vrajbei, dintr-un duh rău, Cincizecimea a fost unificarea limbilor în Duhul Sfânt. În ziua Cincizecimii, ziua întemeierii Bisericii, toate neamurile (16 numără Faptele Apostolilor) întâmplate atunci în Ierusalim formau noul Israel, neamul cel creştinesc, toţi trăiau noul ideal al unificării într-un Duh Sfânt şi se simţeau toţi fiii aceluiaşi Tată.

Iată ce ideal a învăţat Iisus pe oameni să-1 ceară stăruitor! Acesta-i Sensul general, funcţiunea de ideal, al „Tatălui nostru”. Dumnezeu, ca Tată al tuturor oamenilor, este singurul gând care poate rezuma toate aspiraţiile oamenilor, simplificând ciocnirile „idealurilor” omeneşti. Idealurile omeneşti n-au consistenţă şi n-au garant deoarece se deapănă în planul vremelniciei şi al tragicului ei. De aci se întâmplă că termenul „ideal” duce un ponos nedrept în spate, înţelegându-se prin el termenul unei dorinţe nerealizabile.

Legarea omului de efemerul vieţii îi compromite şi termenii; dar dacă omul se decide pentru veşnicia vieţii, trăieşte conştiinţa veşniciei sale, idealul Tatălui nostru nu mai e un termen, ci un fapt. Idealul astfel urmărit în lumea trecătorului, devine un fapt real în lumea spiritului: Cine e convins de veşnicia sa, trăieşte încă de pe acum multe clipe în lumea spiritului. Cine nu are convingerea aceasta şi-a scurtat zarea şi cade pradă decepţiilor. Darul lui Dumnezeu e că poţi creşte din vedere în vedere până la cea mai largă perspectivă a existenţei.

„Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi ale altora.”

Iertarea noastră de la Dumnezeu e pusă deci în atârnare de noi. Dumnezeu consfinţeşte decizia noastră pentru alţii. În cazul când faptic noi nu iertăm, rugăciunea noastră e întoarsă pe dos de faptele noastre şi sună aşa: Doamne nu ne ierta nouă, căci nici noi nu iertăm altora. Faptele grăiesc mai tare ca vorbele, şi-s mai hotărâtoare sus.

Iată condiţia sine qua non a „Unei Turmei şi a Unui Pastor !”

Prislop, Marţi XXIII

24.X.949    Luca 11,1-10

CERERI CU TÂLC…
- 53 -

Zice careva că pe un om îl poţi cunoaşte mai bine după întrebările pe care le pune, decât după răspunsurile pe care le dă. Cuvântul se poate restrânge şi la un punct de vedere numai religios.

Adâncimea sau superficialitatea lui Dumnezeu într-un om, o poţi cunoaşte mai bine din lucrurile pe care le cere, decât din cuvintele pe care le spune. Astfel: unii nu-I cer nimic; alţii Îi cer nimicuri; unii Îi cer „socoteală”; alţii Îi cer lui Dumnezeu să facă El ce vor ei. Pomelnicul s-ar putea lungi. Prescurtăm. Plecând de la tâlcul rugăciunilor găsim şi paradoxuri minunate. Sunt sfinţi care, unii, ajungeau ca Îngerii; care, unindu-se întru totul cu voia lui Dumnezeu, de la ei nu mai voiau nimic deosebit, de aceea nici nu-I mai cereau nimic.

Aşa se aseamănă începuturile şi sfârşiturile credinţei: unii nu cer nimic, alţii nu mai cer nimic. Sfinţii cei mari, din desăvârşita credinţă şi smerenie, nu mai cereau lui Dumnezeu nici măcar mântuirea. Smerenia acestora atinsese desăvârşirea. Totuşi: mântuirea, desăvârşirea, e acel „un lucru care trebuieşte” (Luca 10,42), după cuvântul din Betania, în casa lui Lazăr. Pentru acest „un lucru” - iertarea lumii - se roagă şi sfinţii din Cer.

Dar simplificarea tuturor lucrurilor până la sensul esenţial nu e deloc treabă uşoară. Dar aşa-s rânduite lucrurile că e destul să se decidă cineva profund, şi cu urmări în viaţă, pentru a se motiva pe sine în existenţă, şi îndată îi plouă împotrivă toate „motivele” simplificate, droaia de nimicuri, vrând să-1 zădărnicească, să-i dovedească toată hotărârea o uşurătate.

De aceea trebuie mereu ţinut în focarul atenţiei: Sensul profund al vieţii noastre „cel ascuns în Dumnezeu”, şi prin urmare neatins şi neînţeles de nimicurile de la suprafaţa vieţii, chiar dacă acestea, răzvrătindu-se, ne-ar mânca de vii.

Unul din sfinţi s-a plâns de mulţimea ispitelor şi i s-a descoperit: „Ridică ispitele şi îndată nu mai e cine să se mântuiască” (avva Antonie cel Mare). Nu fără tâlc a fost lăudată cererea lui Solomon a înţelepciunii. Nouă ni-e mai uşor de ales, fiindcă Iisus, „în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei”(Coloseni 2,3) S-a întrupat între oameni.Iar a vinde şi a da de pomană toate nimicurile lumii, însemnează că Duhul Sfânt, vântul care suflă unde vrea, te-a uşurat de ele. Colbul s-a dus, zarea cunoaşterii se limpezeşte, spinii nu mai sunt, grija vieţii nu mai roade crinii pustiei. În pământul ţarinii - inima - răsare Iisus, dând vieţii Sensul de obârşie.

Pentru aceasta se roagă Împărăteasa Maică şi toţi sfinţii.

Prislop, Miercuri XXIII

25.X.949    Luca 11,9-13

SFÂNTUL MUCENIC DIMITRIE

- 54 -

A vorbi cum trebuie despre sfinţii mucenici ai Creştinismului, înseamnă a avea curajul lor: de-a vorbi din punctul de vedere al „Adevărului care nu ştie de lanţuri” (II Timotei 2 ,9).-Şi fiindcă nu-L am, mă mărginesc a vă mai citi o dată Evanghelia profetică a tuturor sfinţilor mucenici (Matei 10,16-22), iar ca tâlcuire a ei, vă citesc două locuri paralele de la sfântul apostol Pavel (II Timotei 3,1-5 şi II Tesaloniceni 2,3-12).

Locul din scrisoarea către Tesaloniceni lămureşte ultimele cuvinte ale Evangheliei: „Că tot cel ce vă va omorî pe voi să i se pară că aduce slujbă lui Dumnezeu”.

E demonicul din câte unii oameni de-a se ridica pe ei mai presus de Dumnezeu şi a pretinde ei închinarea datorată lui Dumnezeu. Aşa făceau Cezarii, pretinzând creştinilor închinare. Aceasta a fost totdeauna motivul real al muceniciei, şi va fi întotdeauna: creştinii nu se închină trufiei omeneşti. În duhul acesta, al jertfei de sine, au trăit sfinţii. Ei deţineau argumentul decisiv al mărturisirii de Dumnezeu: moartea.

Mărturisirea lui Dumnezeu cu preţul vieţii, e preţul învierii oamenilor între sfinţi.

Prislop,

26.X.949

VICTORII  FĂRĂ VICTORIE

- 55 -

Sunt draci pe care-i poate Dumnezeu scoate din oameni şi sunt oameni din care nu poate Dumnezeu scoate dracii. Mare tragedie!

Iată de pildă un fel de oameni care suspectează cea mai curată facere de bine. E o mare tristeţe în a nu vedea binele în bine. Parcă e un blestem: ies dracii dintr-unii şi se întăresc “legheoane” într-alţii. Unii dintre aceste victime sunt şi toţi cei ce nu admit dumnezeirea lui Iisus. Fiindcă Iisus e o realitate; persoana care se impune până şi măsurării timpului, şi se impune ca un Stăpân liniştit a toate; îndrăciţii la minte proiectează boala lor mintală asupra Celui mai sănătos om, numindu-L pe El conspirator cu Beelzebul.

Acest viciu de minte, acest tip de alienaţie mintală îl demască Iisus, spărgându-1 în elementele sale contradictorii şi ireductibile: absurzii aceştia trebuie să-şi recunoască absurditatea: „O împărăţie, dezbinată întru sine, mai dăinuieşte sau nu mai dăinuieşte ?”

A spune că o împărăţie dezbinată dăinuieşte, e o imposibilitate în termeni; iar a recunoaşte că nu dăinuieşte, însemna recunoaşterea Împărăţiei lui Dumnezeu, care venise. Reducerea lor la absurd, demonstrarea absurdului, ca poziţie a minţii lor, sigur că nu  i-o puteau ierta lui Iisus. Aceasta e categoria de oameni în care nu încape Adevărul: li se pare că-i înnebuneşte.

Despre ei, şi despre vremea pecetluită cu structura lor, zice Iisus: „Cine nu-i cu Mine, acela-i împotriva Mea, şi cine nu adună cu Mine, risipeşte” (Matei 12,30).

Să fie cuvintele acestea mărturisirea unei înfrângeri, sau e cuvântul judecăţii, care desparte oile de capre, încă de aici ?…

Prislop, Joi XXIII

26.X.949    Luca 11,14-23

RĂZBOIUL NEVĂZUT

- 56 ­-

„Omul, în întregimea lui, are a doua însemnătate, după Dumnezeu; un singur suflet e mai de preţ decât toată materia lumii. Omul nu e o făptură închisă în lumea de aici. El nu se mulţumeşte numai să creadă în existenţa unei lumi nevăzute, sau să deducă existenţa ei din cea văzută, ci urmăreşte să se afle într-o legătură cu ea. Dar chiar dacă n-ar urmări, el suferă o înrâurire necontenită de la acea lume, chiar când nu are cunoştinţă actuală a acestui fapt. Destinul omului nu se desfăşoară influenţat numai de factori materiali şi biologici, sau cârmuit numai de voinţa proprie, ori a celorlalţi oameni, ci asupra lui stau aplecate în fiecare clipă puterile Cerului, cât şi ale iadului, încercând să-1 înrâurească în sensul urmărit de ele.

Omul nu e o fărâmă uitată în spaţiul lumii, ci tot ce există îi poartă un palpitant interes. Însemnătatea omului se arată nu numai prin faptul că a fost creat după chipul lui Dumnezeu, ci şi în aceea că pentru fiecare şi în jurul fiecărui ins, se dă o neîntreruptă luptă nevăzută. În jurul fiecărui om e concentrată întreaga existenţă creată şi necreată, văzută şi nevăzută.” (D. Stăniloae, „Elemente de antropologie ortodoxă”).

Sunt deosebit de semnificative, în Evanghelia de astă seară, cuvintele lui Iisus că: „duhul rău caută odihnă”, pe care n-o găseşte prin pustii, ci numai în inima omului.

Şi iarăşi semnificative sunt şi cuvintele din rugăciunea Liturghiei, din timpul Heruvicului: „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru sfinţi Te odihneşti”.

Mintea şi inima, iubirea şi cunoaşterea sunt „locul” lui Dumnezeu în om. Dar şi „urâciunea pustiirii” poate să cuprindă „locul cel sfânt”, - cum zice proorocul Daniil. Deci după texte, inima şi mintea omului pot să fie: sau „odihnă” duhurilor rele şi chinuire lui Dumnezeu, sau „odihna” lui Dumnezeu şi chinuirea duhurilor rele.Avem două conştiinţe paralele: e fapt important acesta şi aproape necunoscut. Subliniem: „conştiinţa religioasă” şi „conştiinţa eului”.,,Adesea «conştiinţa religioasă» apare ca întunecată, pentru că duşmana sa, «conştiinţa eului», cu o forţă extremă, o ţine în nemişcare. Ea continuă totuşi chiar aşa să dea mărturie. O inversare a situaţiei - mântuirea - nu poate avea loc decât sub acţiunea conştiinţei religioase, normative, revelată în Iisus Hristos. În «conştiinta eului» omul se înţelege ca centru al lumii şi reduce la el toate elementele existenţei, de care se ştie conştient. În sfera «conştiinţei religioase», dimpotrivă, se descoperă în întregime dependent de o Putere care-1 depăşeşte, îl pătrunde şi-1 atrage spre Ea”. Iată la ce adâncimi se dă războiul nevăzut. Pe «conştiinţa eului» se grefează trufia, căpetenia răutăţilor. Pe «conştiinţa religioasă» se altoieşte smerenia, mama tuturor virtuţilor. Şi una şi alta au expresia lor exterioară, văzută: una, dragostea ascultării desăvârşite (Filipeni 2,8) şi alta îndărătnicia şi toată răzvrătirea. Văpaia acestui război n-o stinge decât „smerenia - dulama lui Dumnezeu”.

- Şi e mai bine a fi smerit decât a şti ce este smerenia.

Prişlop, Vineri XXIII

27.X.949    Luca 11,22-26

ROSTUL ÎNCERCĂRILOR

- 57 ­-

Darurile cu care înzestrează Dumnezeu pe oameni, - pe creştini la Botez -, sunt lumină a cunoştinţei de Dumnezeu, lumina înţelegerii lumii şi lumina dumnezeiască, în cei desăvârşiţi.

Darurile sădite în om aşteaptă vreme cu prilej, aşteaptă împrejurări de tot felul, ca să se arate cele ascunse în firea omului, fie bune, fie rele, precum şi lupta dintre ele.

Toate întâmplările şi împrejurările prin care trecem într-o viaţă , multe, de nu seamănă o zi cu alta , printre alte rosturi au şi pe acesta: să vădească, să scoată la iveală cele sădite în ascunsul omului. Şi fiindcă în om sunt două înclinări: una către Dumnezeu şi alta către sine împotriva lui Dumnezeu, încercările şi ispitele pun omul fie într-o valoare, fie într-o negaţie.

Cuvântul: „Ca să se arate gândurile ascunse ale inimii” se află în Noul Testament spus prima dată de dreptul Simion, Preasfintei Fecioare, când a adus pe Iisus prima dată în Templu. „Iată Acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora în Israil şi spre semnul căruia se va grăi împotrivă. Iar prin sufletul tău va trece sabie - ca să se dea pe faţă gândul a multor inimi.” (Luca 2,34-35)

Iată dar că Iisus stă între oameni, precum şi sfânta Lui cruce, dimpreună cu crucea Maicii Sale, „ca să se dea pe faţă gândurile a multor oameni”.

Mai departe Scriptura lămureşte că unora ispitele le sunt spre mântuire, altora spre pierzare. „Dumnezeu le trimite amăgiri puternice, ca să dea crezământ minciunii şi să cadă sub osândă toţi cei ce n-au crezut Adevărul, ci au îndrăgit nedreptatea.” (II Tesaloniceni 2, 11-12)

Pentru cei înclinaţi spre Dumnezeu, încercările au rostul lămuririi - uneori ca prin foc - a darurilor Duhului Sfânt, cum ne asigură tot sfântul Pavel. ,,Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, care, pentru bucuria pusă înainte-I a suferit crucea, n-a ţinut seamă de ocara ei.Luaţi bine aminte dar, la Cel ce a răbdat de la păcătoşi o atât de mare împotrivire, ca să nu vă lăsaţi, slăbind în sufletele voastre. În lupta voastră cu păcatul nu v-aţi împotrivit încă până la sânge (până la răstignire pe o cruce). Şi aţi uitat îndemnul care vă grăieşte ca unor fii: «Fiul meu, nu defăima certarea Domnului, nici    nu-ţi pierde cumpătul, când eşti mustrat de El (prin oameni)».

Căci pe cine-1 iubeşte Domnul îl ceartă şi pe tot fiul care-1 primeşte îl bate.

Răbdaţi spre înţelepţirea voastră. Dumnezeu vă ia pe voi ca pe nişte fii. Şi care este fiul pe care tatăl său nu-1 pedepseşte ?” (Evrei 12,2-7)

Iar unde sunt aceste daruri, prin focul ispitelor, ca aurul se fac. Cam acestea sunt de prevăzut înapoia poruncii: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune să preamărească pe Tatăl vostru cel din Ceruri” (Matei 5, 16).

A înţelege necazurile vieţii în rostul lor nevăzut, este, oricum, o lumină de preţ în sfeşnicul minţii.

Prislop, Sâmbătă XXIII

28.X.949    Luca 8,16-21

DUHURILE RELE

- 58 -

Existenţa lor e afirmată de Iisus; e confirmată de Biserică, şi împotriva lor s-au luptat toţi sfinţii. Demonii există real: sunt ceata îngerilor căzuţi în sfatul lui Lucifer, începătorul trufiei, vrând a fi el mai presus de Dumnezeu.

Dracii nu sunt idei sau sentimente neobişnuite, sau stări de nervi, căci acestor păreri le punem precis întrebarea:-Ce a intrat în turma de porci de s-a înnebunit toată şi s-a aruncat în mare ? -Au intrat ideile, sentimentele sau vreo stare colectivă de nervi?!

Dacă admitem Noul Testament şi întreita mărturie a evangheliştilor sinoptici, atunci trebuie să admitem că ei sunt fiinţe spirituale decăzute şi antrenând decăderea. Ca fiinţe spirituale intră fără piedecă şi trec prin materia vie sau moartă a lumii văzute. Pot intra în oameni, şi încă legiuni de duhuri.

,,Odihna” lor - cum zice Iisus, descriindu-i - nu şi-o găsesc prin pustii, ci în inima oamenilor, de unde fac să izvorască toate gândurile rele şi ucigaşe. „Duhul rău, odată intrat în om se multiplică într-o adevărată progresie geometrică: devine «legiune». El expropriază umanitatea din om în favoarea bestiei din el, face din om o caricatură, un monstru, un sub-om. Un suflet stăpânit de acest duh e ceva cu adevărat înfiorător. El îşi pierde îndată libertatea şi puterile ei de creaţiune şi desăvârşire. Raţiunea i se întunecă, instinctele de conservare i se atrofiază: umblă gol şi doarme prin morminte” (Gr. Cristescu). Aşa se „odihnesc” duhurile rele, dărâmând zidirea lui Dumnezeu.

Izbucnesc întrebările: cum îi lasă Dumnezeu să-şi facă de cap ?

La obârşie erau făpturi spirituale ale Cerului. Nu s-au întunecat cu totul, dovadă că cunosc şi recunosc următoarele două lucruri:

1. Dumnezeirea lui Iisus. „Demonii strigau şi ziceau: «Tu eşti Fiul lui Dumnezeu». Iisus, certându-i, nu-i lăsa să vorbească, fiindcă ştiau că El este Hristos” (Luca 4,41). (Iisus i-a oprit să spună adevărul, ca să nu fie crezuţi când vor spune minciuna.)

2. Pedeapsa lor. „Au început să strige şi să zică: «Ce este nouă şi Ţie Iisuse Fiul lui Dumnezeu ? Ai venit aici, mai înainte de vreme, ca să ne chinuieşti ?» Ei ştiu prin urmare că-i aşteaptă o pedeapsă. Când Iisus îi scotea din „odihna” lor afară, lor li se părea că a venit judecata. Totuşi li se părea lor că nu e judecata aceea care îi aşteaptă, de vreme ce aceea nu e „aici”, şi ca atare e înainte de vreme.

Măcar aceste două lucruri de le-ar şti oamenii.

*

Cum intră ?

1. - Prin oricare din cele şapte păcate de căpetenie. Întâi ca momeală, pe urmă ca obsesie, apoi ca a doua natură pervertită.

2. - Prin neîncetata lor pomenire.

3. -Prin Împărtăşania cu nevrednicie: furarea Sfintei Împărtăşanii. Primul exemplu e Iuda, care avea obsesia vânzării lui Iisus (Luca 22,3; I Corinteni 11,27-30).

4. - Ca pedeapsă pentru răutăţi.Sfântul Pavel a dat Satanei pe trei inşi.Pe doi, Imeneu şi Alexandru, ca să se înveţe să nu hulească; iar pe al treilea, „1-a dat Satanei spre pieirea trupului (- făcuse una mare -), ca sufletul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus” (I Timotei 1, 20; I Corinteni 5, 5).

Cum ies ?

1. - Prin post şi rugăciune - cu socoteală şi blagoslovenie, adică cu smerenie, care apără valoarea nevoinţelor.

2. - Cântă Biserica: „Armă asupra diavolului Crucea Ta ne-ai dat”.

Crucea îi arde. Şi orice suferinţă, primită cu mulţumire, acelaşi rost şi putere o are.

3. - Prin pocăinţă; prin Taina pocăinţei - spovedania.

4. - Smerenia văpaie le este.

5. - Pomenirea neîncetată a Preasfântului Nume al lui Iisus:„Armă în Cer şi pe pământ, mai tare ca Sfântul Nume al lui Iisus, nu este” (sfântul Ioan Scărarul). Aceeaşi putere o are şi pomenirea Maicii Domnului.

6. - Îngerul păzitor îi alungă.

Citind Evanghelia cu băgare de seamă vedem că Iisus n-a făcut nimic „la întâmplare”.  Astfel, s-a suit în corabie cu scopul anumit de-a merge să dezlege un suflet din muncile unui „legheon” de demoni, care se chinuia în lanţurile Gadarenilor. Pe mare s-a stârnit fără veste o furtună suspectă, pe când Iisus dormea. Iisus a certat pe cine avea de certat din spatele vântului şi a valurilor apei şi s-a făcut linişte mare. De ceea parte a mării îl întâmpină pe Iisus altă furtună: într-un suflet, în care dracii stârniseră viforul celei mai de pe urmă pustiiri şi decăderi. Făcuseră dintr-un om o fiară, care rupea lanţurile, şi un criminal fioros, care pustiieşte acea lature a Gadarei.

Iată un om dezorganizat de draci: pe cea mai de pe urmă treaptă a decăderii. Omul în care nu mai străluceau însuşirile omeniei; în locul lor diavolii îi dăduseră fioroasa libertate de a fi drac între oameni. Ei bine, omul acesta era totuşi un suflet. Pentru el a trecut Iisus marea. Iisus propovăduise în diferite rânduri că „sufletul e mai de preţ decât toată lumea”, şi că „Ce va da omul în schimb pentru sufletul său ?” - Enunţări abstracte, care nu prea decid pe oameni să-şi aibă grija de suflet. De aceea, cu prilejul îndrăcitului din Gadara, Iisus o ia pe altă cale:

Arată cu minune preţul unui suflet.

A pus în cumpănă un suflet, al celui mai desfigurat dintre oameni, cu preţul, - deocamdată - al unei turme de două mii de porci, nu - încă - cu „toată lumea”. Şi a dat pierzării turma de porci a Gadarenilor, pentru mântuirea unui suflet. Cumpăna aceasta, între preţul unui suflet în ochii lui Dumnezeu şi preţul turmei de porci în ochii Gadarenilor, a ieşit cu scandal. - Şi poate că tocmai scandalul ce a urmat pune mai plastic în cumpănă valoarea sufletului, întrucât Gadarenii au trebuit „să simtă” preţul sufletului, pe care îl pierduseră ei în porci. Răi de pagubă cum erau „Tot oraşul ieşi în întâmpinarea lui Iisus, şi văzându-L, Îl rugară să se ducă din hotarele lor”. (Matei 8,34; Luca 8,37). Cu alte cuvinte, pentru „paguba” ce le-a făcut-o, L-au dat pe Dumnezeu afară din hotarele lor. Ei s-au declarat pentru porci, nu pentru suflet.

Iisus s-a conformat: „intrând în corabie s-a înapoiat”. Atâta avea de făcut: gadarenilor le-a lăsat un misionar.

Şi un fost îndrăcit nu e un misionar de rând. (Gr. Cristescu)

Prislop, Duminică XXIII

I. 29.X.949 Luca 8,26-39

II.4.III.950

SEMNUL LUI IONA

- 59 ­-

„Iudeii cer minuni şi elinii înţelepciune caută”. Aşa-i caracterizează sfântul Pavel pe iudei şi pe elini.

Iisus le-a spus că din viclenie cer semne, nu din dorinţa de a crede. Drept aceea li se refuză cererea.

Totuşi Iisus şi Creştinismul dăinuieşte de-a lungul veacurilor datorită minunii Învierii lui Iisus din morţi.

Atenienii, deşi aveau pasiunea „de a şti ce mai e nou”, când au auzit pe sfântul Pavel vorbind despre învierea din morţi, aceasta li s-a părut o absurditate, şi 1-au întrerupt scurt: „despre aceasta te vom asculta altădată !” (Faptele Apostolilor 17,32).

Învierea nu încăpea nici în Templul lui Solomon, nici în Areopagul Atenei; nu o putea cuprinde nici înţelepciunea lui Solomon, nici Areopagul înţelepciunii, fiindcă aci, în Iisus, era mai mult decât Solomon, Iona şi Platon.

Acesta era scopul minunii străvechi a lui Iona, trimis la niniviteni prin pântecele chitului şi purtat trei zile şi trei nopţi prin adânc: să prefigureze cele trei zile de la răstignirea până la Învierea lui Iisus. De atunci Învierea e lumina care luminează în sfeşnicul lumii.

Nu e mirare că n-o înţeleg oamenii. Ei nu înţeleg decât lucrurile pe care le pot face ei, iar acestea toate sunt biete lucruri sub vremi.

Nici nu ne putem da seama de divina smerenie a lui Iisus, care ştia precis prin ce are să treacă şi ce biruinţă are să aibă. Iadul tot nu I-a făcut ce I-au făcut oamenii.

Acolo s-a dus ca Dumnezeu: ce putea iadul să-I facă?

Când va veni a doua oară, ca Dumnezeu în slavă, ce-I vor mai putea face oamenii ?

Iată ce „e mai mult” în Iisus decât semnul lui Iona.

Prislop, Luni XXIV

30.X.949    Luca 11,29-33

IISUS

ÎN FAŢA PREJUDECĂŢILOR

- 60 ­-

Printre păcatele minţii sunt înşirate şi prejudecăţile. În faţa lor Iisus a ieşit osândit. Acestea au şi alte nume: bănuieli, presupuneri, formalisme, etc., după intensitatea lor.

Prejudecăţile nu sunt judecăţi. Judecăţile cer un efort, o verificare; prejudecăţile nu cer nimic. De aceea stau mai la îndemână şi câştigă pe mai mulţi. Unul din gânditorii vremii noastre are cuvântul acesta: „E de-ajuns să primeşti o singură idee greşită, ca principiu conducător, ca pe urmă să nu existe absurditate posibilă, la care să nu se ajungă în chipul cel mai logic cu putinţă” (Henri Bergson).

Decăderea în formalism şi prejudecăţi era multă şi veche în Israel. De aceea Iisus a avut multe de îndurat cu ei; iar printr-unul din prooroci le atrăgea aminte: „Vai celor ce zic răului bine şi binelui rău; vai celor ce zic luminii întuneric şi întunericului lumină; vai celor ce zic adevărului minciună şi minciunii adevăr” (Isaia 5,20).

Punctul lor de vedere: - ochiul lor - aşa vedea; iar mintea judeca, în consecinţă, greşit. Acesta e „ochiul care trebuie scos” (Matei 5,29).

Structura aceasta sufletească a ochiului curat sau viciat, o descrie Iisus. Capacitatea de adevăr şi strădania întregii vieţi pentru el, luminează ochiul şi ochiul luminat de Adevăr luminează lucrurile; iar incapacitatea, refuzul Adevărului, le întunecă.

Structura interioară se proiectează în afară în câmpul realului, pe care-1 vede, după starea subiectivităţii sale, luminat de sens, sau întunecat şi fără semnificaţie.

Iisus a avut multe de îndurat de la structura formalismului iudaic; lumina lui Hristos supăra ochiul lui Israel, îmbolnăvit de prejudecăţi. Lumina aceasta le scotea ochii: ochii nopţii, punctele de vedere ale întunerecului, ale iluziei. Fariseii se sminteau de El pentru nimicuri, ca de pildă: că nu se spală pe mâini înainte de mâncare; că dacă sfărâmau ucenicii câteva spice sâmbăta (după ei însemna că treieră), El e călcător de Lege. Dar, de câte ori a fost provocat, Iisus n-a rămas dator, ci le-a făcut fariseilor cele mai aspre mustrări - deşi cu linişte - chiar dacă era invitatul lor la masă. Iisus nu putea suferi încremenirea religiei în formalism, obiectivare sau socializare. Aceasta era o decădere în Israel, permanent combătută de Iisus: căderea în literă, care ucide şi confiscă duhul; ori El aducea duhul care dă viaţă şi face liber. Iată deci obârşia conflictului ireductibil dintre Iisus şi farisei: dacă Iisus nu se poartă, nu face şi nu respectă Legea ca ei, El e un călcător de Lege şi va trebui pedepsit cu Legea. - Ceea ce au şi făcut. Sfinţenia vieţii Sale, minunile pe care nimenea nu le-a mai făcut între oameni, în loc să fie motive suficiente de a le lumina ochiul cunoaşterii Adevărului, punctul nopţii lor de vedere le răstălmăcea în cea mai gravă bănuială: că toate le face cu ajutorul dracilor. Dar, zice Scriptura, cu veacuri înainte: „Drepte sunt căile Domnului, şi cei drepţi merg pe ele; iar ceilalţi, pe aceleaşi căi, se împiedică şi cad” (Oseia 14,10)…. E grea mântuirea câte unora, şi propovăduirea ei între ei, plină de riscuri, - chiar propovăduită de Iisus: Lumina lumii (Ioan 8, 12). Cu toate acestea, şi peste acestea, e în firea luminii să lumineze şi iarăşi să lumineze…

Prislop, Miercuri XXIV

31.X.949    Luca 11,34-41

CONFLICT  DECLARAT
- 61 ­-

Nemulţumirea dintre Iisus şi farisei mocnea de mult. Dacă vreunul dintre ei numai puţin era atins de divina îndreptare, toţi se solidarizau împotriva lui Iisus, în contra-reacţiune. Dar s-a întâmplat că tocmai când credeau ei că ar putea intimida energia Reacţionarului, tocmai atunci Iisus le-a pleznit în urechi valurile urgiei divine.

Iată aşa era Iisus: cel mai milostiv cu păcătoşii şi cu păcătoasele, care-şi mărturiseau păcatele, şi în acelaşi timp, prigonitor fără egal al păcatelor minţii: făţărnicia, prejudecăţile, viclenia, cu un cuvânt fariseismul. Ierta corupţia trupească pocăită, dar nimănui n-a iertat corupţia raţiunii. A crede că eşti în regulă cu Dumnezeu, dând Templului zeciuială din izmă şi mărar, uitând dreptatea şi iubirea, e o corupţie a raţiunii: e a observa amănuntele şi a pierde principiile. Iar când amănuntele vor părea fără principii încetează şi acestea. Destrămarea religiei provine dintr-o destrămare a minţii în formalism, care apoi se stinge şi el dintr-o reacţiune împotriva lui. Iată ce voia să prevină şi să salveze Iisus: şi amănuntele şi principiile, şi copacii şi pădurea.

Dar pe lângă formalism mai era şi viclenia acestor minţi, pe care n-o putea suferi Iisus. Fariseii, vicleni fiind şi făţarnici, într-un fel erau şi într-altul arătau, nu puteau suferi îndreptarea, ci aceasta li se părea o aluzie, un atac personal. De asemenea erau sensibili şi legiuitorii.

Iisus nu s-a scuzat niciodată, dacă cineva s-a simţit atins de cuvântul Său. Dacă unii mărturiseau că se simt atinşi, îi ataca pe faţă: ,,Vai şi vouă legiuitorilor, că puneţi legi şi sarcini la alţii, iar voi nici cu degetul cel mic nu le atingeţi !”

Iată luptător, Întemeietor de religie, religia spiritului, restabilind raţiunea şi iubirea, factori principali ai persoanei, suportul desăvârşirii.

Prislop, Miercuri XXIV

l.XL949     Luca 11,42-46

FĂŢĂRNICIA  LA  RĂSPUNDERE

- 62 ­-

Războiul declarat între Iisus şi farisei, între sfinţenie şi făţărnicie, ia până şi forma mişcărilor de stradă. Cărturarii şi fariseii, deşi dispreţuiau poporul ca „blestemat şi neştiind Legea”, totuşi se bizuiau pe el, ca pe-o forţă de intimidare împotriva oricărui „om” mai tare ca ei. Ei au inventat forţa anonimă: opinia publică.

Deci, de când Iisus le zicea rechizitoriul crimelor trecutului, subliniindu-le făţărnicia: (că părinţii lor au omorât proorocii, iar ei, fiii lor, le văruiesc mormintele - dar nu din respect pentru mucenicii Adevărului, ci unindu-se cu faptele părinţilor lor împotriva proo­rocilor -), ura lor împotriva lui Iisus fierbea în clocot de cazan.

Atunci le-a apăsat şi Iisus destinul pentru toate veacurile: să răspundă de tot sângele proorocilor, ce s-a vărsat de la zidirea lumii până la sfârşitul ei. La o aşa sentinţă de osândă, reacţiunea făţărniciei a luat proporţiile rebeliunii: „Cărturarii şi fariseii au început să tăbărască straşnic asupra Lui şi să-L facă să vorbească de multe lucruri, întinzându-I curse şi căutând să prindă ceva din gura Lui, ca să-L poată învinui. Cu prilejul acesta s-au adunat zeci de mii de oameni, încât se călcau unii pe alţii.”

Iată cea mai de pe urmă zvârcolire a făţărniciei în apărare, pe care n-a mai întrecut-o decât vacarmul din curtea lui Pilat. Iată Adevărul în divina Lui persoană, degradată la o haotică apreciere de stradă. Periculoasă invenţie: strada, gloatele: criteriul Adevărului. Iată un exemplu antic de degradarea raţiunii omeneşti. „Zeiţa Raţiunii” plimbată pe umeri de Revoluţia franceză, într-o artistă de teatru, e o altă degradare modernă a aceleiaşi raţiuni omeneşti, care, aşa, credea că a lichidat pe Dumnezeu.

Mari înstrăinări de Dumnezeu! Şi în prezenţa Lui!

Aceia, prin forţa destinului, apăsat de răspunderea sângelui, nu pot fi altfel de cum au început. Pe noi, creştinii, nu ne aşteaptă, cu ei, altă soartă, decât aceea care a avut-o şi Iisus.

Ajută-ne Doamne Iisuse, să ne purtăm ca Tine !

Prislop, Joi XXIV

2.XI.949    Luca 11,47-54; 12,1

ÎN FAŢA HAOSULUI…
- 63 -

Vacarmul provocat de farisei nu L-a putut intimida pe Iisus, oricât de tare striga haosul din ei. Haosul n-a articulat nici un cuvânt care să rămână. Nu în zadar se zice că Creştinismul e a doua creaţie a lumii.

Iisus în faţa vacarmului era de fapt a doua oară în faţa haosului, din care va trebui din nou să scoată omul la demnitatea de om.

De atunci până astăzi, şi până când dăinuieşte istoria, cu acelaşi rost îi stă în faţă.

,,Când va veni lepădarea de credinţă” (II Tesaloniceni 2,3) - şi va veni -, atunci a treia oară se va afla Iisus împotriva haosului colectiv. Întâi a creat lumea din nimic. Neantul a articulat cosmosul. A doua oară a scos omul din haosul păcatului. I-a refăcut libertatea pe care i-o destrăma genunea nefiinţei. A treia oară „va fi zidirea din nou a lumii”.

Sfârşitul celor trei drame: a libertăţii, a omului şi a lui Dumnezeu; a istoriei, a antropodiceei şi a teodiceei. Cu toate acestea istoria şi lumea, aşa cum sunt, au o valoare existenţială, pentru că în ele a intervenit Desăvârşirea, dându-le Sensul, spre care sunt în marş.

Sibiu, Vineri XXIV

3.XI.949    Luca 12,2-12

CEI MAI BOGAŢI SĂRACI

- 64 -

Fără toiag, nici traistă, fără pâine, nici argint şi numai într-un rând de haine, aşa a fost prima apostolie a ucenicilor.

Iisus nu i-a aruncat în grijă: i-a descojit de grijă. „Nu poţi propovădui Împărăţia Cerurilor cu plumbii materiei pe aripi”, - se zice de obicei.

Dar Iisus nu are mentalitatea scizionistă între spirit şi materie. Nu e dualist persan. Poziţia lui Iisus e afirmarea puterii spiritului asupra materiei, primatul spiritului, puterea spiritului curat asupra spiritului decăzut, care a antrenat şi degradarea materiei.

Iisus a venit pentru transfigurare, nu pentru dualism.

Iisus le-a dat ucenicilor putere spirituală de a stăvili degradarea materiei vii, de a stăvili decăderea spirituală a omului. Decăderea spirituală, căderea în „dualism”, face din făptura omenească „şerpi” şi „scorpii” şi efect a „toată puterea vrăjmaşului”. Decăderea spirituală face din oameni fiare şi brute.

Stăvilirea acestei decăderi stă numai în puterea lui Dumnezeu, care poate reintegra libertatea omului iarăşi în sensul ei originar.

Aşa înzestrări spirituale efective erau acoperite de chipul sărăciei apostolice.

Sibiu, Sâmbătă XXIV

4.XL949    Luca 9,1-6

O MINUNE „ FURATĂ”

- 65 ­-

Iisus era chemat de durerea unui tată, să întoarcă la viaţă o copilă de doisprezece ani.

Iisus iubea copiii, de aceea mergea la ei cu durerea iubirii.

Totuşi o femeie bolnavă L-a mai zăbovit, ba l-a chiar furat pe drum.

Stăruim puţin asupra acestui furt, unic în viaţa lui Iisus.

Oare de unde ştia femeia aceea că atingându-se, chiar pe furiş, de marginea hainei lui Iisus, se va tămădui?

- O ştiinţă din credinţă. Şi femeia nu s-a înşelat.

Deşi puterea de tămăduire era de natură spirituală, totuşi bolnava a furat-o printr-o atingere materială.

Ordonanţa sutaşului din Capernaum e un caz de tămăduire de la distanţă şi prin credinţă adusă prin două delegaţii, - o cale pur spirituală.

Aci Iisus „a simţit puterea care a ieşit din El”.

Aceasta dovedeşte că organismul a scăpat  de boală, de îndată ce s-a refăcut ceea ce lipsea din plinitatea lui spiritual.

Sfinţenia e o energie. Păcătoşenia o degradare. Una reface organismul, alta îl dărâmă. Dărâmarea se opreşte de îndată ce organismul se împrumută sau chiar fură, pe firul credinţei, acea energie rară a sfinţeniei.

Iisus încă a vrut să dea pe faţă credinţa femeii, şi sigur că a privit cu dragoste acest furt original.

Sâmbăta, Duminică XXIV

5.XI.949    Luca 8,43-48

„ RÂDEAU DE IISUS…”

- 66 ­-

…Ştiinţa lor era foarte sigură de realitatea ultimă a morţii.

Învierea, cu care venise Iisus, nu încăpea nici măcar ca posibilă în ştiinţa lor, -deşi iubirea lor, de părinţi îndureraţi, ar fi fost natural să-i salte dincolo de limitele sigurei lor ştiinţe.

În mintea omului cunoştinţa morţii e numai o cunoştinţă statică. Iisus altfel cunoaşte moartea, „ca unul ce are putere” asupra ei. Una e ştiinţa neputinţei, ştiinţa limitelor omeneşti, şi alta e ştiinţa puterii nemărginite a lui Iisus. Părinţii copilei nu-L cunoşteau ca atare. De aceea crezându-L numai om ca şi ei, „au râs de El”.

Siguranţa neputinţei, sau neputinţa ca şi criteriu, a fost înfrântă simplu: de faptul învierii copilei.

Iată un râs îngheţat pe buzele mărginirii.

*

Râsul, acelaşi râs, s-a dezgheţat cu trecerea vremii.

Gânditori serioşi ai vremilor noastre, ca de pildă Heidegger, construiesc o filozofie „existenţială” pe Neant, ca ultima concluzie a vieţii.

Existenţa aceasta de aici (Dasein) nu e altceva la urma urmelor decât marşul spre moarte („Sein Zum Tode”), spre Nimicul care nimiceşte (Nichtet).

Ce ironie: o serioasă construcţie pe nimic.

Noi ştim însă, de la Iisus, că Învierea e ultimul cuvânt!

Până atunci se va tot râde; şi din ce în ce mai tare, ca să nu se audă ce a învăţat şi a făcut Iisus…

( Să se mai spună neantul nu e o energie, dar „a orbirii minţilor”.)

Iisus e cu atât mai mult Lumină şi Adevăr şi Viaţă!

Sâmbăta, Duminică XXIV

6.XI.949    Luca 8,41-56

Prislop,

7.III.950

CRINII PUSTIEI

- 67 ­-

Fariseii instigau mulţimile să vocifereze împotriva lui Iisus. Iisus, apăsător, descoperea păcatul lor cel mai greu, păcatul veşnic fără iertare: starea omului împotriva adevărului. În pauza unor atari momente culminante, un om aduce o stridenţă: vrajba lui cu frate-său, pe chestiunea averii, rugându-L pe Iisus să le împartă averea.

Se vede că omul acela n-a înţeles nimic din absurda luptă a oamenilor cu Dumnezeu, care se petrecea sub ochii lui. El n-o vedea de vrajba sa. Iată însă schimb pe schimb: nici Iisus n-a ascultat durerea lui.

De-ar fi ştiut omul acela cumpăna lucrurilor, cumpăna durerilor, de-ar fi priceput să ţie partea lui Iisus, ar fi încetat din clipa aceea necazul său. Totuşi, cu prilejul omului aceluia, Iisus destăinuieşte un nou fel de viaţă: trăirea în Providenţă, trăirea în riscul credinţei. Iisus n-a detestat munca, dar a arătat-o atârnătoare de binecuvântarea lui Dumnezeu. A zis chiar, prin apostolul Pavel: „Cine nu munceşte, nici să nu mănânce !” (II Tesaloniceni 3,10). Dar numai munca prin credinţă se binecuvintează, iar prin necredinţă ajunge o muncă zadarnică.

Autonomia omului e ultimul păcat împotriva evidenţei adevărului. Îndeajuns s-a văzut că omul nu poate substitui pe Dumnezeu: nu se poate asigura împotriva morţii, nici măcar de-un fir de păr. Multa lui ştiintă încă n-a putut face nici măcar un ou de muscă, sau un bob de grâu. Puterile ştiinţei sunt până la hotarele vieţii. De la viaţă începând sunt puterile lui Dumnezeu. Dar nici până la viaţă ştiinţa nu le poate pe toate; de pildă omul nu poate da ordin să plouă, nu poate da ordin să rodească pământul, sau să se lungească anotimpurile. „Fără Mine, sau împotriva Mea, nu puteţi face nimic!” (Ioan 15,5). E o fatalitate, că cu cât aruncă omul pietre mai tare în sus, cu atât mai năpraznic îi cad în creştet. A vrea peste puteri, a vrea să treci limitele, e o vrere în zadar.

Grijeşte-te de ceea ce atârnă de tine.

Iar o grijă care a făcut-o Dumnezeu atârnătoare de om e: a atârnării sale de El. Grija omului de Dumnezeu, simplifică grija omului de om: aşa, omul va avea de toate. Pe când, dacă omul va exclude pe Dumnezeu de la conducerea lumii şi vieţii (- ceea ce numai în fantezia lui e cu putinţă şi nicidecum de fapt -) va avea şi atunci, dar ca un hoţ, nu ca un fiu, până, treptat,va ajunge să nu mai aibă nimic.Dumnezeu nu se lasă expropriat !„Grija” zilei „de mâine” e o grijă presantă. Când conducea Dumnezeu israelitenii prin pustie, nu le îngăduia grija zilei „de mâine”: mana se strica. Pâinea cea de toate zilele o cerem pentru „astăzi”. Chiar nevrând, suntem sfătuiţi să trăim prin credinţă. Sfinţii pustiilor au trăit numai în condiţiile credinţei, punând în ordinea preocupărilor: întâi grija de mântuire. De aceea Crinii pustiei au ajuns până la strălucirile luminii divine.

Braşov, Luni XXV

7.XI.949    Luca 12,13-15; 22-31

ÎN IERARHIA RĂSPUNDERILOR

,,ORICE STĂPÂNIRE, DE LA DUMNEZEU ESTE” (Romani 13,1)

- 68 -­

Toţi oamenii sunt fiii şi slujitorii lui Dumnezeu - colaboratorii lui Dumnezeu chiar (I Corinteni 3,9) la creaţie. (Creaţia lumii nu e un fapt terminat, ci în curs.) Cu toate acestea, sau chiar de aceea, diferenţa între capacităţile oamenilor fiind evidentă, evidenţa impune o ierarhie, o conducere. De aceea Providenţa caută „iconom credincios şi înţelept” peste oameni, „care să le dea la vreme măsura de grâu”.

Textul poate fi înţeles în modul cel mai colectivist. Din punct de vedere creştin nu scrie nicăieri dacă proprietatea grâului trebuie să fie particulară sau colectivă. Ce se atrage aminte e calitatea iconomului de: „înţelept şi credincios”, care dă fiecăruia măsura de grâu la vreme. Deci măsurată după om şi după vreme.

Evoluţia societăţii omeneşti spre munca colectivă, spre organizarea pământească a omului în socialism, e acum un fapt de la sine înţeles. Ştergerea graniţelor dintre oameni e ştergerea motivelor de război între creştini. Dacă motivele religioase n-au putut face aceasta, recunoaştem ca de la Dumnezeu pe oricine care, cu raţiuni pământeşti, va putea să facă din: „săbii - şi tunuri - „fiare de plug” (Isaia 2,4).

Textul Evangheliei atrage aminte iconomilor lumii asupra atârnării sau neatârnării lor de Dumnezeu. Răspunderile sunt proporţionate misiunii încredinţate. Iar cel ce trage la răspundere „pe neaşteptate” e Dumnezeu. O mie de ani de-ar trăi ateul, tot „pe neaştepta-te” e tras de Dumnezeu la răspundere, - ca unul ce nu se mai aştepta să mai existe Dumnezeu, ba să mai şi tragă la răspundere.

Pe primejdioasă pantă, înclinată spre neant, a antrenat raţionalismul pe oameni. Toţi oamenii recunosc supremaţia adevărului, - numai cât că puţini mai ştiu exact ce mai este adevărul. Una dintre definiţiile sale, de mari ravagii, e şi echivalenţa raţiunii cu realul. De aici până la a spune că realitatea e numai ceea ce îmi spune mie mintea că e realitate, şi ceea ce îmi spune că nu e, nu există, nu e decât un pas. Afirmaţia aceasta mai cuprindea în sine un sâmbure stricat: eul. Eul e bun la locul lui, dar nu exaltat la rangul de criteriu al adevărului. Descartes, întemeind ontologia pe „cogito”, dacă şi-ar fi dat seama de consecinţele declaraţiei sale, cel puţin atâta cât s-a speriat Nobel după ce a inventat dinamita, poate că nu s-ar fi mulţumit numai cu crearea unui ,,premiu Nobel pentru pace”. Numai gândirea lui Dumnezeu echivalează creaţia. Omul e creator în fantezie, în iluzie. Cea mai fantastică creaţie a unor oameni e negativă: că nu există Dumnezeu. Iată o interpretare greşită a demnităţii omeneşti.

- Oameni pe care-i aşteaptă cea mai mare deziluzie!…

Bixadul Oltului, Marţi XXV

8.XI.949                Luca 12,4

ULTIMUL MOTIV

- 69 ­-

Se întrevede că se vor lichida toate motivele de război între oameni: motive economice, naţionale, rasiale etc.

Va mai rămâne totuşi unul: motivul lui Dumnezeu.

Iisus a azvârlit pe pământ focul acestei revoluţii: pârjolul dragostei de Dumnezeu, care aprinde împotrivă-i văpaia de ură împotriva lui Dumnezeu. Iisus a venit să arunce sabie între virtute şi păcat.

Iată oamenii învrăjbindu-se de moarte pe motivul lui Iisus.

Nu va fi casă fără gâlceavă din cauza lui Iisus.

Ultimul ideal, capabil de unificarea oamenilor, va dovedi pe oameni incapabili de el. Cu cât oamenii îşi vor pogorî destinul lor din Cer, în pământ, cu atât mai mult se va cutremura pământul sub ei: fiindcă nu este pace decât de la pacea cu Dumnezeu. Un destin răsturnat antrenează în răsturnare, antrenează în revoluţie totală, totul.

Aşa se face că cei ai lui Dumnezeu, „cunoscând spiritul vremii”, cunoscând înclinarea omului spre Dumnezeu, au pacea Lui; pe când ceilalţi, ignorând Sensul existenţei, iubind faţa exterioară a lumii, se găsesc în afară de Sens, munciţi lăuntric de pârâşul conştiinţei care, şi fără credinţa lor, îi va aduce la judecata lui Dumnezeu.

Iar Judecătorul va da dreptate pârâşului „conştiinţă”, fiindcă aceştia nu s-au împăcat cu ea, pe când mergeau alături stadia vieţii acesteia.

Iisus destăinuie şi aceasta: că li s-a prevăzut o temniţă care să samene cu ei, cu existenţa lor negativă. Acolo nu există Dumnezeu, decât ca un coşmar, ca un chin absolut. Iată dreptatea care atârnă peste ucigaşii dreptăţilor.

Bixadul Oltului, Miercuri XXV

9.XI.949                Luca 48-59

DINCOLO DE ÎNTÂMPLĂRI…

- 70 -

Dacă „nici un fir de păr nu se mişcă din capul omului fără ştirea lui Dumnezeu”, cum se poate că uneori dau oamenii peste câte-o moarte năpraznică, greu de împăcat cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu de om?

Drept că viaţa nu e un scop în sine. Scopul ei e dincolo de zare. Dumnezeu asigură viaţa când aceasta e trăită în funcţie de sensul ei metafizic, devenit conştient. Dar şi atunci se petrec nedumeriri în privinţa asigurării vieţii.

Lui Iisus I s-au adus la cunoştinţă două categorii de accidente: mai mulţi galileieni au fost omorâţi din ordinul lui Pilat, fiindcă au rugat pe Iehova, cu jertfe, împotriva stăpânirii romane; iar a doua, că în Siloam a căzut un turn peste 18 oameni. Iisus a asigurat că oamenii aceia n-au fost cei mai păcătoşi dintre oameni; iar cei rămaşi, pentru că au rămas, nu sunt cu aceasta mai puţin păcătoşi ca ei. Dacă nu se pocăiesc, pe toţi îi aşteaptă aceeaşi soartă.

Iisus mai dă o pildă cu smochinul neroditor. Din alte locuri rezultă că vierul e Iisus, iar smochinul, ca şi via, e neamul omenesc. Iisus intervine trei ani înaintea Tatălui şi abia într-al patrulea se învoieşte la tăierea lui. Dacă neamul omenesc nu aduce „roade vrednice de pocăinţă” - cum striga cel mai sălbatec din prooroci -, tăierea îl aşteaptă (Matei 3,10; Luca 3,8-9).

Toate pedepsele sunt văzute ca venind de la Dumnezeu, plată pentru păcate. Cu toate acestea Dumnezeu nu pedepseşte, aici, toate păcatele. Oamenii aşa ar vrea. Fiindcă ei nu pot răbda, se întreabă: cum mai rabdă Dumnezeu? Mulţi, din cauza acestei răbdări divine, îşi pierd siguranţa în existenţa lui Dumnezeu. De aceea, ştiind Dumnezeu slăbiciunea credincioşilor şi desfrâul răutăţii, mai intervine din când în când, cu întâmplări înfricoşate între oameni. Nu pedepseşte toate relele aici şi imediat, precum nici nu răsplăteşte tot binele aici şi numaidecât - cred că din următoarea raţiune:

Dacă ar pedepsi toate relele aici, ar putea însemna că lumea aceasta e singura care există. Dacă ar pedepsi toate relele imediat, ar însemna că se teme de puterea răului, care, nepedepsită imediat, i-ar periclita stăpânirea lumii.

Dacă ar răsplăti tot binele aici, ar însemna acelaşi lucru, că există numai lumea aceasta. Dacă ar răsplăti tot binele imediat, ar însemna că sufletul există numai în lumea aceasta, cu alte cuvinte sufletul n-ar fi nemuritor; deci Dumnezeu trebuie să se achite urgent de îndatorirea ce i-a făcut-o omul. Că Dumnezeu uneori pedepseşte răul şi uneori răsplăteşte binele, e ca să ştie omul că răul se pedepseşte şi binele se răsplăteşte.

Dacă o face rar în lumea aceasta, e semn că o face sigur în cealaltă. Dacă uneori nu răsplăteşte binele dreptului e semn că-i lucrează răbdarea. În amândouă cazurile Dumnezeu aşteaptă sfârşitul omului: în ce sfârşeşte omul; fie că a fost multă vreme bun, dar pierzând răbdarea în nevoinţele binelui, îşi pierde socoteala şi deci plata, fie că a fost multă vreme rău „şi venindu-şi întru sine” se întoarce către Dumnezeu, şi cele de pe urmă ale omului au ultimul cuvânt.

O răsplată aici şi imediată, pentru toate faptele, ar dăuna libertăţii omeneşti. Răul nu  s-ar face de frica pedepsei. Binele s-ar face din interesul răsplăţii. S-ar micşora ceva din slava lui Dumnezeu şi s-ar micşora şi prestigiul fiinţei omeneşti.

Iată prin urmare la ce climat de libertate şi dragoste dezinteresată vrea Dumnezeu să-şi ridice fiii, la Sensul lor metafizic, cel ascuns în Dumnezeu, care Duh este şi Iubire şi Adevăr, şi acestea fac şi pe oameni cu adevărat liberi şi cunoscuţi şi lor înşişi ca mare.

Bixadul Oltului, Joi XXV

10.XI.949              Luca 13,1-9

UCIGAŞA CETATE

- 71 ­-

În sfârşit: iată şi nişte farisei milostivi: îi aduc lui Iisus vestea că Irod vrea să-L omoare, deci să se ducă de prin părţile acelea. Iisus îl ştia pe Irod capabil de rele, totuşi nici cea mai uşoară înfricare nu i-a pricinuit vestea; dimpotrivă i-a zis „vulpe bătrână”, ca unul ce umbla cu două feţe între slăbiciunile lui Israel şi ale slăbiciunii romane, şi i-a trimis vorbă cu aceiaşi vestitori, că puţine zile mai are şi ştie ce-L aşteaptă, dar în Ierusalim. Ierusalimul, cetatea lui David, cetatea Templului lui Solomon, una din cele şapte minuni ale antichităţii, dar calificată de faptele ei: cetatea ucigaşă de prooroci, multe osânde şi-a luat, şi n-a învătat; şi-o va lua şi cu Iisus.

Toată strădania lui Iisus de-a aduna pe fiii sfintei cetăţi, cum adună găina puii sub aripi, a fost zădărnicită de conducerea din Ierusalim. Dar bine cu sila nici Dumnezeu nu face. Dar dacă Dumnezeu vrea binele şi omul îi stă împotrivă, împotrivirea are urmări.

Conducerea din Ierusalim a avut prilejul să vadă ce a păţit falnica cetate pentru faptele locuitorilor ei, cu prilejul ducerii lor în captivitatea babilonică. Ieremia proorocul se întreba în durere: „Cui i-ai mai făcut, Doamne, ce ne-ai făcut nouă?” Cu toate acestea istoria nu i-a învăţat nimic pe contemporanii lui Iisus.

Drept aceea Ierusalimul se va pustii din nou. Iisus i-a prezis pustiirea: o pustiire din care nu se va mai reface niciodată. Urgia lui Titus la anu1 70, n-a mai lăsat în picioare decât „zidul plângerii”. Acesta a mai rămas din ucigaşa cetate. Dărâmarea cetăţii a început mai devreme: în prima Vinere a patimilor, când un fulger al mâniei divine a rupt în două catapeteasma Templului lui Solomon. Aceasta a fost dărâmarea spirituală a lui Israel. De atunci nu mai au ei Templu, nici prooroc.

A încercat Iulian Apostatul să contrazică profeţia Mântuitorului, vrând să restaureze Templul dar, cu o suliţă în piept, a sfârşit declarându-se învins de Galileian. Dar în Ierusalim strigă şi pietrele, mai ales cele care n-au mai rămas una peste alta, mărturisind şi aşteptând zdrobite: Noul Ierusalim. (Apocalipsă 21,2).

Bixadul Oltului, Vineri XXV

11.XI.949              Luca 13, 31-35

VIEŢI NĂRUITE ŞI SFINŢI

- 72­ -

La o zi după Schimbarea la Faţă în munte, jos, la poale, Îl aştepta contrastul: gloata, din care s-a desprins tragedia unui tată: singurul lui copil era muncit de crize epileptice.

Iacov, Petru şi Ioan văzuseră în munte Omul, în slava veacului viitor, iar la poalele muntelui îi aştepta un exemplar din tragedia veacului de acum. Contrastele au însuşirea să strige realităţile mai tare; au însuşirea să provoace ieşirea din contrast. Totuşi ucenicii    n-au putut stinge stridenţa tragediei; n-au putut redresa o viaţă năruită. Omul singur nu poate ieşi din contrast şi nici pe altul nu-1 poate scoate.

Limitele omului sunt limitele sfinţeniei sale.

Iar Sfânt e numai Dumnezeu. Focul şi lumina nu sunt în natura fierului, dar uneori sunt nedespărţit unite. De altfel singurul leac al vieţii, care s-o scape de năruire, numai sfinţenia rămâne. Sfinţenia e refacere şi efectivă şi preventivă. Datori de-a-o câştiga sunt toţi oamenii care vor să se mântuiască.

Sfinţenia tare seamănă a sănătate originară, a strălucire lină a spiritului. Unde sunt acestea şi Dumnezeu se odihneşte, unde lipsesc şi Iisus îşi pierde răbdarea.

Iisus a tămăduit epilepticul prin atotputernicia Sa asupra făpturii. Dar ceea ce vrea Iisus e să năzuiască omul a trăi în modul credinţei şi al sfinţeniei, care previn viaţa să nu ajungă o ruină.

Putregaiul nu există prin sine: e o negaţie întâmplată în ceva sănătos. Boala nu există prin sine însăşi, există numai bolnavi. Dacă oamenii ar urmări din neam în neam sfinţenia vieţii, negativele acestea ar putea să dispară ca accidente ale vieţii. Dar cel mai greu lucru cu putinţă e să îndupleci omul să urmărească statornic realizarea sfinţeniei. E de neînţeles faptul că vede omul câte năpaste îndură fără rezemarea vieţii sale în Dumnezeu şi totuşi nu se reazemă pe El. În faţa acestei tragedii a neputinţei; ne resemnăm cu puţini fraţi    de-ai noştri, oameni, care au ajuns, încă din veacul acesta, urgisit de păcate, până la strălucirile Schimbării la Faţă.

Covasna, Sâmbătă XXV

11.XI.949  Luca 9,37-43

SAMARINEANUL

- 73­ -

A zis necredinţa că evangheliştii au creat pe Iisus. Adică doi pescari, un doctor, Luca, şi Matei vameşul. Critica nu şi-a dat seama la ce înălţime nemaiîntâlnită ridică astfel nişte oameni de rând.

Iată de pildă un legiuitor pune, viclean, întrebarea: „Învăţătorule ce să fac să moştenesc viaţa veşnică?”

La o întrebare vicleană, obişnuit, nu se răspunde decât subliniindu-se viclenia. Dar Iisus răspunde neobişnuit de frumos, ca şi când întrebarea ar fi izvorât din cea mai existenţială sinceritate - probabil şi pentru că era pusă problema vieţii veşnice: ceva nou pentru urechile lui Israel. Iată o distincţie, o nobleţe sufletească, imposibil de scornit.

Pilda Samarineanului nu e numai o pildă; e totodată şi revelaţia misiunii viitoare a Bisericii, e şi angajarea omului în asemănarea cu Samarineanul: creşterea omului în neamul Samarineanului (- căci Samarineanul era de alt neam decât cel căzut între tâlhari).

Pogorârea din Ierusalim în Ierihon e decăderea omului din starea de Rai a conştiinţei, în starea ei din lumea aceasta, rănită şi mai moartă, de tâlharii cei de gând.

Legea şi Proorocii, neputând să-i ajute, au trecut pe alăturea, asemenea şi Leviţii nu    i-au ajutat nimic cu jertfele.

A venit un străin, neam urgisit în Israel, căruia i s-a făcut milă de om, şi s-a apropiat de răni, le-a spălat cu vin (usturimea pocăinţei), le-a uns cu untdelemn (celelalte Taine), i-a luat firea sa în spate (Întruparea lui Dumnezeu). A petrecut împreună cu omul, 1-a dat în grija Bisericii. Iar a doua zi, după Înviere, pecetluind al doilea din cei doi bani de cheltuială: Noul Testament, a dat Bisericii grija de om, precum şi cele două Testamente, Legea şi Harul. Toată bătaia de cap cu omul şi tămăduirea conştiinţei sale, o are Biserica, până la a doua venire a Samarineanului, când i se va răsplăti ei osteneala. Iată adevărata împlinire a Legii în iubire. Iată Samarineanul, adevăratul aproape al conştiinţei căzute între tâlhari. Iată cu Cine urmează să fim asemenea şi ce să facem, ca răspuns la problema vieţii veşnice.

Bixadul Oltului, Duminecă XXV

12.XI.949              Luca 10,25-37

RĂSPLATA ÎN LUMINĂ

- 74 ­-

Intrând Iisus în casa unui fariseu să mănânce pâine, şi fiind Sâmbătă în ziua aceea, s-a întâmplat să mai fie la masă şi bogaţi şi rudenii de ale fariseului.

Iisus, deşi oaspe, deci obligat la politeţe, face totuşi o aspră îndreptare stăpânului casei care L-a invitat; anume: dacă vrea să aibă un folos, să nu mai cheme rudeniile şi bogaţii la masă, că aceştia îi pot anula binefacerea, chemându-1 şi ei la rândul lor, ci să cheme săracii, orbii, şchiopii şi neputincioşii, fiindcă aceştia n-au să-1 poată răsplăti niciodată. Şi cum toată fapta are răsplată, în locul săracilor rămâne Dumnezeu dator cu răsplătirea.

Dar termenul lui Dumnezeu la care răsplăteşte până şi „un pahar de apă” e ziua Învierii.

Dar precum „stea de stea se deosebeşte în strălucire” (I Corinteni 15,41), aşa va fi deosebirea şi între strălucirile pe care le vom avea întreolaltă „fiii învierii”.

În această strălucire, a Învierii, răsplăteşte Dumnezeu faptele rămase nerăsplătite pe pământ.

Şi aceeaşi răsplată o au şi toate ocările, răbdate cu senin, stropi din noroiul lumii, pe veşmântul alb, atunci se vor schimba în scăpărări de stele.

Braşov, Luni XXVI

13.XI.949  Luca 14,12-15

CONDIŢIILE UCENICIEI

- 75 -

Sunt multe chipuri de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, dar numai o uşă: Iisus.

A fi ucenicul lui Iisus, ucenicul Adevărului, înseamnă să-ţi faci inventarul libertăţii.

„Adevărul vă va face liberi”. „Libertatea (e a) fiilor lui Dumnezeu”. „Cine nu se va lepăda de sine (- nu va fi liber şi de sine), nu va putea fi ucenicul Meu”…

Totuşi iniţiativa porneşte din amândouă părţile: şi de la Dumnezeu şi de la om. Dar şi iniţiativa omului spre Adevăr tot Dumnezeu o trezeşte. De aci începe faza conştientă a deciziei. De acum ucenicul trebuie să ştie cât costă decizia sa: liber de mamă, tată, nevastă, copii.

Iisus confiscă total: rupe lanţurile firii, dezleagă omul.

A fi ucenicul lui Iisus însă nu însemnează a te opri la mijlocul uceniciei. A fi ucenicul lui Iisus însemnează a prevedea un război şi a-ţi zidi o cetate. A nu-ţi face socoteala aceasta însemnează a risca să te faci de râs. Iar a nu te face de râs însemnează a urma pe Iisus toată calea vieţii Sale pământeşti, chiar dacă ultimul pas al căii îl vei avea de făcut de pe-o cruce.

„Dumnezeu poartă paşii omului”; iar aceştia sunt marile hotărâri spre El.

Acestea sunt şi fazele întregii Creştinătăţi spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Sibiu, Marţi XXVI

14.XI.949  Luca 14,25-35

„PRIETENUL PĂCĂTOŞILOR”…

- 76 -­

Păcătoşi, cu toate acestea, au un prieten: pe Iisus.

Din ceasul în care cunoşti că eşti păcătos, te-ai schimbat din vrăjmaşul lui Dumnezeu în prietenul Lui. Dumnezeu nu este vrăjmaşul omului niciodată - că nu poate - şi nici nu se schimbă, acelaşi fiind. Schimbarea e a omului. Nici îngerii răi nu se mai pot schimba, numai omul.

Schimbarea care bucură Cerul e din rău în bine. Este şi schimbare din bine în rău. Prima e convertire, a doua tăgăduire. Definitive nu-s nici una. Până la moarte există posibilitatea căderii şi a convertirii - dar moartea fixează ori una, ori alta din posibilităţi.

Toată suferinţa e a divinului prieten, care te aşteaptă la toate răspântiile lumii, să-L recunoşti prieten. În divina-I prezenţă tu te recunoşti păcătos.

„Drepţii” nu se recunosc păcătoşi; ei sunt „drepţi” în ochii lor sau înaintea oamenilor. Pe când în ochii Domnului „nici Cerul nu este destul de curat” (Iov 15,15 şi 25,5).

Când crezi despre tine că eşti drept ai închis toate posibilităţile tale de desăvârşire. Când ştii că eşti păcătos, când eşti convins de nedesăvârşirea ta, e semn că Cel desăvârşit e lângă tine şi conştiinţa ta, ochiul celor cereşti, strigă diferenţa între El şi tine.

Prietenul păcătoşilor aşteaptă pe toţi cei ce au să se mântuiască, îi caută, îi aşteaptă, aleargă după ei,- şi face aceasta până la sfârşitul lumii, până prinde şi pe ultimul om al Împărăţiei Sale.

Iată o preţuire a omului.

Iată o nevăzută dimensiune a Crucii.

Sibiu, Miercuri XXVI

15.XI.949   Luca 15,1-10

ICONOMUL NEDREPT

- 77 -

Pilda aceasta poate fi înţeleasă şi în sensul ei literal. Iconomul denunţat că risipeşte, că lucrează după alte norme decât ale capitalizării dobânzii, la o adică, îşi face prieteni pe datornici, iertându-le jumătate din datorii, ca să fie primit în casele lor, când va fi dat afară din iconomie. E o socoteală părtinitoare de oameni, deşi păgubitoare de avuţie. Dar, întrucât totuşi, pune omul mai presus de avuţie, socoteala sa e găsită, în felul ei, mai bună decât a fiilor luminii.

Totuşi pilda aceasta e una din cele mai grele şi mai pline de înţelesuri.

Diavolul ştie cât iubeşte Dumnezeu pe om, de aceea îl pârăşte neîncetat înaintea lui Dumnezeu, că-i risipeşte avuţiile.

Omul este iconomul lui Dumnezeu al lumii. Îngerii căzuţi au fost aruncaţi pe pământ. De aici tot războiul văzut şi nevăzut asupra proprietăţii lumii.

A scoate din preţul lumii un câştig lui Dumnezeu, câştigul acesta înseamnă jaf în păruta proprietate a căzuţilor îngeri, deci motive de pâră şi război omului.

Fiindcă proprietatea lumii e discutată între om şi pârâş, ea e o avuţie nedreaptă. Peste tot nu lumea aceasta e avuţia caracteristică firii nemuritoare a omului. Aici e pus doar iconom nedrept, iconom de probă, peste nişte lucruri provizorii. Cum iconomiseşte cele improprii firii sale, aşa va primi sau i se vor refuza, cele proprii veşniciei sale.

Iar proprii veşniciei sale sunt Darurile Duhului Sfânt. „Duhul Sfânt va da vouă”. Iar „Duhul suflă unde vrea” şi suflă şi în iconomia lumii, pe care o preschimbă, pentru câte unii, în socoteală mai înţeleaptă decât a fiilor luminii. (Poate că a foştilor fii ai luminii, îngerii căzuţi).

Omul, ca slujitor al Stăpânului, mai este şi „iconom al Tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4,1). Ca atare multă pagubă face un preot în averea de păcate a oamenilor, ştergându-le, cu darul Duhului Sfânt, datoriile:  agonisirile diavolului, capitalizate în om.         Iertând, ştergi ce ierţi. Ce ierţi la altul, ţi se şterge şi ţie. Judecata aceasta te scoate de sub Judecată. Şi vor mai fi înţelesuri…

Sibiu, Joi XXVI

16.XI.949              Luca 16,1-9

ERA CREŞTINĂ

- 78 ­-

Întruparea lui Iisus în istorie însemnează împărţirea istoriei în două: cea dinainte de Hristos şi cea de după Hristos. În istoria după Hristos se iveşte încă o despărţire: cea împotriva lui Hristos. Aceştia sunt anii de sminteală, despre care zice Iisus că şi aceştia trebuie să vie.

Legea şi Proorocii se termină cu Ioan Botezătorul, capătul Proorocilor. De la Ioan, de la Botezul lui Iisus, începe Era Creştină, era propoveduirii Împărăţiei lui Dumnezeu. De atunci este intrare în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi intră toţi „cei ce se silesc şi o răpesc pe ea”.

Despre această divină pecete asupra timpului, Iisus avea o siguranţă absolută. „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece, până ce nu vor fi toate” (Matei 24,35).

Siguranţa aceasta lasă să se străvadă Dumnezeu în Iisus.

El a prevăzut că vor veni şi anii de sminteală.

Dar ca Unul ce este „începutul şi sfârşitul” (Apocalipsă 21,6 şi 22,13) ştie şi sfârşitul smintelii.

Iată ce n-a prevăzut dialectica raţiunii.

Prislop, Vineri XXVI

17.XI.949  Luca  16,15-17

Luca 17,1-4

RESPINŞI, CHEMAŢI ŞI TRIMIŞI

- 79­ -

În Iisus, cunoaşterea omului era dublată de cunoaşterea dumnezeiască. În temeiul cunoaşterii divine Iisus vorbea de-a dreptul cu structura, cu destinul şi cu tot sensul omului, care-i punea vreo întrebare, îi exprima vreo dorinţă, sau le avea, fără să le exprime, în preajma lui Iisus. Nimeni dintre oameni nu se cunoaşte pe sine cum ne cunoaşte Iisus (Ioan 2,25). Pe Saul, fariseul din Tars, 1-a cunoscut şi 1-a destinat apostoliei neamurilor mai înainte de a se naşte (Galateni 1,15); pe Ieremia proorocul la fel (Ieremia 1,5).

În Iisus vorbea Providenţa cu oamenii.

Ne dăm seama ce puţin ştim noi din căile noastre, deşi „multe planuri se zbuciumă în inima omului”. Dar chiar mergând cu Iisus pe cale primim uneori răspunsuri care nedumeresc.

Aşa de pildă unuia care voia să meargă cu Iisus îi spune dinainte greutăţile acestei decizii: vei fi un expropriat din lume; îţi convine? ­Şi nu i-a convenit; a rămas de cale. Structura lui nu rezista la un destin eroic de risc. Al doilea era înzestrat de Dumnezeu să-I fie martor între oameni, dar el nu ştia aceasta. Iisus 1-a chemat: „Vino după Mine!” El însă îl întâmpină pe Iisus cu datoria categorică de a îngropa pe tată-său. (Acum fie că de fapt tată-său murise şi trebuia îngropat, fie că făgăduia lui Iisus să vie după moartea părinţilor săi, deci când va fi liber, situaţia în faţa lui Iisus e aceeaşi.) Răspunsul lui Iisus se potriveşte pentru amândouă cazurile şi e revelatoriu.

Toţi care nu cred şi nu urmează lui Dumnezeu sunt morţi, sau încă morţi sufleteşte. La aceştia se referă Iisus când îl descurcă pe al doilea la rostul său: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor!” Ar fi surprinzătoare mărturisirea vreunuia: „Doamne, lasă-mă să-mi îngrop necredinţa mea”. Dumnezeu nu îngăduie nici o tocmeală cu moartea: „tu mergi de vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu!” Imperativul Împărăţiei dezleagă, rupe chiar lanţurile morţii. Nu aştepta până ajungi cu mintea în evidenţa luminii divine şi abia atunci să propoveduieşti Împărăţia lui Dumnezeu! A aştepta până atunci înseamnă a sta cu mâna pe plug şi a te uita îndărăt - cum i-a spus unui al treilea. Când te-a găsit Dumnezeu de vreo treabă pentru Împărăţia Sa, între oameni, ai isprăvit toate obligaţiile lumii. Aceasta e chemarea şi pe aceasta se cunoaşte. Dar când ai plug şi ţi-a dat şi ţarina inimii omeneşti să sameni cuvântul Împărăţiei, atunci eşti trimisul lui Dumnezeu. Deci nu e mirare dacă cele mai înalte vârfuri cunosc cele mai dese furtuni.

Prislop, Sâmbătă XXVI

18.XI.949  Luca 9,57-62

CUVINTE INTERZISE

- 80 -

Cuvântul „nebun” e un cuvânt interzis. Cine zice fratelui său ,,nebunule” se pedepseşte cu matca focului. De ce?  Fiindcă şi numai simpla aruncare a acestui cuvânt în obrazul unui om e în stare să-i desfigureze fizionomia minţii.

E cunoscută experienţa mai multor inşi care au organizat odată următorul complot psihologic: şi-au ales victima şi i s-au prezentat pe rând, la intervale neregulate, şi au început a se nedumeri înaintea omului: - Ce-i cu tine, parcă te-ai schimbat cumva!? Şi s-a dus. A venit următorul: -Ce-ai păţit frate, că nu-ţi mai caută ochii bine, ce-i cu tine? Şi s-a dus. Altă dată, al treilea, îi spune marea sa uimire, că-1 găseşte aşa de schimbat şi nu îndeajuns de normal. Următorul îl găseşte cu totul curios la minte. Şi aşa şi ceilalţi, până când ultimul i-a propus să se ducă la un spital de boli nervoase şi să-şi repare deranjurile la minte. Şi biata victimă, pierzându-şi treptat liniştea şi neştiind capcana, a ajuns şi la nebuni.

Au trebuit apoi să vie toţi şi să-şi mărturisească complotul, şi cu mare greutate i-a revenit omului mintea la loc. Adevărul abia a putut limpezi mintea zăpăcită de minciuna repetată sistematic. Dar minciuna, chiar în treptele ei uşoare, de glumă, poate fi dăunătoare. Experienţa următoare mi-a dovedit-o.

Aveam în meditaţie un şcolar. Întâmplându-i-se odată să doarmă după amiaza cam mult - era toamna şi ziua scăzuse - când s-a trezit era 7½ seara. Cum era somnoros 1-am luat prin surprindere: -Repede, băiete, la şcoală că-i târziu! - Dar parcă-i întunerec afară, zise el. -Da este, dar în „dimineaţa” asta e eclipsă de soare.

S-a conformat crezând situaţia descrisă. Luând ceva în gură dă să plece la şcoală. Stai, Gicule, că-i seară! -Aa, râzi de mine, şi dă repede să plece. Au trebuit şi alţi ajutori ca să-i dovedească evidenţa că e seară şi nu dimineaţă. Iată un exemplu că o minciună când e crezută, stăruie ca un adevăr. Atunci am văzut „chipul dezorientării” pe faţa unui copil.

Cuvintele interzise orientează greşit sau dezorientează. Deci trebuie să fii mai presus de cuvintele oamenilor, ca să nu te-atingă nici ocara, nici lauda din ele. Cuvintele sunt fiinţe vii, capabile să facă treaba la care au fost trimise. Şi trăiesc până la Judecata de apoi, dimpreună cu toate urmările lor. De aceea se zice: că zece porunci are Înţelepciunea: de nouă ori să taci şi o dată să vorbeşti, şi atunci puţin.

Prislop, Duminecă XXVI

19.XI.949  Luca 12,16-21

ÎMPĂRĂŢIA NEVĂZUTĂ

- 81 ­-

Nedumeriţii farisei, conservatorii lui Israel, nădăjduiau că Împărăţia lui Dumnezeu va fi împărăţia lui Israel: Dumnezeu naţional, împărăţie naţională, teritoriu anumit - chiar tot pământul- începând de la data cutare…

- Şi unii creştini tot aşa o aşteaptă: cândva, undeva.

Din răspunsul lui Iisus rezultă limpede că Împărăţia lui Dumnezeu e o împărăţie spirituală, lăuntrică, în însăşi structura spirituală a Creştinismului. Despre ea nu se poate spune: iată-o aici sau acolo, acum, odată sau cândva. Împărăţia lui Dumnezeu nu e sub categoriile cunoaşterii, în categoriile naturii sau lumii.

Împărăţia lui Dumnezeu are două vârste.

Prima vârstă a Împărăţiei lui Dumnezeu e deodată cu venirea lui Iisus între oameni. El e Fiul şi energia spirituală a Împărăţiei. El, născut în fiecare suflet prin Duhul Sfânt, în suflete devenite fecioare, se multiplică -aşa zicând dar neîmpărţindu-se, locuind deodată între o mulţime de fraţi, făcându-i oameni cereşti, chiar dacă după omul din afară aceştia sufără toate umilinţele şi necazurile veacului acestuia- şi mai ales dacă le sufără mulţumind şi binecuvântând pe Dumnezeu întru necazuri.

Împărăţia, în vârsta ei primă, e nevăzută; e mai mult dedusă din „răbdarea sfinţilor” (Apocalipsă 14,12). Ea nu are decât o evidenţă interioară pentru cel ce o trăieşte şi, în lipsă de argumente decisive, el nu are decât afirmarea ei prin jertfa vieţii - ultimul cuvânt.

În acest interval al Împărăţiei nevăzute creştinul se bucură întru necazuri,arde         într-însul focul aruncat de Iisus pe pământ: focul iubirii de oameni.

În rezumat, Împărăţia lui Dumnezeu e oriunde se află un om centrat lăuntric de Iisus. Nu e o împărăţie de vedenii - cum cer oamenii. E singurul argument valabil al Împărăţiei. Într-un aşa suflet se străvede Iisus. El nu trebuie să vorbească, e destul să existe; existenţa lui grăieşte mai tare decât cele ce-ar spune. Aci se pune accentul pe virtute nu pe daruri neobişnuite sau viziuni. ,,Cea mai minunată viziune este un om care se distinge prin puritatea şi smerenia sufletului său” (Halkiu, Sancti Pahomii, vitae graecae, Brussel, 1932, Vita prima 48). A fi luminat de cunoştinţa de Dumnezeu, curat şi smerit cu inima. A doua vârstă a Împărăţiei lui Dumnezeu va veni pe văzutele: ca fulgerul, de la răsărituri până la apusuri, fiindcă e deodată cu A Doua Venire a lui Iisus, în slavă şi mărire. Până atunci Împărăţia lui Dumnezeu e contestată; vinovăţia o purtăm şi noi „creştinii netrebnici” (II Corinteni 13,5) , dar atunci va fi afirmată de Însuşi Împăratul Cerurilor. Nu numai afirmată: ci de istov desfăşurată, din nevăzută ce era, în slava ei orbitoare şi transformatoare de cer, în Cer nou şi pământ nou (Matei 19,28; Apocalipsă 21,1). Creştinismul e văzut ca a doua creaţie a omului. Când va veni Împărăţia lui Dumnezeu, întru slava ei orbitoare, toată făptura se va înnoi -dar „ca prin foc”- şi va deveni spirituală, înghiţită de slavă şi statornicită pentru nesfârşitul veşniciei…. Şi când te gândeşti că în fiecare om -luat la întâmplare- e ascunsă Împărăţia lui Dumnezeu, în grăunte nevăzut: desăvârşirea, nici unul din „necazurile de faţă” (Romani 8,18 şi 35), (fie ele mii de ispite, fie şi cercarea cu moartea), nu pot să ne despartă pe noi de dragostea lui Iisus, Cel ce ne lucrează desăvârşirea; destinul şi obârşia noastră de fii ai lui Dumnezeu…

O astfel de zare a destinului nu se desluşeşte însă omului care nu vrea să sufere nimic.

Prislop, Luni XXVII

20.XI.949 Luca 17,20-25

NEBUNII

- 82 ­-

La două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu „nebuni”: la cei ce ,,zic că nu este Dumnezeu” (Psalmu152,1), şi bogaţilor, cărora stomacul e tot Dumnezeul lor (Filipeni 3,19).

În aceia e una şi aceeaşi cugetare greşită: tăgăduirea oricărui rost sau destin al omului şi al lumii, mai presus de lumea aceasta şi stomacul ei. A tăgădui o conducere supremă a Cerului şi a pământului e totuna cu a propovădui domnia întâmplării, a haosului sau a anarhiei universale.

Dar lumea este în ordine. Aceasta dovedeşte că este o conducere mai presus de ea. Dar fără ordine e mintea care o vede fără stăpân. Mintea care cugetă că nu este Dumnezeu, cade în propria sa sentinţă: va trebui să se tăgăduiască şi pe sine. Căci: a te lupta din toate puterile împotriva a ceva ce nu există, dovedeşte nebunia acestei lupte; dovedeşte nonsensul, absurdul ei şi prin urmare şi al minţii care o conduce.

Al doilea „nebun” este bogatul, care îngustează zarea rosturilor sale pe pământ la dimensiunile stomacului -chiar dacă acest stomac ar înghiţi pământul. Mai mult: un atare bogat va căuta să convingă pe toată lumea că numai acesta e singurul scop al vieţii omului pe pământ. Atare concepţie despre om şi destinele sale ultime e cu adevărat miezul nopţii minţii. Noaptea aceasta va culmina sfârşind prin a se crede omul acela pe sine, el “dumnezeul veacului acestuia” (II Corinteni 4,4). Deci într-o atare noapte a minţii, când va crede bogatul că ţarina sa, lumea, îl va face în sfârşit fericit, îşi va pierde sufletul cu sunet, căci va fi răpit cu moarte din vârful bogăţiei sale. Dumnezeu nu îngăduie la nesfârşit îngustarea vederii omului numai la stomacul său, de vreme ce omul e destinat spre alte zări, ale Împărăţiei lui Dumnezeu, ale veşniciei sale, şi îndumnezeirea veacului viitor. Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu are Dumnezeu lucru mai cinstit şi mai de preţ decât pe un sărac; şi pe acesta 1-a dat ţie, bogatule, ca să ai grijă de el” (Tâlcuire la Epistola către Romani, Cuv. 14). „Bogatul şi săracul se întâlnesc unul cu altul; dar cine   i-a făcut este Domnul!” (Pildele lui Solomon 22,2). „Fii celor săraci ca un tată! Şi vei fi ca Fiul Celui Preaînalt” (Cartea înteţepciunii lui Isus, fiul lui Sirah 4,10-11). „Bogatul  nu-i stăpân pe sine, ci, cu toate că-i însufleţit, ţine de lucrurile neînsufleţite. N-are vreme să cugete, din cauza alergărilor. Banii sunt un nemilos stăpân… Întreaga putere de a iubi e cotropită de acest lot de pământ, care dă porunci, care i-a înlocuit sufletul, care i-a smuls orice rămăşită de libertate. Cumplita soartă a bogatului stă în această îndoită absurditate: spre a avea putere de a porunci oamenilor, a ajuns robul lucrurilor neînsufleţite; spre a dobândi o parte, mică de tot, a pierdut totul” (Giovanni Papini: „Viaţa lui Iisus”, p. 263). -Poate că şi de aceea mai clatină Dumnezeu bogăţia bogaţilor, ca totuşi să se mai mântu-iască unii din ei.

,,Sunt ateu, precum sunt breton; cum este cineva blond sau brun, fără să o fi voit”… „Căci oricât scotocesc în amintirile mele, eu nu găsesc în ele ideea de Dumnezeu. Aceasta e o infirmitate, o monstruozitate. Dar sunt astfel de infirmităţi, cu care sunt prevăzuţi din naştere unii oameni, erori fundamentale, care aparţin fiinţei lor, aşa cum le aparţine gura, nasul sau urechile. Astfel de fiinţe lucrează instinctiv, după natura lor şi se supun conştiinţei lor, iară a mai întreba dacă aceasta se mai acordă sau nu cu logica”… (Felix Le Dantec, „L’Atheisme” - profesor de biologie la Sorbona). Deci „de vei pisa în piuliţă cu pisălogul pe cel nebun -cu dovezile- ca pe boabe, şi tot nu-1 vei desface pe ateu de nebunia lui” (Pildele lui Solomon 27,22)  Mai mult:

La sfârşitul istoriei, aceşti doi nebuni, bogatul şi ateul, se vor lua la bătaie, vrând fiecare să fie singur stăpânitor al ţarinei: unul, cu rostul ca să exploateze pe toţi oamenii pentru creşterea viţelului său de aur, celălalt să exproprieze şi pe Dumnezeu din dreptul de autor al lumii. Planul luciferic al acestuia, e mai tare decât al celui dintâi şi „va birui”. Rămâne a treia categorie de oameni, a celor „ce s-au îmbogăţit în Dumnezeu”, către care Satana din nebun va rânji cu ultima furie, vrând să stingă cu ei pomenirea lui Dumnezeu de pe pământ. Acesta e ultimul război cu sfinţii, pe care însă Dumnezeu îl va stinge cu foc, şi lumea va arde. Noi însă, să ne îmbogăţim în Dumnezeu: cugetându-L, iubindu-L, împărtăşindu-ne cu El, silindu-ne a gândi şi a iubi ca El, între toate împrejurările vieţii.

Iată adevărata bogăţie, care nu se va lua de la noi.

Prislop, Duminecă XXVI

20.XI.949 Luca 12,16-21

NEMĂRGINITA IUBIRE

- 83­ -

Îndată după ispitirea din pustia Carantaniei Iisus a venit în Nazaret, într-o sinagogă, unde şi-a citit legitimaţia, din Cartea Isaiei Proorocul:

„Duhul Domnului este peste Mine, care M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima, să propoveduiesc celor robiţi dezrobirea, orbilor vederea, să dau drumul celor apăsaţi şi să dau de ştire un an de milostivire al Domnului” (Isaia 61,1-2).

Aci Iisus s-a oprit şi a închis Cartea. A şezut jos după obiceiul la evrei, şi a început să le tâlcuiască împlinirea în ochii lor a cuvintelor acestora (Luca 4,1_.8-19). Cuvântarea a sfârşit cu scandal, fiindcă ascultătorii nu voiau sa creadă. L-au scos pe Iisus din oraş şi voiau să-L arunce într-o râpă. Fireşte, Iisus i-a lăsat în râpa lor sufletească şi a trecut prin mijlocul lor.

Legitimaţia cuprinde însă nu numai anul de milostivire al lui Dumnezeu, vârsta nevăzută şi smerită de toţi, a Împărăţiei lui Iisus, ci mai cuprinde şi: „o zi a mâniei lui Dumnezeu” (Isaia 61,2).

În tot anul de milostivire, Era Creştină, Iisus e legitimat şi mereu găsit fără legitimaţie în lume. Dar lucrurile nu merg aşa la nesfârşit. ,,Ziua mâniei lui Dumnezeu” e ziua în care se legitimează Dumnezeu lumii, şi e legitimată şi lumea. Cu alte prilejuri Iisus o descrie ca pe-o zi ce vine pe neaşteptate, ca un trăznet, peste tot pământul.

Legitimaţia lui Dumnezeu e Judecată. Câtă vreme Dumnezeu e contestat, e încă milostivire. Când vine cu atributul dreptăţii, al atotputerniciei, atunci e ziua mâniei, ziua cea înfricoşată a Judecăţii. Scriptura ne spune: „Nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu şi să rămână viu” (Exod 33,20). Vederea lui Dumnezeu e judecată şi transformarea omului. Convertirea lui Saul pe drumul Damascului e numai o icoană singuratică a acestei transformări cosmice. Dar deşi ziua mâniei se aseamănă foarte mult cu ziua în care a intrat Noe în corabie şi a început potopul, şi se aseamănă cu pieirea Sodomei, din care a ieşit Lot, totuşi milostivirea n-a încetat cu totul. Ultima atitudine faţă de proprietatea lumii şi faţă de propria ta viaţă în trup, încă mai poate mântui pe cei ce-au mai rămas cu gândul mântuirii. Cine va regreta că se duc, (lumea şi viaţa sa n.n.), va păţi ceea ce a păţit femeia lui Lot, privind catastrofa, pe care viaţa nu rezistă să o privească în vag. „Stârvul” cred că este pământul mort. La a cărui judecată se adună sfinţii: „Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea ?” (I Corinteni 6, 2). Iată până unde merge iubirea de oameni a lui Iisus: că şi în ziua mâniei divine le deschide o portiţă a milostivirii. Iată Împăratul Cerurilor alergând după ultimul supus al Împărăliei Sale.

Cred că aceasta e iubirea fără margini.

Prislop, Marţi XXVII

21.XI.949  Luca 17,26-37

SFINŢENIE

- 84­ -

Lui Iisus toate lucrurile, întâmplările, oamenii de tot felul, până şi copiii, îi prilejuiau motive de revelaţie.

De la toate lucrurile lumii Iisus ridică pe oameni la raţiunile mai presus de fire ale Providenţei.

Pe copii de pildă, Iisus i-a găsit modelul sufletului deschis spre Dumnezeu. Ei deşi nu înţeleg nimic şi nu schiţează nici o împotrivire dialectică, cred totul şi pun întrebări uimitoare din credinţă. Pentru ei existenţa lui Dumnezeu şi prezenţa divină e un lucru de la sine înţeles. Nu în zadar s-au alăturat aceste două cuvinte: copilărie şi sfinţenie.

De fapt omul începe viaţa cu sfinţenia; apoi o pierde: devine păcătos; devine: „întrebătorul cumplit al veacului acestuia”. Acum întreabă din necredinţă. Urmează o viaţă zdrobită de toate urmările necredinţei. Acestea scot din om sau un umilit şi înţelepţit sau un răzvrătit cu desăvârşire.

Iată de ce marile concluzii - ca de pildă a lui Solomon: a deşertăciunii lucrurilor de sub soare (Ecclesiast 1,2), sau a lui Socrate: a cărui singură ştiinţă sigură a fost că sigur nu ştie nimic, şi a altor mărturisiri sincere de neputinţă şi tragedie a omului, îi apropie iarăşi, ca pe nişte copii, de Dumnezeu.

Mare preţ are prima nevinovăţie a vieţii. Dar născuţi din nou sunt şi oamenii lămuriţi prin „cuptorul smereniei”.

…Parcă se întrevede explicaţia de ce toţi întelepţii iubesc copiii: sunt din aceeaşi familie spirituală.

Prislop,       Miercuri XXVII

22.XI.949  Luca 18,15-17; 26-30

ÎN CONFLICT CU IDEALUL

- 85­ -

Idealul nu e o idee sau o situaţie viitoare optimă, idealul e o fiinţă. E ceva după ce tânjeşte din străfunduri fiinţa omenească.

E cunoscută aşteptarea exasperată a lui Mesia în Israel, ca o ultimă salvare a omului. Acesta şi este idealul omului: salvarea lui din neant. Cu toate acestea, Israel era în conflict cu idealul. Dumnezeu îşi cunoştea poporul, şi-1 punea pe Isaia Proorocul „să scrie într-o carte, ca să fie mărturie pentru mai târziu, mărturie veşnică; căci ei sunt un popor de răzvrătiţi, feciori mincinoşi, care nu voiesc să asculte de legea Domnului ! Care zic proorocilor: «Voi nu vedeţi !» Şi văzătorilor: «Nu ne proorociii pedepse, ci spuneţi-ne lucruri măgulitoare». Daţi-vă la o parte din cale, nu ne împiedecaţi în drum; luaţi din faţa noastră pe Sfântul lui Israil !” (Isaia 30,8-11).

Idealul pretinde o disciplină interioară ca să ajungi la el. Orice ideal omenesc e greu de atins - de cele mai multe ori neajuns - spre deosebire de Iisus: idealul în fiinţă care, în loc să fie neajuns, se impune oamenilor printr-o divină prezenţă.

Dar Omul ideal a păţit cu oamenii întocmai cele prevăzute:

,,A luat la Sine pe cei doisprezece şi le-a zis: Iată ne suim în Ierusalim şi se vor împlini toate cele ce s-au scris de Prooroci despre Fiul Omului. Căci va fi dat în mâinile păgânilor şi va fi batjocorit, va fi înfruntat ruşinos şi va fi scuipat. Şi după ce-L vor biciui Îl vor ucide; dar a treia zi va învia” (Luca 18,31-33).

Spre deosebire de idealurile omeneşti, care pier ca fumul, neavând nici o consistenţă şi trăinicie, Idealul-Iisus - deşi răutatea omenească L-a supus până şi la cea mai de ocară omorâre - iată că a treia zi va învia, cutremurând de moarte pe cei ce L-au omorât.

Aşa ceva nu se mai văzuse între oameni. Când Iisus le-a spus apostolilor această istorie viitoare a conflictului lumii cu idealul, dar mai ales a învierii Lui din morţi, ei n-au înţeles nimic. „Înţelesul cuvintelor acestora era ascuns pentru ei” (Luca 18,34). Nu pricepeau că tânjirea profundă a fiinţei omeneşti era după refacerea nemuririi sale: şi după aceeaşi refacere a firii omeneşti tânjeşte şi Iisus, motiv pentru care stă mereu în faţa veacului acestuia, primind în continuu acelaşi tratament. Învierea lui Iisus e un fapt ce-a împărţit lumea şi istoria în două. Noi, urmaşii apostolilor, nu mai putem zice că n-am înţeles nimic !

Prislop, Joi XXVII

23.XI.949  Luca 18,31-34

TALANŢII ÎMPĂRĂŢIEI

- 86 ­-

Împărăţiile pământului îşi au banii lor. Şi Împărăţia lui Dumnezeu îşi are talanţii ei.

,,Omul de neam ales” din pilda talanţilor e Iisus. După Învierea Sa din morţi Iisus „S-a dus într-o ţară îndepărtată” -„suirea la Tatăl”, cum i-a spus Mariei Magdalena la mormânt - ca să pogoare oamenilor darurile Duhului Sfânt, Duhul Sfânt chiar.

Când le-a spus Iisus, după înviere: „Datu-Mi-s-a toată puterea în Cer şi pe pământ… precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi… Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Sfintei Treimi, învăţându-le să păzească toate câte    v-am poruncit vouă… Cine va crede şi se va boteza se va mântui; cine nu va crede se va osândi” (Matei 28,19-20; Marcu 16,16).

Cuvintele acestea erau „împărăţia crerească”, împărţirea talanţilor, câmpul de negustorie şi răspunderile. Acesta era ceasul când Iisus a împărţit avuţia Sa lucrătorilor: cele zece daruri ale Duhului Sfânt. Cu aceşti talanţi,  sau talente ale Duhului Sfânt, cei înzestraţi cu ele au să neguţătorească în lume, câştigând cu ele fii ai Împărăţiei.

De-acum încep răspunderile: ajungi conştient că înzestrarea ta spirituală e de la Dumnezeu şi că spre slujirea Lui între oameni ţi s-a dat înzestrarea, sau te constitui un talentat care crezi că n-ai a da nimănui vreo socoteală, un iresponsabil ?

Convertirea talentelor e un mare talent.

Înzestrările lui Dumnezeu nu ne sunt date ca simple ornamente, de care să ne bucurăm numai noi. Talentele sunt înzestrări cu energie divină, spre scopurile ei anumite, energie pe care lumea nu o cunoaşte: aceasta dă îndrăzneala mucenicilor, răbdarea pustnicilor, darul cunoştinţei, curajul adevărului, nebunia pentru Hristos, interpretarea vieţii în perspectiva Luminii divine. Dar zice pilda că „cetăţenii Săi îl urau şi au trimis solie în urma lui, zicând: «Nu vrem ca Acesta să domnească peste noi !»” Aceştia sunt cei ce nu vor să primească peste ei domnia lui Hristos, ci domnia lui Antihrist.Dacă Iisus a suflat suflet viu, viaţă spirituală în Adam, în temeiul căreia Adam vedea pe Dumnezeu; dacă a suflat Duh Sfânt peste Apostoli şi toţi urmaşii lor, pentru iertarea păcatelor, spre reînvierea spirituală a oamenilor, şi dacă s-a întărit această reînviere prin „suflarea de vifor” a Duhului Sfânt în ziua Rusaliilor, a mai rămas totuşi şi o suflare a Duhului Sfânt, pe care Iisus n-a împărtăşit-o omului.Pilda talanţilor vorbeşte de tăierea vrăjmaşilor acelora care n-au vrut să domnească Iisus peste ei. La Cartea Isaiei Proorocul, unde se înşiră darurile sau puterile lui Mesia, ultimul e suflarea de moarte, cu care va sufla pe cel fără-de-lege (Isaia 11, 4).Deci de două ori Duhul Sfânt a suflat spre viaţă: primului om şi la plinirea vremii, tuturor oamenilor, spre reînvierea lor spirituală; iar a treia oară va sufla Duhul Sfânt spre moarte spirituală în faţa unui singur om, omul fără-de-legii.E ceva uimitor în Iisus; şi, ca orice uimire, e greu de prins în cuvinte omeneşti. Nu se poate ca Iisus să nu fie Dumnezeu adevărat, când în El erau: începutul şi sfârşitul, alfa şi omega existenţei, într-o continua şi divină prezenţă… (Apocalipsă 1,8; 21,6; 22,13).

De altfel această prezenţă a lui Iisus în toate fragmentele timpului e ceea ce dă talanţilor valoarea lor de energii divine.

Prislop, Vineri XXVII

24.XI.949  Luca 19,12-28

BUCURIILE LUI IISUS

- 87 -

Au fost puţine. Tradiţia spune că adesea a fost văzut plângând, dar nimenea nu L-a văzut râzând.

L-a bucurat credinţa neobişnuită a sutaşului roman din Capernaum. Cu Lazăr din Betania era prieten. La nunta din Cana încă nu va fi fost un morocănos. Şi se bucura când Cerul scria numele oamenilor în Cartea Vieţii. Acestea erau bucuriile mărturisite ale lui Iisus: că oamenii simpli - copiii, s-ar putea spune - primesc Revelaţia. Tatăl îi face capabili de aceasta, împotriva aparenţelor lor smerite, pe ei, cei simpli, spre ruşinarea înţelepţilor încrezuţi, care nu admit nici o revelaţie, ci numai migălelile minţii lor.

Bucuriile ucenicilor erau mai multe. Dintre acestea, una le-o făcuse Iisus, „dându-le puterea să calce peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului”. Dar Iisus i-a înfrânat de la bucuria aceasta, arătându-le mai motivată altă bucurie mai mare: înscrierea numelor în Cartea Vieţii.

Bucuria minunilor te poate pierde (Matei 7,22-23) în slavă deşartă; pe când în Cartea Vieţii te scriu mai ales faptele pe care le-ai făcut plângând. Cu puterea de-a izgoni duhurile cureţi pe alţii şi te poţi primejdui pe tine; pe când cu lacrimile te curăţeşti pe tine şi foloseşti şi pe alţii.

Iisus n-a pus accentul pe minuni, ci pe cunoaşterea lui Dumnezeu şi pe curăţia inimii, iar la acestea se ajunge, de cele mai multe ori, plângând.

Aceasta e pecetea veacului de-acum: a văii plângerii, pusă întărire lângă numele noastre, din Cartea veacului viitor: „Bucuraţi-vă când vă vor urî oamenii şi vă vor prigoni şi vor lepăda numele voastre, din pricina Fiului Omului” (Luca 6,22). Atunci se va apleca Cerul şi va culege numele omului, scriindu-1 în Cartea Vieţii veşnice…. Poate că întrezărim - ca de departe - temeiurile unuia dintre ucenicii lui Iisus, care ne dă sfatul paradoxal: „Bucuraţi-vă întru necazuri !” (II Corinteni 7, 4; I Tesaloniceni 5, 16, Filipeni 4,4). Trebuie ca, în răpirile sale în Rai, a întrevăzut şi taina că bucuria întru necazuri scrie numele omului în Cartea Cerului. Acestea sunt, după Revelaţie, bucuriile legitime ale omului, care-1 fac om al veacului viitor. Iată motivul bucuriei lui Iisus: omul, deşi copil - sau poate tocmai de aceea - primea raţiunile paradoxurilor divine.

Dar Iisus mai avea o bucurie, pe care n-a mărturisit-o niciodată, şi a ascuns-o de oameni: bucuria mare a mântuirii omului; bucuria că rostul întrupării Sale între oameni, prinde oamenii !

Prislop, Sâmbătă XXVII

25.XI.949  Luca 10,19-21

SEMNE DE SFÂRŞIT DE SÂMBĂTĂ

- 88 ­-

Porunca a patra din Decalog: „Să sfinţeşti ziua Sâmbetei” era ţinută de evrei cu o rigoare extremă. Chiar legea impunea această rigoare: orice lucru e interzis în ziua aceea. Neobservarea opreliştei e pedepsită cu moartea (Exod 35,2). Interdicţia mergea până la măruntişuri: nici foc să nu-ţi faci în casă (35,3). De aceea când „fiii lui Israil” prinseră pe un om adunând lemne de foc în pustie, într-o zi de sâmbătă, şi-1 aduseră înaintea lui Moise, acesta îl osândi la moarte şi israilitenii îl omorâră cu pietre (Numeri 15,32-36).

Aşa ceva nu încăpea în spiritul lui Iisus.Şi nici îngustimea lor n-o putea răbda.

Drept aceea, spre a-i trezi din rigorismul sec al Legii, Iisus vindecă Sâmbăta o femeie gârbovă, în faţa lor. Mai marele sinagogii face o observaţie răutăcioasă, răstindu-se către popor, că sâmbăta nu e permis a se vindeca oamenii.

Aceasta era absurditatea interpreţilor Legii. Împinseseră rigo­rismul până la a opri orice facere de bine privitoare la om, dar a da vitelor de mâncare şi apă nu era păcat. A scăpa o vită din primejdie nu era oprit. Absurditatea era aceasta: a face bine omului Sâmbăta e păcat; vitelor însă nu. La o aşa socoteală şi om, Iisus îi strigă în obraz:-„Făţarnice!”După vederile tale, o vacă, o oaie, un măgar e mai mult decât un om ? E permis să faci bine unui bou, dezlegându-1 de la iesle sâmbăta, dar a dezlega o fiică a lui Avraam, legată de 18 ani de gârbovie, nu e permis? -Făţarnice! Pe un măgar poţi să-1 scapi de la moarte sâmbăta, că nu-i păcat, dar pe-un om să-1 laşi să moară, că-i păcat să-1 scapi, „Făţarnice!”

Iisus făcea omului bine sâmbăta, şi încă în Sinagogă. Sinagoga sărea în aer că Iisus călca sâmbăta. În realitate era o mare făţărnicie,fiindcă ceea ce nu suferea sinagoga nu era atât facerea de bine, cât persoana lui Iisus îi era nesuferită, fiindcă Iisus îi dădea absurditatea în vileag, fără cruţare.Instituţia sâmbetei îmbătrânise şi, ca instituţie ce se apropie de moarte, nu se mai menţinea decât în cărţile literelor Legii. Şi fiindcă sâmbăta - odihna spirituală a omului - nu mai avea decât semnificaţie exterioară, represivă, Iisus îi prevede înlocuirea cu o altă zi.

Sâmbăta Legii ajunsese tot atât de gârbovă ca şi femeia de 18 ani, decât că sâmbăta era acum de 18 veacuri gârbovă. Răstirea oficialităţii către popor nu mai putea întârzia căderea definitivă a decăderii.,,Legea prin Moise a venit; darul şi adevărul prin Iisus Hristos.” (Ioan 1,17).,,Trecut-a umbra Legii când darul a venit.”

Iisus nu avea nici o atribuţie „legală” în sinagogă. El era un Rabin nerecunoscut de oficialitatea Templului din Ierusalim, deşi examenul în Templu îl luase încă la 12 ani. Dar Templul s-a temut totdeauna de examenul acela. Temerea aceasta nu le era a bună. Cărturarii şi fariseii Templului simţeau că Tinerelul acela va veni odată la ei cu un bici de ştreanguri în mână. Iisus a numit Templul „Casă a Tatălui Meu” când era copilaş de 12 ani; iar când le-a spart bâlciul şi le-a răsturnat zărăfia din el, pe lângă aceleaşi cuvinte a mai adăugat: „iar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari”.

Cu acest drept înfrunta Iisus pe mai marele sinagogii, numindu-1 „făţarnic”. Altfel atitudinea lui Iisus în sinagoga omului ar fi fost de neînţeles. De fapt sinagoga era mai mult a lui Iisus, precum şi Templul, decât erau acestea ale Ierusalimului. Oficialitatea lui Israel refuza lui Iisus, pe toate căile închipuite, această proprietate asupra Templului şi sinagogii. Acesta era conflictul nemărturisit între oficialitatea din Ierusalim şi Iisus.

Sinagoga şi mai ales Templul erau cele mai bune mijloace de exploatare a păcatelor şi a necazurilor din Israel în favoarea unei clase de conducători, care despuiau poporul de viaţă, în numele lui Iehova. La această situaţie Iisus era un revoluţionar de temut.

De fapt a şi schimbat Sâmbăta Legii fără duh în Duminecă.Dumineca e zi acoperită cu mare preţ; cu această acoperire s-a impus şi se menţine.

Aceasta însemnează pentru noi Dumineca: Ziua Învierii.

Să băgăm de seamă ca nu cumva şi creştinismul nostru să aibă aceeaşi soartă: să se ia de la noi. Pe simplul motiv că noi creştinii nu aducem roadele acestui creştinism: oameni după chipul lui Iisus.

Creştinismul nu e numai o afacere de Dumineca, ci o strădanie de toate zilele, toată viaţa, de-a ajunge stilul de viaţă şi concepţie pe care ni 1-a dat Iisus.

Dacă creştinismul nostru nu e strădania aceasta, care naşte fii lui Dumnezeu, el rămâne o simplă formalitate- şi ne putem trezi fără ea.

Prislop, Duminecă XXVII

26.XI.949  Luca 13,10-17

TRISTEŢEA ÎMPĂRATULUI

- 89 -­

Intrarea triumfală în Ierusalim nu era triumfală deloc. Nu avea nici pic de slavă deşartă în ea. Nici cal alb, nici generali, nici coloane de armată şi nici arcul de triumf. Împăratul: cel mai sărac dintre oameni, care n-avea unde să-şi plece capul, desculţ, cu capul gol, doar două haine că avea şi în loc de şa bătută în aur, haine de împrumut, ale săracilor Săi ucenici, puse pe mânzul unei asine de împrumut.

Dar dacă intrarea în Ierusalim nu era triumfală, în schimb era profetică: împlinea punct cu punct cele prezise prin prooroci. „Împăratul tău (Ierusalime) are să vie la tine blând şi smerit, călare pe mânzul asinei” (Zaharia 9,9).

Dacă intrarea în Ierusalim nu a fost un triumf al slavei deşarte, e pentru că era un triumf al adevărului proorocilor, care se împlinea acum. De aceea a admis Iisus aclamaţiile mulţimii săracilor, ca ale unora ce, într-un entuziasm general, recunosc în Iisus pe Mesia. Cu un an înainte Iisus a respins şi a fugit din mijlocul gloatelor, când acestea voiau să-L pună împărat. Acum osanalele mulţimii nu mai aveau gândul de a-L pune împărat, ci era bucuria de a-I recunoaşte împărăţia. Erau valuri ­valuri de osanale şi încă Iisus nu intrase în Ierusalim. Când s-a apropiat convoiul de Ierusalim „s-a cutremurat Ierusalimul” de fiori. Dar osanalele în cinstea Celui ce vine în numele Domnului,  Împăratul lui Israel, erau tot mai insistente.

Câţiva farisei, arşi la inimă de osanalele mulţimii, Îi atrag atenţia lui Iisus: „Învăţătorule, stăpâneşte-ţi ucenicii !” Dar au primit un răspuns care le-a dat foc: „Dacă vor tăcea aceştia, pietrele Ierusalimului vor striga !”

Şi fariseii au făcut mulţimile să tacă; ba peste trei zile au întors gloatele cu totul pe dos, încât le-au făcut să vocifereze în curtea lui Pilat împotriva lui Iisus, cerându-I răstignirea la rând cu tâlharii. Iată, fariseii, i-au arătat ei lui Iisus model de stăpânire a gloatelor: model de opinie publică, cu îngrozitoarea ei putere a laşităţii şi vociferării. Numai inchiziţia mai stăpânea gloatele în felul acesta. Aceasta însă era fala fariseilor pe chipul mulţimilor.Gloatele se entuziasmează de orice, dar se şi fanatizează: iubirea se strămută în ură. Gloatele neavând o consistenţă proprie se îndoaie după orice vânt, fiindcă gloata poate fi intimidată de pricepuţi, cumpărată de interesaţi, minţită şi trimisă în prăpastie de pomană. Iisus ştia toate cele ce aveau să urmeze. De aceea apropiindu-Se de cetatea Ierusalimului a plâns-o, că nu-şi cunoaşte ziua cercetării sale de Dumnezeu, spre pacea sa. Deci ştiind că mulţimile vor amuţi, din manevra fariseilor, le-a profeţit dărâmarea Ierusalimului, urmând să grăiască şi pietrele, care nu vor mai sta piatră pe piatră. Ca mărturie din slava cetăţii n-a mai rămas decât „Zidul Plângerii”, care-şi adună fiii din toată lumea,  până în ziua de astăzi.   O mai profetică grăire a pietrelor n-a existat niciodată pe pământ, şi nici pustiire ca a Ierusalimului, care să nu se mai poată reface. Şi flăcări au ieşit din pământ, împiedicând pe oricine care a încercat vreodată refacerea cetăţii Ierusalimului. Iată de ce, în toată acea mulţime de oameni cu osanale şi stâlpări, singurul mare întristat era Iisus, fiindcă vedea prin oameni, prin veacuri, până şi prin pietrele Ierusalimului, cele viitoare, încălzite totuşi, de două boabe mari de lacrimi…

Prislop, Luni XXVIII

27.XI.1949              Luca 19,37-44