Parintele Arsenie Boca partea 17

BUNA-VESTIRE

 „La plinirea vremii” trimis a fost de Dumnezeu Îngerul Gavriil într-un oraş din Galileia, Nazaret, către Fecioara Maria, aducându-i vestea că, din Duhul Sfânt şi puterea Celui Preaînalt, va concepe şi va naşte pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu, pe care-L va chema Iisus.

Acestea sunt datele, simple, expuse de evangheliştii Luca şi Matei. Faptul acesta simplu cutremură însă legile firii. Nici Fecioara Maria n-a putut primi faptul aşa, fără o puternică reacţiune critică. Iar cât despre Iosif, garantul Sfintei Fecioare, ştim că pe ascuns a vrut s-o părăsească.

Naşterea lui Dumnezeu între oameni, deşi era îngăduită prin prooroci cu mii de ani în urmă - ba în zilele lui Isaia (7,14) s-a spus lămurit că o fecioară-L va naşte, rămânând totuşi fecioară - cu toate acestea, de n-am fi siguri de faptul petrecut: că Dumnezeu s-a unit cu firea omenească în persoana lui Iisus, mai că nici noi n-am putea primi.

Această naştere a lui Dumnezeu în făptura Sa e de fapt o renaştere a omului, proces care a fost anunţat, pregătit şi care a evoluat logic în istorie. Aceasta însemnează cuvintele „La plinirea vremii”.

Ceea ce e greu de priceput e aceasta: cum e cu putinţă ca Tatăl omului să se facă Fiul omului, Fiul fiului Său. Dar iată că s-a făcut. S-a făcut istoric şi de-atunci se face mistic în toţi cei ce-L primesc pe Dumnezeu şi se nasc de sus a doua oară. Deci când sufletul, când făptura noastră întreagă se face curată, când ajungem pe căile ascezei şi ale iubirii, la starea de fecioară, se întâmplă şi pentru noi plinirea vremii, a naşterii lui Iisus în făptura noastră.

Dumnezeul nostru nu e un Dumnezeu care a părăsit lumea în seama legilor, iar El S-a retras undeva în afara ei (deism); El nu e nici confundat cu natura (panteism), cu marele “tot”, căci atunci cum s-ar putea naşte „totul” în „parte”, ci Dumnezeul nostru e o fiinţă transcendentă dar în legătură cu lumea, o energie activă, creatoare, care transmite lumii ceea ce aceasta de fapt caută şi spre care de fapt tinde: plenitudinea existenţei în unitatea universală. Această putere, Duhul Sfânt, se împreună cu lumea şi vrea să nască din ea chipul viu al lui Dumnezeu.

Dar faptul istoric, petrecut pe planul realităţii omeneşti, a zămislirii şi naşterii Fiului lui Dumnezeu în Fiul Omului mai are şi alte semnificaţii. Cu Iisus apare în lume o nouă generaţie de oameni, neamul lui Iisus, care nu se naşte după legile firii numai, ci, peste ele se suprapune o naştere spirituală, generaţia spirituală a lui Iisus.

„Noul neam duhovnicesc, cel al lui Iisus, nu-i un neam care se naşte pe pământ, după legile lumii animale, un neam neîncetat ispitit de poftele inferioare. Desfacerea de odinioară a omului de Dumnezeu, însemnă pentru om pierderea integrităţii, a neprihănirii, pierderea chipului androgin, care constituie chipul său ceresc, pacificat de ispitele lăuntrice.

Hristos se naşte din Fecioara, ca să sfinţească din nou alcătuirea feminină şi s-o unească principiului masculin, ca bărbatul şi femeia să devină androgini, cum a fost Iisus”. (I. Boehme, „Misterium magnum” C.v. cit. de Berdiaeff.).

Misticul german are următoarea expresie minunată, privitoare la noua stare de după păcat a neamului omenesc: „prin cădere de la curăţia originară, Fecioara, Înţelepciunea, a părăsit pe oameni şi s-a retras în Cer”, lăsând pe oameni să ajungă „numai trup” (Geneza 6,3) şi de-aci să ajungă în potop. Nu cumva, netrăind noi, noul stil al vieţii, să se retragă şi de la noi, iar neamul omenesc să se scufunde într-o nouă catastrofă?!

“Înţelepciunea este eterna feciorie şi nu eternul feminin. Cultul care îi e închinat e acela al Fecioarei şi nu al principiului feminin, care provine de la căderea în diviziune. Iată de ce cultul Înţelepciunii se confundă aproape cu cultul Fecioarei Maria, Maica Domnului.

În ea, natura feminină devine fără prihană şi naşte prin Duh. Astfel se naşte noua generaţie omenească, generaţia lui Iisus, nemuritoare, biruitoare asupra neajunsului nesfârşit al naşterilor şi morţilor.

Calea care duce la restabilirea chipului integral al omului se deschide prin Fecioara Maria şi prin zămislirea sa, a Fiului lui Dumnezeu şi a Fiului Omului. Aceasta e calea fecioriei, a curăţiei, a neprihănirii, calea iubirii mistice.

Învăţătura şi cultul fecioriei au fost întotdeauna aprofundate în creştinism; dimpotrivă, învăţătura despre căsătorie, sfinţirea zămislirii n-a fost îndeajuns. Revelaţia sensului mistic şi pozitiv al iubirii dintre bărbat şi femeie (eros şi nu agape) aparţine problematicii conştiinţei creştine. Sensul mistic al iubirii, dogmatic e nedezvoltat şi, ceea ce găsim asupra acestui subiect la învăţătorii Bisericii, e sărăcăcios şi neîndestulător.

Creştinismul Părinţilor ne învaţă să câştigăm fecioria prin ascetism, dar nu ne descoperă nicidecum sensul mistic al iubirii, ca pe-o cale ducând la feciorie, la restabilirea chipului integral al omului şi a vieţii veşnice. Creştinismul are motiv să îndreptăţească şi sfinţirea căsătoriei şi familia omenirii păcătoase; el apără şi spiritualizează viaţa genurilor decăzute (I Timotei 2,15), dar nu spune nimic asupra transfigurării sale, asupra venirii unui nou gen. Această transfigurare nu e pusă în lumină în creştinism, ca multe altele. Sfinţirea maternităţii are un sens cosmic, dar ea nu e o soluţie a problemei. Prăpastia care există între iubirea rasială, care naşte, şi iubirea mistică, orientată spre veşnicie, creează o antinomie pentru conştiinţa creştină. Biserica învaţă că genul decăzut şi împărţit se transformă, în Fecioara Maria, în feciorie şi maternitate iluminată, primind într-însa Logosul lumii, care se naşte de la Duhul.

Dar se pare că nici o deducţie n-a fost făcută în ceea ce priveşte căile pozitive de iluminare şi transfigurare a vechiului element rasial, al genurilor. Sensul religios şi pozitiv al iubirii, legătura care-1 uneşte înseşi ideii de om, ca fiinţă integrală, nu e revelat. Aceasta rezultă din dezvoltarea nedeplină în creştinism a conştiinţei antropologice. Iubirea, ca şi atâtea alte lucruri ale vieţii creatoare a omului, rămân neexplicate şi nesimţite, afară de lege - într-o oarecare privinţă - şi sortite unui tragic destin în lume.

Iubirea, prin natura sa, ocupă acelaşi loc ca mistica. Ea e şi spirituală şi nu poate fi asimilată organizaţiei fizice şi trupeşti a vieţii omeneşti. Iubirea e legată ideii iniţiale de om. Nu avem o viziune a sensului religios al iubirii, decât simbolic, ca legătură între Hristos şi mireasa Sa, Biserica.” (N. Berdiaeff, “Esprit et liberte”, pp. 220-222).

Buna Vestire ar trebui să însemneze pentru oameni, o ridicare reală, nu numai doctrinară, a căsătoriei la rangul de taină, şi deci cu roade capabile de taină.

Naşteri de sus, suprapuneri de taină, Fiul lui Dumnezeu în Fiul omului, atârnă neînchipuit de mult de înălţimea sau josnicia la care-i trăită viaţa. Dacă o atitudine mişcă Cerul spre pământ, o alta îl izgoneşte, ca şi când nici n-ar fi Cer.

Buna-Vestire taie hotarul între Sfinţi şi oameni de nimic.

Prislop,

25.III.949

MARELE EXAMEN

- 16 -

,,Oricine voieşte să vină după Mine să se

lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi

să-Mi urmeze Mie!” (Marcu 8,34 şi Luca 9,23)

Crucea: podoaba Bisericii, lauda lui Pavel, semnul Fiului Omului, semnul sfintei cruci, suferinţa noastră cea de toate zilele, crucea suferinţei, harul crucii - iată atâtea nume în legătură cu crucea.

Dar cea mai grea cruce e lepădarea de sine: nu poţi fi liber fără aceasta. Libertatea cu atâta se plăteşte.

Să depănăm litania acestei porunci şi condiţia primă de-a putea urma pe Iisus.

A fi creştin însemnează mai mult decât apartenenţa doctrinară la creştinism. A crede în Iisus înseamnă mai mult decât semnifică vorbele. Iată ce însemnează: a te strămuta din tine în El; însemnează a-L face pe El inima ta; însemnează să ai un moment, o clipă în viaţa ta, în care te-ai întâlnit real cu Iisus -clipă, pe care să nu-ţi ajungă viaţa întreagă de-a o desfăşura între oameni - de altfel acesta şi e semnul că eşti un convertit al lui Iisus: că te-ai dedicat Lui irevocabil. Toată vremea ta viitoare nu-i decât desfăşurarea clipei aceleia, decizia, a cărei bogăţie nu se mai termină.

Până nu te-ai lepădat de tine eşti o fântână seacă; iar dacă te-ai lepădat de tine şi te-ai dedicat lui Iisus, El te-a schimbat în izvor de apă vie. Numai aşa poate sufletul să ajungă la sine însuşi, la el, cel adevărat: lepădându-se de sine şi strămutându-se în Dumnezeu.

Nu ştiu pe lume o biruinţă mai mare, ca aceea de-a te lepăda de tine şi a ajunge liber; e trăirea libertăţii spiritului. „Adevărul vă va face liberi”. Înţelegem deci, că fără această vamă a făpturii noastre vechi, stăteam în minciună, încolţiţi de iluzii şi striviţi sub roţile necesităţii, fără ieşire. De aci ne scoate Iisus. - Şi când se întâmplă aceasta ?

- Când îl cunoaştem pe Iisus ca inimă a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru. Îl putem cunoaşte numai în iubirea şi bucuria pe care-o simţim când renunţăm la „eul” nostru şi ne aflăm faţă către faţă cu Dânsul.

Noi ne făgăduim să-L urmăm pe Iisus - în marea călătorie interioară a întoarcerii la Tatăl - şi, prin simpla noastră hotărâre, Providenţa divină realizează treptat această dorinţă a noastră. Aşa dăm de primul examen de admitere, examenul crucii. Până aci noi eram o sumă de dorinţi şi aranjamente pământeşti, care întunecau puţin - dacă nu mult - chipul lui Iisus din viaţa noastră.

Deci crucea e, la acest loc, o linie înainte a dorinţelor noastre omeneşti, peste care coboară Dumnezeu o dungă de-a curmezişul. Providenţa, urmărind interesul nostru veşnic, trimite peste socotelile noastre corecturi divine. Toată această corectură o simţim ca pe-o experienţă de cruce. Trebuie să treacă puţină vreme de reculegere ca să pricepem că aşa cum „s-a întâmplat”, a fost cel mai bine, iar nu cum am fi vrut „noi”, în vederea noastră îngustă. Suferinţa aceasta, care ne simplifică treptat viaţa, care ne pune condiţia crucii în faţă, e simbolul nesfârşitei posibilităţi de desăvârşire.

,,Noi trăim în răstrişte, fiindcă suntem făpturi ale eului, care e aspru, strâmt la inimă şi care nu iradiază nici o lumină, iar pentru infinit e orb. Eul n-are decât zgomotele şi stridenţele sale; pe strunele sale nu vibrează niciodată muzica eternităţii. Suspine de nemulţumire şi descurajare, scânciri zadarnice după trecut, griji şi nelinişti pentru viitor,astea-s care tulbură inimile noastre pipernicite, fiindcă nu ne-am găsit sufletele şi Duhul lui Dumnezeu încă nu s-a descoperit în noi.

«Tată, şterge păcatele mele !» - căci păcătuind, omul ia în sine însuşi partea mărginitului. Păcatul e înfrângerea sufletului de eu. E un mijloc primejdios de păgubitor, în care omul riscă totul, ca să câştige foarte puţin. Păcatul întunecă adevărul şi tulbură vederea limpede a conştiinţei. În păcat căutăm plăcerile, nu fiindcă ele ar fi într-adevăr vrednice de dorit, ci fiindcă aşa ni le prezintă lumina roşie a pasiunii. Dorim lucrurile nu fiindcă ele sunt mari în sine, ci fiindcă lăcomia noastră ni le înfăţişează exagerate şi cu aparenţă de mărire. Aceste exagerări şi falsificări de perspectivă ne tulbură la fiecare pas armonia vieţii. Pierdem măsura cea dreaptă pentru valoarea lucrurilor şi ne lăsăm rătăciţi de interese felurite şi contradictorii ale vieţii.

Zadarnica trudă a omului de-a reduce toate elementele firii sale la o unitate cu Cel Preaînalt şi sub stăpânirea Lui - aceasta e ceea ce-l face să simtă chinul despărţirii lui de Dumnezeu şi să se roage cu înfocare: «O Dumnezeule, Tată, şterge toate păcatele mele! Şterge rătăcirile eului! »

Lumina dinăuntru e aceea care-i descoperă adevărata fiinţă. Când această lumină lăuntrică s-a aprins, atunci într-o clipă cunoşti că, pentru om, descoperirea lui Dumnezeu într-însul, este propria lui descoperire. Şi înspre acolo se îndreaptă aspiraţia lui: spre descoperirea sufletului său, adică descoperirea lui Dumnezeu în sufletul său. Omul se desăvârşeşte şi ajunge expresia supremă când sufletul lui se recunoaşte în veşnicie - ceea ce e propria sa revelaţie. Adevărata restrişte a omului stă în faptul că nu izbuteşte deplin să-şi aducă la expresie propria-i fiinţă, că e tulburat de eul său şi-şi pierde vremea cu lucruri de nimic.

Iubirea de sine nu trece peste hotarele sale personale: ceea ce e mai preţios într-însul se întunecă şi adevărata lui fiinţă nu iese la iveală. Această aspiraţie după tiparul desăvârşit al fiinţei e înrădăcinată în om mai profund ca foamea şi setea şi ca patima de bogăţie şi slavă. Şi această aspiraţie nu e numai în el; ea e în adâncul întregii făpturi; e necontenitul impuls al revelaţiei, duhul veşnicei descoperiri într-însul. Descoperirea nemărginitului în mărginit (Taina Bunei Vestiri n.n.) nu se arată în toată plinătatea ei nici în cerul înstelat, nici în frumuseţea florilor. Numai în sufletul omului. Căci aci Voinţa caută să se descopere în voinţa omului şi libertatea îşi ia răsplata supremă în jertfa lui liberă.

Aci Dumnezeul nostru trebuie să-şi câştige intrarea. Aci vine El ca oaspete, nu ca rege, şi de aceea trebuie să aştepte până-i îmbiat. Asupra sufletului omenesc Dumnezeu şi-a încetat stăpânirea,  fiindcă vrea să-i câştige iubirea. Da, Dumnezeu stă în afară de eul nostru şi aşteaptă cu nerăbdare să-I deschidem uşa ferecată. Căci acest eu al nostru nu poate să-şi găsească sensul suprem, sufletul, şi să se unească liber cu Dumnezeu - decât prin iubire - singura care-1 saltă peste piedica din sine şi-1 strămută în Dumnezeu. Acela, al cărui suflet s-a făcut una cu Dumnezeu, stă în faţa oamenilor ca o floare supremă a umanităţii. În el îşi recunoaşte omul fiinţa lui adevărată; în el află descoperirea deplină a lui Dumnezeu, contopirea Voinţei supreme cu voinţa lui, contopirea iubirii veşnice cu iubirea lui. Noi vedem în el dorinţa Domnului împlinită; cea mai grea dintre piedicile descoperirii lui înlăturată; şi însăşi bucuria desăvârşită a lui Dumnezeu, ajunsă la cea mai strălucită expresie între oameni. În el ne apare întreaga lume omenească transfigurată de-o lumină dumnezeiască. Viaţa lui, înflăcărată de dragostea lui Dumnezeu, străluminează toată iubirea noastră omenească.

Când un suflet omenesc trage cortina grea a eului şi stă faţă în faţă cu iubirea veşnică, e ca şi cum ai privi pe Maestru creând o lume nouă.

Când viaţa omului iese teafără din rătăcirile eului şi-şi găseşte în suflet unitatea sa cu Dumnezeu, atunci conştiinţa veşniciei e un dat imediat al existenţei, tot aşa ca lumina într-o flacără. Toate conflictele vieţii se dezleagă. Toate contradicţiile se împacă; ştiinţă, iubire şi acţiune se armonizează. Bucuria şi durerea se contopesc în frumuseţe; plăcerea şi renunţarea se egalează în puritate; prăpastia dintre mărginit şi nemărginit se umple de o exuberantă iubire; fiecare clipă vesteşte pe Cel veşnic. Cel fără formă ne apare în forma florii şi a rodului. Cel fără de margini ne îmbrăţişează cu braţe de tată şi merge cu noi alături ca un prieten.    Numai sufletul, singurul lucru indivizibil în om, poate să frângă orice graniţe şi să-şi cunoască înrudirea cu Cel Preaînalt. Câtă vreme n-ajungem la armonia lăuntrică şi la întregul fiinţei noastre, viaţa rămâne înăbuşită sub lucruri de nimic” (R. Tagore).

După această litanie a unui fiu al Răsăritului, în căutarea sensului descojit de eu, să trecem la o analiză concretă a sensului crucii, a lepădării de sine, aşa cum le-a realizat Iisus, şi ni le-a dat cale de urmat până la El.

Învăţătura desăvârşită a lepădării de sine o avem deci de la: „Cel ce, în chipul lui Dumnezeu fiind, n-a ţinut ca la o pradă la egalitatea Sa cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine, a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare dovedindu-Se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte - şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2,6-8).

Aşadar desăvârşita lepădare de sine e totuna cu smerenia. Iar cu aceasta s-a definit desăvârşirea, atunci când oarecine întrebă pe sfântul Isaac Sirul: „Ce e desăvârşirea ?” Sfântul răspunse: „O prăpastie de smerenie!”

Prin urmare pe căile desăvârşirii lăuntrice nu poţi merge sporind, decât primind cu bucuria acestui rost, toate împotrivirile şi absurdităţile ce ni se întâmplă „în fiecare zi”. Acesta şi e rostul pentru care Providenţa menţine contemporane şi în permanentă tensiune, grâul cu neghina, desăvârşindu-se întreolaltă, până la seceriş.

Să luăm faptele simple:

Într-o sâmbătă, în sinagogă: „Cărturarii şi fariseii pândeau pe Iisus să vadă dacă face bine sâmbăta”.  Era acolo un om cu mâna uscată. Şi văzându-L că face bine, „se umplură de nebunia urii şi unii cu alţii se vorbeau ce să-I facă lui Iisus” (Luca 6,11). Iată crucea formalismului sec. Într-altă sâmbătă Iisus trecea printre holde de grâu. Ucenicii au cules nişte spice şi le frecau în palme şi mâncau boabele. Oarecare din farisei, formalizându-se în apărătorul sâmbetei, îi ia la rost „că treieră sâmbăta” (Luca 6,2). Când Iisus ierta păcatele slăbănogului - condiţia neapărată a tămăduirii organice - pe care credinţa ajutorilor săi îl aduse prin acoperiş în faţa lui Iisus, unii mârâiau în inimile lor că „acesta huleşte” (Marcu 2,7), iar aceştia erau cărturari; „numai Dumnezeu poate ierta păcatele” - ziceau ei. Nu-şi dădeau seama că Iisus e Dumnezeu. Încremeniţi în prejudecăţile lor despre Iisus, gândul numai că e Dumnezeu, le-ar fi plesnit capul în bucăţi.

Cu prilejul îndreptării lui Zaheu, mai marele vameşilor, de asemenea „cârteau” şi împotriva lui Zaheu şi împotriva lui Iisus. Duhul lor, care-i muncea, mereu îi împingea să dea lecţii lui Iisus.

Dar nu numai tagma cărturarilor şi a fariseilor îi administra corecţii. Odată un oraş întreg I-a ieşit în întâmpinare, oraşul Gadara, spunându-I să plece de pe-acolo. Legheonul de draci striga în gura mare că Iisus este „Fiul lui Dumnezeu celui Preaînalt” (Marcu 5,7) şi I se rugau să nu-i trimită în adânc, ci în turma de porci. Dar pare că alte legheoane de draci au intrat în gadareni, smintindu-i pentru porci împotriva lui Iisus, încât drept mulţumire „tot oraşul” ieşi întru întâmpinarea lui Iisus, dându-L afară din hotarele lor. (Matei 8, 34).

Iată prin ce mare de venin avea Iisus să treacă.

Ce au oamenii aceştia împotriva lui Iisus, că nici demonii nu i-au făcut atâta împotrivire câtă  I-a făcut cenzura invidiei omului ? - Cred că nu altceva decât complicitatea în păcat, coalizată împotriva virtuţii şi împotriva oricui care îndrăzneşte să iasă un pas măcar din această complicitate. Or, Iisus ieşise - nici n-a fost vreodată în complicitate cu păcatul - totuşi, iubind pe păcătoşi, îi întindea acesteia (cenzurii invidiei n.n.) cursele divine ale iubirii. Au fost îndărătnicii şi fărădelegi împotriva lui Dumnezeu şi în Vechiul Testament, dar atâta coaliţie a veninului şi curios în numele legii, în numele lui Dumnezeu , ca împotriva persoanei lui Iisus nu s-a văzut vreodată. Oare de ce ?

- Cred că explicaţia ar putea fi următoarea:Dumnezeu se făcuse şi om adevărat.Omul pe care-l voia Dumnezeu. Acest model li se impunea oamenilor cu tăria modestiei divine. Dar ei nu voiau să fie ca Iisus. Nu voiau să fie dumnezei; ei voiau să fie „ei” - ei mai presus de Dumnezeu; potrivit cu impulsul cu care i-a răsturnat protivnicul împotriva lui Dumnezeu. Omul voia să fie singur el, el singur; eul vrea să fie ateu. Iată ce sparge umanitatea în miliarde de hârburi: trufia originară, care dă lecţii lui Dumnezeu şi se desface de El. Iată oţetul şi veninul pe care avea să-1 bea Iisus cu mult înainte de-a I se da acestea pe cruce.

Aceasta n-o poate face decât un lepădat de sine, un lepădat de viaţă. Unul desăvârşit de smerenie şi pârjol de iubire. Să urmărim puţin, cu documentare patristică, boala aceasta fără leac, care multe cruci prilejuieşte.

Cenzura invidiei:

„Invidiosul nu primeşte doctor pentru boala sa şi nu poate găsi leac tămăduitor pentru suferinţa sa, deşi Scriptura e plină de ele. El aşteaptă uşurarea bolii numai într-un singur fel: să vadă prăbuşindu-se pe unul din cei invidiaţi. Capătul urii lui este să vadă pe cel invidiat: din fericit nefericit, din norocos nenorocit.

Pe unii oameni, cu totul protivnici, binefacerile îi îmblânzesc. Pe invidios însă, binefacerile mai mult îl înrăiesc. Cu cât invidiosul are parte de mai multe binefaceri, cu atât mai tare fierbe de ciudă, mai mult se supără şi se mânie. Mulţumind pentru darurile primite şi mai mult se cătrăneşte de purtarea binefăcătorului. Ce fiară nu întrec ei prin răutatea năravului lor ? Ce sălbătăciune nu depăşesc ei prin cruzimea lor ? Câinii, cărora li se aruncă o coajă, se domesticesc; leii, cărora li se poartă de grijă, se îmblânzesc. Invidioşii însă, mai mult se irită când li se arată îngrijire şi atenţie.

Rănile invidiei sunt adânci şi ascunse şi ele nu sufăr vindecare, ca unele ce s-au închis de durerea lor oarbă în ascunzişurile conştiinţei. Invidiosul e duşmanul propriei sale sănătăţi sufleteşti. Cel invidiat poate să scape şi să ocolească pe invidios, dar invidiosul nu poate scăpa de sine însuşi. Tu, invidiosule, duşmanul tău e în tine, vrăjmaşul ţi-e continuu în inimă; primejdia e închisă în adânc; eşti legat cu un lanţ neîndurat; eşti prizonierul invidiei şi nici o mângâiere nu-ţi vine în ajutor. A prigoni pe un om binecuvântat de Dumnezeu şi a urî pe cel fericit, iată o nenorocire fără leac.” (Sfântul Vasile cel Mare, „Despre invidie”, P.G. 31 col. 376-7).

Răbdarea răului, primirea umilinţei la care te supune, este, în lumea aceasta, cea mai uriaşă putere asupra răului. Chip de umilinţă desăvârşită ne-a dat Iisus pe cruce. El, Fiul Tatălui şi Slava, Dumnezeu adevărat, nu s-a împotrivit ateismului lui Iuda, ci a primit toate consecinţele lui. A primit să treacă prin cea mai de pe urmă umilire cu putinţă pe pământ; căci, ca un Dumnezeu, ştia ce putere are umilinţa. Răbdând bătăi, scuipări în obraz, cununa de spini, piroanele şi spânzurarea pe cruce, iar peste suflet hulirea celor fărădelege. Toate acestea nu erau crucea cea mai grea. Pe aceasta o avea la spate. Crucea mai grea, pe care era răstignit cu faţa, era neasemănata durere a milei Sale de oameni. Crucea aceasta n-o simte decât omul care nu se mai sminteşte de om, ci, înţelegându-l, nesfârşit îl iartă şi-i stinge veninul cu roua cerului din sufletul său.

Oamenii aceştia, care boleau de răi ce erau, şi care nu pricepeau nimic din dumnezeirea lui Iisus, reprezintă acea coaliţie a veninului sufletesc contra Mântuitorului. Acei contemporani ai lui Iisus, otrăviţi de răutate, reprezintă culmea invidiei omeneşti contra sublimului. Căci de ce a fost invidiat Iisus ? - Din cauza minunilor Sale printre cei sărmani şi oropsiţi, cei dintâi chemaţi la mântuire. „Flămânzii erau hrăniţi, hrănitorul duşmănit; morţii erau înviaţi, invidioşii mureau de ciudă. Demonii erau alungaţi, iar Celui ce le poruncea, oamenii îi întindeau curse; leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblau, surzii auzeau, orbii vedeau, iar binefăcătorul era prigonit. În cele din urmă au osândit la moarte pe Dătătorul vieţii; au bătut cu biciul pe izbăvitorul oamenilor, şi au judecat la moarte pe Judecătorul lumii.” (Sfântul Vasile cel Mare, ,,Despre invidie”, P.G.31.377-C. trad. I Coman)

Iar Iisus şi pentru aceştia s-a rugat Tatălui de iertare. Iubirea aceasta de oameni, aşa cum sunt, şi care n-a avut niciodată vreo umbră de cădere, I-a pricinuit lui Iisus o cruce neasemănat mai grea, pe care-o poartă şi de care se ţintuieşte cu fiecare din răutăţile noastre „de fiecare zi”, până la sfârşitul lumii. Şi noi suntem printre iudeii care-L pironeau pe cruce,  fiecare în veacul său, pentru că Iisus e în toate veacurile.

Modelul, desăvârşirea lui Iisus în ascultare şi în lepădarea de Sine, pentru iubirea de oameni, a ridicat între creştini şirul fără număr de cuvioşi şi buni biruitori mucenici, care, pentru dragostea Lui, erau fericiţi să sufere şi ei chinuri înfricoşate de la necredincioşii vremilor lor.

Iată nebiruita armă: lepădarea vieţii noastre pe cruce, care a făcut pe Sfinţi. De dragostea lui Iisus nu-i mai putea despărţi nimic: nici frica de moarte, nici dragostea de viaţă. Aceştia, sfinţii,   s-au arătat mai presus, nu numai de durere şi plăcere, ci au covârşit şi moartea şi viaţa. În ei se întâmpla şi moartea şi învierea lui Iisus.

Nouă, neputincioşilor, deşi cugetăm ale lumii şi ale vieţii în calea păcatelor, încă nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini peste steaua din frunte şi nu ne-a bătut nimeni piroanele în tălpi.

La noi nu sunt semnele sfinţilor.

Dar zic însă - Providenţa ţie hotărârea noastră -: cine vrea să urmeze lui Iisus şi să se asemene cu El, în cruce să se asemene, şi, cât poate cuprinde firea omenească, asemenea va fi !

Prislop,

27.III.949

SURZII ŞI MUŢII

- 17­ -

Iată ce lucruri deosebite se pot petrece deodată:

Sus, pe Muntele Taborului, lumina dumnezeiască izbucnea dinlăuntrul lui Iisus, în strălucire orbitoare, până şi-n albul hainelor şi în azurul Cerului.

Ochiul omenesc nu rabdă strălucirea soarelui, decum să poată răbda strălucirea lui Dumnezeu. Iacov, Petru şi Ioan, de spaima Schimbării la Faţă căzură la pământ, ca nişte morţi. Totuşi vederea luminii dumnezeieşti îi făcea fericiţi, cât se gândeau să o închidă în trei colibi, pentru Iisus, Moise şi Ilie - martorii din ceea lume a dumnezeirii lui Iisus.

La poalele aceluiaşi munte, celălalt fiu al lui Dumnezeu - omul - un tată îşi aducea dezastrul sufletesc al fiului său.

Mari şi curate bucurii ne fac copiii. Poate cele mai mari dintre bucuriile omeneşti. Dar tot copiii pot şi zdrobi cel mai tare inima părinţilor, când aceştia nu sunt sănătoşi, când nu au mintea întreagă, când duc o viaţă rătăcită, sau sfârşesc viaţa într-o fărădelege.

Pe vârful muntelui lumina transcendenţei.

La poalele muntelui mizeria imanenţei, dezastrul nefiinţei, caricatura existenţei; absurdul chinuitor al păcatului, un suflet dărâmat în surzenie şi muţenie, un sistem nervos pradă epilepsiei.

Momente, la poalele muntelui:

1. Cărturarii pricinindu-se cu apostolii, cu prilejul epilepticului.  Când nu pot oamenii nimic, ceva totuşi pot: se iau la pricină. Neputinţa nu tace.

2. Iisus îi întreabă şi El. Tatăl copilului îi prezintă diagnosticul bolnavului şi diagnosticul apostolilor: neputinţa lor.

3. Iisus desăvârşeşte diagnosticul, mai întâi al ucenicilor, adăugând că mai mare rău decât suferinţa e lipsa de credinţă.

În faţa acestui rău Iisus mărturiseşte că şi-a pierdut răbdarea.

4. Iisus ia informaţii despre copil de la tatăl său, dar ia şi temperatura scăzută a credinţei acestuia.

5. „De poţi crede, toate sunt cu putinţă credinciosului.”

6. Tatăl, surprins în slăbiciunea sa, se depăşeşte pe sine şi mărturiseşte cuvintele minunate: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele !”

7. După această mărturisire: şi a neputinţei omului şi a dumnezeirii lui Iisus, are loc minunea.

*

Tânărul din Evanghelie era un bolnav declarat.

Dar sunt tineri, surzi şi muţi, dinspre cuvântul lui Dumnezeu, crezându-se, în părerea lor, perfect sănătoşi: Surzi la sfatul părinţilor. Surzi la chemarea Bisericii. Surzi la glasul conştiinţei.

Pentru ei:

Cerul este mut;  nu le spune nimic.

Viaţa este mută; n-are nici un ideal.

Ei sunt muţi: nu mărturisesc decât pământul.

De la un aşa suflet la un aşa trup se ajunge.

Oare la sfârşitul lucrurilor se va găsi cineva să creadă puternic în Dumnezeu, pentru tămăduirea lor ?

Prislop,

3.IV.949

MARIA EGIPTEANCA

- 18­ -

Prea fericitul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, ne asigură de adevărul celor scrise chiar de el: „iară dacă unii nu vor crede, Dumnezeu să le fie milostiv, că aceia se uită numai la slăbiciunea firii omeneşti”, pierzând din vedere puterea lui Dumnezeu.

Avva Zosima, bărbat îmbunătăţit, dintr-o mănăstire din Palestina e ispitit de gândul desăvârşirii, la care se credea a fi ajuns. Deci voia să ştie dacă se mai află oarecine pe pământ să-1 întreacă ?

Cineva îl îndreaptă la o mănăstire lângă Iordan.

Acolo se potrivi obiceiului călugărilor, care în postul mare aveau o petrecere prin pustie, împrăştiaţi.

Zosima intră în adâncul pustiei, cale de 20 de zile de mers.

Vede pe cineva, mergând, mai mult ca o nălucă, cu părul alb, cu înfăţişarea arsă de soare. Fuge Zosima după arătare. Arătarea îl opreşte, spunându-i pe nume: „Părinte Zosima, dă-mi o haină să mă acopăr, că-s femeie”. I-a spus că-i şi preot. Mult s-au târguit, din smerenie, pentru blagoslovenie, care să o dea.

Femeia se ruga în aer.

Zosima a avut gând de sminteală, că-i duh rău, care se preface că se roagă. Femeia i   l-a descoperit şi 1-a rugat s-o creadă că-i femeie păcătoasă, dar întărită cu sf. Botez.

Avva Zosima o leagă cu jurământ să-şi spună viaţa.

O viaţă începută greşit… Egipteancă de neam, fugită de la părinţi de la 12 ani, petrecând în Alexandria, pentru destrăbălări publice cu toţi derbedeii vieţii… Aşa a petrecut 17 ani… „Dar nu luam bani; aveam numai poftă nesăţioasă şi o dorinţă neînfrânată de-a mă tăvăli în noroi. Acesta socoteam că e scopul vieţii!”

Norod de bărbaţi libieni… se duceau la Ierusalim la praznicul, atunci instituit, al Înălţării sf. Cruci. Între ei a făcut câţiva destrăbălări pe drum.

La lerusalim n-a putut intra nicidecum în Biserică. Ceilalţi intrau fără nici o împiedecare; ea nu putea. O putere o oprea.

Şi-a dat seama în curtea Bisericii că noroiul faptelor ei n-o lasă. Vede o icoană a Maicii Domnului. Se făgăduieşte să-şi schimbe viaţa.

Atunci a intrat neîmpiedecată, învrednicindu-se de vederea sfintei Cruci.

-„Treci Iordanul şi bună odihnă vei afla!” I-a spus un glas.

Un om îi dă trei monede cu care cumpără trei pâini.

- Care-i calea la Iordan ? (Ultimele vorbe cu oamenii); călătoria.

17 ani de lupte cumplite cu gândurile curviei, ca şi cu nişte fiare sălbatice. Dorinţe de carne, vin, desfătări, cântece drăceşti, etc.

Alergă cu mintea la icoana pe care o văzuse. O lumină sfârşea lupta. Suferinţa frigului şi a arşiţei.

În convorbire strecură şi citate din Scriptură, mirând pe Zosima. L-a legat să nu spună nimănui nimic.

-„La anul să vii, dar nu după rânduiala mănăstirii, ci în ziua Cinei celei de Taină, aducând Sfânta Împărtăşanie. Stai cu Ea pe ţărmul Iordanului. Eu voi veni să mă împărtăşesc. O doresc cu dragoste nestăpânită.”

Zosima se mâhnea de lungimea anului.

Un potir mic cu Sfânta Împărtăşanie. O aşteptare cu pocăinţă. Femeia vine, în sfârşit, însemnând Iordanul cu sfânta cruce, şi-1 trece.

Împărtăşirea. Trecerea Iordanului iarăşi în pustie.

Peste un an iarăşi plecarea călugărilor în pustie.

Zosima se ruga s-o regăsească. A găsit-o moartă, cu o însemnare scrisă pe pământ: „Îngroapă, Părinte Zosima, în acest loc, trupul smeritei Maria. Dă ţărâna ţărânei. Roagă-te mereu către Domnul pentru mine. M-am săvârşit în luna lui aprilie, după romani, chiar în noaptea patimii mântuitoare, după împărtăşirea Cinei celei de Taină şi dumnezeieşti”.

Scrisoarea n-o ştersese vântul, deşi trecuse un an peste ea.

Zosima a aflat şi numele cuvioasei. A aflat că îndată după împărtăşire, într-o noapte, a săvârşit calea obişnuită de 20 de zile; ea a făcut-o într-un ceas.

Un leu i-a venit Avvei în ajutor, săpând groapa cuvioasei.

Deci e cu putinţă corectarea unei vieţi greşite.

Vârsta nepriceperii pune păcatul ca sens al vieţii sale. Dumnezeu te aduce la cale, la sens.

Este o cumpănă de ispăşire a relelor: 17 ani de pofte păcătoase, căutate cu nesaţ, aduc - pentru cine vrea să se mântuiască - 17 ani de lupte chinuitoare cu stăvilirea lor.

Sfânt să fii - şi încă dintre cei întocmai cu Apostolii - şi nu pleci din lumea aceasta fără să te spovedeşti curat, şi nu pleci fără sfintele Taine.

Iată o femeie, care a smerit pe Avva Zosima.

Şi iată un model de încurajare pentru orice inimă zdrobită de păcat sau cu cârma vieţii ruptă şi fără Sensul vieţii.

Lipeşte-te de Dumnezeu, de Maica Preacurată şi viaţa ta se va umple de sens.

Prislop

10.IV.949

FLORIILE

- 19 -­

Faima învierii lui Lazăr străbătuse toată Iudeea şi o aflaseră toţi pelerinii care veniseră în Ierusalim şi împrejurimi, pentru praznicul iudeilor, al Paştilor. Toţi voiau să vadă pe Iisus şi pe Lazăr.

Deci când toţi cei simpli fericeau pe Iisus, cărturarii şi fariseii se umpleau de venin, vrând să-L omoare şi pe Iisus şi pe Lazăr.

Momentele acestea le-a ales Iisus începătură a pătimirii Sale.

Cei simpli şi curaţi, aflând că Iisus vrea să vie în Ierusalim s-au hotărât să-L primească deosebit de până acum.

Iisus le-a preţuit dragostea. Şi-a împrumutat un asin - că era sărac. (În tot răsăritul asinul are cinstea pe care o are la noi oaia.)

Aceasta e intrarea triumfală în Ierusalim.

Toată gloata aceasta, noroadele, aveau o bucurie ca niciodată. Numai fariseii nu se bucurau, ci bucuria tuturora le învenina şi mai rău inima.

Nici Iisus nu se bucura, dar cinstea bucuria pe care o vedea. Toţi care-L cunoşteau în Ierusalim ieşiseră întru întâmpinarea Lui. În Ierusalim rămăseseră numai cei ce nu-L cunoşteau. Aceştia Îl primesc rece şi cu suspiciuni.

Dar şi Iisus i-a provocat.

A mers la Templu şi l-a găsit prefăcut de slujitorii lui în „peşteră de tâlhari”. „Tâlharii” negustoreau suferinţele şi păcatele poporului. Compromiteau şi pe Dumnezeu şi suferinţa. Mai marii şi mai micii Templului „tâlhăreau” poporul obidit speculându-i suferinţele în numele lui Iehova. Zarafii făceau bursă neagră. Aceştia erau slujitorii lui Mamona. Parcă acuma erau anume toţi adunaţi în ziua aceea la Templul din Ierusalim.

La toţi aceştia Iisus a luat biciul.

E şi o minune în această sfântă mânie;mulţimea zarafilor, a negustorilor de porumbei - găinari, geambaşi de miei şi boi, toţi, fără deosebire, fug în dezordine, înfricaţi de-un Om.

Conştiinţa lor pătată nu le da nici o rezistenţă.

Gestul lui Iisus a înfuriat pe mai marele Templului, pe bătrâni, cărturari şi farisei, care s-au sfătuit: „Cu orice preţ trebuie să-L ucidem fiindcă mulţimea se ia după El”. Când aceştia se sfătuiau să-L ucidă, orbii şi şchiopii se apropiau de El în Templu şi i-a vindecat. Iar copiii - copiii crescuţi de Templu, au venit cu ramuri în mâini, cântându-I „Osana, Fiul lui David!”

Acesta-i faptul impresionant, că singuri copiii, orbii şi şchiopii şi ucenicii Săi L-au primit pe Iisus în Templu, cu credinţă şi cu dragoste. Auzind copiii, iarăşi s-au înfuriat iudeii.

„- Spune-le să tacă !”

„- N-aţi citit în Profeţi: «Am pus laudele în gura pruncilor şi a celor ce sug» ?”

Cu acestea Iisus a părăsit Ierusalimul.

Cu ziua aceasta încep patimile Domnului.

În tot entuziasmul general Iisus tăcea, dacă nu chiar plângea. Poporul acesta, care-L primea cu aclamaţii de Împărat, peste trei zile va fi cumpărat de farisei pe nimic să strige lui Pilat:

„Răstigneşte-L ! ! !”

Poporul, laş şi fricos, nu pricepe preţul iubirii şi o dă răstignirii.

Intrarea lui Iisus în sufletul nostru, să nu fie ca acea intrare în Ierusalim. Templul conştiinţei noastre să nu fie o peşteră de tâlhari, că atunci sigur şi noi vom vocifera în curtea lui Pilat: „Răstigneşte-L !!! Slobozeşte-ne pe Baraba !”

De aceea ne-am curăţit Ierusalimul şi Templul din Ierusalim: conştiinţa, făcându-ne iarăşi copii, singurii care L-au primit în Templu.

Copilăria: singura noastră vârstă care primeşte pe Iisus.

Deci, copiii mei, care primiţi astăzi pe Iisus în Sfânta Împărtăşanie, rămâneţi întru dragostea mea, care e dragostea lui Iisus.

Prislop,

17.IV.949

MOARTEA CARE DOBÂNDEŞTE
ÎNVIEREA

- 20 -

Aproape n-aş putea spune când S-a smerit Dumnezeu mai mult înaintea omului: când S-a răstignit pe cruce, sau când S-a pogorât din Slava Lui de Dumnezeu, întrupându-Se în biata fire omenească.

Făcându-Se om se face carne, cu toate înclinaţiile ei. Dar Iisus n-a ascultat de ele de toate. Înclinarea senzuală a fost biruită, ca să trebuiască a fi biruită şi de noi. Aceasta se petrece în viaţă prin neîncetata lepădare de sine, prin crucea noastră cea de fiecare zi - cât abia de rămân zile neumbrite de tristeţe - şi desăvârşit se biruie prin moarte. Aşa se restabileşte temelia cea străveche.

Prin moartea pe cruce trupul se purifică şi ajunge expresie şi mijloc direct al Duhului dumnezeiesc, devine adevărat trup spiritual al Dumnezeului-Om, înviat.

Tot aşa şi noi, ne rugăm lui Dumnezeu să ne curăţească viaţa de întinăciune.El ne trimite câte-o răstignire în fiecare zi, câte-o săptămână a patimilor, câte-o viaţă pe cruce, iar noi, în nepriceperea noastră, neştiind căile lui Dumnezeu, ne rugăm mai cu foc să ne scape de cruce. Iisus n-a făcut aşa; nici noi să nu facem.

S-ar putea spune că Iisus S-a născut pe cruce.

Toată viaţa lui Iisus a fost ca atare. Iar din cea mai grea cruce: moartea, a izbucnit şi biruinţa cea mai mare: învierea sau omorârea morţii. Căci Iisus o biruise în viaţă; iar cu moartea Sa, cea de bună voie a biruit-o şi pentru toţi oamenii, de la începutul până la sfârşitul lumii.

Cu Învierea lui Iisus avem chezăşia că vom învia şi noi, ca Iisus, căci El e începătorul, pentru noi, în toate.

Altă mărturie a veşniciei noastre, mai tare ca aceasta, nu ne-a dat nimeni.

Poate că tocmai fiindcă e cea mai tare, uluieşte obişnuitul în care dormim, şi poate tocmai de aceea nu îndrăznim să credem în învierea noastră. Iar fără această credinţă, viaţa noastră parcă    n-are sens, nici scop în sine, tare-i decolorată şi neliniştită.

Creştinismul se întemeiază şi dăinuieşte pe Întemeietorul său: pe învierea Lui din morţi, ultimul cuvânt.

Noi suntem care de obicei cădem din creştinism, iar nu creştinismul. Noi cădem, nu Iisus. Minciuna iudeilor n-a surpat învierea lui Iisus. Dumnezeu nu cade. Dar căzând noi din creştinism ni se pare că a căzut creştinismul, ni se pare că a căzut altcineva nu noi.

Sunt foarte strânse: moartea cu învierea. Multora li se pare că se isprăveşte totul cu mormântul. Creştinul însă îşi scrie pe crucea de la căpătâi: „Aştept învierea morţilor”.

Credinciosul nu se teme de moarte, fiindcă a desfiinţat-o Iisus. Iisus i-a schimbat sensul, întorcându-i altfel rostul. Acum, moartea pentru credincios e ultimul botez, ultima curăţire a vieţii.

Suntem în gândirea Sf. Pavel, spunând că botezul nostru, prin care am intrat în creştinism, se desăvârşeşte cu botezul cu care s-a botezat Iisus; şi că sfânta noastră împărtăşanie se împlineşte cu paharul pe care 1-a băut Iisus.

Spre aceste sfârşituri: Botez şi Pahar, - convingeri ca munţii -, fireşte că trebuie nevoinţă, trebuie virtuţi. Dar unde sfârşesc virtuţile, unde duc ?

Ele nu sunt scopuri în sine. Nu urmărim virtuţile pentru ele însele; ele sunt mijloace pentru dobândirea Adevărului. Şi Dumnezeu e Adevărul.

Aşa înţelese virtuţile, cu acest rost urmărite, ele duc pe om până la moartea pentru Adevăr, ceea ce e înviere. Că a-ţi primejdui viaţa pentru Dumnezeu şi oameni, nu poate fi moarte, chiar trecând prin ea, ci cu atât mai vârtos înviere şi bucurie a învierii.

De ce nu ne temem noi de moarte ?

Pentru a răspunde la întrebarea aceasta mă folosesc de învăţătura celui dintre sfinţi, Părintelui nostru Maxim Mărturisitorul, despre răsturnarea rostului morţii.

Sfântul ne învaţă că: de unde, înainte de răstignirea lui Iisus moartea era o pedeapsă dată firii, după pogorârea lui Iisus în împărăţia morţii, şi stricarea ei, Iisus i-a răpit pe toţi morţii, care erau drepţii Vechiului Testament, şi a întors moartea asupra ei însăşi, asupra păcatului, şi nu mai mult asupra firii omului.

Omul a fost renăscut în Iisus, iar morţii nu i s-a mai dat decât păcatul lui.

Primul dintre oameni care a fost sustras morţii, a fost tâlharul de pe cruce, care a intrat în Împărăţia Vieţii „astăzi” (- „vei fi cu Mine în Rai !”) adică din însăşi această viaţă.Cu stricarea împărăţiei morţii, cu deschiderea Împărăţiei Cerurilor, sensul morţii s-a schimbat, dintr-o pedeapsă într-o binefacere. De acum moartea nu mai e o pedeapsă dată firii, ci o pedeapsă dată păcatului. Iar la aceasta ne învoim din toate puterile. De aceea nu ne temem de moarte. Dacă viaţa noastră a fost o viaţă a lui Iisus, nici moartea noastră nu va fi deosebită. Căci zice sfântul Pavel: „Toţi cei ce vor să trăiască viaţa în Hristos, prigoniţi vor fi !”

Dar credinţa a fost superioară celor mai înfricoşate chinuri. Organic, chinuri de moarte, îngrozitoare, se dovedeau neputincioase în faţa vieţii sfinţilor. Ei nu mureau când voiau muncitorii, ci când voia Dumnezeu. Aşa ca şi Iisus: că deşi oricare dintre chinurile prin care a trecut, omeneşte puteau să-L scoată din viaţă, totuşi a supravieţuit tuturora, şi a murit când a împlinit toate cuvintele grăite prin Prooroci. Precum la Iisus aşa şi la sfinţi vedem, de nenumărate ori, această superioritate a credinţei asupra morţii, când mucenicii supravieţuiau focului, strivirii între pietroaie, mutilărilor celor mai îngrozitoare, trebuind - spre a pune capăt ruşinii pe care o mâncau prigonitorii - să le taie capul cu sabia.

Tot şirul sfinţilor mucenici au biruit moartea, că i-au ştiut neputinţa şi n-au fugit de ea, când împrejurarea le-a îmbiat-o. Ei au biruit moartea, ca moarte.

Iată în ce înţeles primim moartea, ca o eliberare, ca o ultimă spălare a vieţii, un câştig al morţii lui Iisus şi o arvună a învierii Sale, premiza şi concluzia tuturor învierilor.

Iată câtă înviere e în crucea noastră cea de toate zilele; câtă înviere e în săptămâna patimilor noastre, care e viaţa aceasta toată. Iar de vom fi vrednici şi de asemănarea cu Iisus, aceasta numai din acestea se dovedeşte.

Deci viaţa noastră în Hristos şi viaţa lui Iisus în noi ne duc de la chip la asemănare, de la început până la sfârşit. Iar a trăi pe Hristos, e a învia din morţi!

Slavă Învierii Tale, începătura învierii noastre!

Prilm,

25.IV.949

CUVÂNTAREA DESPRE PLOAIE

- 21 -­

Mersul vremii atârnă de mersul purtării.

Deci dacă ne vom înţelege cum trebuie asupra acestui lucru, veţi vedea vremea umblând bine; iar dacă voi nu veţi schimba purtarea spre bine, mi-am răcit gura degeaba şi ne-om usca de secetă.

Ştiu din Scripturi, că de înţelesul oamenilor cu povăţuitorii lor atârnă multe, pe care le trimite Dumnezeu de sus, de la cârma lumii şi a lucrurilor, sau le opreşte. „Că de se vor învoi doi sau trei laolaltă întru numele Meu, orice vor cere de la Tatăl, Eu voi face lor.”

De aceea aţi şi venit, ca să cerem ploaie de la Dumnezeu.

Seceta e un necaz care ustură pământul, dar seacă şi curajul omului. E un chip mai aspru prin care Dumnezeu cheamă pe oameni la îndreptare. „La necaz, cheamă-Mă pe Mine, zice Domnul, şi-ţi voi ajuta ţie !” - Şi cum putem chema pe Dumnezeu ?

Îl putem chema şi cu gura şi cu rugăciunea, dar cea mai ascultată chemare a lui Dumnezeu - să ştiţi - e schimbarea purtării: sfinţirea vieţii.

A-ţi face viaţa mai curată, a te libera de păcat, o poţi face în orice vreme. Nimeni nu te opreşte, creştine, să te faci mai bun, mai curat şi mai cuminte. „Drept aceea când cineva nu e liber de păcat, să nu pună vina pe altcineva, să nu pună vina pe stat sau pe împrejurări, ci pe sine însuşi, pe lipsa tăriei sale de credinţă, pe lipsa dragostei sale de Dumnezeu. Că întotdeauna cei ce au trăit în păcat au pus vina pe alţii. Aceştia-s mereu cu cârteala pe buze” (Pastorala de Paşti, I.P.S. Nicolae Bălan, Sibiu 1949).

Dar ascultaţi un schimb de cuvinte între Dumnezeu şi oameni. Odată oamenii I s-au plâns că tare o duc greu cu necazurile, cu lipsurile şi cu păcatele.

-Drept aţi zis, fiilor, că o duceţi greu cu păcatele; deci dacă o duceţi greu cu păcatele, nu le mai faceţi!…

Omul se roagă lui Dumnezeu să-l scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de oameni să-şi schimbe purtările. Socotiţi şi voi, care de cine să asculte întâi ?

Să nu daţi vina pe Dumnezeu că El ne usucă pamântul de sub picioare şi vlaga din oase. Să nu-I faceţi nedreptatea aceasta.

Toate necazurile noi ni le-am pricinuit, cu păcatele noastre, şi ele sunt urmări şi plată îndesată pentru păcate, până vom înţelege la ce îmblăteală ne duc de nas, ca să ne săturăm odată de ele!

Iar precum că necazurile vieţii sunt un grai mai aspru al lui Dumnezeu cu oamenii, iată ne stau mărturie cuvintele Scripturii. Sunt 3500 de ani de când s-au scris cuvintele acestea, dar mereu rămân dovada, că noi silim pe Dumnezeu să ne bată:

Levitic, 26:
Binecuvântarea şi blestemul

„Să nu vă faceţi idoli, nici chipuri cioplite; nici stâlpi să nu vă ridicaţi; nici pietre cu chipuri cioplite cu dalta să nu vă aşezaţi în pământul vostru, ca să vă închinaţi la ele, că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Zilele de odihnă ale Mele să le păziţi şi locaşul Meu cel sfânt să-l cinstiţi, că Eu sunt Domnul.

De veţi umbla după legile Mele şi de veţi păzi şi plini poruncile Mele, vă voi da ploaie la timp, pământul şi pomii îşi vor da roadele lor. Treieratul vostru va ajunge până la culesul viilor, culesul viilor va ajunge până la semănat; veţi mânca pâinea voastră cu mulţumire şi veţi trăi în pământul vostru fără primejdie. Voi trimite pace pe pământul vostru şi nimeni nu vă va tulbura; voi goni fiarele sălbatice şi sabia nu va trece prin pământul vostru. Veţi alunga pe vrăjmaşii voştri şi vor cădea ucişi înaintea voastră. Cinci din voi vor birui o sută şi o sută din voi vor goni zece mii şi vor cădea vrăjmaşii voştri de sabie înaintea voastră.

Căuta-voi spre voi şi vă voi binecuvânta; veţi avea copii, vă voi înmulţi şi voi fi statornic în legâmântul Meu cu voi. Veţi mânca roadele vechi din anii trecuţi şi veţi da la o parte pe cele vechi pentru a face loc celor noi. Voi aşeza locaşul Meu în mijlocul vostru şi sufletul Meu nu se va scârbi de voi. Voi umbla printre voi, voi fi Dumnezeul vostru şi voi poporul Meu. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, Cel ce v-am scos din pământul Egiptului, ca să nu mai fiţi robi acolo; am sfărâmat jugul vostru şi v-am povăţuit cu fruntea ridicată.

Iar de nu Mă veţi asculta şi de nu veţi păzi aceste porunci ale Mele, de veţi dispreţui aşezămintele Mele şi de se va scârbi sufletul vostru de legile Mele, neîmplinind poruncile Mele, şi călcând legământul Meu, atunci şi Eu am să Mă port cu voi aşa: Voi trimite asupra voastră groaza, lingoarea şi frigurile, de care vi se vor secătui ochii şi vi se va istovi sufletul; veţi semăna seminţele în zadar şi vrăjmaşii voştri le vor mânca. Îmi voi întoarce faţa împotriva voastră şi veţi cădea înaintea vrăjmaşilor voştri; vor domni peste voi duşmanii voştri şi veţi fugi când nimeni nu vă va alunga.

Dacă nici după toate acestea nu Mă veţi asculta, atunci înşeptit voi mări pedeapsa pentru păcatele voastre. Voi frânge îndărătnicia voastră cea mândră şi cerul vostru îl voi face ca fierul, iar pământul vostru ca arama. În zadar vă veţi cheltui puterile voastre, că pământul vostru, nu-şi va da roadele sale, nici pomii din ţara voastră nu-şi vor da poamele lor.

Dacă şi după acestea veţi umbla împotriva Mea şi nu veţi vrea să Mă ascultaţi, atunci vă voi adăuga lovituri înşeptit pentru păcatele voastre; voi trimite asupra voastră fiarele câmpului, care vă vor lipsi de copii; vor prăpădi vitele voastre şi pe voi vă voi împuţina aşa, încât se vor pustii drumurile voastre.

Dacă nici după aceasta nu vă veţi îndrepta, împotrivindu-vă Mie, atunci şi Eu voi veni cu mânie asupra voastră şi vă voi lovi înşeptit pentru păcatele voastre. Voi aduce asupra voastră sabie răzbunătoare, ca să răzbune legământul Meu. Iar dacă vă veţi ascunde în oraşele voastre, voi trimite asupra voastră molimă şi veţi fi daţi în mâinile vrăjmaşului. Pâinea, care vă hrăneşte, o voi lua de la voi; zece femei vor coace pâine pentru voi într-un cuptor şi vor da pâinea voastră cu cântarul şi veţi mânca şi nu vă veţi sătura.

Dacă nici după aceasta nu Mă veţi asculta şi veţi păşi împotriva Mea, atunci şi Eu cu mânie voi veni asupra voastră şi vă voi pedepsi înşeptit pentru păcatele voastre; veţi mânca din carnea fiilor voştri şi din carnea fiicelor voastre. Dărâma-voi înălţimile voastre şi voi strica stâlpii voştri; trupurile voastre le voi prăbuşi sub dărâmăturile idolilor voştri şi se va scârbi sufletul Meu de voi. Oraşele voastre le voi preface în ruine, voi pustii locaşurile voastre cele sfinte şi nu voi mirosi miresmele plăcute ale jertfelor voastre. Pustii-voi pământul vostru aşa încât să se mire de el vrăjmaşii voştri care se vor aşeza pe el; iar pe voi vă voi risipi printre popoare; în urma voastră Îmi voi ridica sabia şi va fi pământul vostru pustiu şi oraşele voastre dărâmate. Atunci pământul se va bucura de odihnele sale în zilele pustiirii lui; când voi veţi fi în pământul vrăjmaşilor voştri, atunci pământul vostru se va odihni şi se va bucura de odihna lui. În toate zilele pustiirii lui el se va odihni cât nu s-a odihnit în zilele de odihnă ale voastre, când locuiaţi voi în el. Celor ce vor rămâne dintre voi le voi trimite în inimi frica în pământul vrăjmaşilor lor; până şi freamătul frunzei ce se clatină îi va pune pe fugă şi vor fugi ca de sabie şi vor cădea când nimeni nu-i va alunga. Se vor călca unul pe altul, ca cei ce fug de sabie, când nimeni nu-i va urmări şi nu veţi avea putere să vă împotriviţi vrăjmaşilor voştri.

Veţi pieri printre popoare şi vă va înghiţi pământul vrăjmaşilor voştri. Iar cei ce vor rămâne din voi se vor usca pentru păcatele lor în pământurile vrăjmaşilor voştri, se vor usca şi pentru păcatele părinţilor lor. Atunci Îşi vor mărturisi fărădelegile lor şi fărădelegile părinţilor lor, cum au săvârşit ei nelegiuiri împotriva Mea şi au păşit împotriva Mea. Pentru care şi Eu am venit cu mânie asupra lor şi i-am adus în pământul vrăjmaşilor lor; atunci se va supune inima lor cea netăiată împrejur şi vor suferi ei pentru nelegiuirile lor. Şi Eu Îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Iacov, de legământul Meu cu Isaac, şi de legământul Meu cu Avraam  Îmi voi aduce aminte şi de pământ Îmi voi aduce aminte.” (Levitic 26,1- 42)

Din locul Scripturii, pe care vi l-am citit, aţi tot auzit despre ,,poruncile Mele”. Să ştii că poruncile mele sunt poruncile vieţii,- şi voi aveţi multe greşeli faţă de viaţă: faţă de viaţa voastră, faţă de viaţa copiilor voştri - viitorul neamului.

Dacă scrie că numai sufletul drepţilor odihneşte pe Dumnezeu, închipuiţi-vă cât se chinuieşte în sufletul păcătoşilor ? Cât se chinuieşte Dumnezeu într-o dărâmătură de om.  La câtă umilinţă supun oamenii chipul şi asemănarea lui Dumnezeu! (Nicăieri n-am văzut atâta dărâmare în firea omenească, pre cât am găsit prin părţile acestea). Prin urmare nicăieri atâta piedecă în calea mersului vremii ca pe-aici. Trei păcate sunt grozav de grele pe aici. (Cruţ urechile copiilor şi păstrez secretul lor. Conştiinţa fiecăruia are cuvântul.)

Dacă nu ascultaţi de conştiinţă, ascultaţi cuvântul mai răspicat al Scripturii. Dacă nu ascultaţi nici cuvântul Scripturii, aşteptaţi, din nou, împlinirea lui. Dar tot e mai bine să nu mâniaţi pe Dumnezeu, ci să vă întoarceţi.

- Ceea ce mă rog să vă ajute!

Prislop,

1.V.949

MIRONOSIŢELE

- 22 -­

Azi e o Evanghelie deosebită. N-are nici o idee nouă. Mântuitorul lipseşte din ea; lipsesc Apostolii; lipseşte cuvântul Domnului chiar, - dar totuşi ceva este:

- Sunt roadele propoveduirii Domnului. Câteva femei: Maria Magdalena, Maria lui Iacov şi Salomeia, ducând mir de mult preţ, dragoste pentru Iisus, pe care-L ştiau în mormânt, recunoştinţa pentru învierea lor din păcat.

Erau clipe de groază, în care orice îndrăzneală în legătură cu Iisus se putea pedepsi cu moartea. Chiar unul din ucenicii Lui se lepăda cu jurământ că nici nu L-a cunoscut pe Iisus.

Părea, pentru o clipă, că s-a terminat cu creştinismul.

Prigoana începuse.

Dar vine îndrăzneala de unde nimeni n-ar fi bănuit: de la nişte femei.

Acestea sunt mironosiţele (purtătoarele de mir) care au ridicat, primele, steagul creştinismului, vestind Învierea Domnului.

Ele iubeau pe Iisus, fiindcă El le-a ridicat la noua concepţie despre viaţă. Aceasta le-a adus pe urmele Lui. Iar El le-a făcut primele vestitoare ale Învierii.

Faptul Învierii Domnului a frânt toată protivnicia, a înlăturat toată îngrozirea din calea lor.

-Ce-au cunoscut ele în Iisus?

- Iubirea divină care le-a purificat viaţa, le-a înnoit sufletul, le-a transfigurat existenţa. O iubire care străbate în adâncuri, care răscoleşte toată fiinţa, care creează din nou.

Această iubire a crescut şi în sufletul lor.

Această iubire le-a făcut, din femei slabe, fricoase, mai tari decât toate potrivniciile lumii, le-a făcut mai tari ca moartea, de care nu se mai temeau.

La aceste însuşiri duce Iisus pe oricine care se întâlneşte cu El. Aceste însuşiri sunt cele ce fac pe omul nou, renăscut din Dumnezeu, un vestitor al Învierii.

Femeile mironosiţe au fost învrednicite de Dumnezeu să fie primele vestitoare ale Învierii lui Iisus, ale naşterii din nou a omului; - şi au corespuns.

Mărturie mai stau de-a lungul veacurilor şi toate sfintele fecioare, care şi-au închinat viaţa lui Iisus; stau mărturie toate muceniţele, care L-au mărturisit prin suferinţă şi moarte - şi prin ce putere, ar fi trecut toate acestea, dacă nu prin iubirea ce-o aveau de Iisus. Aceasta-ţi dă bucuria care întrece frica pe care-o are firea de chinuri.

Stau mărturie a învierii toate mamele creştine, care au adus copiii lor, ce s-au făcut stâlpi ai Bisericii lui Hristos, mucenici ai creştinătăţii, suflete de eroi şi sfinţi.

Prin rugăciunea sfintei Elena s-a încreştinat Constantin cel Mare, împăratul roman şi imperiul roman.

Prin rugăciunea Clotildei s-a încreştinat Clodius şi poporul francilor.

Prin rugăciunea Nonei s-a încreştinat Iviria (Georgia).

Macrina e bunica, iar Emilia e mama sfântului Vasile cel Mare. Antusa e mama sfântului Ioan Gură de aur, iar Monica e mama fericitului Augustin.

Maria Magdalena

Era o mare stricată a vremii. Nimeni nu-i rezista. Frumoasă era; un şarpe de aur, încolăcit pe braţul gol, îi mărea vrăjirea; bogată încă era. Cu lumea mare stătea bine; toţi i-au căzut la picioare.

A auzit de Iisus lucruri deosebite decât despre ceilalţi bărbaţi ai lumii. Un dor trufaş de a-L cunoaşte i-a încolţit în inimă.

A vrut să-L ispitească pe Iisus.

S-au întâlnit.

Dar nu s-a putut apropia de El.

Iisus o privea din oarecare depărtare, aşa cum priveşte Dumnezeu, nu cum priveşte bărbatul.

În faţa sfinţeniei dracii ei nu pot nimic. O părăsesc unul câte unul, până la şapte - zice Evanghelia. Erau cele şapte păcate de căpetenie, care strică firea omenească.

Când aceştia au părăsit-o, cade umilită în genunchi, având alt cuget, altă faţă, altă ţinută.                     Şi, ruşinată, se acoperă cât poate mai bine cu haina romană, ce-o avea aruncată peste umăr.

Iisus nu i-a aprobat păcatele, n-a osândit-o, n-a mustrat-o, n-a lepădat-o; nu i-a vorbit, dar nici n-a tăcut. I-a grăit în conştiinţă.

În faţa lui Dumnezeu te pierzi pe tine. Dar te regăseşti în El, aşa cum nu te-ai cunoscut niciodată, dar cum, poate că ai dorit întotdeauna.

În faţa lui Iisus revii la firea ta adevărată - şi te aduce iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Altfel iubeşte Dumnezeu de cum iubeşte omul.

Omul amesteca iubirea cu plăcerea şi asta-i decăderea lui. Iubirea lui Dumnezeu te ridică deasupra ta, te creşte la mărimi sufleteşti nebănuite, până prinzi, între oameni fiind, asemănare dumnezeiască.

Iisus s-a întâlnit apoi cu această Marie Magdalenă în Betania, satul surorilor lui Lazăr, în casa lui Simon fariseul.

Aci adusese ea altceva lui Iisus, decât prima dată. Acum aduse un vas frumos cu mir de mult preţ.Transformarea ei sufletească a făcut-o să-L caute pe Iisus, - de data aceasta cu o iubire sfinţită de pocăinţă - şi, neavând ceva mai bun să-I aducă, I-a adus lacrimile, cu care I-a spălat picioarele şi I le-a şters cu părul bogat al capului ei.

Simon fariseul, care reprezenta opinia publică, nu ştia cum că Maria Magdalena era o copilă a lui Dumnezeu. De aceea începe să-L judece pe Iisus, că „dacă ar fi Acesta Prooroc, ar şti cine-i şi ce fel de femeie este aceasta care se atinge de El” (Luca 7,39) şi nu s-ar compromite, primind-o cu atâta dragoste.

(Ăştia-s oamenii, sau mediul social: te strică, îţi ajută să te strici, se bucură că-i strici şi tu, ca pe urmă tot ei să te ţintuiască la stâlpul de osândă…)

Iisus a corectat această acuză necinstită, cu pilda celor doi datornici, dintre care, unul iubea mai mult pe stăpânul său, fiindcă i-a iertat o datorie mai mare.

Iată ce-a făcut Iisus pentru Maria Magdalena.

De unde oamenii, între ei, cel mai adesea nu fac decât să-şi profaneze templul de lut al conştiinţei, Iisus le ridică viaţa la înălţimea şi la valoarea conştiintei: că-s fiii lui Dumnezeu şi temple ale Duhului Sfânt.

Această putere a lui Iisus, această încredere pe care i-a dat-o El: iubirea Lui curată, de făptura Sa, a transformat-o dintr-o profanată a vremii, într-o mironosiţă, model pentru toate vremile.

Şi, din voinţa lui Iisus, e vestită fapta ei de iubire peste tot pământul.

O aşa femeie nu se mai temea de primejdia de-a merge la mormântul lui Iisus: Iubirea ei pentru Iisus biruise frica de moarte.

De aceea iubirii i s-a dat, prima, să vestească Învierea!

Prislop,

8.V.949

ORBUL DIN NAŞTERE

ŞI SUFLETELE OARBE

- 23 -

Multă vreme n-am înţeles tâlcul orbului din naştere. Nu înţelegeam explicaţia lui Iisus. Nu-i mirare. E mare deosebire între noi şi Iisus !

Noi dăm să trecem cât mai repede pe lângă Lazării Lumii, neputând răbda suferinţa lor, pentru că suntem incapabili în faţa ei. Bani n-avem, putere n-avem, inimă n-avem - n-avem nimic în faţa suferinţei. Deci, fugind de Lazări, fugim în propria noastră nimicnicie.

Aşa şi ucenicii, delegaţii noştri de lângă Dumnezeu, îl întreabă pe Iisus: „Invăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb ?”

- Când nu poţi nimic, faci ştiinţă: întrebi de cauză; iar când cauza e un păcat, faci morală. Dar oricum, chiar încercuiţi în neputinţe, încercăm o măsură preventivă. Ceea ce au păţit alţii, tu poţi să nu păţeşti, dacă ocoleşti greşelile lor.

Se vede că Iisus vorbea cu ucenicii despre puterea dezastruoasă pe care o au păcatele, greşelile împotriva vieţii, de-a schimonosi viaţa omului şi a o chinui în întunerecul orbiei şi al altor suferinţe.

Acum să vedeţi deosebirea între noi şi Dumnezeu. Iisus era Dumnezeu. Mulţi n-au ştiut şi nici nu vor şti aceasta.

Vindecarea minunată a orbului din naştere face dovada dumnezeirii lui Iisus şi arată omului marginile puterii şi ştiinţei sale.

Noi ocolim Lazării. Iisus îi cunoştea şi-i chema la Sine. Cunoştea pe Natanael, de pe când era copil mic, ascuns sub smochin, de urgia lui Irod. Cunoaşte acum pe orbul acesta, mai înainte de-a se naşte, dezvăluindu-ne cu el o taină a lui Dumnezeu: că „nu s-a născut orb nici pentru păcatele lui, nici ale părinţilor săi, ci pentru ca să se arate lucrul lui Dumnezeu cu el”.

Într-o altă împrejurare Iisus se mărturiseşte a fi mai înainte de Avraam; într-alta, mai înainte de a fi lumea. Icoanele Îl arată pe Iisus zidind pe Adam. Şi aşa este: „Toate printr-Însul s-au făcut, ce s-a făcut”.

A face ochi vii din pământ şi scuipat, nu mai e treabă de om, ci lucrul lui Dumnezeu. A drege nişte ochi, a tăia albeaţa de pe ei, le mai merge şi doctorilor, dar a face ochi noi - şi încă din aşa material, şi pe care-1 mai trimiţi şi la spălat în apa Siloamului, iar asta la un orb din naştere - aceasta a putut-o face numai Cel ce a zidit pe Adam cu mâna, din ţărână.

Acesta este tâlcul tămăduirii orbului din naştere: Dumnezeu Tatăl a vrut să descopere pe Dumnezeu Fiul, ca creator al lumii şi ca autor al vieţii.

La această voinţă a Tatălui s-a aprins duhul lui Iisus; şi-a însuşit această voinţă ca o misiune a Sa în lume, aşa cum e într-o lumină aprinsă însuşirea de a lumina.

Cunoscând Iisus pe orb, că-i omul prin care Tatăl are să facă lumii o revelaţie a Fiului, ca autor al vieţii, cunoscând voia Tatălui, pe care şi-a însuşit-o drept misiunea vieţii sale pământeşti - model pentru noi pământenii - cu această dumnezeiască siguranţă „a scuipat pe pământ şi a făcut tină din scuipătură şi a uns ochii orbului cu tină (adică găurile ochilor) şi a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului ! Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând”.

Dar lucrul lui Dumnezeu nu se termină cu nişte ochi la reparat. - Deşi pentru noi oamenii, ar fi totuşi un lucru convingător al dumnezeirii lui Iisus; convingător pentru simplul motiv că, până astăzi, ştiinţa a făcut aparate ca ochiul, aparatul fotografic şi altele, dar ştiinţa omului n-a putut face ca viaţă, nici măcar un bob de grâu sau un ou de muscă.

Împărăţia vieţii e împărăţia lui Dumnezeu.

Natura vieţii, naşterea şi susţinerea ei, atârnă de Dumnezeu, de la creaţia ei până la sfârşitul lumii.

,,Deschide-vei mâna Ta şi toate se vor umplea de bunătăţi; retrage-vei mâna Ta şi toate se vor usca şi-n ţărână se vor întoarce.”

Deci să ne cunoaştem marginile şi vom recunoaşte pe Dumnezeu. Faptele lui Dumnezeu, care toate-s minuni ale vieţii, pun pe oameni în multe nedumeriri. Aşa s-a întâmplat şi cu orbul din naştere, care a căpătat vederea prin minune.

Vecinii, şi cei ce-1 văzuseră orb, începură primii a se nedumeri despre el; cine-o fi, el sau altcineva, care seamănă cu el ? Iar el zicea: eu sunt ! Oamenii nu ies uşor din nedumerire. Mărturisirea orbului despre „Omul care se cheamă Iisus” şi care i-a făcut ochii din pământ nu i-a lămurit deloc. Drept aceea îl duc la interogatoriul fariseilor din Templu.

Şi era sâmbătă, zi sensibilă pentru iudei. Deci de la început ancheta era sortită să iasă prost.

Iată-l din nou pe Iacov al Vechiului Testament luptându-se cu Dumnezeu.

Dar iată-l şi pe orbul din naştere transformat în misionar.

Urmează un schimb de întrebări şi răspunsuri despre cum a demers căpătarea vederii, precum şi despre persoana care a dat vederea. Orbul apăra pe dătătorul ochilor săi; fariseii îl huleau precum că e păcătos;  deşi unii recunoşteau că om păcătos nu poate da vedere orbilor.

Neisprăvind nimic au chemat pe părinţii orbului. Aceştia, înfricaţi de farisei, dau doar mărturie că acesta a fost orb din naştere, e fiul lor, dar cum vede acum şi cine i-a dat vederea, ei nu ştiu. Se lepădară de-a mărturisi pe Dumnezeu, lăsând darul mărturisirii fiului lor ,că-i în vârstă, deci însuşi să grăiască despre sine”.

Jidovii se sfătuiseră să dea afară din sinagogă pe oricine care va mărturisi pe Iisus că e Mesia, adică Fiul lui Dumnezeu, aşteptatul neamurilor. Asta o ştiau toţi, şi părinţii orbului, de aceea au fugit de un răspuns răspicat: precum că ochi, unde nu erau din naştere, numai Dumnezeu putea să pună.

Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi-l sileau în numele lui Dumnezeu să zică rău despre Iisus, că este păcătos. N-a zis.

Din nou l-au pus să povestească vindecarea sa. Omul şi-a permis atunci o întrebare care i-a înfuriat: „Acum v-am spus; au vreţi să auziţi iarăşi? Au doară vreţi să vă faceţi şi voi ucenicii Lui?” Auzind fariseii acestea, au sărit cu ocara pe el, grăind totuşi adevărul: „Tu eşti ucenicul Lui; noi suntem ai lui Moise! Pe Moise îl ştim, pe acesta nu-l ştim de unde este !”

În altă împrejurare au fost şi mai nestăpâniţi la mânie, zicând despre Iisus că-i de la diavolul. (Matei 12,24).

Aşa-i firea omului păcătos: când îi loveşti dracii, îţi zice că tu eşti drac.

La această sucită întorsătură de minte, pe care-o fac prejudecăţile în capul fariseilor, şi care-i opreşte de-a şti pe Iisus că de unde este, omul care a căpătat vederea trupească, prin mărturisire capătă şi vederea sufletească. Astfel auzim din gura lui una dintre cele mai frumoase mărturisiri: „Aceasta e minunea, că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Ştim că Dumnezeu pe păcătoşi nu-i ascultă, ci, de este cineva cinstitor de Dumnezeu, şi face voia Lui, pe acela îl ascultă. Din veac nu s-a auzit ca cineva să fi deschis ochii celui născut orb. De n-ar fi acesta de la Dumnezeu, n-ar fi putut face nimic”.

Asta era credinţa: tare ca muntele, a acestui nou misionar al lui Iisus. Deci fariseii, văzând că nu pot isprăvi nimic cu el, 1-au ocărât: că păcătos fiind, îi învaţă pe ei - drepţii - tainele lui Dumnezeu,  şi l-au dat afară.

Iată tragicul situaţiei. Orbul căpăta vederea, iar fariseilor li se întunecau ochii de mânie asupra lui şi a lui Iisus. Un duh rău îi ţinea de inimă ca să nu recunoască pe Iisus şi să se lumineze şi ochii sufletelor lor.

Iisus a tămăduit orbia ochilor, dar n-a putut tămădui orbia răutăţii. Orbia răutăţii nu are leac, dar… are pedeapsă. Să urmărim de-acum desăvârşirea vederii orbului din naştere şi desăvârşirea orbiei sufleteşti a fariseilor.

Când a auzit Iisus că l-au dat afară din sinagogă, aflându-l, i-a zis: ,,Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu ?” Răspuns-a el şi a zis: „Cine este Doamne, ca să cred într-însul ?” şi i-a zis Iisus:  „L-ai şi văzut, şi e cel ce grăieşte cu tine”. Iar el a zis: „Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui”.

Omul acesta, cu care avea Dumnezeu rostul să descopere lumii pe Fiul Său ca şi creator al vieţii, făcându-i din tină o pereche de ochi, s-a învrednicit de la Dumnezeu, la rându-i, de descoperirea lui Iisus ca Fiul lui Dumnezeu, prin însăşi dumnezeiasca mărturisire. De puţine ori, s-a descoperit Iisus pe Sine ca Fiul lui Dumnezeu: o dată samarinencii, a doua oară acestui orb din naştere şi a treia oară ucenicilor, înainte de slăvitele Sale patimi.

Poate că aceasta a fost, în lumea aceasta, recunoştinta lui Dumnezeu către el, pentru că a purtat cu răbdare orbia fără vină şi pentru că L-a mărturisit pe Iisus „de la Dumnezeu” înaintea tăgăduitorilor Săi: că l-a învrednicit de o rară descoperire dumnezeiască.

Orb fiind şi a căpăta, prin minune, o pereche de ochi, e o mare bucurie a vieţii, o ieşire fericită din întunerec. Ieşirea la lumina veacului acestuia. Pământean fiind şi a te hotărî să mărturiseşti pe Dumnezeu cu orice preţ şi luare în derâdere, e o şi mai mare bucurie, care te poate duce până la deschiderea ochiului credinţei că ţi se descoperă Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel care e cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului.

A vedea pe Iisus, e o fericire care nu se aseamănă cu nici o bucurie pământeană. Iar aceasta se întâmplă din când în când şi din neam în neam, ca să nu se stingă dintre oameni siguranţa existenţei lui Dumnezeu.

Credinţa în Dumnezeu şi mărturisirea Lui e ieşirea sufletului din întuneric în lumina dumnezeiască, ieşirea în lumina veacului viitor. Iată o tămăduire deplină, iată un misionar neînfricat al lui Iisus.

Obrei a

27.V.949

CUNOAŞTEREA DE DUMNEZEU

- 24 -­

Creştinismul se adresează persoanei. Se adresează celor trei facultăţi ale sufletului: cunoaşterea, iubirea şi voinţa. Texte:

1. Cunoaşterea Sfintei Treimi, aceasta este viaţa veşnică. (Ioan 17,3).

2. „De mă va iubi cineva, poruncile Mele va păzi şi voi veni împreună cu Tatăl şi la el ne vom face locaş” (Ioan 14,23).

3. Iar voi fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5,48)

Iată deci cele trei însuşiri sufleteşti: cunoaşterea de Dumnezeu, ca o condiţie a vieţii veşnice; iubirea, o condiţie a îndumnezeirii omului; şi voinţa, o condiţie a desăvârşirii.

Nu ni se cer lucruri imposibile. Desăvârşirea să nu sperie pe nimeni. În fiecare ins e ascunsă o măsură a sa, pe care o poate ajunge. Fiecăruia i s-a dat cel puţin un talant, cu care-şi poate câştiga mântuirea.

Ni se cere doar o centrare a puterilor noastre sufleteşti în jurul lui Iisus, în care sunt ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii.

El e calea şi uşa Împărăţiei.

Cuvântul: „De se vor aduna doi sau trei în numele Meu, acolo voi fi şi Eu în mijlocul lor” se poate înţelege în mai multe feluri, după sfinţii Părinţi. Se pot înţelege şi oamenii, se pot înţelege şi cele trei puteri ale sufletului, de care am pomenit şi se pot înţelege şi cele două sau trei părţi ale omului: sufletul şi trupul.

Subliniem această centrare a făpturii noastre în jurul persoanei lui Iisus, fiindcă de această centrare a firii noastre în jurul, sau în mijlocul lui Dumnezeu, atârnă calitatea creştinismului nostru.

E un creştinism defectuos acela care exaltă numai câte una dintre aceste trei însuşiri ale sufletului. De pildă: creştinismul nu e numai cunoaştere, căci aceasta duce la raţionalism, la o micşorare a lui pe măsura minţii omeneşti, mărginită şi neajutorată. Nu e nici numai iubire sau sentiment, căci aceasta duce la misticism, care nu e sănătos, în cele mai multe cazuri, şi sfârşeşte în fanatism. Nu e nici numai voinţă, căci numai cu această însuşire, se ajunge la activism şi autoritarism, un fel de dictatură în numele lui Iisus.

Prin urmare, câtă vreme facultăţile sufleteşti nu-s unificate în Hristos, omul nu e centrat în jurul lui Dumnezeu, creştinismul său e un creştinism sectar, sau dătător de sectă. Şi în confesionalism este ceva sectar când se exaltă deosebirile şi li se dă o importanţă pe care n-o au.

Îmbinarea armonică a însuşirilor sufleteşti, asta e ceea ce urmăreşte creştinismul pentru creerea omului nou, căci aşa erau acestea în Iisus.

Unde găsim pe Iisus ?

1. Ascuns în poruncile Sale.

2. Acoperit în Tainele Sale.

3. Nevăzut de faţă în orice cruce a vieţii.

4. Întreg Biserică, în marea obşte a Bisericii.

Pe Dumnezeu nu-L putem cunoaşte decât prin Iisus Hristos, care-i calea noastră la Tatăl. Iar pe Iisus nu-L putem câştiga fără poruncile, Tainele, Crucea şi Biserica Sa, prin care făptura noastră se strămută din vrajba celor de aici în pacea împărăţiei ce va să vie.

Găsind pe Iisus ne găsim pe noi înşine, destinul şi veşnicia noastră.

Oradea,

5.VI.949