Arsenie Boca partea 12

De atunci firea noastră în îndoită învrăjbire se află:

I. Învrăjbirea lăuntrică:

- cu Dumnezeu;

- cu sine însuşi.

II. Învrăjbirea în afară:

- cu semenii;

- cu firea toată.

Învrăjbirea aceasta ne urmăreşte ca o lege de pedeapsă dată firii; ea întunecă chipul nostru cel după Dumnezeu. Dar sufletul nu s-a întunecat de tot, căci a mai rămas conştiinţa, ca o stea ce nu s-a stins de pe Cerul Raiului, şi mereu ne aduce aminte de obârşia noastră dumnezeiască.

De la învrăjbirea aceasta vine toată tulburarea şi războiul celor două legi, adică al legii cu fărădele­gea, de care se plângea şi Sfântul Pavel, că se oş­teau într-însul (Romani 7,23). De aici vine că împă­trit greşim:

- împotriva lui Dumnezeu,

- împotriva noastră înşine,

- împotriva aproapelui şi

- împotriva firii întregi.

Adică păcatul, sau decăderea firii, ne-a făcut să pierdem:

- pacea cu Dumnezeu,

- pacea dinlăuntrul nostru,

- pacea cu oamenii şi

- pacea cu toată firea.

Încât ne-am sălbăticit în toate părţile, încât aproape „să se teamă” şi Dumnezeu de noi. Iată de ce şi fiarele fug de om.

După fire şi contra firii

Puterile sufletului: mintea, iubirea şi voinţa, după orânduirea cea străveche (Isaia 58,12)  îşi aveau lucrarea şi ţinta către Dumnezeu.

Această tindere spre Dumnezeu a sufletului era lucrarea cea după fire şi pe temeiul stăruinţei în această tindere, urma să creştem de la chip la asemănare… Aşa eram în sfatul, în ascultarea şi ve­derea lui Dumnezeu.

De la neascultare încoace, puterile sufletului (mintea, iubirea şi voinţa) nemaifiind unite în Dum­nezeu, ci învrăjbite şi aprinse de gânduri ce se con­trazic (Romani 7,23), nu mai lucrează după fire, ci lucrează cel mai adesea, dacă nu aproape totdeauna, contra firii. După cuvântul Sfinţilor, toată strădania diavoiului aceasta era şi este, ca să desfacă dragos­tea sufletului nostru de Dumnezeu şi s-o lege de orice altceva afară de Dumnezeu.

Drept aceea vrăjmaşul, ca să-şi ajungă ţinta fă­rădelegii, îmbie sufletului ispita întâi: cea prin plă­cere, aducându-i momeli plăcute la vedere şi bune la gustare (Facerea 3,6), potrivite cu fiecare putere frântă a sufletului, în parte, iar pe trup îl împinge să le împlinească cu lucrul şi să le facă tot mereu. Vrea vicleanul ca pe nişte lipsiţi de bucuria vederii lui Dumnezeu, pe care ne-a furat-o, să ne mângâie în­văţându-ne să iubim plăcerea, bineştiind vicleanul că asta stinge iubirea de Dumnezeu şi întunecă mintea de la vederea Lui. Că nu Dumnezeu nu ne mai iubeşte şi nu ne mai vede, ci noi nu-L mai iubim şi nu-L mai vedem, că între noi şi El e zidul păcatu­lui, iar dincoace de zid, (suntem) noi: o grămadă de cioburi, mereu zdrobindu-ne de zid şi în tot mai mare sfărâmare aflându-ne.

Ascultarea cea străină a încovoiat dragostea noastră spre lumea aceasta şi spre trup astfel:

- Iuţimea sau voinţa, care după fire avea rostul să îndrepte ca un arc dragostea spre Dumnezeu, iar către diavol mânia ca pe o săgeată, a aprins-o con­tra firii, încât fiara de om ca fulgerele azvârle săge­ţile în obrazul fraţilor şi în faţa Sfântului Dumnezeu, blestemând şi dând dracului pe toate şi chiar pe sine însuşi.

- Iar pe biata minte, de unde după fire avea să fie oglindirea sau răsfrângerea lui Dumnezeu, tro­nul lui Dumnezeu în om, locul Său cel sfânt, fie că o întunecă afumând-o cu mândria, fie că o aprinde să stea împotriva Adevărului, sau într-alte chipuri o sfărâmă şi pune într-însa urâciunea pustiirii sau idolul (ideea fixă a) păcatului.­

Adică se înscăunează vrăjmaşul în minte şi aşa de tare o strâmbă contra firii, încât (mintea strâm­bă) zice răului bine, şi binelui rău; întunericului lu­mină şi luminii întuneric; cuminţeniei nebunie şi nebuniei înţelepciune (Isaia 5,20), cu care scorneşte apoi că nu e Dumnezeu (Psalmul 51,2), ci numai na­tura, iar dacă e vorba să fie vreun „Dumnezeu”, omul e „Dumnezeu” (Fac. 3,5).

Iat-o pe biata minte înşelată desăvârşit şi pe dia­vol rânjind biruitor, că a izbutit să puie minciuna lui în mintea omului, aşa cum 1-a asigurat când 1-a scos afară din Rai, făgăduindu-i că mâncând din pomul oprit va fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul (Facerea 3,5). De unde să mai cunoască?! Iată ce este o minte îndrăcită: din bună, nebună, care soco­teşte minciuna adevăr, şi adevărul, minciună, şi azvârlind cu spurcăciuni în Dumnezeu, bucurie face dracilor. Iată o minte legată cumplit, târâtă în robie străină şi pierzându-şi darul de mare cinste de la Dumnezeu: al libertăţii voinţei şi al dreptei socoteli.

Trupul nostru, cel hotărât după fire să împli­nească cu lucrul sfatul lui Dumnezeu şi sfatul drep­tei socoteli, împlineşte sfatul fărădelegii, robind patimilor contra firii, care îl spurcă, îl tâlhăresc de vlagă, îl strică cu bolile şi cu totul îl fac neputincios spre ostenelile suirii de la chip la asemănare.

Iată şi hăţişul de patimi şi fărădelegi, în care răz­boiul vrăjmaşului cufundă sufletul celor ce iubesc ,,bucuriile” lui şi nu au habar de Dumnezeu.

Ce însemnează Mântuitorul

Dar ca să nu fie pustiirea aceasta: „Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu: ca să sfărâme lucrările diavoiului” (I Ioan 3,8). Şi ca să le sfărâme desăvârşit până la sfârşitul veacului, ni S-a împărtă­şit pe Sine, în primele trei Sfinte Taine, fiecăruia în­dată după venirea noastră în lume. Ni S-a dăruit pe Sine ca lumină ce luminează pe tot omul ce vine în lume (Ioan 1,9). Aceste Taine sunt: Sfântul Botez, Ungerea cu Sfântul Mir şi Sfânta Împărtăşanie, iar la vârsta priceperii, cunoştinţa de Dumnezeu (Ioan 17,3).

Prin Sfântul Botez, Biserica lui Hristos ne naşte de sus (Ioan 3,3 ) în obştea creştinilor sau a uceni­cilor Domnului. Prin el primim ştergerea vinovăţiei păcatului străvechi, întrucât toţi eram în Adam când a păcătuit el. Cu înclinarea spre păcat însă, care ră­mâne şi după Botez, urmează să ne luptăm fie­care.

Prin Sfântul Mir, primim sălăşluirea întru noi a Harului, sau a darurilor Duhului Sfânt, potrivit cu atotştiinţa şi orânduirea lui Dumnezeu, ce o are în viaţă cu noi cu fiecare.

Iar prin Sfânta Împărtăşanie Î1 primim pe Însuşi Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca Mântuitor din primejdia ce o avem cu vrăjmaşul şi pustiitorul vieţii.

Tot atunci, la Botez, mai primim de la Dumne­zeu şi pe Îngerul păzitor, care răspunde de noi şi de darurile primite, atât în vremea vieţii cât şi la ieşirea noastră din viaţa pământească.

Mântuitorul nostru, nevăzut, Se îmbracă întru noi şi pe noi ne îmbracă întru Sine.

„Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (Galateni 3,27).

Omul cel dintâi, luat din pământ şi pământesc, se îmbracă în omul cel de al doilea, care este din Cer şi se face ceresc (I Corinteni 15,47). Iar omul ce­resc este Iisus Hristos: Omul cel nou care este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Făptura noastră cea sufletească sau duhovni­cească se uneşte cu Hristos, iar El se face - aşa zi­când - Duhul nostru. Iată pe scurt ce este tămădui­rea firii noastre, sau înnoirea omului.

Toţi creştinii sunt botezaţi şi totuşi nu toţi se mântuiesc. De ce? Iată de ce: darurile Botezului stau înlăuntrul făpturii noastre nevăzute, aşteptând sporirea vârstei şi vremea minţii, când, prin propo­văduirea Bisericii, aflăm despre comoara cerească, cea ascunsă în „ţărâna” noastră, în ţarina fiinţei noastre. Deci de la aceasta atârnă: ne învoim să o dezgropăm şi să o punem în valoare sau călătorim cu nepăsare înainte?

Comoara are preţ mare, însă adevăratul preţ îl are când e ştiută, dezgropată şi pusă în valoare. Adică darurile Botezului aşteaptă ca mintea să ajungă la vârsta de judecată, şi să vadă: se învoieşte pentru aceste daruri, ca să le pună în valoare sau nu pune nici un preţ pe ele?

Aşa aşteaptă Dumnezeu hotărârea liberă a omu­lui, ca mântuirea noastră să fie nu numai un dar al lui Dumnezeu, ci şi o faptă a libertăţii noastre. De aceea nu se mântuiesc toţi, ci numai cei ce-şi izbă­vesc libertatea din robia patimilor şi o întorc spre Dumnezeu.

De la hotărârea noastră atârnă: ne facem un Duh cu Domnul (I Cor 6,17) sau Îi stăm împotrivă mai departe?

Iată cum Ziditorul făpturii, Mântuitorul nostru, îndură o micşorare a Sa în Duh, pe potriva măsurilor noastre omeneşti, cu fiecare rând de oameni, până la sfârşitul veacului. Şi Se sileşte ca un mare smerit, să ne înduplece prin alegerea cea de bună voie, să suim la măsura Sa dumnezeiască. Se micşorează pe Sine la măsura omenească dându-Se minţii noastre, să-I semuiască preţul şi, de îl va afla, să ridice firea noastră omenească la măsura dumnezeieştii Sale smerenii, adică să fim dumnezei după dar.

Iată pe Dumnezeu cârmuind lumea şi totuşi, cu mare smerenie, bătând şi aşteptând la poarta zidirii Sale, să I se deschidă şi să fie primit…

Într-unii Se naşte, într-alţii sporeşte cu vârsta şi cu înţelepciunea, într-alţii propovă-duieşte, într-alţii minuni săvârşeşte şi, în sfârşit, într-unii se schimbă la faţă în lumină dumnezeiască; iar într-alţii - foarte mulţi de aceştia - neasemânat se chinuieşte.

Rugăciunea neîncetată

Matei 18:

19. Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru (mântuirea) pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în Ceruri.

20. Că unde sunt doi sau trei adunaţi întru nu­mele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.

Cuvintele acestea, pe lângă înţelesul literei, mai au şi următorul înţeles: pământul este trupul, iar mai cu deosebire inima; cei doi sau trei sunt pute­rile sufletului, care, dacă se vor învoi pe pământ, adunându-se într-un gând, va fi şi Dumnezeu în mijlocul lor. Unirea puterilor sufletului pe pământul inimii, însemnează iubirea, căci numai ea uneşte cele învrăjbite. Iar iubirea cerând ceva de la Dumne­zeu, Tatăl răspun-de celor doi sau trei de pe pământ, dăruindu-le iubirea Sa din Ceruri, Care este Fiul Său şi aşa ne aflăm având pe Dumnezeu, Care este iubire, în mijlocul nostru.

Minunea acestei adunări a puterilor sufletului, învrăjbite de fapta ucigaşă a păcatului nu e cu pu­tinţă decât în numele lui Dumnezeu. Rugăciunea neîncetată a fericitului nume: „Doamne Iisuse Hris­toase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine pă­cătosul”, după îndemnarea Sfântului Pavel: „Neîn­trerupt vă rugaţi” (I Tesaloniceni 5,17), săvârşeşte minunea unirii în dragoste a celor învrăjbite de păcat.

Stăruim în tot chipul cu putinţă asupra unirii lui Hristos cu fiecare din puterile sufletului, precum şi asupra puterilor însăşi, pentru că mântuirea, singurul lucru ce trebuie cu adevărat, este, pe rând, o lucrare şi a minţii şi a voinței şi a dragostei. Mai mult: o lucrare îmbinată armonic şi mult spo­rită; puterile sufleteşti înmulţindu-se, nu numai adunându-se.

Sub lucrarea Preafericitului nume, puterile sufle­tului: mintea, iubirea (simţirea) şi voinţa se întorc de la iubirea străină, la care le-a încovoiat vicleanul, iarăşi la Dumnezeu, spre Care erau zidite. Preaferi­citul nume ne readuce iarăşi din robia contra firii, la lucrarea cea după fire.

Darurile Sfântului Botez ne îmbie, lăuntric prin conştiinţă, şi din afară prin cuvântul Bisericii, la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Lucrarea po­runcilor, care păzesc viaţa curată şi dau viaţă celui ce le împlineşte (Neemia 9,29), tocmai slujba aceasta o are: dezgroparea comorii, sau deşteptarea puterilor sădite în noi la a doua naştere, trezirea la viaţa cea după Hristos şi după Duhul Sfânt. Că Dumne­zeu Se găseşte în poruncile Sale şi prin porunci vine la noi şi pe noi ne strămută întru Sine; precum şi întors, prin fărădelegi se strecoară vrăjmaşul şi ajungem la o asemănare cu dracul. Deci, cei ce ajung hotarul morţii în nelucrarea poruncilor nu se vor mântui, ca unii ce n-au aflat comoara, ba şi talantul de negustorie 1-au îngropat în pământ. (Sfântul Marcu Ascetul, Filocalia ed. I, vol. I, p. 294, Sibiu, 1946).

Câtă vreme mergem în voia valurilor, în voia firii povârnite spre păcat, n-avem nici o luptă, nu ne tre­zim din cursele vrăjmaşului (II Timotei 2,26); stăm de bună credinţă că mergem bine, ne isprăvim zi­lele în fericire şi coborâm cu pace la iad (Iov 21,13).

Dar de îndată, însă, ce aflăm cum suntem şi ne trezim cum trebuie să fim, puterile iadului vor sări să ne ceară socoteală pentru nesupunere. Dar nu vor sări cu toată urgia răutăţii, că nu-i lasă Dumne­zeu, ci cu vicleşuguri şi curse, cu minciuni şi cu înfricoşare sau cu amăgirea nălucirilor şi cu alte ne­maipomenite zavistii. Pe de altă parte, se vor folosi de unelte de ale lor (Ioan 8,44), oameni amăgiţi de el, care ne-ar face toate câte îi învaţă dracii, dacă ar fi după el. De aceea zice Înţeleptul: „Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului, găteşte-ţi sufletul tău spre ispite” (Sirah 2,1).

Sfinţii Apostoli - cei strămutaţi din lumea aceasta de dragostea Mântuitorului şi care, deşi se vedeau în lume, nu erau din lume (Ioan 17,14) - totuşi au fost preveniţi de Mântuitorul, prin cuvântul către Petru: „Simone, Simone, iată satana v-a cerut pe voi să vă cearnă ca pe grâu. Iar Eu M-am rugat pentru tine, să nu scadă credinţa ta” (Luca 22, 31-32).

Pricepem din acestea precum că războiul nevă­zut, care se încinge între suflet şi diavol, e îngăduit de Dumnezeu, să se dea în stadia vieţii acesteia. El are legile după care trebuie să urmăm întocmai, ca, la sfârşitul alergării, să consfinţească Dumnezeu biruinţa noastră, cea ajutată de El şi pe potriva pu­terii noastre, ca să nu pierdem vremea, mântuirea şi smerenia. Că zice un Sfânt Părinte: „Ia ispitele, şi îndată nu mai e nimeni care să se mântuiască”.

Războiul ispitelor e focul care lămureşte ce sun­tem fiecare: lemne, pietre, aramă, paie, câlţi, „pământ şi cenuşă” (Facere 18,27) sau aurul smereniei - du­lama lui Dumnezeu - ceea ce numai războiul te poate arăta.

Lupta după lege

Cei ce nu urmăresc în viaţa aceasta nimic mai mult decât să fie „fericiţi” în lume şi tihniţi în trup, aceştia n-au război cu diavolul. Pe aceştia îi are fără de război. Căci câtă vreme umblă după tihnă şi fericire deşartă, n-au să se trezească din vraja vrăjmaşă (II Timotei 2,26), care-i duce pe nebăgate de seamă la pierzare sigură. De aceea a zis un Sfânt Părinte că cea mai primejdioasă temniţă e aceea în care te simţi bine: nu vei ieşi din ea niciodată.

Războiul începe abia cu cei ce învaţă să se desprindă din toată tihneala şi slava cea deşartă a vieţii acesteia. Şi începe aşa: Toate patimile sau lucrările împotriva firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subţire a făpturii noastre nevăzute. Aici vine un chip sau un gând al lumii acesteia şi stă ca o momeală. Iar mintea, dacă e neînvăţată, sau neprevenită despre lucrătura străină, ca un miel neştiutor vede lupul şi se duce la el, crezând că e oaie. Iar dacă lupul mai e şi viclean, se îmbracă în piele de oaie şi bietul miel, neavând mirosul oii cercate, tot de-a zburda se duce în colţii lupului flămând.

Prima întâlnire între minte şi diavol e la linia momelii, pe care o flutură el în văzduhul minţii. Dacă mintea nu bagă momeala în seamă, vrăjmaşul stăruie cu ea, o arată mai sclipitoare, ca să o facă iubită minţii. Aceasta e a doua înaintare a războiului, sau asupreala. Dacă la asupreală a izbutit să fure mintea cu momeala şi să o facă să vorbească împre­ună, avem înaintarea la unire.

Mintea însă se trezeşte, că a fost furată de gând străin, şi că se află în altceva decât în ceea ce-i era dat după fire; iar când îşi dă seama de ea însăşi şi de cele în care se află, avem lupta cea de gând la o clipă hotărâtoare. Se va învoi mintea să meargă după momeală mai departe sau se va întoarce de la dânsa? Aici e lupta şi clipele sunt scumpe şi de cele mai multe ori viaţa întreagă a unuia sau a mulţime de inşi, atârnă de lupta nevăzută a câtorva clipe. Dacă întârziem să ne luptăm, se poate întâm­pla ca fără veste să fim învăluiţi la minte din partea poftei sau a iuţimii, asupra cărora încă aruncă vrăj­maşul aprinderea sa. Prin urmare, ostaş al lui Hristos, lupta trebuie dată grabnic şi după lege.

Încă din Vechiul Testament se cunoştea războiul cel de gând, despre care David scria acestea: „Fiică a Babilonului (înţelegeţi: satană, satană…), dornică de pustiire, ferice de cel ce-ţi va plăti după fapte ce ne-ai făcut tu nouă; ferice de cel ce va lua şi va lovi de piatră pruncii tăi”(Psalm 136,8).

Gândurile celui rău, nălucirile lui, idolii (ideile fixe ale lui), momelile sale, aceştia sunt pruncii vaviloneşti sau „puii de drac”, după cum îi numeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul. Iar piatra este Hristos, temelia cetăţii sufletului, piatra cea din capul un­ghiului pe care zidarii vremii de atunci n-au băgat-o în seamă (Matei 22,42). Or, întru nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat nouă, oamenilor, întru care să ne mântuim (Faptele Apostolilor 4, 11-12). De piatra aceasta tre­buie să lovim pruncii vaviloneşti. Căci, cine va că­dea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea piatra aceasta îl va spulbera (Matei 21,44). De aceea, Sfântul Ioan Scărarul zice: „Ca numele lui Iisus Hristos, armă mai tare în Cer şi pe pământ, nu este!” Cerul este mintea şi pământul inima, în care trebuie să se depene rugăciunea neîncetată a preasfântului nume „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”,  întorcându-se ca o armă mereu întinsă asupra vrăjmaşului. Căci Dumnezeu-Tatăl I-a dat (Mântu­itorului) un nume mai presus de tot numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, şi al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt (Filipeni 2, 9-10).

Cuvântul acest poate însemna tot aşa de bine, pe rând, următoarele lucruri în înţelesul literei:cerul - sfinţii, Biseica biruitoare - îngerii; pământul-locuitorii pământului, Biserica lupătoare şi cel aruncat pe pământ având mânie mare; cele de dedesubt - cei mutaţi din viaţa aceasta, dar neaflători în Biserica biruitoare ci în închisorile fărădelegilor sau iadul. Altă însemnare poate fi aceasta: cerul e mintea, pământul e inima cu poftele ei, iar cele de dedesubt ar fi cele din subconştientul nostru, de care de obicei nu ştim şi nu ne dăm seama, dar le purtăm în noi.

Deci, dacă la ceasul de război, mai bine zis în clipa de luptă, lovim momeala cu numele lui Dum­nezeu, depănând rugăciunea, vom vedea lucru minunat: pentru ostaş luptându-se Împăratu, tocmai întors de cum e în răboiul văzut. Împăratul nostru s-a luptat până la moarte şi încă moarte pe cruce şi printr-însa trecând a rupt zăvoarele şi a spart porţile iadului, biruind pentru ostaşii Săi şi slobozindu-i. Iar de atunci biruie ca un Dumnezeu, oriunde e chemat pe nume şi Îl cheamă dragostea.

Pe trepte de-a râpa

Vremea de luptă are o clipă de mare cumpănă şi anume: Dacă mintea nu-şi aduce aminte de „Doam­ne Iisuse Hristoase…” i se întâmplă că încuviinţează lucrul vrăjmaşului. Această încuviinţare o dă voinţei, căreia încă-i suflă vicleanul boarea ameţirii. Voinţa ia hotărârea întotdeauna după sfatul minţii şi niciodată înainte, cel puţin în faptele de conştiinţă, aşa e. De aceea se zice că în orice hotărâre avem libertatea voinţei, adică putinţa de a alege ce vrem. Darul libertăţii voinţei ni 1-a dat Dumnezeu, ca pe o mare cinste, şi prin el avem a spori până la măsuri dumnezeieşti. Iată de ce toată strădania dezrobirii puterilor sufleteşti, din patimile contra firii, duce de fapt la redobândirea libertăţii de fii ai lui Dumnezeu (Matei 5,9; Galateni 3,26), de fii ai adevărului, care face liberi pe cei ce stau întru adevăr (Ioan 8,32) şi nu stau în minciună şi în tatăl minciunii (Ioan 8,44). Prin darul litertăţii voinţei avem a sui de la chip la asemănare. Pentru reface­rea sau crearea din nou a omului a venit Dumnezeu între oameni şi tot de aceea petrece cu noi, cu fie­care rând de oameni, şi în tot chipul    silindu-se să ne dezlege libertatea voinţei din lanţuri străine; iar noi, nepricepuţii, după puţin, iarăşi ne predăm spre şi mai grele lanţuri.

Iubirea înclină libertatea, ca pe o cumpănă.

Deci dacă mintea se va afla iubind momeala străină şi sfatul viclean, va înclina cumpăna liberei alegeri spre momeala şi sfatul străin. Aşa se des­chide spărtură în cetate şi se năpustesc puhoaie de vrăjmaşi, care aşteptau ascunşi afară şi repede ur­mează pustiire jalnică în cetatea sufletului: împli­nirea cu lucrul şi repetarea faptei aceleia, până ajunge deprindere sau obicei.Înrădăcinarea obiceiului păcătuirii duce  întocmirea sufletească şi trupească a omului până la neputinţa de a se mai împotrivi, sau chiar până la a nu vrea să se mai împotrivească. Aşa se întâmplă că lucrarea împotriva firii i se face omului „a doua fire” - firea fărădelegii, sau legea păcatului. Asta e tot una cu pierderea darului libertăţii voinţei.

Totuşi omul, slăbindu-i puterile, îşi dă seama că robeşte vrăjmaşului, căci de unde odată pruncii vaviloneşti erau micuţi şi-i lua în glumă, acum s-au făcut bărbaţi şi-i simte cum îi fură puterile. Iar lui, din multă păcătuire, i s-a stins puterea voinţei de a se împotrivi. Când avea puterile întregi nu asculta povaţa, iar acum când nu le mai are, le-ar întoarce lui Dumnezeu, dar nu le mai are de unde. Toată vi­goarea tinereţii o dă cui nu trebuie (o dă dracului), iar bătrâneţea hârbuită, umblă să o dea lui Dumne­zeu. Ce socoteală? Câteodată primeşte Dumnezeu şi cioburile, însă numai dacă au mai rămas puteri şi pentru cea mai de pe urmă luptă, mai grea ca cea dintâi, (luptă) care e pe viaţă şi pe moarte. Căci vrăj­maşul, care pustieşte prin patimi, când află că min­tea, împinsă de strigarea conştiinţei, vrea să facă răscoală împotriva robiei sale, vine cu asuprire mare, dovedind sufletului că n-are chip de scăpare. Iar ca pedeapsă, precum că sufletul a îndrăznit una ca aceasta, diavolul umblă să-1 dea legat la un chinuitor mai greu: duhul deznădejdii.

Aşa e de grea robia duhului acestuia, încât sufle­tul, adunându-şi cele mai de pe urmă puteri, dă lupta deznădejdii. Atunci se află sufletul între viaţă şi moarte. Câte unii mai scapă, alţii o duc aşa mai mult morţi decât vii, iar alţii, nemaiputând suferi, li se în­tunecă mintea şi fac şi păcatul cel mai de pe urmă: omorârea de sine. Şi în sfârşit, altora, de durere, li se rătăceşte mintea cu totul, dând în nebunie.

Trebuie să spunem că fiecare din patimile de că­petenie pot duce zidirea lui Dumnezeu până la căderea cea mai de pe urmă, fie ea omorâtoare de sine, fie nebunia, fie chiar îndrăcirea. De pildă, lăco­mia de avere, lăcomia de putere şi fumul mândriei pe câţi nu i-a luat de minte şi s-au omorât?! Bolile de pe urma curviei, pe câţi nu i-au adus să-şi pună capăt zilelor? Care dintre beţivi a sfârşit bine, din cei care n-au vrut nicidecum să se lase de patima lor? Dar şi lenea poate face nebunii, când se vede în primejdie.

De unde atâta pustiire? De la o clipă fără de Dumnezeu a minţii, clipă în care vrăjmaşul i-a furi­şat undiţa iadului pe gât, învăluită meşteşugit într-o momeală. Cu momeala plăcerii ispiteşte pe tot omul, spre patima spre care-1 prinde că are povâr-nire mai mare: pe cel aplecat spre trup cu desfrâna­rea; pe cel înclinat spre gânduri, cu înţelepciunea veacului acestuia, care pe mulţi i-a rătăcit de Dumnezeu şi pe puţini i-a întors; pe cei dornici de Cuvântul lui Dumnezeu îi ispiteşte cu Biblia (II Petru 1,20), încât în zilele noastre se văd mulţi călători la iad cu Scriptura în mână. Toţi cei ce umblă după plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de primejdii, căci sub orice plăcere e încolăcit un şarpe.

Unii şi-au tăiat mintea în scripturi

Cu trecerea de vreme, satana s-a mai iscusit în rele. Pe cine poate să-1 întoarcă împotriva lui Dum­nezeu, o face, rânjind bucuros; pe cine iubeşte pe Dumnezeu, dar călătoreşte fără sfat şi întrebare, îl învaţă şi el să iubească pe Dumnezeu, şi-1 laudă că bine face, fără să priceapă aceştia că au căzut la laudă străină şi că în credinţa lor s-a încâlcit un fir subţire de putere vrăjmaşă.

Vicleanul bagă de seamă ce face Dumnezeu şi face şi el la fel:

- Trimite Dumnezeu slujitori, trimite şi el.

- Trimite Dumnezeu vedenii, se arată şi el.

- Propovăduieşte Dumnezeu iubirea de oameni fără deosebiri şi margini, propovăduieşte şi el.

Cu un cuvânt, contraface tot ceea ce face Dum­nezeu şi dă de râpă pe oameni, cu mulţimea înşelă­ciunilor. S-a făcut de-o îndrăzneală nemaipome­nită, încât şi lumina dumnezeiască o contraface, nu în înţelesul că s-ar putea apropia să strâmbe adevă­rata lumină, că 1-ar face scrum, ci năluceşte şi el o lumină, cu care amăgeşte pe cine poate şi-1 prinde că umblă cu îndrăzneală după daruri dumnezeieşti, înainte de dobândirea smereniei statornice. Aşa se preface în chip mincinos şi în înger al luminii (II Corinteni 11,14) şi în hristos mincinos (Matei 24, 24) şi îi înşeală pe mulţi, zicând: „Eu sunt hristos” (Luca 21,8) şi te trimit să propovăduieşti şi să faci cutare şi cutare…

E vremea de care ne-a prevenit Mântuitorul zi­când: „Băgaţi de seamă să nu fiţi amăgiţi, căci mulţi vor veni în numele Meu, spunând: «Eu sunt Mesia şi ceasul e aproape!» Nu vă luaţi după ei!” (Luca 21,8).

De aceea e bine să lămurim, după putere, şi acest ucigaş vicleşug al nălucirilor, fiindcă de la o vreme încoace mulţi înşelaţi se ivesc şi multă tulbu­rare fac printre oameni. Iată cum vine cursa aceasta:

Vicleanul are două feluri de momeli, după iubi­rea omului, care înclină, fie spre pierzare, fie spre mântuire. Este şi o ispită a măntuirii, în care au căzut mulţi înşelaţi, zicând că-s mântuiţi, ori ei n-au săvârşit nici alergarea şi nici după lege n-au luptat. Este şi ispita sfinţeniei, este şi ispita misiunii sau a trimiterii de la „Dumnezeu”, precum este şi ispita muceniciei.

În toate aceste ispite cad cei ce ocolesc ostenea­la, minţile înguste, care spun că nu mai au nimic de făcut decât să creadă şi să se socotească a fi şi ajuns sfinţenia, misiunea, mucenicia şi celelalte năluciri la minte. Au şi ei o osteneală, aceea de a ajunge la darurile mai presus de fire, înainte de vreme şi ispitind pe Dumnezeu.

Deci nu-i de mirare că-i dă în robia înşelătorului de minte, ca să-i chinuiască. Câte unii mai aprinşi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavând cerca­rea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor după daruri mai presus de fire, îmbulziţi de iubirea de sine. Având iubire fără minte, pe care ar vrea să o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie duhului rău să-i amăgească desăvârşit (II Tesaloniceni 2,11), ca pe unii ce îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu, necuraţi la inimă. De aceea, pentru îndrăzneală, îi dă pe seama vicleanului să-i pedepsească. Astfel, când atârnă de la Dumnezeu o atare pedeapsă peste oarecare, îl cercetează sata­na, luând chipul mincinos al lui Hristos, şi grăindu-i cu mare blândeţe îi trânteşte o laudă, cu care-1 câş­tigă fulgerător şi poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea strâmtă şi cu chinuri ce duce la Împărăţie umblă după „plăceri duhovniceşti”. Iată-1 cu momeala pe gât. De acum, după oarecare şcoală a rătăcirii, când încrederea îi va fi câştigată desăvârşit şi-i va fi întărită prin potriviri de semne prevestite, ajunge încrezut în sine şi în hristosul lui, încât şi moarte de om e în stare să facă, întemein­du-se pe Scriptură.

Iată cum, „puiul de drac” al iubirii de sine, făcându-se bărbat şi ajutat prin vedenii mincinoase de tatăl său, tatăl minciunii, strâmbă mintea bietu­lui om, încât i se va părea păcatul virtute dumneze­iască. Ba încă, omorând pe cei ce nu cred ca el, i se va părea că face slujbă lui „dumnezeu” (dumnezeul care 1-a înşelat pe el) (Numeri 25, 7-13).

Când stai de vorbă cu câte unul din aceştia, te uimeşte convingerea şi siguranţa lui, uneori şi legă­tura cu judecată a cuvintelor lui şi nu poţi prinde repede că stai de vorbă cu un înşelat şi sărit din minte. Asta, până nu-i afli prima spărtură a minţii de la care apoi toate meşteşugirile vicleanului tre­buie să-şi de-a arama pe faţă. Trebuie să-i prinzi momeala pe care a ȋnghiţit-o şi care, de cele mai multe ori, e căderea la laudă, cu care tatăl minciu­nii şi-a mângâiat pruncul iubirii de sine, pe care 1-a clocit cu atâta osărdie cel amăgit de minte.

Şi nu e mare mirarea, căci zice un filozof: e destul să primeşti în minte o singură prejudecată, ca apoi să nu fie prăpăstenie la care să nu ajungi în chipul cel mai logic posibil cu putinţă. De aceea Biserica înşiră printre păcatele minţii şi prejudecăţile.

O mărturie din Scripturi a celor zise ne va lămuri bine. Era pe vremea proorocilor mincinoşi (III Regi 18,21) din zilele lui Ilie şi a regelui Ahab. Proorocul Ilie vestise regelui mustrarea lui Dumnezeu, necazu­rile şi moartea ce-l vor ajunge, în zilele urmaşilor săi.

III Regi, cap. 22:

1. Trecură trei ani fără război între Siria şi Israel.

2. În al treilea an s-a dus Iosafat, regele Iudei, la (Ahab) regele lui Israel (urmaşii lui Solomon dezbi­naseră regatul).

3. Şi a zis regele lul Israel către slugile sale: „Ştiţi voi oare că Ramotul Galaadului e al nostru şi noi tăcem de atâta vreme şi nu-1 scoatem din mâna regelui Siriei?”

4. Apoi i-a zis lui Iosafat: „Merge-vei şi tu cu mine la război împotriva Ramot-Galaadului?” Iar Iosafat a zis către regele lui Israel: „Cum eşti tu, aşa-s şi eu; cum e poporul tău, aşa-i şi poporul meu, cum sunt caii tăi aşa-s şi caii mei”.

5. Şi a mai zis Iosafat, regele lui Iuda, către (Ahab) regele lui Israel: „Întreabă dar astăzi, ce zice Domnul?”

6. Şi a adunat regele lui Israel ca la patru sute de prooroci şi le-a zis: „Să merg eu oare la război împotriva Ramot-Galaadului, sau nu?” şi ei au zis: „Să mergi, că Domnul îl va da în mâinile regelui!”

7. Şi a zis Iosafat: „Nu mai e oare aici un prooroc al Domnului, ca să întrebăm pe Domnul prin el?”

8. Şi a zis (Ahab) regele lui Israel către Iosafat: „Mai este un om, prin care se poate întreba Domnul, însă eu nu-1 iubesc, căci nu prooroceşte de bine pentru mine, ci numai de rău - acesta e Miheia, fiul lui Imla”. Şi a zis Iosafat: „Nu vorbi aşa, rege!”

9. Şi a chemat regele lui Israel pe un famen şi a zis: „Du-te repede după Miheia, fiul lui Imla!”

10. Apoi regele lui Israel şi Iosafat, regele Iudei, s-au aşezat fiecare în tronul său, îmbrăcaţi în haine domneşti, în locul de lângă porţile Samariei şi toţi proorocii prooroceau înaintea lor.

11. Iar Sedechia, fiul lui Ghenaan, şi-a făcut nişte coarne de fier şi a zis: „Aşa zice Domnul: Cu acestea îi vei împunge pe Sirieni, până ce-i vei nimici”.

12. Şi toţi proorocii au proorocit aceleaşi, zicând: „Să te duci împotriva Ramot-Galaadului, că vei izbu­ti. Domnul îl va da în mâinile regelui”.

13. Iar trimisul care s-a dus să cheme pe Miheia, i-a grăit acestuia, zicând: „Iată, toţi proorocii proo­rocesc într-un glas de bine, regelui; să fie dar şi cuvântul tău asemenea cu cuvântul fiecăruia din ei”.

14. Dar Miheia a zis: „Viu este Domnul. Ce-mi va spune Domnul, aceea voi grăi”.

15. Apoi a venit el la rege şi regele i-a zis: „Miheia, să mai mergem noi oare în război împotriva Ramot-Galaadului, sau nu?” Şi a zis acela: „Du-te că vei izbuti, Domnul îl va da în mâinile regelui”.

16. Şi a zis regele: Iar şi iar te jur, ca să nu-mi grăieşti nimic, fără numai ceea ce este adevărat, în numele Domnului”.

17. Şi a zis el: „Iată, văd pe toţi israeliţii împrăştiaţi prin munţi, ca oile ce n-au păstor. Şi a zis Domnul: ei n-au domn, să se întoarcă fiecare cu pace la casa sa”.

18. Atunci (Ahab) regele lui Israel a zis către Iosafat, regele Iudeii: „Nu ţi-am spus eu, oare, că el nu prooroceşte de bine pentru mine, ci numai de rău?”

19. Miheia însă a zis: „Nu e aşa! Nu eu grăiesc! Ascultă cuvântul Domnului! Am văzut pe Domnul, şezând pe tronul Său şi toată oştirea cerească stătea lângă El, la dreapta şi la stânga Lui.

20. Şi a zis Domnul: «Cine ar îndupleca pe Ahab să meargă şi să cadă în Ramot-Galaad?» Unul spunea una, altul alta.

21. Atunci a ieşit un duh şi a stat înaintea feţei Domnului, şi a zis: «Eu îl voi ademeni». Şi a zis Domnul: «Cum?»

22. Iar acela a zis: «Mă duc şi mă fac duh mincinos, în gura tuturor proorocilor lui». Zis-a Domnul: «Tu-1 vel ademeni şi vei face aceasta: Du-te şi fă cum ai zis!»

23. Şi iată cum a îngăduit Domnul duhului celui mincinos să fie în gura tuturor proorocilor acestora, ai tăi; însă Domnul n-a grăit de bine pentru tine.”

24. Atunci s-a apropiat Sedechia, fiul lui Ghenaan, şi lovind pe Miheia peste obraz, a zis: „Cum, au doară S-a depărtat Duhul Domnului de la mine, ca să grăiască prin tine?”

25. Dar Miheia a zis: „Iată, ai să vezi aceasta în ziua când vei fugi din cămară în cămară ca să te ascunzi”.

26. Zis-a regele lui Israel: „Luaţi pe Miheia şi îl duceţi la Amon, căpetenia cetăţii, şi la Ioaş, fiul regelui.

27. Şi spuneţi: Aşa zice regele: „Aruncaţi-1 în temniţă şi îl hrăniţi numai cu puţină pâine şi cu puţină apă, până ce ma voi întoarce biruitor”.

28. Iar Miheia a zis: „Că ai să te întorci biruitor, aceasta n-a grăit-o Domnul prin mine”. Apoi a zis: „Ascultaţi, toate popoarele!”

29. După aceea a purces regele lui Israel şi Iosafat, regele Iudeii, împreună asupra Ramot-­Galaadului.

30. Şi a zis regele lui Israel către Iosafat: „Eu îmi schimb hainele şi intru în luptă; iar tu îmbracă-ţi hainele de rege!” Şi şi-a schimbat hainele regele lui Israel şi a intrat în luptă.

31. Regele sirian însă a poruncit celor 32 de căpetenii ale carelor de război, şi a zis: „Să nu vă luptaţi nici cu mic, nici cu mare, ci numai cu regele lui Israel”.

32. Căpeteniile carelor, văzând pe Iosafat, au crezut că acesta este cu adevărat regele lui Israel, şi s-au repezit asupra lui, ca să se lupte cu el. Iosafat însă a strigat.

33. Atunci căpeteniile carelor, văzând că nu e acesta regele lui Israel, s-au abătut de la el.

34. Iar un om a întins arcul şi a lovit, din întâmplare, pe regele lui Israel (Ahab) cel cu hainele schimbate, într-o încheietură a platoşei; şi acesta a zis căruţaşului său: „Întoarce îndărăt şi mă scoate din oaste, că sunt rănit”.

35. Şi s-a pornit luptă mare în acea zi, şi regele (rănit) a stat în căruţa sa, în faţa sirienilor, toată ziua, iar seara a murit; şi a curs sânge din rana sa pe podul căruţei.

36. Şi la asfinţitul soarelui s-a dat de veste la toată tabăra, zicând: „Să meargă fiecare la cetatea lui, fiecare la ţinutul lui!”

37. Şi murind regele a fost dus în Samaria şi 1-au înmormântat în Samaria.

38. Şi au spălat căruţa lui în iazul Samariei şi câinii au lins sângele lui Ahab, iar desfrânatele s-au scăldat în spălătura acelui sânge, după cuvântul Domnului, pe care 1-a grăit (şi prin Ilie).

Duhul care a ieşit şi a stat înaintea feţei Domnu­lui şi s-a făcut duh mincinos în gura proorocilor, căruia i-a zis Domnul: „Du-te şi fă cum ai zis!” e acelaşi care a cerut de la Dumnezeu să încerce pe Iov, ca să se arate răbdarea şi statornicia dreptului.

Iov 1:

6. Într-o zi îngerii lui Dumnezeu se înfăţişară înaintea Domnului şi satana veni şi el printre ei.

7. Atunci Domnul zise către satana: „De unde vii?” Iar satana răspunse Domnului şi zise: „Am dat târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos”.

Cu îngăduirea lui Dumnezeu, satana îi cerne şi îi culege pe toţi cei ce mai umblă în lumea aceasta după plăceri, chiar duhovniceşti, dacă îi prinde că încă nu s-au lepădat desăvârşit de iubirea de sine şi de orice spurcăciune a vieţii, după atâta şi atâta propovăduire a Bisericii. Că patimile acestea îi fac pe oameni să cadă loviţi de săgeţile laudei şi să se trezească cu mintea înşelată şi sărită de la locul ei (din socoteala smereniei).

Că iată pe cei ce nu aveau curăţia vieţii, lingăii de la curtea regelui Ahab, i-a dat înşelăciunii desăvârşite a duhului minciunii, şi sfatul lor era ispită regelui iubitor de slavă deşartă, ispită în care trebuia să cadă şi regele, ascultătorul lor, pentru păcatele sale.

Ca şi înşelaţii aceia, care 1-au pălmuit pe adevăratul prooroc al lui Dumnezeu, aşa şi proorocii mincinoşi din zilele noastre sunt de o îndrăzneală nemaipomenită şi pălmuiesc smerenia, dându-se pe sine de ceva mare: „Ilie”, „Ioan”, „Hristos”, „Fiul Omului” Dreptul Judecător” şi aşa mai departe. Pretind ascultare de la oameni pentru că „Dumnezeu” i-a trimis să spună la lume lucruri de care îţi tiuie urechile, auzindu-i.

Pe semnele următoare se pot cunoaşte că nu mai sunt întregi la minte:

1. Se dau pe sine de ceva mare cum s-au dat de altfel toţi ereticii (rătăciţii) vremurilor, pe care însă i-a afurisit Biserica prin Sfintele Soboare

2. Cad la laudă, având o smerenie  mincinoasă.

3. Se ţin pe sine mai presus de Scriptură (unul chiar mi-a rupt-o), mai presus de Biserică şi Sfinţi.

4. Mor după a fi ascultaţi şi crezuţi de oameni.

5. Fierb de mânie când nu sunt luaţi în serios.

6. Adesea au „grăire în duh”, cu „duhul” care-i poartă şi-i învaţă.

7. Nu vor, nici în ruptul capului, să-şi controleze prin preoţi cele auzite de la „duhul” lor.

8. Câte unii, cu toate acestea, arată o evlavie neobişnuită: mărturisind pe Hristos, pe Maica Dom­nului, făcându-şi Sfânta Cruce, bătând mătănii, sărutând icoanele, ba şi Sfânta Împărtăşanie luând şi jurându-se că-s oamenii lui Dumnezeu, iar ei sunt înşelaţi.

9. Fac pe proorocii şi împrăştie spaima în oa­meni. Multe proorocii li se împlinesc, dar multe nu. Asta atârnă de puterea de străvedere a „duhului” care le spune ce le spune, ca unul ce n-are învelitoarea trupului şi de aceea prinde cu oarecare vreme înainte cele ce le apropie Dumnezeu de oameni. Dar asta nu e proorocie.

10. În numele „dumnezeului” lor sunt în stare să omoare om, întemeindu-se pe Scriptură, că şi Avraam a fost în stare de o atare ascultare, iar Fineas a şi făcut aceasta, şi i-a socotit acestuia râvnă pentru Dumnezeul său (Numeri 25, 7-13).

Cu amăgirea ascultării până la uciderea de om, a încercat vrăjmaşul pe mulţi, în toate vremurile, chiar şi pe pustnici, darămite pe oamenii lumii.

Prin urmare, fiind aşa de săritori cu ascultarea şi credinţa la poveţele „duhului lor” pe care-1 cred că e Hristos, (şi nu e), sunt într-adevăr o adevărată primejdie printre oameni; terorişti pentru cei slab credincioşi.

11. Sar de la un lucru la altul şi leagă lucruri fără nici o legătură. Tâlcuiesc greşit, strâmbă adevărul şi se propovăduiesc din Scripturi mai mult pe ei înşişi decât pe Dumnezeu, mergând grăbit spre cea mai de pe urmă sfărâmare şi sărire a minţii.

12. În preajma lor simţi tulburare şi primejdie, căci mulţi dintre ei au fost pe la casa de nebuni, sau vor trebui să se ducă.

Nu-i ocărâm, ci ne păzim, şi învăţăm şi pe alţii să se păzească şi ne înfricoşăm cât de groaznic şi-au tăiat mintea în Scripturi (II Petru 1,20).

Totuşi, pe cât se poate, să încercăm să-i înţele­gem, lămurind adevărul lucrurilor şi meşteşugirile vicleanului. E ştiut că făcând omul gândurile şi voile celui rău, intră acela în el. Sau, altfel zicând: iubind cele rele, pe firul acestei iubiri intră vrăjmaşul în cetate, adică prin cele de-a stânga, relele.

Când însă vede că nu poate amăgi pe om cu cele de-a stânga, sare în cealaltă margine, de-a dreapta de tot, căutând acolo să-1 amăgească, ca să-i dea omul crezare. Îi trânteşte o laudă pentru mulţimea credinţei în Dumnezeu şi a iubirii virtuţii, şi-1 îndeamnă ca fără măsură şi fără întrebare să se silească în acestea.

Pe unul îl trezea la rugăciune, silindu-se să-i strecoare în minte şi în inimă părere mare despre sine, precum că pe „el” îl trezesc „Îngerii” la pravilă. Sau, dacă cel ochit spre înşelare nu e chiar aşa de virtuos, îi mai îngăduie, ba să fumeze, ba să bea, zicându-i prin gândurile lui că-i trebuie putere şi că nu-i păcat. Pe unul 1-a săgetat arătându-i-se în chi­pul lui „Hristos”, şi spunându-i: „Pentru dumneata mai răsare soarele!” Douăzeci şi cinci de ani pe urmă 1-a mai dăscălit, ca să ajungă să se creadă pe sine că el este „Fiul Omului” din Scriptură, care va despărţi oile de capre şi va întemeia Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, şi că în zilele lui va fi sfârşi­tul şi judecata se va face prin el.

Firul acestei iubiri, fie că înclină spre păcate, fie că înclină spre Dumnezeu, vrăjmaşul caută să-1 prindă de capete, nesfiindu-se, ucigaşul, să se dea drept „Dumnezeu”, numai să te prindă. De aceea au zis Părinţii că întotdeauna extremele sunt ale dia­voiului. Adică şi prea mare iubire de Dumnezeu - înainte de vreme - poate fi pricină de cădere: o iu­bire oarecum pământească, pătimaşă, neliniştită, nesenină, necurată şi pironită.

Grija la minte! căci războiul nevăzut cearcă pe toată lumea şi n-a cruţat nici iubirea de Dumnezeu a Apostolilor!

Deci, ca să pricepem tocmai lucrul acesta subţire şi rostul pentru toţi al celor scrise, ne folo­sim de icoana celor trei iubiri, a celor trei ucenici ai Domnului: Petru, Iuda şi Ioan.

Greşelile iubirii şi dreapta socoteală

Aceşti ucenici ai Domnului, din pricina iubirii lor aprinse, fiecare a făcut câte o greşeală. Doi s-au îndreptat, unul s-a surpat. Astfel, când oamenii dintr-o cetate oarecare, necunoscându-i n-au vrut să-i primească, Iacob şi Ioan au zis: „să ne rugăm ca Ilie să pogoare foc din cer peste ei, să-i ardă.”(Luca 9, 54). Cinstea şi preţul pe care-1 avea Domnul în inima lor, precum şi râvna sau iuţimea lor, încă nu le aveau în cumpănă şi cu dreaptă socoteală şi aşa au ars o greşeală. Mântuitorul i-a adus la blândeţe şi la dreapta socoteală, învăţându-i: „Nu ştiţi ce duh grăieşte prin voi acestea!”… (Luca 9,55).

Petru, după frumoasa mărturisire de credinţă: Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16,16) şi după lauda Mântuitorului, Care oarecum în aşa fel i-a spus-o încât chiar să-1 ferească de primej­dia laudei şi a părerii de sine, când Iisus a început să le spună despre patimile şi răstignirea Sa, iubirea lui Petru n-a putut răbda o socoteală ca aceea şi sări cu gura: „Doamne, să nu-Ţi fie Ţie una ca aceasta!” (Matei 16,22). Atunci, ca unul ce n-avea şi cunoştinţa tainelor lui Dumnezeu, care să ţină cumpăna dreaptă cu puterea iubirii aprinsă şi înţe­leasă omeneşte, capătă de la Domnul palmele aces­tea: „Înapoia mea, satano! Sminteală îmi eşti” (Ma­tei 16,23). Sigur că nu Petru era satana, ci un gând al satanei intrase repede în Petru, căci era o spărtură, o descumpănire între puterile lui sufleteşti: cunoştinţă, dragoste şi iuţime. Şi se vede că încă nu s-a tămăduit cu îndreptarea aceea. Mai bătrân fiind şi mai greu de leac, iubirea lui încă nu se stră­mutase, ca a lui Ioan - toată pentru Mântuitorul - ci mai ţinea ceva şi pentru sine. Mântuitorul îl cu­noaşte şi-i prevesteşte lepădarea cea de trei ori în curtea lui Caiafa. Petru iarăşi a sărit cu gura, zicând că nu; dar la urmă a trebuit să constate că a mai luat trei palme peste obraz, pentru iubirea care n-o dăduse toată lui Dumnezeu, precum se făgăduise, ci mai ţinuse şi pentru sine.

Sfânta Predanie zice că atâta a plâns Petru şi s-a pocăit, încât lacrimile tăiaseră brazde pe obrajii săi.

Iuda, ucenic al Mântuitorului şi el, având minte, iubire şi voinţă, însă după felul lui, iarăşi ne dă o pildă şi o învăţătură. Iuda voia ca şi Mântuitorul să iubească ceea ce iubeşte el, adică să întemeieze o împărăţie pământească a Cerurilor, şi Iisus să se facă Împărat, iar pe el mare sfetnic şi vistiernic al arginţilor. Că tare era umilit să fie trimis desculţ, fără straiţă şi numai cu toiag (Marcu 6,8) şi să pro­povăduiască o Împărăţie pe care n-o vedea cu ochii săi de lut şi pentru care n-avea decât o zdreanţă de pungă goală.

Aşa fiind făcut, parcă era de un gând cu tot nea­mul său, deşi Mântuitorul 1-a iubit şi 1-a înzestrat cu daruri întocmai ca şi pe ceilalţi; totuşi el a rămas evreul fără leac, iubind un „dumnezeu al veacului de acum” (II Corinteni 4,4), iar pe Iisus, Care nu co­respundea iubirii sale pământeşti, L-a vândut pe treizeci de arginţi, câştig ce-a mai putut să scoată pentru slujba pe trei ani.

Cele două capete ale iubirii sale erau prinse de diavol; se iubea pe sine şi iubea pe Dumnezeu nu­mai dacă Dumnezeu îi asigura mulţumirea iubirii sale de sine. Ceea ce adevăratul Dumnezeu n-a pu­tut să-i împlinească, şi de aceea s-a lăsat păgubaş. Mântuitorul a încercat totul cu beteagul Său ucenic, dar în zadar. I-a dat şi Sfânta Împărtăşanie cu Sine, dar în loc să se tămăduiască, atunci intră mai cu pu­tere satana în el (Ioan 13,27) şi Mântuitorul - în grai omenesc zicând - S-a dat bătut, spunându-i: „Ce faci, fă mai curând!” Că nu puteau dracii face nimic de nu le îngăduia Dumnezeu…

A avut şi el o clipă de trezire, dar nu mai era el stăpân pe sine, ci acum era mai tare noul său „stă­pân”, care îl trăgea la plata spânzurătorii… (Fapte 1,18) şi nu i-a mai dat vreme…

Iată ce primejdie grozavă e acea iubire de sine, care nu se dăruieşte lui Dumnezeu şi nu se pleacă sfatului decât cu făţărnicie: necaz mare şi jug greu peste fiii lui Adam (Sirah 40,1).

Unirea celor doi sau trei în numele lui Dumne­zeu e o minune nevăzută în suflet, e venirea iuţimii, a cunoştinţei şi a dragostei la cumpăna liniştită a dreptei socoteli - ştiutoare de taine şi ştiutoare de măsuri (Romani 12,13), şi aceasta e ceea ce urmă­rim cu orice prilej, ca pe un dar şi un dor al lui Dum­nezeu. Ne trebuie - grăind mai pe înţeles - mai multă inimă în minte şi mai multă minte în inimă, căci altfel, fără lucrarea de unire a preafericitului nume, o iau razna şi inima şi mintea.

Măsura darului de sus

„Cine nu se leapădă de sine, nu poate să vină după Mine” (Luca 9,23). Cine nu poate să întrebe şi nu se poate pleca sfatului unui părinte duhovnicesc, sau nici măcar  nu-1 caută, nu-L găseşte pe Iisus.

Dacă totuşi vrea să se ţină de urma lui Dumnezeu, fiind însă cu inima şi mintea întinate de mândrie şi părere de sine, dă de înşelăciuni. De aceea-s rânduiţi duhovnicii, să cumpănească duhurile ce străbat prin oameni, să cunoască măsurile fiecărui ins, şi încotro îi înclină cumpăna.

Încă de mult mărturisea Proorocul Iordanului că: „Nu poate un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat lui din Cer” (Ioan 3,27). Dar tot aşa zic şi cei înşelaţi. Cum să prindem înşelăciunea de gât? Foarte uşor de prins. Cei ce cu adevărat au darul de la Dumnezeu, vin la duhovnic să întrebe, pe când cei înşelaţi nu vor să vină ci se ţin pe sine mai presus de orice. Ei nu mai ştiu că fără de smerenie nu dai de Dumnezeu, ci de înşelătorul; fără întrebare, nu intri pe poartă ci sari pe aiurea şi cu tâlharii te  socoteşti. Râvna fără întrebare şi părerea (de sine) sar măsura.

„În puterea darului ce mi s-a dat, spun oricui, care este între voi, să nu năzuiască mai sus decât i se cuvine să năzuiască, ci să cugete cumpănit, fiecare precum Dumnezeu i-a împărţit măsura credinţei” (Romani 12,3).

Asta ne-o spune Sfântul Pavel, care deşi a văzut lumina puternică din Cer şi a auzit glasul adevă­ratului Iisus Hristos, Care i-a descoperit rostul sfin­tei Sale nevăzute arătări, totuşi, spre asigurarea şi învăţarea smereniei, 1-a trimis orb la sluga Sa în Damasc (Fapte 9, 6-7). Acesta, vestit şi el de Mân­tuitorul (Fapte 9, 10-18), 1-a primit, 1-a lămurit şi 1-a înnoit cu Botezul. Acelaşi Pavel, după altă multă învăţătură, trudă şi propovăduire, după alte vedenii, semne şi răpire în Rai, totuşi s-a dus la Ierusalim să se întâlnească cu ceilalţi Apostoli şi să le spună şi lor Evanghelia pe care o vestea el, ca nu cumva să fie înşelare şi toată truda lui zadarnică (Galateni 2, 1-8). Aşa îl povăţuia nu îndoiala ci, smerenia.

În flecare ins a închis Dumnezeu chemarea că­tre tot rostul şi lucrul, pe care - la vreme - le va avea între oameni. Astfel:

Efeseni, cap. 4:

11. El a dat pe unii ca să fie Apostoli, pe alţii Prooroci, pe alţii binevestitori, pe alţii păstori şi învăţători.

12. Spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujbei, spre zidirea trupului lui Hristos.

13. Până când toţi vor fi ajuns la unitatea credin­ţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura plinirii vârstei lui Hristos.

14. Ca să nu mai fim copiii şi jucăria valurilor, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii.

15. Ci fiind credincioşi adevărului, prin iubire să creştem întru toate pentru El, care este capul - Hristos.

El uneşte cele învrăjbite, El ne măsoară darul, El ne cheamă la lucrul în vie, El pe fiecare în parte ne ajută - dacă nu uităm să-L chemăm - iar spre desă­vârşirea obştii El luminează slujitorii.

Sunt, între cei trimişi de Dumnezeu, şi oameni ce au darul să vadă dincolo de zare, să audă graiuri şi cuvinte mai presus de fire. Dar aceştia la vreme de mare însemnătate pentru ei, când li se deschide ochiul vederii şi urechile auzirii celor de dincolo, să nu întârzie a căuta povăţuirea unui duhovnic, ce are să le ferească inima şi mintea de bucurie străină, şi care îi va ocroti cu dulama smereniei.

Că dacă nu fac aşa, cu tot darul de sus, pot cădea pradă înşelăciunii. Iată cum: Darurile lui Dumnezeu ascunse întru noi, noi nu le ştim dar satana le vede, şi, ca un tâlhar viclean, pândeşte vremea darului de sus să se deschidă în viaţa noastră, şi de   nu-l va afla acoperit de smerenie şi dreaptă socoteală, varsă el, ca pe un jgheab, pustiirile lui pe făgaşul lui Dumnezeu.

Deci, de ţi-a dat Dumnezeu un dar, asigură-1 cu întrebarea şi ocroteşte-1 cu smerenia, şi cu atât mai vârtos nu ieşi din sfatul unuia dintre nebăgaţii în seamă slujitori ai lui Dumnezeu. „Cu cât eşti mai mare, mai mult te smereşte, şi înaintea Domnului vei afla Har”, zice înţeleptul (Sirah 3,18) Căci de n-ai îndemânarea aceasta, atunci darului vederii tale i se va arăta un hristos mincinos şi urechilor tale le va grăi satana, care se va da pe sine „Hristos” şi te va amăgi desăvârşit.

,,… Se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi” (Matei 24,24).

Hristoşii şi proorocii mincinoşi, de care ne previne Mântuitorul din vreme, sunt viclenii de din­colo de zare, care fac silă mare şi mult meşteşugită ca să fie primiţi ca atare de oameni şi care, răcnind, caută pe cineva să-i vadă şi să-i asculte. Nu cumva le e vremea aproape, că tare-şi mai fac de cap?

Mântuire este şi pentru cei înşelaţi, când îşi vor cunoaşte înşelarea şi se vor pocăi de ea. Iuda, însă, n-a mai avut vreme…

Iată pe scurt pricinile pentru care Predania Bise­ricii răsăritene se fereşte de vedenii şi-şi fereşte şi fiii, întrucât acestea nu sunt neapărat trebuitoare mântuirii, şi, desăvârşirea la care suntem chemaţi, lasă în urmă orice vedenie.

Nevoinţele desăvârşirii

Porunca desăvârşirii s-a dat încă prin Legea Veche evreilor (Levitic 11, 44-45), dar cu deosebire s-a dat prin Legea Nouă creştinilor (Matei 5,48). Desăvârşirea şi sfinţenia sunt cele ce măsoară apropierea sau depărtarea noastră de Dumnezeu. De aceea, în trei cete se rânduiesc ostaşii războiului duhovnicesc, în: 1. chemaţi, 2. aleşi şi 3. credincioşi (Apocalipsa 17,14), sau cu altă numire: 1. începători, 2. sporiţi şi 3. desăvârşiţi.

Dar s-a ales o ceată de creştini care găsesc înlăuntrul lor îndemnarea sau chemarea numai spre viaţa duhovnicească, ca singurul rost vrednic de viaţă. Aceştia sunt călugării.

Precum când merg la oaste, oamenii lumii lasă toată grija de acasă, ca să nu-i încâlcească în vre­mea ostăşiei, aşa şi nevoitorii mântuirii lasă toată grija lumii, pentru Împăratul Cerurilor.

Dacă la intrarea în viaţă sunt de ajuns poruncile şi sângele Mielului, pentru ajungerea desăvârşirii, însă, sfaturile evanghelice ni se fac porunci. Printre acestea, cea dintâi e lepădarea de lume. Cine se leapădă de lume nu mai stă la cumpănă între preţul lumii întregi, (de i-ar da-o cineva toată în stăpânire până la sfârşitul veacului), şi între preţul sufletului, curăţit şi strălucit de slava lui Dumnezeu în viaţa de apoi. Faţă de slava aceea, ale lumii de aici toate sunt gunoi (Matei 16,26; I Ioan 2,17).

Lepădarea de lume e o convingere pe care poţi să o ai şi în mijlocul lumii stând, precum poţi să n-o ai şi în mijlocul pustiei petrecând. Dar cei ce se mântuiesc, toţi trebuie să o aibă.

Călugării deci, vrând să înveţe ştiinţa mântuirii (Luca 1,77), sau meşteşugul izbăvirii din cele de aici şi strămutarea în cele de dincolo, dau aceste trei sfinte făgăduinţe: sărăcia, fecioria şi ascultarea.

Făgăduinţele acestea, când sunt făcute dintr-o convingere statornică, surpă pe rând toate patimile şi izbăvesc pe nevoitor de toate cursele vrăjmaşului; căci acestea sunt sfaturile evanghelice şi urmarea Mântuitorului. Astfel, sărăcia e dezlipirea sufletului de orice lăcomie de avere sau iubire de arginţi, pre­cum şi dezlipirea de gândul averii. Cel dezlipit cu sufletul de acestea de va avea şi avere în grijă, nu va fi împătimit de ea şi nu-şi va pierde cumpătul când s-ar întâmpla s-o piardă.

Fecioria stă împotriva a toată desfrânarea. Nevoinţa el urmăreşte să aducă firea la linişte sau la nepătimire, ca o stare de la sine înţeles a firii, pe care firea a avut-o odată.

Ascultarea, însă, e făgăduinţa cea mai grea: mu­cenicia pe viaţă. Toţi i-au zis aşa. Greutatea ei cu adevărat stă şi în îndărătnicia firii, sălbăticită de pă­cate, dar stă şi în scăderile povăţuitorilor. De n-au cuvântul acoperit cu viaţa, de n-au viaţa duhovni­cească sporită şi patimile stinse, n-au cu ce te în­demna la ascultarea desăvârşită, decât cu puterea mărimii sau cu mărimea puterii.

Înţeleg o ascultare, care opreşte mintea ascultă­torului de a mai cumpăni cuvântul, şi sare să-1 facă întocmai, chiar de 1-ar costa viaţa. El nu mai face nici o socoteală cu viaţa, liniştit că duhovnicescul lui părinte i-a luat grija vieţii şi 1-a scutit de toate pri­mejdiile socotirii. Desăvârşit nu poţi asculta decât de un sfânt. Aceştia, însă, fug de slujba poruncirii.

Totuşi, spre folosul vietii duhovniceşti, este de mare câştig ascultând pe oricine; căci ascultarea e rânduită împotriva patimilor minţii: mândria, păre­rea şi slava deşartă, şi cine are de gând să scape de acestea, nu stă să cumpănească sfinţenia mai ma­relui (a preotului duhovnic). Ascultarea desăvârşită e vestita „tăiere a voii”, care de multe ori e totuna cu tăierea capului. Ascultătorul desăvârşit nu mai are război cu necazurile ce vin de pe urma iubirii de sine şi nici lupte cu grija vieţii, care 1-a scos din Rai. Ascultarea e lepădarea de sine, luarea crucii în fie­care zi (Luca 9,23) şi urmarea Mântuitorului. Ea ne învaţă smerenia, care ucide toate patimile şi liniş­teşte sufletul.Ea stinge orice frământare şi opreşte orice iniţiativă, deci toată energia, cu vremea, tre­buie să se convertească în virtuţi duhovniceşti.

În fiecare om este închisă o măsură a lui, după cum ne asigură şi Sfântul Pavel (Romani 12,3), peste aceasta să nu treacă nimeni, dar nici să nu se lene­vească nimeni  s-o ajungă. Arătarea şi împlinirea în firea noastră a tuturor darurilor naşterii noastre de sus, din Duhul Sfânt, e ceea ce numim desăvârşirea cea la măsura fiecărui ins. Fiecare e înzestrat şi tri­mis să împlinească un rost al lui Dumnezeu între oameni. Dezvelirea şi înţelegerea acestui rost sau destin, ascuns în noi, în fiecare, după atotştiinţa de mai înainte (Romani 8,29) a lui Dumnezeu, nu poate fi dezgropat fără cunoştinţa şi luarea aminte a unui duhovnic iscusit, care are grija şi meşteşugul să înlă­ture din tine voia ta cea nepricepută, ca să poată avea loc voia cea bună a lui Dumnezeu, care este ascunsă în tine. Duhovnicul, sau stareţul, ajută şi dezvăluie toate intenţiile lui Dumnezeu din fiii săi, dăruite lor după măsura credinţei ce vor avea s-o aibă.

De aceea toţi nevoitorii trebuie să-şi găsească duhovnic, deoarece în cele duhovniceşti tot ce nu e din povăţuire orânduită şi sub ocrotirea smereniei, duce la înşelare şi la mai mare rătăcire, decât însăşi patimile.

„Prin ştiinţa lui, dreptul, sluga Mea, va îndrepta pe mulţi” (Isaia 53,11).

Prin acea prietenie a lui (a duhovnicului) cu Dumnezeu, despre care nu ne mai tocmim, el va în­toarce sau va atrage voia omului la voia lui Dumne­zeu, vrând şi tu, ce vrea Dumnezeu. Atunci va fi în noi ascultarea care era în Hristos Iisus (Filipeni 2,8), şi dreptul, sluga lui Dumnezeu, va întoarce dragos­tea omului la dragostea lui Dumnezeu, iubind şi tu ce iubeşte Dumnezeu; atunci va fi în noi simţirea care era în Iisus (Filipeni 2,5). Duhovnicul va în­toarce şi mintea noastră de la atâta umblare pustie în afară, şi o va face scaun al lui Hristos-Dumnezeu, în care sunt ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii (Coloseni 2,3).

La aceste stări însă nimeni să nu încerce să ajungă singur, căci nu va ajunge, sau va ajunge rău. Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngră­dite cu suferinţe şi numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă mulţime de suferinţe putem răzbi cu bucurie. Numai atâta bine putem face, câtă suferinţă pu­tem ridica de pe el. Numai atâta mângâiere putem aduce printre oameni, câtă amărăciune putem să bem în locul celor ce vrem să-i mângâiem. Atâta strălucire va arăta iubirea de Dumnezeu şi de oa­meni în noi, sau atât de puternice vor fi mila şi ade­vărul în noi, câtă văpaie de ură înfruntăm bucuroşi pentru Dumnezeu şi oameni. Şi aşa mai departe.

E bine de ştiut şi aceea că darurile lui Dumne­zeu dau o mare putere de a suferi, cu seninătate, orice potrivnicie în calea darului şi, răbdându-le cu linişte, toate piedicile cad pe rând, printr-o nevă­zută rânduială dumnezeiască.

Lupta începătorului este lupta izbăvirii de pa­timi; straja atenţiei la porţile simţurilor, ca să nu in­tre pruncii vaviloneşti, care făcându-se bărbaţi, ar fi mai greu de scos. Deci, cum se arată aceia să-i şi lo­vească de Piatră ca să nu ajungă cu ei până la luptă. Năvala de gânduri să nu descurajeze pe începători; toată grija să-i fie, să nu primească gândurile. A nu avea gânduri e tot aşa de cu neputinţă, ca şi a crede că poţi opri vântul. Cu orânduire dumnezeiască, vin şi vremuri fără furtună.

Începătorii pot să vadă cum numele Mântuitoru­lui îi izbăveşte de asuprirea momelilor vicleanului - ceea ce-i îndatorează cu o mare smerenie înaintea lui Dumnezeu, ştiind că se luptă Dumnezeu în locul lor. Partea începătorilor este nevoinţa de a usca izvoarele patimilor din pământul inimii, precum şi grija de a nu se sui cu mintea în văzduhul părerii, căci acolo bat furtuni mari şi se rup aripile minţii.

Fiindcă de multe ori e atrasă mintea dincolo şi, furată de vrajă cum e, uşor poate fi muşcată de bucu­ria străină. Sfinţii Părinţi ne atrag luarea aminte să ne împotrivim acestei răpiri a minţii, pentru că dincolo, mari şi multe sunt primejdiile, în care începătorii pot să-şi frângă mintea. Începătorii trebuie să stea cu mintea de strajă la porţile sufletului, ca să nu intre foc străin în cetate.

Vremea nevoinţei pentru unii e mai scurtă, pen­tru alţii mai lungă, pentru unii mai uşoară, pentru alţii mai grea, şi pentru foarte mulţi ţine toată viaţa. Iar pentru cei ce nu judecă pe nimeni, Mântuitorul zice că fără nevoinţă intră întru Împărăţie (Luca 6,37).

Fără uscarea izvoarelor rele, fără scoaterea din rădăcină a patimilor - iar locul să fie ars cu lacrimile de pocăinţă - fără netezirea scurmăturilor pe care le-au făcut porcii patimilor: dealuri şi văi, nu e chip de a primi pe Iisus şi a ajunge în ceata a doua a luptătorilor, a celor sporiţi. Ceata începătorilor stă sub fericirea sărăciei desăvârşite. Nimic n-a mai ră­mas de care să le mai fie inima prinsă (din cele de aici), nici de ei înşişi. Cât despre patimi, singura lor avuţie, prin nevoinţa cea de bună voie, au risipit-o şi au ajuns săraci de avuţia aceea şi s-au făcut ca un crin în pustie.

Cei curaţi cu inima

Măsura celor sporiţi stă sub fericirea fecioriei, sau a celor curaţi cu inima. Că una e să făgăduieşti că vei petrece în feciorie şi alta e să ajungi cu adevă­rat starea nevino-văţiei şi nepătimirea. Cei ce-şi întorc mânia şi pofta de la cele de aici, unde altfel ar fi zăcut în contra firii, aceia scapă de bărbatul sau femeia dintr-înşii şi vin la starea unui suflet de fecioară.

Sufletul, ajuns la starea de fecioară, are parte de crinul Bunei Vestiri a naşterii lui Hristos într-însul. În vremea aceasta, sortit dezvelirii darurilor dobândite prin Sfântul Mir, se întâmplă că sufletul trebuie să treacă prin nevoinţe fără de voie, neatâr­nătoare de el, care însă-i vin prin dumnezeiască orânduire, împlinind ceea ce-i mai lipsea din lămu­rirea la care s-a supus prin nevoinţe de bună voie. În vremea aceasta lucrează asupra nevoitorilor puterea cea mai presus de fire a Duhului Sfânt. Dar, să nu uităm: numai după ce el, prin nevoinţele cele de bună voie au adus toate puterile sufletului din robia lucrării contra firii, la lucrarea potrivită cu firea, spre care le erau date. Odată dobândită această convertire şi armonie lăuntrică a puterilor, vine şi lucrarea cea mai presus de fire şi ajută creşterea şi rodirea darurilor Duhului Sfânt, potrivit orânduirii lui Dumnezeu cu fiecare.

Prunc nou s-a născut firii, pe care o întoarce la starea de fecioară, fără prihană. Iar pruncul creştea şi se întărea cu Duhul, umplându-Se de înţelep­ciune, şi Harul lui Dumnezeu era cu El (Luca 2,40). El e steaua de dimineaţă, care răsare în inimile cre­dincioşilor(II Petru 1,19), după cum zice Petru. El e Dumnezeul-Lumină - lumina ta - cea care era învăluită de întunericul neştiinţei din vremea patimilor, care va răsări ca zorile din nou şi va grăbi tămăduirea ta (Isaia 58, 8-12). Pe dărâmăturile tale vechi vor fi zidiri din nou şi vei pune temelia cea străveche, Iisus Hristos Lumina lumii şi lumina ta va creşte tot mai tare, pruncul Iisus s-a făcut, în ceata celor desăvârşiţi, bărbat desăvârşit şi vine, plecându-Şi capul sub mâna de ţărână a zidirii Sale, arătându-ne smerenia ca pe un botez.

Duhul lui Dumnezeu, Lumina cea adevărată, Hristos, Lumina care luminează pe tot omul ce vine în lume (Ioan 1,9), ajută sufletul să se cunoască cu adevărat ce este faţă de sfinţenia lui Dumnezeu. La lumina adevărului veşnic îşi vede mulţimea păcatelor, loviturile tâlharilor, tăieturile fărădelegilor şi întârzierea tămăduirii. Pe măsură ce sporeşte într-însul lumina dumnezeiască a cunoştinţei de sine, pe aceeaşi măsură vede câtă stricăciune i-a făcut vremea închisă în necunoştinta de sine. Aşa se face că sub lucrarea sfântă a tiarului, nevoitorii se văd cei mai mari păcătoşi - căci e Cineva sfânt  întru ei şi le arată aceasta.

Sfinţii sunt nişte „păcătoşi” convinşi de păcatele lor. De aceea, judecându-se pe ei înşişi vrednici de iad, primesc de la Dumnezeu Raiul şi în dar mântui­rea.

Cei înşelaţi nu-şi văd păcatele, ci virtuţile. Pe când Sfinţii sunt nişte „păcătoşi” convinşi de păca­tele lor - căci puterea sfinţitoare a lui Hristos se află în ei şi, întru recunoaşterea neputinţei se săvâr­şeşte Darul. Înşelaţii sunt nişte păcătoşi închişi în neştiintă dar convinşi de mântuirea lor, căci s-a întărit într-înşii întunericul cel mai din afară, care îi face să se dea pe sine mai presus de Biserică şi Sfinţi. Sunt cei ce n-au avut grijă şi s-au suit la părerea de sine: văzând darul lui Dumnezeu şi socotindu-1 al lor, şi-au frânt aripile minţii.

Cei desăvârşiţi nu simt numai spinul păcatelor lor, ci găsesc într-înşii toate păcatele oamenilor. Căci prin cei desăvârşiţi se răsfrânge sfinţenia lui Dumnezeu, ca printr-o oglindă, şi într-înşii toată firea omenească îşi simte durerea şi păcatul.

Abia lor le îngăduie Atotştiutorul Dumnezeu să aibă război cu stricătorul firii omeneşti şi cu sabia Duhului neîntrerupt să-1 ardă. Dar nu spre el le e privirea, ci având toată făptura lor absorbită de Dar, s-au făcut ca un pârjol într-un rug nearzător şi stră­mutaţi de dragostea lui Dumnezeu, chiar şi numai cu atâta, că mai sunt în lumea aceasta, ard pe „stăpânitorul” ei în inimă, ca o sabie de văpaie.

Această nebănuită simţire a neputinţelor, întru care se desăvârşeşte Darul lui Hristos, ne-o face înţeleasă mutarea din cele de aici a unui Cuvios Părinte:

„Venind el la vremea mutării din viaţa aceasta, şi în jurul lui şezând Părinţii, a strălucit faţa lui ca soarele. Şi le-a zis lor: «Iată Avva Antonie a venit». Şi după puţin a zis: «Iată ceata Proorocilor a venit». Şi iarăşi faţa lui mai mult a strălucit. Şi a zis: «Iată ceata Apostolilor a venit». Şi s-a îndoit faţa lui în strălucire. Şi se părea ca şi cum ar vorbi cu oarecine şi i s-au rugat bătrânii, zicând: «Cu cine vorbeşti, Pă­rinte?» -«Iată îngerii au venit să mă ia şi mă rog ca să fiu lăsat să mă mai pocăiesc puţin». Şi i-au zis lui bătrânii: «Nu ai trebuinţă să te pocăieşti, Părinte!» Şi le-a zis lor bătrânul: «Cu adevărat, nu mă ştiu pe mine să fi pus început (pocăinţei)». Şi au cunoscut părinţii că a ajuns desăvârşirea. Şi iarăşi de năprasnă s-a făcut faţa lui ca soarele, şi s-au temut toţi. Şi le-a zis lor: «Vedeţi, Domnul a venit! Şi zice: „Aduceţi-mi pe vasul pustiului!” Şi îndată şi-a dat Duhul şi s-a făcut ca un fulger şi s-a umplut tot locul de bună mireasm㻄 (Pateric, pag. 211-212).

Cu aceste graiuri trece pragul dincolo, în adân­cul smereniei, nevoitorul ce a ajuns desăvârşirea.

Despre durerile oamenilor

Lucrul care îi arde pe toţi oamenii este po­cania - pocăinţa - pe care o trimite Dumnezeu, ori vrem, ori nu vrem. De aceea este bine ca să ne pocăim de bună voie, să nu aşteptăm să ne trimită Dumnezeu pocăinţa prin necazuri de tot felul, căci pricinile pentru care ne trimite Dumnezeu necazurile sunt păcatele noastre. Deci, dacă păţeşti necazuri în viaţă, află că ai făcut greşeli. Necazurile sunt mâna întinsă a milei lui Dumnezeu către noi.

Acum să vă dezvelesc câteva feluri de păcate, ca astfel să pricepeţi înseşi durerile voastre.

I. Beteşugurile trupului.

Din trei pricini se îmbolnăveşte trupul:

1. De otrăvuri din lipsa postului.

Carnea este o otravă şi se mistuie tot cu ajutorul unei otrăvi care este fierea.

2. Din naştere, pentru că fie mama sau tata nu a fost treaz când s-a zămislit copilul. Feme­ilor fugiţi de bărbaţi ca de foc când sunt ameţiţi de băutură.

3. Din desfrânare, pentru că trec măsura cuvenită şi încep să-i doară spatele, spinarea, şalele, slăbesc nervii, devin iuţi şi nerăbdători. Toate acestea, pentru că nu şi-au înfrânat pof­tele (puterile). Este tocmai ca bogatul care sărăceşte. Aşa şi trupul care şi-a mâncat toată vlaga.

II. Vrajba în casă.

Ascultaţi pricinile pe care le au şi apoi ce să facă, ca să nu le mai aibă. Vrajba în casă vine din păcate. Toate îşi au izvorul în păcate.

1. Neapărat vine vrajba în casă dacă căsăto­ria s-a început cu stângul, adică cu desfrânarea.

2. Mai vine, apoi, dacă soţii trăiesc în căsăto­rie nelegitimă, sau fără cununie bisericească. Este un prim păcat, pe care toţi îl plătesc cu vrajba. De aceea, toţi trebuie să intre la cumin­ţenie şi să se legiuiască dacă sunt aşa.

3. Din curvii nemărturisite, făcute înainte sau după căsătorie. Astfel au intrat într-o casă nouă cu o pecete drăcească pe trupul şi pe su­fletul lor şi, pentru că nu s-au mărturisit, acel păcat are să le spargă casa, tocmai pentru că n-au omorât pe diavolul care este cel care făcea acest lucru.

4. Lăcomia de avere a unui părinte când şi-a măritat fata sau şi-a căsătorit feciorul. O ase­menea căsătorie nu ţine, pentru că s-a făcut cu o lucrare a diavolului. De vei mărita fata ta numai pentru avere, căsătoria lor va sfârşi cu vrajbă sau cu spargerea casei aceleia. Prin ur­mare, cuminţiţi-vă părinţilor cu sfaturile când vă măritaţi fetele sau vă însuraţi feciorii.

5. Nepotrivirea de vârstă. Sunt părinţi care îşi mărită fetele la 14-16 ani, iar la 18, 19 ani fata lor este văduvă sau divorţată şi încă cu copil. Aceasta din cauza nepotrivirii de vârstă, căci ce poate face o fată aşa tânără în faţa unui vlăjgan, om în toată firea. Această diferenţă mare de vârstă este un păcat înaintea lui Dumnezeu. Şi din cauza aceasta, casa aceea nu ţine ci se sparge şi în aceste cazuri părinţii trebuie să recunoască că au dat un sfat prost.

6. Din negrija de suflet a celor din casă, din negrija de spovedanie, de Sfânta Împărtăşanie şi de rânduielile Bisericii, care sunt poruncile lui Dumnezeu. Fiindcă dacă nu le păzesc pe acestea, le păzesc pe ale diavolului, şi astfel nu pot să aibă linişte.

7. Din petrecere fără post. Cei ce se umplu de mânie sunt cei plini de fiere, care se înmulţeşte în corpul omului atunci când mănâncă multă carne şi nu posteşte. Plini de fiere fiind, se umplu de mânie şi astfel îşi sar în cap unii la alţii. Aşa, pentru o vorbă cât de neînsem­nată, pentru o bucată de lemn ce nu e la locul ei, îi sare în cap celuilalt.

8. Şi o ultimă pricină este desfrânarea soţilor. Dar soţii cum desfrânează, când sunt legiuiţi? Aşa bine, căci nu mai ţin seamă de miercuri, de vineri, de zilele postului şi de sărbători. Nu mai ţin nici o rânduială. Şi bate Dumnezeu nerânduiala ca să se facă rânduială.

III. Paguba din curte, paguba în agoni­seala voastră, o alta din durerile noastre.

Şi acum, iată pricinile pentru care Dumne­zeu trimite pocania asupra avutului nostru.

1. Unii din stăpâni le drăcuie şi atunci să nu se mire dacă li se împlineşte cuvântul spus, căci dă Dumnezeu după cuvântul lor.

2. Lucrează Duminica. Că dacă Dumnezeu n-a lucrat Duminica, nici ţie nu îţi este îngă­duit ca să lucrezi şi dacă vei lucra, vei pierde nu numai ceea ce ai lucrat Duminica ci şi ceea ce ai lucrat în cursul săptămânii. Să nu ascul­taţi de sfatul nimănui când este vorba de cin­stirea Duminicii. Fiecare îşi are socoteala lui, tu însă ai un suflet. Căci va venii vremea să ceri apă cu bilet [perioada lui satana].

3. Şi mai are pagubă cel ce se uită la agoni­seala sa ca la ochii din cap. Şi-a lipit inima lui de lucruri pieritoare. Pentru altceva a dat Dumnezeu inima, nu ca să ţi-o împotmoleşti cu gunoiul lumii, ci ca să ţi-o îndrepţi spre Tatăl, Cel din ceruri. Pe El să-L iubim, de El să ne lipim inima, căci neasemănată este plata pe care ne-o dă Dumnezeu, faţă de cea dată de lume. De aceea nu-ţi lipi inima ta nici de pro­prii tăi copii, căci de-i pătimi durere în cele iubite peste măsură, cine te va mângâia?

4. Ai cumpărat din mână rea, din mână pătimaşă, din mâna care a furat sau de la unul care a curvit. De aceea, mai înainte de a o amesteca cu ale tale, dă-i puţină apă sfinţită, cu făină, căci să ştiti, păcatele trec şi asupra pământului pe care-1 calci şi asupra vitelor.

Când a fost izgonit Adam din Rai, Dumne­zeu a blestemat pământul: „Pentru că ai ascultat de glasul femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: «numai din acela să nu mă­nânci, şi ai mâncat dintr-însul», blestemat să fie pământul întru lucrurile tale! Întru necazuri vei mânca dintr-însul în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi ţie şi te vei hrăni cu iarba pământului! În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până când te vei întoarce în pământul din care eşti luat; că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3,17-19). Iar femeii i-a zis: „Voi înmulţi mereu necazurile tale şi suspinul tău; în dureri vei naşte copiii şi spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta şi el te va stăpâni” (Facere 3,16).

O greşeală a noastră atârnă asupra întregii averi.

5. Cineva se ţine de vrăji asupra ta, iar tu nu ai ocrotirea lui Dumnezeu asupra ta. Ci­neva lucrează cu diavolul asupra ta şi asupra vitelor tale şi atunci şi tu tânjeşti şi vitele tale. De ce pot lucra aceste puteri? Pentru că tu n-ai ocrotirea lui Dumnezeu. Şi ca să nu mai poată lucra duhurile rele, curăţeşte-ţi trupul tău prin post, fă sfeştanie, pune-ţi o Sfântă Cruce în curte şi roagă-te lui Dumnezeu să te ocrotească.

6. Mai poţi avea necazuri şi din cauză că, în curtea în care stai tu, sau pe pământul pe care-1 lucrezi apăsă jurăminte, blesteme sau nedreptate: să luaţi seama, să nu tăiaţi o braz­dă, din pământul care nu este al vostru, căci aduce moarte, dar se mai poate să ai asupra curţii şi alte păcate. Poate ca ai cumpărat această curte cu bani munciţi într-o vreme când poate trăiai în desfrânare. De aceşti bani, deşi i-ai muncit, nu te vei putea folosi, căci şi asupra lor  atârnă şi apasă păcatele de când i-ai muncit şi te urmăreşte Dumnezeu până în pânzele albe. Pentru ce? Pentru că nu te măr­turiseşti, pentru că ţii şerpii în sân şi Dumne­zeu lasă să te muşte.

7. Apasă blestemele părinţilor sau ale al­tuia asupra casei tale şi asupra ta sau, ce este şi mai des, copiii lepădati şi îngropaţi ici, colo. Ba în gunoi, ba lângă o altoaie. Şi lepădărea copiilor este păcat strigător la cer.

8. Stăpânii au păcate nemărturisite din tinereţe sau mai pe urmă şi nu le-au ispăşit, că nu-i destul să le spui sub patrafir, trebuie să le şi ispăşeşti, de bună voie. De aceea vine bătaia lui Dumnezeu asupra voastră, peste tot, pe câmp, peste vite şi peste tot lucrul mâinilor voastre.

IV. Copiii îndrăciţi, neascultători, necre­dincioşi şi desfrânaţi.

Toţi părinţii luaţi aminte, şi ceilalţi de aseme­nea fiţi cu mare băgare de seamă ca să nu cădeţi în astfel de greşeli, când vă va veni rândul. Copiii îndrăciţi vin din următoarele pricini:

1. Părinţii nu au păzit postul şi nu s-au putut înfrâna de la poftele trupeşti şi aşa au călcat zilele şi timpurile neîngăduite care sunt: Mier­curea, Vinerea, Duminica, sărbătorile de peste an şi posturile întregi. Toţi copiii care rezultă sunt neascultători şi îndărătnici, pentru că nici părinţii lor nu au ascultat de poruncile lui Dumnezeu de a păzi zilele sfintite.

Întrebaţi-vă cugetele şi vă vor spune ce este îngăduit. Astfel, îi veţi vedea plângând şi veţi plânge şi voi şi aşa veţi ispăşi păcatul în care i-aţi zămislit. Desigur că vă doare, dacă nu le-aţi fi făcut nici nu v-ar fi durut.

2. Mamele nu s-au păzit până la curăţenie deplină şi aşa se nasc copii plini de bube şi pot muri. Şi dacă în vremea aceea tata a mai fost şi beat, se naşte un copil care va fi slăbănog fie cu mintea, fie cu trupul, fie cu amândouă. Şi iată cum vei avea pocania de la Dumnezeu cu propriul tău rod.

3. În vremea sarcinii nu te-ai păzit de bărbat, de aici mulţi copii se nasc morţi sau mor de tineri sau dacă trăiesc alunecă în curvie, pentru că s-a întipărit pecetea curvească pe ei încă din pântecele mamei lor.

Se găsesc acestea în Sfânta Scriptură, căci toate prin câte trece mama, în vremea celor 9 luni de sarcină, fie bune, fie rele, se întipăresc şi în copil. Când va creşte mare, toate îi vor răsări în cale.

Roadele curviei părinţilor se văd, ca în oglindă, în comportarea copiilor lor: fetele cu fusta scurtă, sau mai grav cu buricul gol; băieţii şi chiar bărbaţii cu belciuge în urechi.

Deci, după cum vedem, peste mâna întinsă a milei lui Dumnezeu, se poate da până şi cu copita; însă împotriva urgiei mâniei Lui nu se mai poate face nimic.

Dacă are cineva minte sigur va lua aminte şi se va îndrepta.

La cârma Bisericii e Tatăl nostru, şi noi, cei binecredincioşi, ştim cui slujim.

Între Dumnezeu şi om
sau între raţiune şi credinţă

Toată lumea e atârnătoare de Autorul ei. Lumea lucrurilor atârnă de Dumnezeu fără să ştie. Noi, creştinii, ştim.

Chiar dacă nu vrem, tot atârnăm, fiindcă spre deosebire de toată lumea lucrurilor, noi, oamenii, aici în trup, încă nu avem înfăţişarea noastră definitivă. Noi suntem în lucru. Şi de aici vine că simţim neajunsurile noastre, necunos­cutele şi tensiunile noastre spre desăvârşire.

Poziţia omului în creaţie e unică, suntem făpturile lui Dumnezeu, omul e un rezultat al creaţiei divine, dar suntem şi realizarea noastră.

Din cauza acestei stări de lucruri se aude adesea constatarea tragică că: „n-am făcut ni­mic” în viaţă. Aceasta e constatarea că n-ai dat vieţii tale sensul său destinul ei. Noi nu suntem numai lucruri ca să mergem în virtutea legilor necesităţii; noi mai suntem şi fiinţe spirituale, înzestrate cu conştiinţă şi ca atare mergem în virtutea legilor libertăţii. Ca atare căutăm adevărul şi ca atare Îl căutăm pe Dumnezeu.

La porţile sufletului omenesc Dumnezeu Îşi încetează stăpânirea: îi vrea iubirea. Aici El vrea să fie primit din iniţiativa noastră. Prin urmare, la împlinirea sensului sau destinului nostru în creaţie suntem aşteptaţi de Dumne­zeu ca făpturi ale Sale, conştiente de rudenia noastră cu El.

Pentru orientarea noastră în lumea văzută ni s-a dat credinţa şi un om ca model: Iisus. Noi trebuie să realizăm în noi această icoană divină: stilul de a fi al lui Iisus. Fără acest fel de a fi, care atârnă de toate deciziile noastre de fiecare zi, şi de fiecare clipă, te constaţi un om fără sens, un om fără hrană în faţa haosu­lui care caută să te soarbă în tragedia nefiinţei - una din definiţiile răului.

Propriul tău destin aşteaptă de la tine decizia acestei transpuneri a ta, în chipul lui Dumnezeu, transpunerea în felul de a fi a1 lui Iisus în lume.

Iată în ce vreau să vă antrenez: în declanşa­rea mecanismului religios al sufletului.

Sufletul Îl recunoaşte pe Tatăl său şi I se alipeşte. Dar fiind închis într-un trup, care aparţine lumii acesteia, sufletul se alipeşte şi de lumea dinafară; crezând că într-aceasta îşi poate găsi liniştea sa. Dar nu şi-o găseşte; de aceea, toată nevoinţa vieţii călugăreşti are această raţiune de a fi: să nu lase sufletul să se alipească mai tare lumii văzute decât lui Dumnezeu. Că nu suntem din lumea aceasta şi nu trebuie ţintuită „aici” dragostea noastră.

Fiindcă Dumnezeu e Duh, iubire şi adevăr, şi nu-L putem „vedea”, pentru că nu oferă ima-ginaţiei,cinematografiei noastre  nimic, de aceea avem impresia că credinţa în Dumnezeu e un risc sau un pariu al raţiunii.

Fapt este că credinţa e o continuă asceză a raţiunii, fiindcă Dumnezeu este altă natură decât existenţa creată şi cunoaşterea lui Dum­nezeu ne cere şi pe noi, în întregime, într-un alt mod de a fi. Cunoaşterea lui Dumnezeu, cine vrea s-o aibă - şi nu eşti liniştit până n-o ai - antrenează în ea fiinţa noastră întreagă, cu toate rădăcinile ei în existenţă. Suntem irezis­tibil mânaţi spre această cunoaştere metafizică a lui Dumnezeu şi ca atare feriţi de neajunsu­rile noastre de oameni.

Iată tragicul şi smerenia cunoaşterii noastre.

Din cele de până aici rămâne de reţinut că întreaga noastră fiinţă trebuie sfinţită, pentru a ne putea apropia de Dumnezeu. O cunoaş­tere teoretică a lui Dumnezeu au şi dracii, (ba şi mulţi teologi) dar aceasta nu-i sfinţeşte. Dumnezeu face parte din destinul omului şi e neliniştit sufletul nostru până nu se odihneşte întru Dumnezeu.

De aceea, când lipseşte preocuparea de mântuire fiinţa noastră e în pierzanie, care şi ea, pierzania, amăgeşte cu o „odihnă”.

Ne-a adus Dumnezeu din nefiinţă la fiinţă, dar să ne mântuiască nu poate fără noi. Drept aceea, în tot felul ne cheamă ca să-L cunoaş­tem ca Tată şi pe noi întreolaltă ca fraţi şi fii ai aceluiaşi Părinte.

Căci toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu poate fără tine. Nici tu nu te mântuieşti fără mâna lui Dumnezeu şi nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi şi tu mâna ta. Destul îţi este că te cercetează mereu şi atât de mult te roagă!

Cine nu vrea să se mântuiască? Sunt cei ce ascultă de o vrajă vrăjmaşă, care îi scoate din cale şi, cu pofte pieritoare, îi încâlceşte în lume. Vraja aceea, a păcatului, cu vremea le slăbeşte mintea şi în aşa fel le-o întoarce, încât ajung să zică binelui rău şi răului bine şi din fiii lui Dumnezeu se fac vrăjmaşii lui Dumnezeu. Vremea li se gată, lumina minţii li se stinge… şi aşa îi prinde noaptea - moartea - rămaşi rătăciţi de Dumnezeu şi neîntorşi Acasă.

Dar s-a pogorât din Ceruri Samarineanul milostiv, Iisus Hristos. El e Cel ce ne-a făcut datori să ştim: ce suntem, cine ni-s Părinţii, de unde venim, ce-i cu noi pe-aicea şi într-o lume cu viclene primejdii, cum să ne purtăm, cine ne cheamă Acasă şi cine ne întinde momele?  Că de la cârma minţii atârnă încotro pornim şi unde să ajungem.

,,N-ar trebui decât să-L recunoaştem toţi pe Dumnezeu ca Tată şi că noi toţi îi suntem fii şi, potrivit cu această cunoştinţă, să ne orân­duim viaţa. Până nu recunoaştem că avem îndoită fire şi,îndoită viaţă: una pământească şi alta cerească, fără de sfârşit şi începând de aici, până atunci tot pe afară ne ţinem de rostul la care vrea Dumnezeu să ne ridice.

Trebuie să ştim, toţi supuşii Împărăţiei, că suntem făpturi cereşti, trimise vremelnic în corturi pământeşti spre o mare probă şi anu­me: să vedem şi să se vadă încotro înclinăm cu inima şi mintea, şi înspre ce înclinăm aceea să avem pentru totdeauna. Dacă năzuim spre Dumnezeu, pe El Îl moştenim şi viata veşnică şi astfel ne întoarcem Acasă iar dacă înclinăm spre firea pieritoare, vom pieri de la faţa lui Dumnezeu şi cu cel rău vom petrece fără de sfârşit. Căci noi suntem pieritori cu firea pă- mân­tească, dar nemuritori cu firea cerească; veşnicia noastră însă de noi atârnă unde s-o petrecem.

Împărăţia cerurilor nu este pentru păsări, ci pentru oamenii care trăiesc „ca păsările” , mai desprinse de pământ şi firea pămân­tească, trăind mai după firea lor cerească, tră­ind mai „în grija lui Dumnezeu” de cât în grija vieţii. Păsările acestea sunt „vulturii” care se vor aduna ca să judece lumea (I Corinteni 6,2), când pământul va fi stârv.

Nimic nu poate înlocui lipsa iubirii, dar iu­birea înlocuieşte toate neajunsurile. Căci firul iubirii ridică fiii spre cerescul Tată, şi pogoară pe Tatăl, Fiul şi Duhul în fii. Iar pe fii, Dum­nezeul iubirii îi leagă întreolaltă ca să fie una, ceea ce când se împlineşte, minunează lumea, şi o sileşte să cunoască pe Dumnezeu din fii, căci fiii uniţi în iubire trăiesc în El şi arată în lume capătul pământesc al Împărăţiei cereşti. Aceasta e pe scurt voia Tatălui şi rugăciunea Fiului, să prindă şi societatea omenească în aceeaşi iubire Treimică.

Calea mântuirii

Patru sunt căile ce se deschid înaintea oa­menilor:

1. căile lumii. 2. căile trupului. 3. căile diavolului şi

4. calea lui Dumnezeu.

1. Calea pe care merge lumea e lată, fiindcă mulţi sunt care merg într-însa (Matei 7,13); merge toată lumea.

2. Sunt apoi căile pe care merg trupurile celor adormiţi sau chiar morţi cu sufletul, deşi le merge numele că trăiesc (Apoc. 3,1) dar sunt numai trupuri (Facerea 6,3). Şi calea tru­purilor tot acolo duce.

3. Sunt pe urmă căile pe care merge diavolul, de când a fost aruncat pe pământ, adică între oameni, unde înşală toată lumea (Apoc. 12,9).

Acestea trei, duc pe cei ce merg pe ele la acelaşi loc, toţi sunt călători la iad (Iov 21,13), adică în calea pierzării. Aşa au călătorit nepo­ţii lui Adam în calea pierzării, deşi le-a trimis Dumnezeu Legea şi Proorocii, dar în 5.530 de ani numai doi s-au izbăvit: Enoh şi Ilie.

*

Dumnezeu prea milostivul, însă, întru ma­rea Sa iubire de oameni, a făcut totul ca  să-i scoată pe oameni din calea pierzării, într-o cale nouă, calea mântuirii; Dumnezeu însuşi S-a făcut om desăvârşit - afară de păcat - şi ne-a învăţat calea. Prin urmare, calea mântuirii este calea pe care a mers Dumnezeu însuşi, ca om adevărat. Şi merge cu noi, cu fiecare în parte, în toate zilele până la sfârşitul veacurilor (Matei 28,20), precum Însuşi a zis.

4. CALEA pe care merge Dumnezeu, faţă de calea pierzării pe care merge diavolul şi toată lumea pe care o înşeală el, este aseme­nea corăbiei lui Noe plutind peste puhoaiele potopului. Iar corabia e Biserica. Deosebirea e numai atâta: că aceea (corabia lui Noe) a fost închisă pe dinafară de Dumnezeu şi nimeni n-a mai putut intra (Facere 7,16), pe când Biserica are intrarea deschisă şi mai pot intra oameni zdrobiţi de apele potopului şi învălmăşiţi de puhoaie. Acolo era Noe, iar aici Iisus, şi în va­luri diavolul înecându-i pe oameni.

Se întâmplă însă ceva de neînţeles - şi ar fi bine să se înţeleagă - că cei ce se chinuiesc în valuri, deşi toţi ţin la viaţă totuşi nu toţi vor să scape în corabie. Ba mai mult, scuipă mâi­nile ce li se întind de la intrarea corăbiei. Iar mâinile sunt braţele părinteşti, braţele celor 7 Sfinte Taine ale lui Dumnezeu, care izbăvesc pe oameni: îi nasc din trup în Duh (Coloseni 2,12), din potop în Ceruri, din moarte la Viaţă, din amărâta viaţă la viaţa cerească. Aceştia, care nu vor să scape în corabia cârmuită de Iisus Hristos - Cel cu cruce - sunt fiii pierzării (Ioan 17,12), fiindcă n-au primit iubirea Adevă­rului ca să se mântuiască. De aceea, Dumne­zeu îngăduie să vină asupra lor amăgiri puter­nice, ca să dea crezământ minciunii şi să cadă sub osândă toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îndrăgit nedreptatea (Tesaloniceni 2,10-12).

*

În zilele noastre câte unii cârtesc pe de margini (şi ecumeniştii), întrebând cumplit: Cum, numai în Biserica Ortodoxă este mân­tuire? Ceilalţi toţi se prăpădesc?

Răspundem că, precum în vremea potopu­lui: „a murit tot trupul ce se mişca pe pâmânt şi s-a stins toată fiinţa care se afla pe faţa a tot pămân­tul… şi a rămas numai Noe şi ce era cu el în cora­bie” (Fac. 7, 14-23), tot aşa până la capătul vea­cului.

Atunci, în ceasul ispitei ce va să vie peste toată lumea ca să-i încerce pe cei ce locuiesc pe pământ, în strâmtorarea cea mare (Apoc. 7,14), care va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa a tot pământul, e limpede că numai în Corabia lui Dumnezeu mai este scăpare, în Bi­serica cea adevărată, unde este un Domn, o credinţă, un Botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturora (Efeseni 4, 5-6).

Sau va întreba: oare, S-a împărţit Hristos? (Corinteni 1,13)

*

Diavolul, şarpele cel vechi (Apoc. 20,2) care aruncă puhoiul, cu vremea s-a mai iscusit în rele şi a scornit şi el „corăbii” cu care dă târcoale pe marea potopului, să-i culeagă el pe cei ce întind mâna din puhoaie dar scuipă Biserica. Mai mult, a izbutit să tragă din uşa Corăbiei lui Dumnezeu şi pe unii slujitori ai luminii, agăţându-i cu undiţa mândriei şi pu­nându-i în uşile „corăbiilor” sale, ca amăgirea izbăvirii să fie deplină. Minciuna e uşor de prins: ^-„corăbiile” satanei n-au Crucea pe catarg, iar înlăuntru nu sunt cele 7 Sfinte Taine [aten­ţie la neatenţie ecumenişti].

Prin urmare ştim sigur, desăvârşit sigur, că mântuirea este în Biserica Ortodoxă, cea înteme­iată de Iisus Hristos-Dumnezeu şi cârmuită de El de la început, nu de la o vreme oarecare încoace. În afară de Biserica lui Hristos, Cel cu Cruce, „Una, Sfântă, Sobornicească şi Aposto­lească Biserică” altă cale de mântuire nu ştim.

Ce face Dumnezeu cu ceilalţi, ce nu se află în Biserica adevărată? - Nu ispitim pe Dumne­zeu. Sfinţii au zis: „Cine nu are Biserica de mamă, nu are pe Dumnezeu de Tată. În afară de Bise­rică nu este mântuire” - Sfântul Ciprian.

Dacă cineva e mai presus de sfinţii cu moaşte… poate că şi lui Dumnezeu îi va da în­văţături, - şi nu-i de mirare să rătăcească cineva, chiar cu Scriptura în mână! Nu după Scripturi L-au răstignit oamenii (iudeii) pe Dumnezeu? (Ioan 19,7).

Acum am putea pricepe, că mântuirea este fapta milostivirii lui Dumnezeu, prin care ne scoate din păcat, dacă vrem şi ne ostenim şi noi. Fără să vrem, cu sila, nu ne mântuieşte nimeni. Aşa voieşte Dumnezeu, ca darul mântuirii Sale să fie şi roada voinţei şi ostenelii noastre. E însă aşa de milostiv, că tot El ne ajută şi să vrem şi să lucrăm.

Deci, Calea mântuirii începe din Biserica văzută de pe pământ şi sfârşeşte în Biserica nevăzută din Ceruri.

Toţi oamenii, fără deosebire, suntem în aceeaşi vreme şi fiii oamenilor şi fiii lui Dum­nezeu (Ioan 1, 12-13). Adică, după trup suntem făpturi pământeşti, iar după duh, făpturi ce­reşti, care însă petrecem vremelnic în corturi (II Corinteni 5,1) pământeşti. Precum noi oame­nii suntem făpturi îndoite, văzuţi şi nevăzuţi, aşa şi Biserica e cu fire îndoită, văzută şi nevăzută:

- Biserica văzută este Biserica de pe pământ şi se numeşte Biserica luptătoare, pentru că aici oamenii se luptă cu lumea, cu trupul, cu ei înşişi, şi cu diavolul, ca să câştige cununa sfinţeniei, sau mântuirea. În Biserică nu este păcat, ea râmâne mereu sfântă şi îi sfinţeşte pe cei ce intră.

- Biserica din Ceruri se numeşte biruitoare, fiindcă e alcătuită din obştea bunilor biruitori Mucenici, a Sfinţilor Cuvioşi şi a tuturor Sfinţi­lor purtători şi propovăduitori de Dumnezeu - unde sunt aşteptaţi toţi ucenicii Domnului care vor mai fi până la sfârşitul veacurilor.

Unii s-au învrednicit încă de aici să pe­treacă nevăzut cu sfinţii, să fie cercetaţi de Maica Domnului, şi de puteri cereşti, şi chiar pe Domnul să Îl vază. E cunoscută întoarcerea lui Pavel pe drumul Damascului şi răpirea lui în Rai (Fapte 26,12-18; II Corinteni 12,4).

Calea mântuirii e de pe pământ la Cer: ca a unora care ştim că de la Dumnezeu am ieşit (1 Ioan 5,19), petrecem pe pământ o vreme şi iară­şi la Dumnezeu ne întoarcem şi lăsăm lumea. Aceasta este CALEA mântuirii.

Fericit cine se întoarce şi ajunge iar Acasă, rotunjind ocolul!

Fericit, cine se întoarce…!

Piedicile din calea mântuirii

Pe o asemenea mărită CALE, nimeni nu poate merge singur de nu va veni în obştea Bisericii şi să fie dus de mână, de mâna nevă­zută a Mântuitorului, prin Preoţi, ucenicii Săi văzuţi în fiecare rând de oameni. Deci, în ca­lea Duhului, nu poţi merge fără ucenicie la duhovnic. Mulţimea ispitelor, vicleniile potriv­nicului nevăzut, războindu-ne prin lucrurile sau oamenii văzuţi, oricând ar putea scoate pe ucenicul Domnului din calea mântuirii şi să-1 rătăcească, dacă duhovnicul n-ar avea meş­teşugul, ştiinţa şi puterea de la Dumnezeu, ca să împrăştie şi mereu să strice lucrăturile po­trivnicului. Pricepem prin urmare că ucenicul sau credinciosul, e dator cu ascultarea din dragoste către duhovnicul său, căci fără darul acestuia e cu neputinţă izbăvirea de necazuri şi mântuirea. De aceea au zis Sfinţii, că cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească. Aceasta pentru că oricine -luaţi aminte- care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor, sau gâlceava fărădelegilor, se va trezi, deodată, că i se ridică împotrivă trei vrăjmaşi unul după altul: lumea, trupul şi diavolul.

„Lumea” este primul vrăjmaş şi prima pie­dică în calea mântuirii:

Prin „lume” se înţeleg oamenii necredincioşi, e lumea celor ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor, e lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul (Ioan 17,9). E gura satului, gura vecinului şi de multe ori gura şi faptele celor din casă cu tine (Matei 10,36). Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată „ruşine de a fi buni”. Bunătatea ta îi arde şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase.

Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu

te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun.

Lumea e veacul viclean (Galateni 1,4), placul oamenilor (Efeseni 6,6) şi slava deşartă (I Ioan 2,16). Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei (I Ioan 5,19), diavolul. De aceea avem poruncă: Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupu­lui, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl (I Ioan 2,15-16).

Cine vrea să biruie prima piedică în calea mântuirii „lumea” , are la îndemână acestea trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea.

Cu răbdarea suntem datori, pentru că mai înainte de a veni la ostenelile mântuirii sau la calea lui Dumnezeu făceam şi noi ale „lumii”, înmulţind păcatele, şi ne-am băgat datori iar acum trebuie să plătim cu durere cele ce le-am făcut atunci cu plăcere. Deci acum trebuie să plătim ale noastre cele de atunci, ca pentru răb­dare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu.

Pe urmă, cine vrea să biruie „lumea” e da­tor cu iertarea, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii, ca unul ce ştie că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necu­noştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi.

Iar în al treilea rând, cine biruie lumea, se roagă Tatălui în ascuns sau în gând pentru orice fiu al lui Dumnezeu oricât de rea pur­tare ar avea, şi oricâte rele ţi-ar face.

Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi ru­găciunea în ascuns, au putere înaintea lui Dumnezeu şi pentru ele biruie El şi schimbă spre bine pe cel ce te necăjeşte. Iar cu acestea, te-ai făcut pricină de mântuire pentru fratele tău din „lume”. Căci zice Scriptura: „Până la o vreme va răbda cel cu îndelungă răbdare şi pe urmă i se va răsplăti lui cu bucurie…”. „Nebu­nul însă roagă pe Dumnezeu să-1 miluiască; dar venind mila nu o primeşte, fiindcă n-a ve­nit precum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că e de folos. Şi de aceea se face nesimţitor şi se tulbură şi uneori se războieşte aprins cu dracii, alteori huleşte pe Dumnezeu; astfel,arătându-se nemulţumit, nu primeşte decât bâta”.

În rugăciunea cu gândul să fii smerit, să-ţi aduci aminte de greşalele tale, şi zi: „Doamne, iartă-i vorbele şi mie faptele”! Căci asupra smereniei desăvârşite, vrăjmaşul nu poate ni­mic; şi făcând aşa ori de câte ori împrejurarea o cere, dar şi când nu o cere, cu ajutorul lui Dumnezeu, treci cu bine peste prima piedică a vrăjmaşului pe care ţi-o ridică prin fraţii tăi din lume, mai slabi de înger.

Cine are darul sau „Duhul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit”, în vreme ce se luptă după lege (II Timotei 2,5), iar legea e dra­gostea, poate vedea lucruri minunate. Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu, pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte:

- dacă se va mântui cel ce se sălbătăceşte asupra ta, atunci prin răbdarea ta, iertarea din inimă (Matei 18,35) şi rugăciunea ta îl va birui Dumnezeu, şi cu smerenia ta va alunga dracii dintr-însul;

- dacă, însă, fratele acela mai are de chinuit în robie străină sau îşi va pierde sufletul, atunci la purtarea ta cea după Dumnezeu rău­tatea lui va creşte şi desăvârşit se va sălbătăci împotriva lui Dumnezeu.

Vezi! Ia aminte! Nicidecum să nu uiţi că ostaş al lui Dumnezeu eşti de la Sfântul Botez!

Prin urmare, fii destoinic ştiind Cui crezi, cu ale Cui arme lupţi şi Cine îţi ajută ,ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva pentru neiscu­sinţa ta. Că, zic Sfinţii Părinţi: pricina mântuirii este aproapele. De aceea, cei ce biruie lumea nu sunt o adunare de leneşi, de neputincioşi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ostaşi ai lui Dumnezeu; şi precum le este lupta, aşa şi mântuirea. Căci în lupte sau în nevoinţe se dovedeşte „răbdarea şi cre­dinţa Sfinţilor” (Apoc. 13,10). Iar despre nevoinţa care dovedeşte răbdarea şi credinţa sfinţilor, putem spune că e singura cale îngăduită şi în stare să mistuie puterea răului şi să o facă fără rost şi fără vlagă în lume.

Trupul cu firea lui stricată şi cu iubirea de sine este al doilea vrăjmaş sau piedica a doua:

Când diavolul, duşmanul cel mai înverşu­nat al omului, se vede bătut la prima piedică, „lumea”, cea mai uşoară ce o ridică în calea ro­bilor lui Dumnezeu, le ridică piedica a doua, adică: propriul lor trup, cu firea lui stricată prin viciile trupului şi cu iubirea de sine pe care Sfinţii Părinţi o numesc puiul necurat sau primul pui al diavolului.

Se tânguie trupul ca să te milostiveşti de el, o tânguire vicleană a stricăciunii, care nu tre­buie ascultată ci scoasă şi firea făcută iarăşi curată. De aceea Părinţii i-au zis trupului: vrăjmaş milostiv şi prieten viclean. Trupul, nărăvit în vremea negrijei de mântuire cu patimile şi poftele care 1-au desfrânat şi 1-au scos de sub conducerea minţii - sau au scos mintea de la conducere - se răscoală împotriva sufletului şi se întărâtă până şi împotriva lui Dumnezeu:

„Deoarece pofta cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate” (Romani 8,7).

Aşa se face că fiecare ducem un necredin­cios în spate, trupul de pe noi. De la starea asta şi până la a face trupul nostru să fie templu al Duhului Sfânt e de luptă, uneori toată viaţa.

Instinctul (sexual), ce există în diferenţa dintre bărbat şi femeie, dacă e ascultat, satis­făcut, te împinge să rupi zăgazul rânduielii şi te îndeamnă să ieşi afară de cale, căci pentru instinct rânduiala e o tiranie. Instinctul: rupe zăgazul rânduielii şi te îndeamnă să ieşi dintr-o ascultare care ţi se pare ca un lanţ, sau temniţă; aceasta este situaţia de luptă între trup şi suflet, între bine şi rău, pe terenul minţii şi inimii noastre.

Instinctul se răzvrăteşte. Instinctul poate răbufni şi periclita sănătatea mintală: Ne găsim într-o luptă între bine şi rău pe terenul minţii şi al inimii noastre răzvrătite.

Cu cât eşti mai luptat de acest instinct cu atât eşti mai răzvrătit. Rădăcina (răului) este energia tinereţii care nu vrea să meargă pe o CALE mai presus de fire, şi când e forţată, atunci azvârle, începe să judece, critică, ocă­răşte, cârteşte cu nemulţumire şi aşteaptă bă­trâneţea. Şi tocmai această bătrâneţe, aşteptată astfel, e a doua natură a năravurilor de până acolo, aceeaşi mare greşeală.

Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută, nu te poţi înţelege cu el decât prin osteneală şi foame. Iar acestea, conduse după dreapta soco­teală, nu dăunează. Acestea îl îmblânzesc şi-1 fac supus lui Dumnezeu: acestea scot dracii poftei şi ai mâniei din trup. Foamea îmblânzeşte fiarele. Toată lupta aceasta, însă, nicidecum să nu se ducă fără îndrumarea unui duhovnic is­cusit, care ştie măsura, trebuinţa şi putinţa fie­căruia după vârstă, sănătatea rămasă şi după tăria ispitelor - deşi postul pe mulţi i-a făcut sănătoşi. Aşa cere dreapta socoteală. Cei ce s-au grăbit fără sfatul dreptei socoteli, toţi au întârziat sau au pierdut.

Cealaltă parte de piedică ce ne-o ridică vrăjmaşul în noi înşine e iubirea de sine, „pri­mul pui al diavolului” cum o numesc Sfinţii Părinţi, (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Împo­triva ei ne-a cerut Mântuitorul să ne hotărâm pentru lepădarea de sine, zicând: Oricine vo­ieşte să vie după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie (Luca 9,23).

Lucrul acesta îl poate face numai cel ce s-a desfăcut din toată dragostea lumească şi a strămutat puterea dragostei către Dumnezeu. Cu alte cuvinte: pe cel ce 1-a ajutat Dumnezeu să iasă din lanţurile dinafară ale iubirii de lume, îi ajută să iasă şi din legăturile dinlăun­tru ale iubirii de sine.

Ca să treci cu bine peste piedica a doua, a vi­ciilor minţii, despre care credeai că eşti tu însuţi, sporeşte Dumnezeu dragostea Sa pentru tine şi sporeşte şi dragostea ta de Dumnezeu pe măsura piedicii din cale. Fiindcă, într-adevăr, preţuirea pătimaşă a trupului adică iubirea trupească de sine sau primul pui al diavolului, numai dragostea aprinsă a lui Dumnezeu o poate scoate, şi desăvârşit s-o facă scrum, prin umilinţele cu care o arde.

Obişnuit noi, muşcaţi la minte de mândrie, nu prea putem şti în câtă primejdie ne bagă iubirea de sine, dar o putem deduce din pur­tarea de grijă a lui Dumnezeu, Care, cu iubire de oameni, ajută mântuirea noastră, îngăduind încercări, certări şi ocări peste capul nostru, cu rostul ca să ne scârbim de noi înşine şi să ni se tocească tot gustul de cele de aici, căci altfel nu putem muri nouă înşine ca să viem lui Dumnezeu (Galateni 2,19). De aceea toţi Părinţii au fugit de laudă şi au iubit ocara şi toată nă­păstuirea, ca pe unele ce ucid puii vicleni şi aduc mult folos de la Dumnezeu.

Cei ce, cu darul lui Dumnezeu, se izbăvesc de legăturile dinlăuntru ale iubirii trupeşti de sine, se poartă şi se mărturisesc ca fiind străini şi călători pe pământ. De aceea „suspinăm în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din ceruri” (II Corinteni 5,2).

Iată de ce, cu ajutorul dreptei socoteli, tre­buie stins trupul, veştejită floarea lui în lumea aceasta iar faptele lui omorâte (Romani 8,7). Acestea însemnează cuvintele Mântuitorului: Cine ţine la viaţa lui o va pierde; iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine, va găsi-o (Matei 10,39). În­telegem că-şi va pierde viaţa cel ce ţine la felul lumesc şi trupesc al vieţii.

Acelaşi cuvânt îl auzim sub altă formă, ast­fel: Cine va voi să-şi mântuiască sufletul, îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui (Marcu 8,15). Sufletul are şi el o parte pătimaşă care atât  s-a nărăvit cu viaţa cea trupească, încât sufletul multor oameni n-ar mai vrea să le moară trupul, aşa s-au învoit şi s-au legat de tare cu plăcerea de lumea aceasta. Ar vrea să le fie viaţa veşnică în lumea aceasta. Sufletele acestea se pierd. Parcă auzim cuvintele boga­tului: Acum suflete ai multe bunătăţi adunate pe mulţi ani, mănâncă, bea şi te veseleşte. Iar Dumne­zeu i-a zis: Nebune! În această noapte voi cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu (Luca 12,19,20).

Deci, ca să ne mântuim trebuie să pierdem înclinarea sufletului cea lunecoasă spre împăti­mirea cu lumea şi trupul, care toate aici rămân.

Sunt alţii care-şi curăţesc sufletul de patimi prin multe osteneli , că şi sufletul are patimile lui: părerea de sine, slava deşartă, mândria, iar când scapă de aceste bucurii mincinoase şi-i dăruieşte Dumnezeu adevărate bucurii duhov­niceşti se îndrăgostesc de propriul lor suflet, că iată se face curat, şi ei sunt încă în lumea aceasta. Şi sufletele acestea se sting şi se pierd. Bucuria neînfrânată, chiar pentru darurile cu adevărat duhovniceşti, te poate face să uiţi că încă n-ai ieşit cu totul din împărăţia ispitelor.

Sufletul care se mântuieşte este acela care nu mai trăieşte pentru sine ci pentru Dumnezeu. Toată viaţa lui, toată dragostea lui e Dumne­zeu, care îl face să uite de sine, iar când revine în lumea aceasta, se urăşte pe sine.

De aceea Sfântul Evanghelist Ioan prinde treapta a treia a aceluiaşi cuvânt al Domnului zicând: Cine îşi iubeşte sufletul îl va pierde iar cine îşi urăşte sufletul în lumea aceasta, îl va păstra spre viaţă veşnică (Ioan 12,25).

De-am străluci duhovniceşte ca soarele, de una să ne ţinem: că nu suntem din lumea aceas­ta şi nu-i aici dragostea noastră; de aceea, nu trebuie ţintuită aici dragostea noastră. Căci dragostea lui Dumnezeu ne arde, şi arde şi piedica a doua din calea întoarcerii noastre Acasă…

Cei ce şi-au întors toate puterile făpturii lor din lumea cea deşartă şi le-au strămutat la Dumnezeu şi s-au lepădat de sine, cu darul lui Dumnezeu au biruit lumea şi pe ei înşişi.

Diavolul e piedica a treia în calea întoarce­rii noastre Acasă:

În calea mântuirii sau a întoarcerii Acasă, mai dăm de o piedică: de vrăjmaşul mântuirii - diavolul însuşi, de puterea răului în persoa­nă. El, în mândria lui, nu poate răbda să fie bătut.

Dacă a fost bătut când se lupta cu noi dina­fară prin gura lumii, dacă a trebuit să fugă ruşinat - după zeci de ani de lupte dinlăuntru - din trup şi suflet, vine în persoană să se războiască cu noi, vine cu toate puterile dracilor săi să ne dea război. De acum începe războiul cu mintea, războiul minţii omului cu mintea cea vicleană, războiul nevăzut, spre care să nu îndrăznească nimeni de n-a fost chemat de Dumnezeu. Atâta cât trebuie să ştie şi să lupte oricine care vrea mântuirea, va afla când va fi cuvântul despre războaiele diavolului cu sufletul. Deocamdată să ne mulţumim a şti că arme asupra diavolului avem aceste trei:

- Numele Domnului, şi Numele Maicii Domnului; despre care zice Sfântul Ioan Scă­rarul că: „Armă mai tare în cer şi pe pământ nu avem ca numele lui Dumnezeu”.

- A doua armă împotriva diavolului este Sfânta Cruce (I Corinteni 1,18). Aş întreba pe cei ce nu au Sfânta Cruce, cu ce semn vă apăraţi de diavolul? N-au semn, că nu-i lasă diavo-lul  să-1 facă. Semnul Crucii îl numeşte Biserica: „Armă nebiruită asupra diavolului, crucea Ta ne-ai dat-o nouă”.

- Iar a treia apărare este smerenia sufletu­lui, când în ceasul tulburării tale zici din adâncul inimii: „Pentru păcatele mele pătimesc acestea, Doamne, izbăveşte-mă de cel rău”, şi fă inimă bună către Dumnezeu, orice gânduri rele ai avea, pălmuindu-ţi mintea. Vede Dumnezeu osteneala ta şi nicidecum nu te va lăsa.

Pentru ca omenirea să înţeleagă drama de­săvârşirii persoanei omeneşti a fost nevoie ca Dumnezeu să creeze omul a doua oară şi, prin creştinism, care este văzut ca o a doua creaţie a lumii, să-l facă în stare de această înţelegere şi realizare a desăvârşiri sale personale. Aceas­tă desăvârşire, urmărită şi aşteptată de Dumne­zeu de la om, ni s-a dat de model în persoana clară şi reală a lui Iisus Hristos, a Dumnezeu­-Omului.

Că Dumnezeu prea milostivul, întru marea Sa iubire de oameni, a făcut totul din partea Sa ca să-i scoată pe oameni din calea pierzării în calea mântuirii; Dumnezeu însuşi S-a mic­şorat pe Sine şi S-a făcut om desăvârşit - întru totul asemănându-se nouă, afară de păcat- şi ne-a învăţat calea cu lucrul şi cu persoana Sa. El era şi Dumnezeu adevărat, dar a mers ome­neşte pe calea cea nouă. Prin urmare, calea mân­tuirii este calea pe care El însuşi, cel dintâi, a mers pe ea, ca om adevărat. Şi merge cu noi, cu fiecare, în toate zilele până la sfârşitul veacurilor (Matei 28,20), precum Însuşi a zis. De aceea El e Calea şi naturală şi supranatu­rală a desăvârşirii. El e, pentru noi oamenii, măsura desăvârşirii. Atât doar că modelul revelat trebuie urmat.

Ştiind diavolul că mâncările, avuţiile şi slava sunt cele trei între care se frământă toate cele omeneşti, cu acestea a ispitit şi pe Dom­nul în pustie ca doar-doar Îl va prăvăli şi pe El în prăpastia pierzării, ca pe tot omul. Însă Iisus Hristos, întrupat în om adevărat, a biruit pe diavolul ca om, iar nu ca Dumnezeu; căci cu puterea de Dumnezeu, ca fulgerul l-a arun­cat din ceruri.

Ştiind Domnul că toată legea şi proorocii atârnă în porunca iubirii de Dumnezeu şi de oameni, S-a grăbit să le păzească asemenea unui om, de la început până la sfârşit. Aceste porunci, care rezumă Scriptura, trebuie păzite împotriva cuiva, care vrea să le surpe, trebuie apărate, trebuie trăite în ciuda firii şi a unui potrivnic, altfel nu ne mântuim.

Cu acest potrivnic a avut Iisus o luptă în­doită, una prin ispitele plăcerii cu care a fost momit, căci ştie vrăjmaşul că plăcerea pămân­tească, pentru cine umblă după ea, are dră­cească putere să desfacă pe om de dragostea lui Dumnezeu şi să i-o întoarcă spre plăcerea a orice altceva afară de Dumnezeu şi a doua prin încercările durerii, care, cum zice Sfântul Maxim, era stârnită de potrivnicul cu menirea de a învrăjbi pe Iisus cu oamenii şi pe oameni întreolaltă. Dar Domnul 1-a bătut pe diavol, câştigând - ca om - o biruinţă desăvârşită asu­pra lui, deoarece el, diavolul, nu avea nimic din ale lui în Domnul  (Ioan 14,15).

Dacă Iisus s-ar fi biruit de oricare dintre acestea, ar fi căzut din dragostea Tatălui, ar fi călcat El porunca primă din lege, pe care avea s-o propovăduiască între oameni ca nimeni al­tul: porunca dragostei de Dumnezeu ca Tată al oamenilor. Această biruinţă a lui Iisus, prin omul în care se ţinea ascuns, a făcut restabilirea firii omeneşti, a deschis Împărăţia lui Dumne­zeu, a vestit învierea şi a dat mântuirea în dar.

Iată ce mare e sfatul Sfintei Treimi: ca Unul din Treime să se facă om pentru noi şi pentru a noastră mântuire, ceea ce e totuna cu crearea firii din nou. Mântuitorul, omeneşte, a mers şi merge înaintea noastră, făcându-se cărare de la om la Dumnezeu. Nu putem rămâne decât uimiţi de dragostea pentru înţelepciunea şi iubirea lui Dumnezeu, personificate în Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul.

Iar cine L-a şi văzut pe Domnul şi nease­mănata-i Cruce, pe care încă o tot duce printre oamenii ce-L pălmuiesc cu ură de fiară până la sfârşitul veacului de-acum, unul ca acela sare ca ars din orice iubire conservatoare de sine şi se roagă, strigând să aibă în lumea aceasta soarta lui Dumnezeu. Unul ca acesta trăieşte ca un dezlegat de viaţă şi nici o urgie a vremii nu-i poate face nimic, decât a-l desă­vârşi, lămurindu-1 ca aurul.

Dacă simţim suferinţa fără asemănare a lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, cea din iubirea de oameni, aceasta curăţeşte şi viaţa noastră; căci acesta-i focul azvârlit de Dumnezeu pe pământ: pârjolul dragostei, care aprinde lumea, arde puterile răului şi străluceşte cu lumina dumnezeiască pe smeriţii Săi următori, ce se întorc Acasă.

Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni în care atârnă toată Legea şi Proorocii, împli­nindu-le Iisus ca nimeni altul, prin aceasta se vedea limpede că Iisus e Dumnezeu şi Dum­nezeu este iubire. Pe acestea două ni le-a dat ca porunci. Aci stă taina pentru care poruncile lui Dumnezeu bat pe vrăjmaşul, când are cine le trăi. Căci iată: Dumnezeu se ascunde în po­runcile Sale, după cum ne asigură Sfinţii Marcu Ascetul şi Maxim Mărturisitorul. Trăirea aces­tor porunci arde pe diavol aşa de cumplit, încât acesta răscoală puterile iadului şi cu ele aţâţă pe oamenii lumii, care-s biruiţi de el, şi-i năpusteşte împotriva lui Iisus şi a oricărui ucenic al Lui.

Prin urmare, şi noi dacă mai avem inima prinsă de ceva de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai ţine legaţi în împărăţia lui, de vreme ce dragostea noastră către Dum­nezeu încă n-a ars şi aţa aceea. Nu în afară, în noi chiar, în fiecare, Iisus are mulţi potrivnici, care-I închid uşa, Îi întorc spatele, Îi sting lampa raţiunii sau I-o afumă cu patimile, Îi ridică piedici „practice în cale”.

Iisus a venit să se lupte cu diavolul, ca om adevărat, întrucât numai aşa ne putea împin­ge la toată îndrăzneala câtă trebuie; iar câşti­gând - ca om - o biruinţă desăvârşită asupra diavolului, biruinţa ne-a dat-o nouă, în dar, dar numai dacă ne luptăm şi noi ca El. Cu bi­ruinţa Sa, Mântuitorul, El care e meşteşugul, cunoştinţa şi puterea, ne-a învăţat şi pe noi meşteşugul războirii, ne-a dat cunoştinţa şi ne-a dat şi puterea. Mântuitorul de aceea a şi venit, ca să sfărâme lucrurile diavolului şi să surpe stăpânirea lui în care-i ţinea pe oameni. El e modelul de luptă, cât ţine calea mântuirii.

Deci, cei ce vrem să ne mântuim trebuie să mergem şi noi toţi aceeaşi cale, toată. Şi, fiindcă avem de a trece peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşă, iar noi nu suntem decât numai oameni, Iisus Cel cu cruce ne ajută, dăruindu-ne din persoana şi viaţa Sa cele trebuitoare, dar mai presus de firea noastră. Ba mai mult, chiar El însuşi Se luptă pentru noi ca să-L urmăm întocmai, pe toată calea noastră pământească.

Iar cine L-a şi văzut pe Domnul şi nease­mănata-i Cruce, pe care încă o tot duce printre oamenii ce-L pălmuiesc cu ură de fiară până la sfârşitul veacului de-acum, unul ca acela sare ca ars din orice iubire conservatoare de sine şi se roagă, strigând să aibă în lumea aceasta soarta lui Dumnezeu. Unul ca acesta trăieşte ca un dezlegat de viaţă şi nici o urgie a vremii nu-i poate face nimic, decât a-1 desă­vârşi,  lămurindu-1 ca aurul.

De ce e refuzat creştinismul de fiecare în genere?

E refuzat nu din vreun motiv întemeiat, ci dintr-o viclenie inoculată naturii omeneşti, care se alipeşte de plăcere ca de un „bine” şi se depărtează de durere sau jertfă ca de un „rău”. Creştinismul practic, prin natura lui, stăvileşte dărăpănarea firii omeneşti prin pa­timi care produc o plăcere imediată, dar care cu timpul, devastând, întunecă totul şi per­vertesc înţelesurile cuvintelor de bine şi rău, punându-le unul în locul altuia.

În faza tinereţii e preferată plăcerea, nici­decum frânarea ei. Cine, aşadar, va scăpa de toate capcanele ei?

Abia dacă o mai stăvilesc puţin cei ce prac­tică credinţa după cuvintele stabilite de Biserică.

Din buze mulţi Îl urmează pe Domnul, dar când să treacă prin moartea de pe cruce - desăvârşita lepadare de sine - mulţi se dau înapoi. Toţi aceştia întârzie pe cale. De aceea zic, cine vrea să vadă pe Domnul în veacul fă­ră de sfârşit, după înviere, trebuie să meargă cu El toată calea, iar nu numai până la un loc, sau numai până la o vreme. Rămaşi în urmă de frică sunt destui în toate vremile, dar mai ales în zilele noastre, temându-se ca nu cumva din cauza credinţei să-şi primejduiască viaţa aceasta.

Noi însă zicem: unde e fericirea aceea, să cădem şi noi în „primejdia”, în care a căzut Dumnezeu, iar de nu ne primejduim pentru Dumnezeu e semn că nu suntem vrednici. Cel ce se converteşte din toate puterile fiinţei sale şi cu toată sinceritatea la creştinism - care este o a doua creaţie a lumii, o a doua creaţie a omului, o a doua creaţie a firii, cel ce poate să se convertească la Domnul nostru Iisus Hristos cu toată sinceritatea şi la toată lumina cunoş­tinţei şi a dragostei de care-i capabilă această cunoştintă dumnezeiască, acela se converteşte la toată dragostea - cea una, a lui Dumnezeu, singura care poate face unificarea!

Războiul duhovnicesc

Omul în întregimea lui are a doua însem­nătate după Dumnezeu; un singur suflet e mai de preţ decât toată materia acestei lumi. Omul nu e o făptură închisă în lumea de aici. El nu se mulţumeşte numai să creadă în exis­tenţa unei lumi nevăzute (cum face omul pro­testant) sau să deducă cu mintea existenţa ei din lumea sensibilă, văzută, (cum face teologul catolic), ci urmăreşte să se afle într-o legătură cu ea (cu lumea nevăzută). Dar chiar dacă n-ar urmări aceasta, el suferă o necontenită înrâurire de la acea lume (nevăzută), chiar când nu are o cunoştinţă actuală a acelui fapt. Destinul omului nu se desfăşoară influenţat numai de factori materiali şi biologici sau câr­muit numai de voinţa proprie, ori a celorlalţi oameni, ci asupra lui stau aplecate în fiecare clipă puterile cerului, cât şi ale iadului, încer­când să-l înrâurească în sensul urmărit de ele. Omul nu e fărâmă uitată în spaţiul lumii, ci tot ce există îi poartă un palpitant interes.

Însemnătatea omului se arată nu numai prin faptul că a fost creat după chipul lui Dumnezeu, ci şi pentru aceea că în jurul fie­cărui ins şi pentru fiecare se dă o neîntreruptă luptă nevăzută. În jurul fiecărui om e concen­trată întreaga existenţă creată şi necreată, văzută şi nevăzută. (Pr. Dumitru Stăniloae: Elemente de antropologie ortodoxă).

Sunt deosebit de semnificative cuvintele lui Iisus că - „Duhul rău caută odihnă, pe care n-o găseşte prin pustii ci numai în inima omului”.

Şi iarăşi semnificative sunt cuvintele din ru­găciunea „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru sfinţi te odihneşti”. (Heruvicul - Sfânta Liturghie)

Mintea şi inima, iubirea şi cunoaşterea, sunt „locul” lui Dumnezeu în om. Dar şi urâ­ciunea pustiirii poate să cuprindă „locul cel sfânt” cum zice Daniil.

Deci, după texte, inima şi mintea omului pot să fie: sau odihna lui Dumnezeu şi chinui­rea duhurilor rele sau „odihna” duhurilor rele şi chinuirea lui Dumnezeu.

Avem două conştiinţe paralele. E fapt impor­tant aceasta şi aproape necunoscut. Sublini­em: „conştiinţa religioasă” şi „conştiinţa eului”. Adesea „conştiinţa religioasă” apare ca întune­cată, pentru că duşmana sa, „conştiinţa eului”, cu o forţă extremă o ţine în nemişcare. Ea continuă totuşi, chiar aşa, să dea mărturie.

O inversare a situaţiei - mântuirea nu poate avea loc decât sub acţiunea „conştiinţei reli­gioase”, normative, revelată în Hristos.

În „conştiinţa eului”, omul se înţelege ca centru al lumii şi îşi reduce la el toate elemen­tele existenţei de care se ştie conştient.

În sfera „conştiinţei religioase”, dimpotri­vă, omul se descoperă în întregime dependent de o putere care îl depăşeşte, îl pătrunde şi îl atrage spre ea. Iată la ce adâncimi se dă răz­boiul nevăzut.

Pe „conştiinţa religioasă” se altoieşte sme­renia, mama tuturor virtuţilor. Pe cealaltă, pe „conştiinţa eului”, însă, se grefează indepen­denţa, neascultarea îndă-rătnică, trufia - căpe­tenia răutăţilor. Şi una şi alta au expresia lor exterioară văzută: una - dragostea ascultării desăvârşite (Filipeni 2, 2-5), cealaltă - îndărăt­nicia şi toată răzvrătirea.

Focul, pârjolul acestui război, „nu-l stinge” decât smerenia, dulama lui Dumnezeu. Şi e mai bine a fi smerit, decât a şti ce e smerenia.

După cum ştiţi, una din încheierile rugăciunilor - pe care le zice preotul la Sfânta Liturg­hie, spune: „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru Sfinţi te odihneşti.” Băgaţi de seamă, deci, că Dumnezeu, Unul în fiinţă şi întreit în persoane, Se, odihneşte întru sfinţi! Ce înseam­nă aceasta? Aceasta înseamnă că în păcătoşi Se chinuieşte! „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru, şi întru Sfinţi Te odihneşti”

Dacă sufletul drepţilor Îl odihneşte pe Dum­nezeu, închipuiţi-vă cât Se chinu-ieşte El în su­fletul păcătoşilor?! Cât Se chinuieşte Dumnezeu într-o dărâmătură de om. La câtă umilinţă supun oamenii chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Să ştiti că poruncile Domnului sunt porun­cile vieţii şi voi aveţi multe greşeli faţă de viaţă, faţă de viaţa voastră, faţă de viaţa copiilor voştri şi faţă de viitorul neamului.

Ascultaţi, că nu vă grăim din cărţi şi peste puterile voastre de înţelegere. Uite, de aici, din uşile împărăteşti, numai noi preoţii vă grăim. Şi vă spunem că avem canonul să vă ascultăm necazurile. Iar când este unul mai curat, zicem: bine că mai este unul mai neticăloşit de păcate; şi atunci ne-am odihnit. Şi am simţit bucurie când a venit un creştin mai depărtat de păcate. Şi atunci ne-am odihnit.

Dragii mei, în primele veacuri ale creştinis­mului toţi creştinii se numeau sfinţi pentru ca zilnic se mărturiseau şi se împărtăşeau, şi se împărtăşeau de viaţa de dincolo, căci mărturi­sind pe Dumnezeu, ei plecau la treburile lor zilnice şi se trezeau arestaţi sau li se tăia capul pentru credinţa în Hristos! Întru aceştia se odihnea Dumnezeu. Despre aceasta vi s-ar pu­tea ţine o predică morală. Trageţi-vă singuri înţelesurile din aceste cuvinte: „Ca Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru Sfinţi Te odihneşti”.

Băgaţi de seamă care plată o vreţi:

- Vreţi plata Duhului Sfânt? Odihniţi-L pe Dumnezeu întru voi! Cealaltă plată nu-i decât pedeapsă şi pe asta nu o vreţi. Altă plată nu este.

Dumnezeu în Treime locuieşte în oameni asemenea soarelui, care este unul singur dar dă lumină, căldură şi este glob (soare).

Ştiti sau aţi auzit că mulţi Îl căută pe Dum­nezeu în „ceruri” şi că ar vrea să meargă cu avionul la El, sau cu nişte gloanţe care ar trece prin nu ştiu ce straturi. Noi nu trebuie să-L înţe­legem pe Dumnezeu în acest mod, adică stând undeva departe, în nu ştiu ce hăuri din lume.

Dumnezeu nu locuieşte în depărtare, ci în inimile oamenilor. Împărăţia lui Dumnezeu nu este la cine ştie câte milioane de ani lumină depărtare, ci este în lăuntrul nostru. Împărăţia lui Dumnezeu e o împărăţie a conştiinţei îm­păcate cu toată lumea, o împărăţie a iubirii de Dumnezeu şi de oameni, în care se oglindeşte chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prin urmare, realizaţi în inimă această cunoştinţă a lui Dumnezeu, această conştiinţă curată!

Am găsit la unul din Sfinţii Părinţi cuvân­tul că, însuşi Dumnezeu grăieşte din conştiinţa limpede a Sfinţilor, a slujitorilor Săi. Şi zice Sfântul, lărgind înţelesul, că Dumnezeu strigă voia Sa din conştiinţa Sfinţilor către confraţii lor, oamenii.

Acum aş vrea ca, de aici, să vă ridic puţin mintea la preţul pe care-1 aveţi voi, să vă ridic mintea la valoarea pe care o aveţi îngropată în ţarina trupului vostru, şi pe care, rogu-vă să o dezgropaţi şi s-o scoateţi la lumină, ca să fa­ceţi lucrările lui Dumnezeu, ca să fiţi odihnă, nu muncitori chinuitori (ai lui Dumnezeu).

Mereu am crezut în această valoare a omu­lui, nu aceea pe care o vedem noi, cu ochii în­chişi, ci valoarea pe care ne-a dat-o însuşi Dumnezeu. Că omul care ştie aceasta altfel se poartă, altă nădejde are, merge mereu cu fruntea ridicată, nu cu fruntea plecată spre pământ. Cuvântul acesta se întemeiază pe ur­mătoarele trei texte: două ale lui Iisus şi unul al Sfântului Apostol Pavel:

1. „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este care Mă iubeşte pe Mine; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-1 voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui. Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Ta­tăl Meu îl va iubi pe el, şi vom veni la el şi locaş la dânsul vom face” (Ioan 14, 21,23). - E limpede.

În vremea veche se ştia foarte bine lucrul acesta. Drept aceea, ca să vă silesc să mă cre­deţi, vă tâlcuiesc două nume: Teofan şi Teofor- (care înseamnă) iubitor de Dumnezeu şi pur­tător de Dumnezeu. Prin urmare, iată la câtă cinste, la câtă valoare ne-a ridicat Iisus, desco­perindu-ne voinţa Tatălui şi a Sa, de a locui în oameni. Şi ce ne cere Iisus în schimbul acestui favor? Nimic altceva decât a-I păzi poruncile Lui şi poruncile Lui nu sunt grele. E iubirea de Dumnezeu şi de oameni, de toţi oamenii, şi de cei ce te urăsc! Şi se poate. Întâi a putut Iisus. Veţi spune: Era Dumnezeu! Bine. Dar întâiul Ucenic era om, Sfântul Ştefan. Ce a zis când îl omorau cu pietre? „Iartă-le lor, Doamne, că nu ştiu ce fac!” Se ruga de iertare ca Iisus.

Acestea-s cele două porunci ce trebuie să le sileşti… Da ce, iubirea e poruncă? Da, că orice poruncă e silinţă, la început, până te obişnuieşti, şi apoi din fire, fără silă, iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni. De aceea îi po­runcă, fiindcă nu-i chiar uşoară. Şi atunci, până nu-i uşoară, (până când îţi va deveni uşoară), stăruie în ea, până capeţi deprindere. Atunci să ştii că eşti locuit de Duhul lui Dum­nezeu, eşti locuit de Fiul, Care se ascunde în poruncile Sale şi eşti locuit de Tatăl, al Cărui chip şi asemănare eşti.

2. Al doilea text al lui Iisus: în primul cu­vânt e vorba de Fiul şi de Tatăl; şi vorbeşte şi de Duhul Sfânt: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta şi cărora le veţi ţine, ţi­nute vor fi” (Ioan 20, 22-23).

Ştiţi ce se întâmplă cu oamenii? Să luăm de exemplu pe Sfinţii Apostoli: S-au bucurat cu Iisus, dar cu toate acestea când a venit ceasul încercării s-au temut. Erau fricoşi. Uite, ăsta-i omul? A înviat Iisus şi nu voiau să creadă, unii de bucurie, alţii de teamă. Abia în ziua Pogorârii Duhului Sfânt au deschis inimile pentru totdeauna. Din ceasul acela n-au mai stat cu uşile încuiate de teama nimănui.

Acum fraţilor, controlaţi-vă ce duh este în voi? Dacă vă e teamă să-L mărturisiţi pe Hristos, atunci sunteţi fricoşii din Apocalipsă. De aceea e trimis Duhul Sfânt, ca să ne tămă­duiască de frică. Ştiţi cui îi este frică? Celui care are conştiinţia încărcată. Cum să ieşim din frică? -„Dragii mei, folosiţi-vă de cuvântul lui Iisus”, „Luaţi Duh Sfânt” Duhul Sfânt este cel care te curăţeşte pe tine atunci când ceri ier­tare, că pe nimeni n-a refuzat Dumnezeu dacă omul s-a smerit. Lucrul acesta se face în faţa preotului. Veniţi în faţa preotului şi (prin Taina Sfintei Spovedanii) cereţi iertare de păcate! De la Iisus avem acest Duh Sfânt, dar (noi, preoţii) nu putem ierta păcatele celor ce nu ne-o cer, celor ce nu vin la spovedanie. Nu putem ierta păcatele în absenţă; nu putem ierta păcatele prin poştă. Când ţi s-au iertat păcatele în chip legal, aşa cum e rânduiala Bisericii, atunci ai ieşit din frică.

Acum altceva: Băgaţi de seamă că sunt două duhuri: Duhul lui Dumnezeu şi duhul satanei - duhul mândriei şi cel al părerii de sine, care te ridică împotriva lui Dumnezeu. Dacă omul nu bagă de seamă, se întâmplă ca şi cu o grădină - se umple de mărăcini, se um­ple de păcate. Şi atunci bietul om începe să se îmbolnăvească la suflet, la minte şi se apropie de doaga nebuniei. Aceasta-i „binefacerea” pe care ţi-o dau păcatele. Ştiţi că sunt şerpi care sug vacile, tot aşa şi păcatul e un fel de dulceaţă, dar pe urmă e venin şi otravă. Toate pă­catele au ceva îndemnător în ele, şi pe urmă găseşti că-s otravă, că-s venin.

Măi fraţilor, nu fiţi ca „vaca-şarpe”. Omul are minte şi dacă te tot duci după păcate, te întuneci la minte, slăbeşti dinspre Dumnezeu şi la necaz vine satana şi-ţi aruncă ştreangul la gât ca să te câştige total.

Biserica e oprită a se ruga pentru cei ce cu voia lor s-au dat satanei. Vedeţi, omul în pros­tia lui vrea să fie al „ăluia” şi zice: „să fiu al…, să mă ia… !” Şi satana se foloseşte de omul prost. Nu vă lăsaţi încărcaţi de păcate, că cu cât te laşi mai mult, cu atât te trezeşti mai ne­putincios la vreme de necaz. Şi atunci, în loc să zici: „Doamne,        ajută-mă!” îţi umblă prin cap gânduri să te omori, să te pierzi, să nu te mai poată scăpa (scoate) nici sfinţii lui Dumnezeu.

Asta-i prezenţa Duhului Sfânt. Ori de câte ori cerem iertare, Duhul lui Dumnezeu se roagă pentru mântuirea omului, Duhul care sălăşluieşte în noi de la Sfântul Botez. Această sălăşluire a Duhului Sfânt se înnoieşte cu fiecare Sfântă Împărtăşanie. De aceea creştinii primelor veacuri se împărtăşeau în fiecare zi şi de aceea nici nu se temeau de prigoană. La ei nu era frică. Până şi copiii erau mai curajoşi decât mulţi dintre oameni mari de azi, cunos­când cuvântul unui copil când zicea: „Tată, nu te teme, că şi eu am să-L mărturisesc pe Iisus Hristos când mă fac mare”.

Dacă veţi avea răbdare în necazuri, să ştiţi că veţi avea şi Duhul Sfânt. Dacă veţi avea şi puterea de a mulţumi în necazuri, atunci stră­luceşte Duhul Sfânt în voi şi să ştiţi că nu-i cu neputinţă.

Când cineva nu e liber de păcat, să nu pună vina pe altcineva. Să nu pună vina nici pe stat şi nici pe împrejurări, ci pe sine însuşi, pe lipsa tăriei sale în credinţă, pe lipsa dragos­tei sale faţă de Dumnezeu. Că întotdeauna, cei ce au trăit în păcat au pus vina pe alţii. Aceştia-s mereu cu cârteala pe buze.

A-ţi fi viaţa mai curată, a te elibera de păcat, o poţi face în orice vreme. Nu te opreşte nimeni, creştine, să te faci mai bun, mai curat, mai cuminte şi cu minte! Deci, nu întârzia!

„Odată oamenii I s-au plâns lui Dumnezeu că tare o duc greu cu necazurile, cu lipsurile şi cu păcatele.

- Drept aţi spus fiilor că o duceţi greu cu păcatele. Deci dacă o duceţi greu cu ele, nu le mai faceţi!”

Omul se roagă de Dumnezeu să-1 scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de om    să-şi schimbe purtările. Socotiţi şi voi, care de cine să asculte întâi?

Toate necazurile noastre, noi ni le-am pricinuit cu păcatele noastre şi ele sunt urmări şi plată îndesată pentru păcate; şi asta până vom înţelege pentru ce ne vin şi ne iau de nas, ca să ne săturăm odată de ele.