Arsenie Boca partea 13

Despre mărturisirea şi ispăşirea păcatelor

Mărturisirea şi ispăşirea păcatelor - sunt două lucruri diferite.

Iată cum avem noi păcatele:

1. - unele mărturisite, adică spuse înaintea lui Dumnezeu, sub patrafir la preotul duhovnic, şi altele nemărturisite. Pentru păcatele mărturi­site căpătăm canonul de pocăinţă. De obicei canonul sau pocania e chiar leacul păcatului aceluia. Şi fiindcă cuprinde într-însul o ostenea­lă oarecare, fie pentru trup, fie pentru suflet, osteneala aceasta se numeşte ispăşire; iar fiind că pe tine te mustră cugetul şi de aceea ai aler­gat la spovedanie să capeţi liniştire, sigur că vei primi cu bucurie şi pocania (canonul). De aceea această osteneală după care ai venit de bună voie, se cheamă ispăşirea de bună voie.

Mulţi v-aţi mărturisit păcatele voastre şi totuşi cugetul vă mustră. Oare de ce? De aceea, că ori nu aţi primit leacul după mărimea rănii, ori că 1-aţi primit, dar nu l-aţi făcut. Şi vă mai mus­tră cugetul chiar şi după ce aţi împlinit toată pocăinţa şi după ce veţi fi ispăşit păcatul acela, pentru că mai sunt şi păcate nemărturisite, şi până ce nu le veţi mărturisi pe toate şi nu veţi ispăşi de bună voie toate, nu veţi putea avea pace cu pârâşul vostru. Căci cugetul nostru când ne mustră pentru păcatele noastre, să ştiti că e glasul lui Dumnezeu în noi. Dacă noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu în noi ne-ar învăţa tainele lui Dumnezeu şi ne-ar răpi în Rai încă pe pământ fiind, dar nu poate de mulţimea şi de greutatea păcatelor noastre. De aceea ne tot mustră, că doar, doar, ne vom apuca de lucrul ispăşirii şi al curăţirii.

Cugetul e veriga lui Dumnezeu şi de Dum­nezeu pusă în noi, de care agaţă Dumnezeu mila Sa şi ne atrage la Sine. Ne-ar cuprinde Dumnezeu cu totul şi ne-ar îmbrăca în lumină, însă nu găseşte în noi loc curat de care să ne cu­prindă decât această singură verigă. Nu tânjim noi spre Dumnezeu, cum tânjeşte Dumnezeu spre noi. Pe noi dragostea lui Durnnezeu ne arde. Până când încă mai zăbovim în păcate şi nu ne desfacem de ele, dragostea lui Dumnezeu spre noi ne este foc arzător, iar apucându-ne de ispăşirea păcatelor, ni se face bucurie şi pace şi lumină dumnezeiască.

Dragostea arde relele. Fericit e cine o are!

2. - Cu păcatele nemărturisite are Dumne­zeu altă socoteală; tot socoteală milostivă, însă pe noi ne ustură. Ştiind Dumnezeu nătângia noastră, nu ne lasă părăsiţi în întunericul necu­noştinţei, ci ne trimite necazuri sau pocanie (ca­non) fără voie. Asta-i ispăşirea de nevoie: dureri, pagube, vrajbe, tulburări, copii slabi şi orice altă suferinţă care ne îndoaie cerbicia.

Ispăşirea de nevoie e, de obicei, mai aspră de­cât ispăşirea de bună voie, pentru că şi păcatele nemărturisite sunt mai grele decât cele mărturi­site de bună voie. Cu toate acestea, tu, în neştiinţa ta, te poţi împotrivi rânduielii lui Dumnezeu şi ceea ce îţi trimite Dumnezeu spre ispăşire să strici şi să întorci spre mai mare osândă,  căci toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu vrea fără tine. Nici tu nu te mântuieşti fără mâna lui Dumne­zeu şi nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi şi tu mâna ta. Destul îţi este că te cercetează mereu şi atât de mult te roagă!

Hotărâţi-vă astăzi şi mărturisiţi-vă şi cele ne­mărturisite ale voastre cad acelea-s verigile dia­volului în care îşi prinde el cârligele. Luaţi seama că dacă nu vom rupe de la noi lucrurile diavolului, nu vom scăpa de ghearele iadului care într-aceste verigi se află. Aceasta-i mâna neagră a satanei care ne ia de minte să nu ne îndreptăm viaţa, ba, dimpotrivă, să lovim cu ocări milostiva mână a lui Dumnezeu. Chiar când Dumnezeu ne întinde mâna, satana ne împinge s-o scăpăm. Voi vă speriaţi când auziţi aceasta, însă ori de câte ori blestemaţi când aveţi necazuri, să ştiţi că lucrul acesta îl faceţi: loviţi cu ocări mâna lui Dumnezeu în dauna voastră, atrăgându-vă urgia lui Dumnezeu!

Aceştia sunt cei ce osândesc păcatele altora şi nu le văd pe ale lor; vor cădea şi ei întocmai, pentru că nu s-au rugat, ci au judecat!

Ori de la toţi cei ce se împotrivesc lucrului lui Dumnezeu în lume, de la toţi aceştia se duce Duhul Adevărului şi intră într-înşii duhul sata­nei, care li se face dumnezeul lor: „N-au crezut adevărului şi nu 1-au primit; iată 1e-a  trimis Dum­nezeu lucrarea minciunii, să o creadă pe aceasta… şi să fie osândiţi” (II Tesaloniceni 2, 10-12). Aşa se nasc toţi sectanţii (mucării) pe lume şi vine urgia lui Dumnezeu peste ei.

Alunecarea în păcate e o taină a rânduielii nevăzute. Unii cad din neştiinţă, alţii din amă­girea firii; unii din ispita diavolului, alţii că-i părăseşte Dumnezeu o vreme ca să-I cunoască lipsa şi în sfârşit, căderea cea mai mare este cea din urgia lui Dumnezeu.

Împotriva mâini; întinse a milei lui Dumne­zeu poţi să dai până şi cu copita dar împotriva urgiei mâniei Lui nu mai poţi face nimic.

În una din lucrările Părintelui Arsenie Boca, este consemnat lucrul acesta: „în zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare «că de acum vremea s-a scurtat», cercetând firea dureri­lor, am aflat desfrânarea încleştându-i pe oa­meni şi lucrându-le de zor dărâmarea în întin­dere şi adâncime. Iar pe de altă parte preoţii vremilor noastre n-au mai urmărit (aceasta) ca păcat şi ca atare să o mature afară din Taina lui Dumnezeu, adică din căsătoria creştină (şi nu numai). Aşa se face că: „vai peste vai va fi şi veste peste veste va fi şi se va căuta vedenie de la prooroc, (dar) lipsind preotului cunoştinţa legii şi bătrânului sfatul”(Iezechiel 7,26), oamenii orbecăiesc în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-a întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni, în care dorm liniştiţi somnul de primejdie, de bună credinţă, precum că aceea nu-i păcat. Dar fiind rânduit să văd şi să ascult mereu durerile oamenilor - care le vin de pe urma păcatelor şi a lipsei de sfat - şi ajungând adeseori una cu durerea lor, într-o zi slujind Sfânta Liturghie şi rugându-mă: «Pentru pacea a toată lumea şi pen­tru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici», aud deodată în urechea dinlăuntru înfruntarea aceasta:

- Nu te ruga de Mine să le dau pacea, roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările, dacă vor să mai vadă pacea pe pământ. Şi am înţeles pe urmă mai multe lucruri. Drept aceea, ascultător poruncii, trebuie să strig tare cuvân­tul Scripturii, ca o sunare de alarmă că «Dumne­zeu vesteşte acum pe oameni, ca toţi de pretutindeni să se pocăiască» (Fapte 17,39). Adică să vie la via­ţă curată şi la învăţătura drept-măritoare a Bise­ricii lui Hristos; iar când vremea o va cere, să le mărturisească cu preţul vieţii, netemându-se de moarte.” Şi cu atât mai puţin duhovnicii în scau­nul duhovniciei, dacă vor să se mântuiască.

Foarte adesea mă uit la voi, cum venind de la depărtări mari după nopţi de osteneală, cu pâinea săracului în straiţă (traistă), alergaţi la mănăstire şi rămâneţi zile de-a rândul ca să auziţi cuvânt.

Dacă cineva s-ar uita la voi prin paginile Sfintei Scripturi ar spune cele zise de prooro­cul Agheu către zidarii care nu mai mergeau la Biserică şi nu mai voiau să zidească templul din Ierusalim. Aceste cuvinte vi se potrivesc şi vouă. Şi tot din cauza aceasta vi se întâmplă ceea ce spuneam, că vă osteniţi de la mari de­părtări, cu merindea săracului în straiţă. Vi se întâmplă pentru vremea când nu mergeaţi la Biserică, la biserica voastră din sat (sau din oraş), unde acelaşi cuvânt vi s-ar fi vestit, încă din tinereţe. Cuvântul s-a vestit dar voi aţi tân­dălit,  şi-aţi rămas acasă, când se vestea cuvân­tul. Căci de unde era să înveţi să faci lucrul lui Dumnezeu, ca să se coboare peste tine şi peste casa ta binecuvântarea lui Dumnezeu, dacă n-ai fost la biserică? Dar nu numai că n-aţi fost la biserică şi nu v-aţi grijit de casa lui Dumnezeu, dar nu te-ai grijit nici de biserica ta, pe care fiecare o avem în noi, căci aşa se spune că trupul nostru este locaş al Duhului Sfânt. Şi pe acesta 1-ai lăsat să se dărăpăneze (să se ruine­ze, să se năruie, să se surpe, să se deterioreze).

Iată cuvintele lui Agheu, care se potrivesc aşa de bine şi nouă. Căci cum să nu se potri­vească cuvintele Scripturii la toţi? Cuvintele lui Dumnezeu tuturor se potrivesc. Şi iată mustrarea lui Dumnezeu, printr-unul din prooroci, fă­cută jidovilor, pentru că nu mergeau la Biserică. Iată cum îi luminează şi cum îi îndeamnă să-şi repare Biserica:

„Aţi tot aşteptat să aveţi mult, dar iată că aveţi puţin. Aţi strâns mult şi eu am risipit truda voastră! Pentru ce? Din pricina templului acestuia, care este dărâmat, iar voi zoriţi cu lucrul fiecare pentru casa lui! De aceea cerul se va încuia şi nu-şi va mai da roua sa şi nici pământul roada sa. Eu am chemat se­ceta pe pământ şi peste munţi, şi peste grâu şi peste vin şi peste tot ce creşte din pământ şi peste oameni şi peste dobitoace şi peste toată strădania mâinilor voastre” (Agheu 1, 9-11).

Le spune Domnul prin proorocul Agheu aceste cuvinte pentru că nu mergeau la Biserică şi nu-şi reparau templul din Ierusalim. Iar vo­uă, astăzi, când veniţi de la mari depărtări cu multă osteneală şi cu pâinea săracului în straiţă, vi se potrivesc aceste cuvinte, pentru că lucru­rile s-au întors. Căci cât a fost biserică în sat, voi tândăleaţi cu alte lucruri. Cine poate zice că nu i s-a făcut cunoscut cuvântul lui Dumnezeu încă din tinereţe?! Iată că acum trebuie să veniţi până aici şi să faceţi osteneală ca asta.

Şi de-ar fi mănăstirea într-un loc unde aţi ajunge cu şi mai multă osteneală, să ştiti că şi acolo v-aţi duce, aşa de mare e durerea când uscă Dumnezeu viaţa oamenilor. Aşa stau lu­crurile într-o latură.

Să vedem cum stau lucrurile în latura în care se mai pot îndrepta. Şi vom pleca de la cu­vintele unui prooroc împărat. Iată ce zice Dum­nezeu prin gura proorocului David: „Ziua şi noaptea mă apasă mâna Ta şi se usucă vlaga mea, ca de arşiţa verii. Mi-am mărturisit însă păcatul şi gre­şeala mea n-am ascuns-o şi am zis: ,,Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea” şi îndată a ridicat pe­deapsa păcatului meu.

De aceea toată sluga credincioasă să se roage Ţie la vreme cuvenită şi chiar potop de    s-ar stârni, pe acela nu 1-ar potopi” (Ps. 31, 4-7).

Aşa a păţit şi David, cum păţeşte tot cel ce păcătuieşte.

Simte o uscăciune a vieţii, o tânjire a lui şi a tuturor lucrurilor sale. Simte sabia lui Dumnezeu atârnată asupra sa, pentru păcatele sale.

Ce e de făcut?

Astea-s şi necazurile care apasă pe toţi şi care vă aduc pe voi la mănăstire. Pentru neca­zurile voastre osteniţi. Căci numai prin necazuri scoate Dumnezeu pe oameni din înţepeneală, din uscăciunea vieţii. Iar necazurile te vor ustura tot mai tare, până când vei căuta să te tămăduieşti.

Căci iată ce pricină are cu noi Dumnezeu. Nu cu noi, că doar suntem fiii Lui, ci cu relele noastre. Asupra relelor, a păcatelor, a fărădele­gilor noastre atârnă sabia lui Dumnezeu. Neca­zurile acestea vă ustură şi din pricina lor vine apoi şi uscăciunea vieţii voastre.

Dacă necazurile sunt pricina pentru care ve­niţi aici, apoi pricina pentru care vi le trimite Dumnezeu sunt fărădelegile voastre.

Cum să scăpăm de sabia lui Dumnezeu care atârnă asupra noastră sau de păcatele nemăr­turisite, căci pe acestea le urmăreşfie sabia lui Dumnezeu? Proorocul şi împăratul David zice:

«Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea şi pe dată a ridicat - a înlăturat - pedeapsa păcatului meu»(Ps. 31,6). Ce trebuie să facem? Să ne mărturi­sim toate fărădelegile noastre fără nici o ascun­dere şi îndată va înlătura Dumnezeu osânda, şi îndată sabia nu va mai atinge viaţa ta.

Însă luaţi seama, că pentru aceea atinge Dumnezeu viaţa ta cu necazuri, pentru că nu te-ai mărturisit. Dacă zici că-ţi merg în curte şi-n via­ţă toate rău, apoi înseamnă că ai păcate, de care Dumnezeu vrea să te desfacă. De aceea să vrei şi tu, ce vrea Dumnezeu, să te desfaci de rele, căci Dumnezeu nu vrea ca să atârne în veac sa­bia Sa asupra ta.

Să vă spun acum câteva feluri, în care simţiţi voi sabia lui Dumnezeu asupra voastră.

Să zicem că cineva îţi face vreo nedreptate. Tu în toate privinţele eşti cinstit, şi o vecină, soţul, soţia sau unul din copii, se va răzvrăti împotri­va ta şi-ţi va zice cuvinte de ocară: desfrânat, desfrânată, cuvinte grele, care-ţi pătrund inima ca o sabie, şi nu pricepi ce poate fi, ba te şi mânii şi dai şi tu cu o sabie asupra lui, şi aşa se ajunge la vrajbă şi la lucruri slabe.

Şi vii aici ca să afli de ce păţeşti asemenea lucruri. Şi afli aici că necazurile acelea, nedrep­tatea aceea totuşi nu e o nedreptate, ci este o nuia cu care Dumnezeu îţi aduce aminte de pă­catele tale pe care tu nu le-ai mărturisit. Şi pă­catul e acel cuvânt zis de vecina, de sora sau de propriul copil, cuvânt care te-a săgetat la inimă. Pentru că tu ai uitat să mărturiseşti preotului unul din păcatele tale din tinereţe. Şi Dumne­zeu îţi aduce aminte. Tu poate ai uitat că ai început căsătoria cu stângul şi apoi te-ai cunu­nat, sau ai lepădat vreun copil şi aceasta e fără­delege înaintea lui Dumnezeu. E o ispravă a curviei, chiar dacă eşti cununată după lege. Sau ai uitat să spui că numai ai osândit, sau ai gândit despre cineva acelaşi cuvânt, şi ai uitat să-l spui la mărturisire. Dumnezeu însă n-a uitat gre­şalele tale sau cuvintele tale. De aceea vrea ca să te spele, să te cureţe de toate relele tale.

Ce face cu tine? Doar îţi aduce aminte de re­lele pe care le-ai făcut. De aceea toate relele care îţi vor fi împroşcate în obraz, şi care te vor să­geta la inimă, nu le socotiţi ca necazuri, ci staţi locului şi cugetaţi: n-am şi eu oare vreo greşeală ca asta? Pentru că vă spun că aşa lucrează Dumnezeu: îngăduie ca bărbatul tău, vecina ta, copilul tău să-ţi spună cuvinte de ocară, ca ast­fel să-ţi aduci aminte de păcatul tău şi să te în­drepţi. Şi dacă tu ai uitat, sau ţi-a fost ruşine să-1 mărturiseşti preotului -(şi nu trebuia să-ţi fie ruşine, ci ruşine de păcatul tău numai) - pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu ca să-1 auzi din gura altuia şi cu toate că tu juri că nu eşti vino­vată de aşa ceva, şi acum nici nu eşti , dar ai acel păcat în tinereţe, şi nu l-ai mărturisit. Asta e pricina vrajbei, păcatele nemărturisite.

Şi când pricepi vrajba, cu rostul ei trimisă fi­ind de la Dumnezeu, atunci ia aminte, recu­noaşte-ţi păcatul tău şi spune-1 sub patrafir la preot, ca să nu mai atâme pedeapsa lui Dumnezeu asupra ta. Mărturisi-voi păcatul meu, şi îndată va înlătura pedeapsa păcatului meu. Căci zice în alt loc: „Multe sunt bătăile care ajung pe păcătos; iar pe cel ce se teme de Domnul mila îl va întâmpina”(Ps. 31,11). Da, necazurile sunt mila lui Dum­nezeu cu noi oamenii.

Cum te-ai teme de un şarpe pe care 1-ai avea în buzunar, şi ai face tot ce ai putea numai să scapi de el, ai arunca şi haina de pe tine cu el cu tot, numai să scapi, căci poate găuri buzunarul şi să te muşte, tot aşa să faceţi şi cu păcatele.

De aceea vă spun să faceţi spovedanie cu­rată, cum n-aţi făcut în viaţa voastră. Iar de vă veţi aduce aminte şi de păcatele pe care vi le-a adus aminte soţul, vecina, propriul copil, apoi rugaţi-vă  şi pentru gura slabă, care v-a atras luarea aminte, căci prin aceea s-a făcut lucrarea lui Dumnezeu.

Credeţi voi lucrul acesta!? Apoi ţineţi-1 minte. Pentru cel care te ocărăşte roagă-te ca pentru un binefăcător, întoarce-te cu bunătate spre el, şi-Şi va întoarce şi Dumnezeu faţa cea luminoasă spre tine. Biruiţi răul cu binele, căci de partea binelui este Dumnezeu. Şi oare nu e mai tare Dumnezeu ca răul?

Lipiţi-vă inima de lucrul lui Dumnezeu, căci zice Domnul: „Cheamă-mă pe Mine în ziua neca­zului tău şi te voi scoate şi Mă vei proslăvi” (Ps.49,16). Nu mai chemaţi pe dracul, pe bată-1 cru­cea, căci dacă tot pe el îl chemaţi, el vă va ajuta şi tot el vă va aduce risipă şi moarte.

Deci lipiţi-vă de cele ale lui Dumnezeu. Şi chiar de vă va trimite necazuri, apoi vi le tri­mite cu rost (spre îndreptare). Şi de îndată ce vei mărturisi păcatul tău, Domnul va ridica pe­deapsa păcatului tău.

Şi chiar de vor mai veni necazuri asupra ta, tu nu le vei mai socoti necazuri, ci mila lui Dumnezeu cu tine şi aşa vei ieşi biruitor asupra lor. De aceea: binecuvântaţi pe cei care vă blestema, faceţi bine celor care vă urăsc pe voi şi rugaţi-vă pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc pe voi. (Matei 5,44). şi asta stă scris! Căci lucru bun fac ei, dar nu vedeţi voi.

Cum v-am mai spus, toţi cei ce vreţi să co­boare mila lui Dumnezeu peste casa voastră şi peste osteneala mâinilor voastre, curăţiţi-vă su­fletele voastre cu rugăciuni, cu spovedanie cu­rată şi cu post. Şi veţi vedea cum are să vină mila lui Dumnezeu şi ocrotirea Lui asupra ta şi asupra a tot lucrul mâinilor tale. Amin.

Despre spovedanie

La spovedanie nu trebuie să spui păcatele de care te-ai căit mai înainte, de care ai fost dez­legat şi pe care nu le-ai mai repetat. Altfel ar însemna că nu ai încredere în puterea Tainei săvârşite prin Spovedanie.

Nu trebuie să-ţi aminteşti de persoanele cu care ai fost în clipa săvârşirii păcatului, ci, să te osândeşti numai pe tine.

Sfinţii Părinţi îi opresc pe credincioşi să-şi spună păcatele în toate amănuntele, ci să le recu­noască în general, pentru ca nu cumva luându-le pe toate în parte, să dea prilej de sminteală su­fletului său, cât şi duhovnicului.

Tu ai venit să te pocăieşti şi totuşi nu te că­ieşti de păcate fiindcă nu ştii să te pocăieşti cum trebuie, adică nu-ţi aduci aminte de pocăinţă decât în chip rece şi indiferent.

Tu ai înşirat toate mărunţişurile, iar ceea ce este mai important ai scăpat din vedere. Nu ţi-ai mărturisit cele mai grele păcate; nu ai recunoscut şi nu ai notat că tu nu-L iubeşti pe Dumnezeu, urăşti pe aproapele, nu crezi în cele ce spune Cuvântul lui Dumnezeu şi eşti plin de mândrie şi de slavă deşartă. În cele patru păcate intră toată prăpastia de răutăţi şi toată corupţia noastră sufletească. În esenţă ele sunt rădăcinile principale din care răsar toate vlăstarele căderii noastre în păcat.

Acum să vă spun şi despre spovedania care duce la smerenia omului lăuntric:

Întorcându-mi privirea cu toată atenţia asu­pra sufletului meu şi observând mersul lăuntric al stării mele m-am încredinţat din experienţă, ca nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste către aproapele, nu cred în nimic din cele ce ştiu despre religie (credinţă) şi sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate acestea se găsesc într-adevăr în mine (descoperindu-le) printr-o cercetare amănunţită săvârşită asupra simţurilor şi faptelor acolo unde sunt.

1. Eu nu-L iubesc pe Dumnezeu - căci dacă L-aş fi iubit, m-aş fi gândit mereu la El cu o bu­curie pornită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar fi adus în suflet o plă­cere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mai mult şi cu mai multă plăcere la cele pământeşti, iar gândurile despre Dumnezeu constituie o greutate, o urâciune şi o uscăciune. Dacă eu L-aş fi iubit, atunci convorbirea cu Dumnezeu săvârşită prin rugăciune m-ar fi hrănit şi m-ar fi dus spre o neîntreruptă legătură cu El. Dar, dimpotrivă, departe de a mă desfăta în rugăciu­ne, eu simt o greutate tocmai în timpul în care mă rog, mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina lenevirii şi sunt gata să mă apuc cu mai multă plăcere de orice fel de alt lucru mai mărunt, nu mai ca să pun capăt rugăciunii. Din ocupaţiile mele nefolositoare, timpul trece pe neobservate, dar când mă apuc de lucruri dumnezeieşti, când mă aflu în prezenta Lui mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva, se gândeşte neîncetat, tot timpul, numai la această persoană, şi-o închipuieşte, se gândeşte la ea şi în orice ocupa­ţie iubitul său prieten nu iese din gândurile lui. Eu însă în 24 de ore, abia dacă jertfesc o oră ca să mă cufund în adâncurile gândirii despre Dumnezeu, ca să mă înflăcărez cu dragostea Lui, iar restul de 23 de ore, le pun cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul atâtor mii de patimi. În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre lucrurile mici pentru suflet, eu sunt treaz, simt o plăcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Nevrând să as­cult de convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la discuţiile care măgulesc patimile, caut cu ele să-mi satisfac dorinţa de a dobândi mai multă cunoştintă de ştiinţele lumii, de pildă în ştiinţele economice, iar învăţăturile Legilor Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie, nu lasă nici o urmă asupra mea, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea, socotesc că toate acestea, departe de a fi ocupaţia esenţială a unui creştin, nu sunt decât subiecte singuratice şi de mâna a doua de care trebuie să mă ocup numai în timpul liber şi numai aşa… în treacăt. Scurt vorbind, dacă dragostea lui Dumnezeu se cunoaşte după împlinirea poruncilor Lui -„Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” - spune Domnul nostru Iisus Hristos, iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci-mi dau prea puţin silinţa ca să le împlinesc, atunci să trag încheierea potrivit adevărului cel mai curat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu. Aceasta o întăreşte şi Sfântul Vasile cel Mare când spune - „drept dovadă că omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său, este faptul că el nu împlineşte po­runcile Sale”.

2. Nu am dragoste către aproapele.Că de­parte de a mă hotărî să-mi pun, potrivit Evangheliei, sufletul meu pentru binele aproapelui, eu nu jertfesc nici măcar cinstea, fericirea şi li­niştea mea pentru binele aproapelui. Dacă 1-aş fi iubit potrivit poruncii Evangheliei, ca pe mine însumi, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple de fericire şi pe mine, pe câtă vreme eu care ascult cu mai multă curiozitate povestirile privitoare la neno­rocirile aproapelui, nu mă interesează, sau ceea ce este o crimă şi mai mare, parcă găsesc o plă­cere în toate acestea. Eu nu acopăr cu dragostea faptele cele rele ale fratelui meu, ci le răspândesc; văzându-i bunăstarea, cinstea şi fericirea lui nu mă bucur ca şi cum ar fi şi ale mele pro­prii, ci ca şi orice lucru străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ de bucurie, ci dimpotrivă, stârnesc în inima mea un fel de invidie şi dispreţ.

3. Nu cred în nimic din cele ce ţin de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă eu a fi fost bine încredinţat că fără nici o îndoială dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, şi răs­plată pentru faptele pământeşti, atunci fără în­cetare m-aş fi gândit la toate acestea. Un simplu gând despre nemurire m-ar fi îngrozit, pe când eu nu mi-am trăit viaţa aceasta ca un pribeag ca­re este gata să intre în patria lui, ci dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşi­tul vieţii de aici îl socotesc ca un fel de margine a existenţei mele. Un gând tainic se umbreşte în inima mea: Cine ştie ce va fi după moarte?! Chiar dacă zic că eu cred în nemurire o zic nu­mai din gură nu din convingere, iar inima mea rămâne departe de credinţa puternică în viaţa cea veşnică. Dacă Sfânta Evanghelie, ca un cuvânt al lui Dumnezeu, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă, eu m-aş fi ocupat mereu de ea, aş fi învăţat-o, m-aş fi desfătat cu citirea ei, şi chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi trezit în mine o adâncă evlavie. Înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt prime în paginile ei, m-ar fi umplut de bucurie, m-ar fi desfătat în învăţăturile Legii Domnului şi noaptea - m-aş fi hrănit cu ele, cum te hrăneşti cu pâinea cea de toate zilele şi aş fi purces din toată inima la îm­plinirea poruncilor ei. Nimic din cele pămân­teşti nu ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre. Şi totuşi eu, chiar dacă din când în când mai citesc din Cuvântul Domnu­lui, aceasta o fac fie dintr-o necesitate, fie din curiozitate ştiindcă şi încă din astfel de împre­jurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare aminte în duhul Evangheliei şi simt cum mă cuprinde o uscăciune, o lipsă de interes, ca şi cum aş fi în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici un fel de roadă şi chiar bucuria o schimb pe orice fel de carte lumească în care găsesc mai multă plăcere şi multe subiecte pline de interes.

4. Sunt plin de iubire şi de mândrie de sine. Tot faptele mele afirmă următorul lucru: vă­zând în mine ceva bun, doresc să-1 scot la ivea­lă, sau să mă proslăvesc în faţa altora, sau să mă îndulcesc înlăuntrul meu, deşi în afară arăt o oarecare smerenie, totuşi le atribui propriilor mele puteri şi mă socotesc în faţa altora cel mai desăvârşit, sau cel puţin nu mai rău decât el. Dacă observ la mine un neajuns, caut să-1 acopăr cu aparenţe - cu necesitate sau cu nevinovăţie; mă supăr pe cei ce nu mă respectă, pe care-i consi­der drept nişte nepricepuţi care nu ştiu să pre­ţuiască oamenii; mă laud cu binefacerile mele, înfrângerile în întreprinderile mele le socotesc jignitoare pentru mine, cârtesc şi mă bucur de nenorocirea vrăjmaşilor mei. Chiar dacă-mi dau silinţa spre ceva bun, am drept scop sau lauda sau folosul meu sau mângâierea ce vine de la lume. Într-un cuvânt, eu fac din mine un ideal în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate fie plăcere pentru simţuri, fie o hrană pentru patimile şi poftele mele doritoare de desfătări. Din toate cele înşirate aici, mă văd mândru, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urâtor de aproapele. Ce stare mai pă­cătoasă decât aceasta? Situţia duhurilor întu­necate (a dracilor) e mai bună decât a mea, căci ele chiar dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu, îl urăsc pe om, trăiesc şi se hrănesc cu mândrie dar cel puţin ele cred şi se cutremură de atâta credinţă. Dar eu? Mai poate fi o stare mai grea decât ace­ea care mă aşteaptă? Şi pentru care alte pricini hotărârea judecăţii va fi mai aspră, dacă nu pentru o astfel de viaţă dezordonată şi nechib­zuită pe care o recunosc în mine însumi.

Sfat pentru mărturisit

- Sufletul ce cugetă la mărturisit, ca de o frână se împiedică de la păcate. Iar cine n -are frână, le va face fără grijă fiind în întuneric. Când lipseşte mai marele nostru, să avem mă­car chipul lui în minte şi despre tot ce am şti că s-ar scârbi de ar fi de faţă, să nu facem, fie cuget, fie vorbă, fie lucru, fie hrană, fie somn şi orice altceva - de la acestea să ne întoarcem. Abia atunci cunoaştem cu adevărat cum este ascultarea noastră. Numai copiii fără minte se bucură de lipsa dascălului lor, ceilalţi însă o socotesc ca pagubă.

- Cel ce mărturiseşte duhovnicului său şer­pii ispitelor, credinţă adevărată dovedeşte; iar cine-i ascunde, pe drumul pierzării se află.

- Cine va ajunge la cuget curat, ascultă de­săvârşit de părintele său; acela nu se va teme de moarte, ci ca un somn spre o altă viaţă îi va fi.

- Cel ce uneori ascultă de părintele său şi alteori nu, se aseamănă unui bolnav de ochi ce pune pe ei o dată ierburi tămăduitoare, altă dată var nestins. Căci zice: „Unul zidind şi altul stri­când, ce folos au fără numai osteneală în zadar”

- Să nu ne speriem văzând că şi după măr­turisire ni se dă război, că mai bine este a ne lupta cu întinăciunea decât cu trufia.

- Nu pregeta să-ţi mărturiseşti păcatele tale duhovnicului cu chip smerit, ca înaintea lui Dumnezeu. Că El e ajutorul tău. Căci am văzut osândiţi care cu chip prea jalnic şi cu mărturisire prea umilă şi cu rugăciuni au îndulcit asprimea Judecătorului şi mânia Lui în milostivire au în­tors-o. De aceea şi Ioan Înaintemergătorul mai întâi mărturisirea o cerea şi apoi botezul de la cei ce veneau la dânsul, nu că lui i-ar fi lipsit, ci aşa li se lucra mântuirea.

Gândurile şi vicleniile lor

Gândurile vin în minte de la fire, de la Dum­nezeu şi de la diavol.

De la fire sunt cele numite: foamea, setea, frigul şi celelalte.

De la Dumnezeu sunt gândurile cu grijă de suflet, de luminarea lui, de aducerea omului întreg, curat înaintea lui Dumnezeu, precum şi atenţionările conştiinţei şi altele asemenea.

De la diavolul sunt plăcerea de a face rău, de a uita de Dumnezeu, precum şi toate pasiu­nile. Şi o altă caracteristică a lui este că sileşte omul la toate extremele care-i sunt peste putere.

Mintea, nu creierul, trebuie să ştie să deose­bească ce vine de la Dumnezeu, sau de la fire, sau de la diavol. Cu mintea trecem prin mormânt dincolo, ea nu-i supusă morţii.

Toate acestea ca gânduri.

Dar diavolul încurcă lucrurile şi altfel, le strâmbă! Strâmbă şi cele ale firii, îmbiind firea la toate denaturările şi exagerările ca s-o uzeze şi s-o înnebunească după tot felul de plăceri egoiste.

Strâmbă şi cele ale lui Dumnezeu. Dacă mintea nu ia aminte, diavolul face cu omul cum face cu sectarii. Trage în greşeală pe om să nu asculte de orice rânduială ci numai de mintea din capul lui, în care el, diavolul, e profesor.

Ce interesează aici, cu deosebire, e ce face diavolul cu instinctele primare ale omului, cum le degradează, cum le exagerează… prezentân­du-le ca drepturi la ceva -„minţind că asta-i li­bertatea lui” (gen drepturile omului trâmbiţate de comunitatea europeană). Că asta-i el (omul) şi al­tceva nimic. De cumva omul crescând află că mai are şi minte şi suflet, le umflă de mândrie, de aroganţă, de suficienţă de sine, de neas­cultare şi îndărătnicie.

O altă caracteristică a diavolului e că este cel mai mare pisălog pe capul omului, obsedând mintea chiar şi în vis cu „învăţăturile lui”. Obse­siile sexuale, de pildă. Acestea sunt gânduri care ciocănesc la cap până îl biruie şi îl duc la învoială pe bietul om neatent, îl duc la faptă şi îl aruncă în păcat. Plăcerea mincinoasă şi de-o clipă a căderii în păcat devine cleiul memoriei şi se face deprindere care de acum va cere o re­petiţie continuă şi omul pierde stăpânirea de sine şi merge în calea păcatului până la istovire prin moarte şi nu moarte bună ci moarte a minţii mai întâi - că a fost prima de vină. Nevrozele, psiho­zele sunt efectul denaturării acestui instinct pri­mar al firii în câteva generaţii succesive dar pot apare şi într-o generaţie dată. Deci omul condus fără să-şi dea seama de diavol a declanşat exploziv un instinct al firii. Astfel deci a slăbit firea minţii, a slăbit stăpânirea de sine, a acope­rit mustrarea de conştiinţă, care acum ea face explozie şi găsind mintea slăbită o alungă în schizofrenie, în paranoia şi în alte nenorociri nervoase.

Calea călugăriei nu e după fire; ea e mai presus de fire, ca atare cere o putere în plus. Se înţelege că e o putere mai presus de fire de la Dumnezeu dar şi o capacitate biologică de re­zistenţă faţă de pisălogeala obsesiei, a tensiunii firii sau a povârnişului denaturării.

Când au zis ucenicii Mântuitorului într-un context: „Nu e bine a se însoţi omul cu femeie“, iar Domnul Hristos, Autorul omului, le-a răspuns:„Cuvântul acesta nu-l pot cuprinde decât aceia că­rora le este dat”.

Cum dat? Dat în conştiinţa lui genetică, mai înainte de a fi vreuna din zilele lui pe pământ. Dat ca destin cu ajutorul orânduirii speciale, a unor gene… în cromozomii săi specifici xx sau yy, ca tensiunea lor cea după fire să poată favo­riza convertirea iubirii fizice - pentru o singură persoană, opusă sexului - în iubire duhovniceas­că universală pentru toţi oamenii oricum ar fi ei.

Potrivnicul (diavolul) e îngăduit să ispiteas­că trupul şi sufletul cu plăcerile patimilor: sen­zualitatea, lăcomia, luxul, slava deşartă, ispita puterii sau a măririi trecătoare, a mândriei sau aroganţei, cu patima proprietăţii, sau poate ispiti omul făcându-1 să intre în contextul unei concepţii de viaţă diametral opuse Revelaţiei. Toa­te patimile dezlănţuie o concurenţă pe bunurile lumii acesteia încât oamenii se văd unii pe alţii duş­mani de moarte şi ajung la crime şi războaie.

Iubirea de oameni e înfrântă de egoisme an­tagonice sau demonice. Oamenii pot înnebuni dacă rămân sau oftează cu exclusivitate numai pentru viaţa de acum şi de aici. Libertatea lor cu care sunt împodobiţi de creaţie nefolosind-o sub îndrumarea lui Dumnezeu ajung în cea mai demonică robie şi omul e pierdut cu voia şi cu mintea lui. Deci, de ce e îngăduită devierea şi potrivnicul? Ca să se vadă încotro înclină liber­tatea duhului nostru şi de acea direcţie să aibă parte în veci. „Iată, pus-am înaintea feţei voastre apa şi focul, viaţa şi moartea; spre care veţi întinde mâna, pe aceea veţi avea-o” (Isus Sirah 15, 16-17; Deut. 30,16).

Numai între contrarii se desăvârşeşte iubirea.

Gândurile lui sarsailă îşi pierd puterea când sunt spuse, denunţate la preot. Mai greu este cu neajunsurile ereditare ţesute în fire. La obârşie şi acestea tot pe cel viclean îl au la rădăcină. Sunt neputinţe ereditare de care greu scapi, ba de unele din ele nu scapi. Exemplu: alcoolismul bunicilor, străbunicilor, se soldează în urmaşi cu un creier mai slab. Descendenţii acestora merg până la al treilea neam Sfânta Scriptură pomeneşte şi de al patrulea neam…, de-al cin­cilea neam nu mai spune nimic, dovadă că s-a stins neamul acesta.

Orice lămurire luminată nu poate înlocui ce­lulele nervoase distruse de alcool. Sunt deci şi im­posibilităţi de luptă cu poverile ereditare. Pe îna­intaşi să-i iertăm şi cu asta îi ajutăm la judecată.

Pentru slava deşartă munciţi mult, mai mult ca pentru smerenie. Faceţi mai bine şi îmbună­tăţiţi locul cât puteţi mai mult dar nu pentru a fi laudă ci pentru a vă însemna sufletele voastre.

Cum puteţi să credeţi când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la Dumne­zeu n-o căutaţi? „Nu puteţi sluji la doi domni” şi la cel cu slavă deşartă şi la cel cu slavă adevă­rată. Gândiţi-vă bine!

Cel mai bun semn că în noi nu există nici măcar un început de dragoste pentru Dumne­zeu este greutatea de a-I sluji lui Dumnezeu, când nu vrem să ne îndeplinim deloc datoriile noastre privitoare la El. Cineva i-a spus lui Avva Agaton: „Mi s-a dat poruncă, dar îndepli­nirea poruncii e legată de necazuri; vreau să în­deplinesc porunca, dar mi-e frică de necazuri”. Bătrânul i-a răspuns: „Dacă ai fi avut dragoste, ai fi îndeplinit porunca şi ai fi biruit necazurile”.

Să nu-mi spui că-L iubeşti pe Dumnezeu, acestea nu sunt decât simple cuvinte, arată dra­gostea cu fapta.

Nimic nu poate înlocui lipsa iubirii (de Dumnezeu), dar iubirea înlocuieşte toate neajunsurile.

Iubeşte (pe Dumnezeu) şi vei proceda cu drep­tate în orice prilej. Acest principiu duhovnicesc te va învăţa cum să procedezi în toate împrejurările.

Nu va lumina candela fără untdelemn nici rugăciunea nu va lumina duhul fără iubire. Fu­mul de tămâie nu se va ridica fără foc, nici rugă­ciunea nu se va ridica la Dumnezeu fără dragos­te. Iubirea de Dumnezeu toate le întoarce în mijloace pentru mântuirea şi fericirea noastră.

Un destin înţeles

Pribegim mulţi ani în viaţă fără a ne lămuri un rost în lume. Unii pribegesc fără rost, fără ţintă. Alţii îl caută toată viaţa fără să-1 găsească sau fără să ştie că 1-au găsit.

Înţeleg prin destin rosturile pe care le-a as­cuns Dumnezeu în viaţa fiecărui om şi pe care omul trebuie să le desfăşoare la rându-i între oa­meni. În fiecare ins e sădită o intenţie a lui Dum­nezeu, care prin om trebuie să devină creaţie.

În creştinism omul este ridicat până la cins­tea de colaborator al lui Dumnezeu, iar această colaborare e destinul. Talanţii (talentele) - sunt înzestrările acestei colaborări ale lui Dumnezeu cu omul.

Lucrând în sensul înzestrărilor, lucrezi în sensul destinului tău. Omul e neliniştit câtă vreme nu ştie ce vrea Dumnezeu cu el, ce vrea Dumnezeu de la el.

Viaţa (pământească) nu e un scop în sine ci numai un mijloc, e numai cadrul unui destin sau e în cadrul unui destin.

Mulţi se tem de cuvântul destin, ca nu cumva să însemneze predestin, prin urmare, să se tre­zească într-o doctrină fără de libertatea voinţei, deci fără conceptul specific creştin al responsa­bilităţii ultime.

Cum să nu răspunzi de ce ţi-a dat Dumne­zeu? Şi cum să nu răspunzi dacă n-ai făcut ce ţi-a dat de făcut?

Lucrătorii viei angajaţi de Dumnezeu, ico­nomi ai creaţiei Sale, nu aveau să răspundă pentru că şi-au interpretat destinul? Mozaicii din Ierusalim, care aveau această istorie unică în lume, istorie mai mult a viitorului decât a tre­cutului - Sfânta Scriptură - nu sunt cu atât mai răspunzători, cu cât n-au înţeles destinul ascuns de Dumnezeu în neamul lor în sensul lui Dum­nezeu, ci în sensul (dorit de ei al) unei împărăţii pământeşti? Marea răspundere a lui Israel a ră­mas tocmai vinovăţia că nu s-au integrat în vii­torul pe care-1 destinase Dumnezeu Scripturii.

Dar iată că vine cineva la Praznicul Paştilor în Ierusalim, un copilaş de 12 ani, plăcut la chip, cu ochii frumoşi şi păr bălai ca odinioară strămoşul lui, David, (Regi 16,22) Care Îşi înţe­lege destinul la reala interpretare a destinului lui Israel.

Toţi capii de familie erau îndatoraţi de reli­gie să vină la Ierusalim de 3 ori pe an. Printre aceste 3 zile era şi praznicul Paştilor iudeilor, care comemora ieşirea evreilor din robia Egip­tului, dar mai însemna şi ultima zi a robiei, când aşteptau îmbrăcaţi de plecare porunca lui Faraon de punere în libertate. Mai era ţinută în Praznicul Paştilor şi jertfa pe altarul templului a mielului pascal, sângele căruia era semn pe uşa fiecărui israelitean, spre apărarea de îngerul morţii care pedepsea Egiptul.

Când a văzut copilul Iisus jertfa şi arderea mielului, atunci Cel ce era personificarea iubirii S-a identificat durerii mielului şi deodată I s-a deschis taina ce preînchipuie această jertfă. Această puternică impresie a jertfei unui miel nevinovat a organizat dintr-o dată, într-o lu­mină nouă de viitor, întrebările pe care avea să le pună rabinilor de îndată ce-i va putea prinde de vorbă. De aceea, după praznic, Iisus nici gând nu avea să se întoarcă acasă, până ce nu afla tot  ce-L ardea pe El. Cum Iisus avea 12 ani, vârsta de trecere între copii şi tineri şi vârsta de admitere în şcoala rabinică a templului - printre tinerii care şedeau la picioarele bătrânilor era şi Iisus. Într-o aripă a templului (întrebându-i şi răspunzându-le din Scriptură), preoţii ţineau curs de îndrumare prin întrebări şi răspunsuri, în felul în care erau mai de mult şcolile profeţilor.

Iisus era printre mozareţii templului, în­trebându-i şi răspunzându-le din Scriptură des­pre venirea lui Mesia. Bătrânii ascultau Copilul şi se minunau de înţelepciunea Lui. Ei nu-şi pu­teau da seama că vorbesc cu un Copil ce Şi-a înţeles destinul: misiunea pe care o avea în lume de a înlocui cu Sine mielul de jertfă. Cu umi­linţă de copil, Iisus repetă textele din profeţi, arătând înţelesuri mai adânci pe care mozareţii le treceau cu vederea. Copilul îi întreba mai des despre locul din Isaia, în care sunt profeţite suferinţele lui Mesia, şi din Psalmi, despre jertfa Mielului lui Dumnezeu. Dacă de la această în­tâlnire a lui Iisus cu mai marii templului s-ar fi mers mai înainte, s-ar fi trezit un mare interes pentru ale religiei, şi când Iisus, la 30 de ani - vârsta legală ce dădea dreptul de a învăţa, ar fi înce­put să propovăduiască, ar fi găsit căpetenii care să-L primească drept o împlinire a Scripturilor.

Bătrânii vedeau în El mari făgăduinţe, dar nu le vedeau decât prin cercul lor îngust. Copilul le mişca inima, cum poate n-o făcuse nici un om până la El. Dumnezeu încearcă să le dea învăţătorilor lui Israel o nouă lumină a Scriptu­rilor, folosindu-se de nevinovăţia de copil a Fiului Său, singura cale care nu le rănea îngâm­farea lor de rabini. Ei nu admiteau ca cineva să-i înveţe. De aceea Iisus le-a dat impresia că ei sunt învăţătorii iar El şcolarul. Era singura cale de a le arăta că profeţiile mesianice mai au şi alt înţeles. Dar trufia lor nu le îngăduia să recu­noască şi o altă interpretare a Scripturilor, decât aceea care le satisfăcea pofta de dominaţie.

Dacă L-ar fi ascultat, tâlcuirea locurilor me­sianice ar fi suferit o radicală reformă, în sensul vederilor dumnezeiescului Copil.

Au trecut 3 zile frumoase pentru Iisus, nu însă şi pentru Iosif şi Maria, Maica Sa, care-L căutau deznădăjduiţi. Când Îl găsesc între bă­trâni, mama Îi face o duioasă dojană -„Ce ne-ai făcut? Tatăl Tău şi cu mine Te căutam!” La aceste cuvinte ale mamei, copilul răspunde într-un grai neînţeles: -„Nu ştiaţi, că în casa Tatălui Meu se cade să fiu?” Iisus aflase cine era şi ce avea de făcut.

Iată un destin înţeles la 12 ani. Întâlnirea cu jertfa din templu şi cu rabinii, I-a făcut lui Iisus revelarea destinului. Deşi acesta ar fi trebuit să fie cunoscut de ei după Scripturi, iată Iisus Şi-1 cunoaşte împotriva lor, fiindcă cunoaşterea lor era orbită de prejudecăţi politice şi nu era orientată spre năzuinţele desăvârşirii.

Dreptul Simeon Îl cunoaşte pe Copil acum 12 ani, în acelaşi templu, dar urmaşii dreptului nu mai aveau viaţa lui ca să-1 cunoască şi ei. Acesta din copilărie, ars de o rază a destinului, aştepta…

Oamenii nu ştiau cu ce răbdare şi îndârjire a înzestrat Providenţa pe Copilaşul acesta Căruia I-a încredinţat marea misiune a mântuirii oa­menilor. De atunci nu mai este între oameni destin mai mare decât al lui Iisus. Iar Iisus Şi-a asociat la acelaşi destin al Său pe toţi ucenicii Săi din veacuri. A fi gura Lui, a fi inima Lui că­tre orice necăjit al lumii, a face din viaţa ta viaţa Lui. Aşa cum şi Sfântul Pavel îşi interpreta destinul -„Mie a vieţui este Hristos, iar a muri (pentru El), este DOBÂNDĂ” (Filip. 1,21). De atunci Iisus dă omului şi toată energia Lui di­vină. Iisus este un destin întruchipat.

- Cine-L ajunge, ştie ce are de făcut!

Despre momentul morţii

Pentru îneţelerea celor ce se petrec la ieşirea sufletului din trup, mult ne ajută teologia chipului şi asemănării.

Repetăm pe scurt câteva date:

Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Chipul îl are în însuşirile sale sufleteşti prin natură, iar asemănarea a primit-o ca posibilitate a desăvârşirii prin har, după ne­voinţă. Deci chipul ne este dat, iar la asemănare trebuie să ajungem în cursul vieţii.

Porunca lui Dumnezeu de la început a fost „creşteţi’ şi însemna tocmai această ajungere la asemănare prin ascultare şi conlucrare cu voia divină.

Dar omul, neascultând prin cuvânt, la sfat străin se grăbi cu partea a doua a poruncii, cu „înmulţirea” înainte de a creşte duhovniceşte. Aceasta i-a adus „îmbrăcarea” în aceste „haine de piele” a căror sfârşit este „moartea”. Una din rugăciunile înmormântării explică aceasta astfel: „Ca această negrăită legătură dintre trup şi suflet să se taie şi să se desfacă în cele din care a fost alcătuit, adică sufletul să se întoarcă la Dumnezeu de la Care şi-a luat fiinţă, iar trupul să se întoarcă în pământ, din care a fost luat, pentru ca răutatea să nu devină nemuritoare”. Prin neascultarea care  i-a adus omului moartea hainelor de piele a fost îndreptată şi posibili­tatea creşterii la „asemănare”.

Această stare de lucruri a dăinuit în tot nea­mul omenesc până la întruparea lui Hristos, noul Adam, Care a fost ascultător până la moarte şi „încă moarte pe cruce”. Prin asculta­rea Sa, de asemenea încercată de ispititor, am recâştigat iarăşi posibilitatea asemănării, Îna­inte de Hristos n-a fost mântuire şi în afară de Hristos nu este mântuire, ci numai în Hristos ne putem mântui.

Între chip, ascultare, asemănare şi mântuire se stabileşte o strânsă legătură. Căci nu ne pu­tem mântui numai cu chipul, fără asemănare, şi nu putem spori de la chip la asemănare, fără ascultare şi nu putem asculta prin natură fără Hristos.

Deci, ascultarea Lui cea până la jertfă ajută şi ascultării noastre, întorcând-o în ascultarea ori­ginară pe care o pierdusem toţi în Adam. Ce am pierdut toţi în Adam recâştigăm individual în Hristos. De aceea e numit creştinismul o a doua creaţie a lumii.

Moartea totuşi dăinuieşte şi după Hristos. Dar acum nu mai are sensul osândei, ca plată a neascultării, căci ascultarea lui Hristos - jertfa - a transformat moartea în eliberarea de patimi.

Jertfa Mântuitorului a biruit moartea, care până aici se întindea şi asupra sufletului nemu­ritor, ţinându-1 închis într-o stare de iad.

Învierea lui Hristos a biruit moartea, pentru noi lăsându-i morţii puterea numai asupra tru­pului, „care nu se supune lui Dumnezeu şi nici nu poate” iar pentru suflet făcând-o şi înviere. Învierea lui Hristos mai este totodată şi certitu­dine religioasă a învierii celei de obşte a cărei începătură S-a făcut Domnul Hristos. Deci Hristos prin jertfa Sa a câştigat biruinţă asupra morţii în toată extinderea sa, iar biruinţa ne-a dat-o nouă. Cu puterea ascultării Sale, a restabi­lit chipul ce se desfigurase, am văzut slava ase­mănării, „slava Sa”, „ca a unui Dumnezeu”. A restabilit asemănarea originară a omului cu toate urmările acestei restabiliri.

Cu aceste câteva date dogmatice putem înţe­lege ceva mai bine şi cele de la ieşirea sufletului şi cele de pe urmă ale omului, iar pentru o mai clară înţelegere a lucrurilor împărţim descrierea faptelor ce se petrec în două situatii extreme, lă­sând subînţelese treptele intermediare a căror variaţie este aproape infinită.

- O extremă o formează starea sufletelor, care în cursul vieţii pământeşti n-au avut nici o grijă de mântuirea lor, au fost numai trup, nu­mai natură, numai chip.

- Cealaltă extremă o formează starea suflete­lor care în starea vieţii pământeşti au alergat la „Ţinta Hristos”, au biruit trupul prin duh, prin nevoinţă şi har şi-au depăşit natura şi în dar au primit cununa alergării: asemănarea, desăvârşi­rea, slava îndumnezeirii.

Totuşi pentru evitarea încadrărilor arbitrare şi a fanteziilor deznădejdii, descriem şi câteva stări intermediare, luate la întâmplare.

Să luăm lucrurile cum se petrec ele.

1. În prima extremă: trupul slăbeşte, legă­tura materiei se subţiază, relaţia cu veacul acesta se stinge, fie pe calea bolii, fie pe calea ascezei. Dacă omul a trăit mai mult după firea pămân­tească, la sfârşit prezintă o înfăţişare de înfrânt, de amărât dar şi de „arătare”. Dă impresia unei absenţe a sufletului într-un rest de om. În reali­tate sufletul e încă în trup, dar nefiind dezvoltat după natura sa, fiind pipernicit ca rosturi ale sale în trup, avem această impresie de absenţă, de „dus”.

Omul natural, omul trupesc nu-şi vede sufle­tul, abia îşi constată chipul, însă fără să-i confir­me obârşia. Nu-şi poate face o idee clară despre suflet, deşi el există în trup, care-i este sufletului ca o temniţă ce-1 ţine în întuneric. Când trupul slăbeşte, ca putere de temniţă asupra sufletului, şi vremea ieşirii sale din lumea aceasta se apropie, sufletul ia cunoştintă de sine într-un mod violent, trezindu-se ca făptură spirituală - deci imponderabilă - ce stă pe prag de conştiinţă de sine între două lumi. Abia acum sufletul se vede pe sine, spre deosebire de vremea ce o petrecea în trup. În trup el împrumuta acestuia energia specifică a simţurilor. În baza energiei sufle­tului trupul e vioi, sănătos şi capabil de o viaţă de relaţie cu lumea dinafară. Când omul prin modul pământesc de viaţă, pe care 1-a conside­rat singurul real, a neglijat sau a tăgăduit sufle­tul şi celălalt tărâm al existenţei, acum, la întâlnirea violentă cu această lume de dincolo, cre­zută de el „fictivă”, strigă aşa zicând, de spaimă sau de uimire. Acest ţipăt se răsfrânge şi în trup ca un ecou în pădure, iar cei ce stau prin preajmă zic, auzind aceste frânturi, că delirează.

- Ce se petrece de fapt?

Sufletul în preajma ieşirii din trup capătă vedere specifică naturii sale spirituale, prin care se vede pe sine mult mai clar de cum ne putem vedea noi în oglindă. Această nouă vedere are un plus faţă de a noastră, o dimensiune morală. Acum se descătuşează funcţia morală a conştiinţei ,,unde” era sădită energia atentă a asemănării şi a cărei existenţă o simţim şi prin vălul trupului. Trupul rămâne în sine inutil şi neputincios dar acum el e„legat” de o făptură spirituală descă­tuşată, extrem de impresionată, uluitoare, care-1 poate face şi pe el capabil de acţiuni şi rezistenţe neobişnuite în mod normal. Această făptură, imponderabilă, eliberată de legea gravitaţiei în baza căreia corpurile au greutate, nu e nicide­cum statică. Acum începe dinamica unui dialog interior aprins între lumina conştiinţei şi întu­nericul nefiinţei cel înscris în făptura sa de către patimile fixate în trup şi de către alte amăgiri, după cum omul şi-a condus viaţa sa pămân­tească sub aspect moral. Păcatele, aceste înfrângeri morale, aceste dovezi de necredinţă, pu­teau fi şterse de pe „haina” sufletului în cursul vieţii dând ajutor luminii conştiinţei cu puterea dumnezeiască din Sfintele Taine, în care în mod acoperit este Hristos, dar acum aceasta nu se mai poate. Toate acestea stârnesc o contradicţie cumplită, insuportabilă, fără ieşiri şi fără termen. Faptul acesta îi face pe unii să strige cu un huiet sinistru, prelung, ca de nebun.

Trezirea neaşteptată a sufletului pe celălalt tărâm, al celei mai intense conştiinţe a existen­ţei,  declanşarea acelui dialog cumplit, ucigaş, între „chipul” structurat cu negrijă în viaţa pă­mântească şi „asemănarea” sădită în conştiinţă, dar aflată acum fără nici un conţinut, o conşti­inţă „goală” fără haina luminii divine a făpturilor cereşti , apoi întâlnirea brutală în cale a făptu­rilor cereşti corespunzătoare chipului şi asemă­nării cărora s-a făcut, toate acestea sunt fondul huietului sinistru, pe care trupul nu 1-ar fi putut suporta ca durată şi intensitate în cursul vieţii normale.

Acum el este jucăria unor puteri care-1 depă­şesc. Locul din psalmi: „Omul în cinste fiind n-a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi  s-a asemănat lor” (Ps. 48,21), capătă acum o fioroasă realitate. Cei cumpliţi la chip se reped să-1 ia în primire: „Căci nouă te-ai dat!” şi „Nouă ne eşti dat!” de urâtul cărora spaimă mare cuprinde sufletul, care însuşi pe sine se ve­de la fel de cumplit, de fioros şi de urât. Acum în­tinde mâinile după ajutor şi-i strigă pe toţi şi nu-i cine să-i ajute, căci „nevoie mare a cuprins sufletul” (Din rugăciunea înmormântării).

Suferinţa sufletului începe brusc de la aceas­tă constatare a chipului său demonic în care s-a structurat prin necredinţă, prin împotrivirea faţă de jertfa lui Hristos pe care trebuia să o pri­mească „în fiecare zi” prin umilă şi statornică lepădare de sinea sa cea deşartă. Acum se vede brutal: plin de sine ca un demon, muncit de sila de a petrece cu ei, alţi plini de sine. Se vede ţe­sut de patimile lor care i se păreau lui „Viaţa” dar erau „moartea”. Vede iluzia şi amăgirea pa­timilor, care i se păreau „adevăr” dar care acum se lămuresc că au fost omorârea vieţii celei ade­vărate. Deznădejdea şi trufia îl macină cumplit într-o contrazicere de iad. Cele deşarte după care alergase orbeşte o viaţă i-au adus acum mintea prinsă pentru eternitate în preocuparea cu nimicul sau nefiinţa. Acum patimile nemai­având posibilitatea satisfacerii prin trup se satisfac „în gol” crescând la intensităţi fantastice şi chinuind fantastic sufletul într-o muncire fără ieşire. Acesta este iadul.

Acum, în ceasul al doisprezecelea, vede su­fletul că a greşit calea, stând de dragul patimi­lor şi a iubirii de sine împotriva căii Adevărului Vieţii veşnice, dar acum singur nu-şi mai poate ajuta cu nimic: s-a făcut noapte, când nimeni nu mai poate lucra mântuirea sa, adică această izbăvire de consecinţele patimilor.

Această stare extremă a sufletului poate de­veni intermediară dacă mai este cu el mila dumnezeiască. Astfel, dacă însă intervine activ mila dumnezeiască, starea aceasta de iad a su­fletului, de spaimă şi de dezastru, mai dăinu­ieşte o vreme pământească oarecare şi e „ţinut legat de trup” să-şi îndrepte viaţa şi prin iubi­rea de oameni să facă pocăinţă şi pentru cel mutat care pesemne a mers la rău. Căci iubirea de oameni depăşeşte şi ea hotarele morţii şi prin rugăciunile Bisericii însoţeşte pe cei mutaţi de la noi până la judecata de pe urmă şi poate îmbunătăţi starea sufletului la cele de pe urmă ale omului la învierea cea de obşte, înainte de judecata definitivă asupra omului întreg.

Această deprindere cruntă de aici a trupului şi a sufletului ca ispăşire pasivă în ceasul al doi­sprezecelea al vieţii a câte unui om, vedem în­tâmplându-se şi ca o măsură exigentă luată de la distanţă de Sfântul Pavel îndeobşte cu cei din Corint şi cu puterea Domnului Iisus Hristos; ca pe unul care păcătuise cu femeia tatălui său, să fie dat satanei spre pieirea trupului său, ca su­fletul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus. Fireşte că satanizarea unui om ca cel din Corint, sau îndrăcirea celor din Gadara sau ţinerea în gârbovie 18 ani de satana a femeii ce venise într-o sâmbătă la Sinagogă şi altele nenumărate numai în Noul Testament nu sunt fapte în afara ştirii lui Dumnezeu. De asemenea sunt grăi­toare cuvintele Scripturii despre îngăduinţa dată de Dumnezeu satanei ca să se atingă de avuţia şi trupul dreptului Iov. „Dar de sufletul lui să nu se atingă” spre dovedirea cedincioşiei sale către Dumnezeu, pusă la îndoilă de sata­na, ca pildă de răbdare în necazuri şi umilinţă şi ca statornicie neclintită a sufletului către Dumnezeu, oricâte propuneri îi făceau prietenii, nevasta, ca să tăgăduiască pe Dumnezeu şi să moară ca să scape de chinuri.

2. Cea de-a două extremă a stării sufletelor la ieşirea din trup.

Începem cu o precizare în plus a noţiunii de conştiinţă şi a noţiunii acelui „dincolo” al exis­tenţei cu care şi conştiinţa are o tangenţă. Con­ştiinţa, cuvânt cu cuvânt, înseamnă a şti împre­ună, cu ştiinţă comună între cei doi termeni ai religiei: Dumnezeu şi omul. Ochiul lăuntric ce vede în două părţi: înspre Dumnezeu şi înspre om cu sediul în suflet. Acesta, prin natura sa, codifică totul cu o dimensiune morală. Este ochiul comun al nostru şi al lui Dumnezeu să­dit în adâncul fiinţei noastre, o ultimă stea din rai, rămasă pe cerul nostru metafizic - dincolo de cele văzute - faţa noastră duhovnicească pe care o răsfrângea asemănarea, adâncul fiinţei pururi întors către Dumnezeu, de la care pri­meşte energia slavei Sale, care poate să răz­bească prin toate învelişurile de piele ale trupu­lui - se făcu văzută „strălucirea slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Moise” şi a altor sfinţi aleşi ai lui Dumnezeu, până aproape de zilele noastre, pe faţa Sfântului Serafim de Sarov.

Partea dintru noi a acestui ochi se poate şi îmbolnăvi, în înţelesul că-i slăbeşte vederea mo­rală, până la a nu mai vedea deloc. Aceasta se întâmplă în urma faptului că omul respectiv n-a mai vrut să ia în seamă „mustrarea conştiinţei” pentru înfrângerile sale morale. Ca urmare vederea morală i se atrofiază. Dar se poate întâmpla şi mai rău: după o perioadă de orbire a conştiinţei, energia să răbufnească cu violenţă şi să strice şi chipul, adică echilibrul şi buna funcţio­nare a facultăţilor sufleteşti, exprimat prin siste­mul de relaţie al trupului cu sine şi cu lumea.

Ca atare se înţelege că ochiul conştiinţei este ochiul sufletului şi că această vedere a lui, după ieşirea din trup, nu se mai împiedică de mate­rie, vede prin ea, nu se mai opreşte de timp, vede trecutul unei vieţi comprimat într-o clipă, distanţele nu-i mai sunt o stavilă deşi nu are o mobilitate şi o atotprezenţă.

Aşa este acest „dincolo”: eliberare de îngră­dirile trupului, spaţiului, masei, greutăţii - fără ca totuşi să fie topire sau destrămare a fiinţei. Pentru comparaţie, e dată într-o carte întâmpla­rea unuia care făcuse nişte rele pentru care e prins şi închis. Stătu o vreme la închisoare, apoi de aici la judecată, unde este judecat şi trimis cu toată rânduiala la spânzurătoare. A ajuns la lo­cul de osândă, la urmă i se trece frânghia peste cap. Când simţi frânghia pe grumaz deschise ochii, trezit din vis de o bucată din tencuiala care căzuse din tavan tocmai pe grumazul lui. Toată istoria visată de e1, care cuprindea vreme îndelungată, se petrecuse în fracţiuni de secundă.

Aşa este şi cu ieşirea din durata pământeas­că în coordonatele celuilalt tărâm al existenţei. Dincolo - înaintea lui Dumnezeu, „o zi e ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (II Petru 3,8). Dacă este zi petrecută în chin, e ca o mie de ani, iar dacă este în bucurie, o mie de ani e ca o zi - căci „dincolo” nu mai e timp matematic sau astro­nomic, ci trăirea în durata morală a existenţei pe care revelaţia o transcrie cu această para­doxală expresie.

Acum se deschid înţelesuri şi perspective largi ale Împărăţiei lui Dumnezeu, care este înlăuntrul nostru. Faptul că conştiinţa noastră are o faţă pururi întoarsă către Dumnezeu: a Căruia oglindă se face, ne explică posibilitatea asemănării, a desăvârşirii şi a îndumnezeirii. Pe de altă parte suntem botezaţi şi îmbrăcaţi în Hristos şi temple ale Duhului Sfânt, fiind nevoi­tori pe calea ascezei, a dreptei credinţe şi a bunei povăţuiri, am biruit trupul cu puterea Duhului, făcându-1 până la urmă din râvnitor al patimilor ascultător supus Duhului. De aici începe toată deosebirea cu privire la cele ale diferitelor mutări din lumea aceasta.

Sfinţii toţi s-au nevoit întins şi susţinut de a stinge patimile din trup - de a curăţi mintea şi inima de slava cea deşartă, sau pentru lepăda­rea de voia lor ca să facă „loc” lucrării Duhului Sfânt în: sufletul, mintea şi inima lor. Aşa, cele nevăzute de „dincolo” prindeau viaţa sufletu­lui şi chipul devenea asemănare, răzbind vălu­rile trupului, subţiindu-l, împrumutându-i însuşiri duhovniceşti, pentru mari faceri de bine şi fapte ale iubirii de oameni cum ar fi, de pildă, faptele de ajutor la distanţă ale Sfântului Nico­lae sau ale unor părinţi din pustia ascetică. E clar că atotprezent numai Dumnezeu în Treime în­chinat este şi ca atare numai El ştie necazurile şi nedreptăţile răbdate pretutindeni de robii Săi, care I se roagă de izbăvire. Dar, oricât de necre­zut s-ar părea, Dumnezeu mult iubeşte şi do­reşte să petreacă cu oamenii în inima 1or şi să-i pună unii pe alţii să-şi ajute pe căi naturale sau pe căi, supranaturale, El făcând totul prin mâi­nile sau prezenţa „văzută” a lor. De aceea, tru­pul cu cât este mai ascultător de Duh, cu atât e mai subţire şi devine din ce în ce o unealtă mai bună a lui Dumnezeu, „în mâna” iubirii Sale de oameni, şi rămâne ca atare şi după mutarea lor din lumea aceasta. Deci cele de pe urmă ale trăitorilor după Duh, care au realizat cel mai bine nevoinţa asemănării, trupul, deşi a ajuns neputincios, începe să iradieze viaţa cea lăuntri­că a sufletului până la măsuri de slavă dumnezeiasă. Un suflet luminat lăuntric acţionează asupra trupului, făcându-1 şi pe acesta luminos, chiar mai multă vreme, cum avem chipul stră­lucitor „ca fulgerul” al Sfântului Sisoe, când se muta acesta. Domnul Hristos era prezent, iar nevoitorul se lumina de lumina dumnezeiască de pe Tabor a Slavei Schimbări la faţă a Dom­nului. Nevoitorul se ruga să fie îngăduit să se mai pocăiască puţin „Tu mai ai nevoie de pocă­inţă, părinte?” ziseră cei din jurul său, iar el răspunse „cu adevărat încă n-am pus început bun” şi s-a săvârşit în dumneiască lumină. Poate că acesta a fost nevoitorul care 1-a deter­minat pe Sfântul Ioan Scărarul să spună că: „desăvârşirea e o prăpastie de smerenie”.

Dacă la sufletele celor trupeşti vin cu silnicie vameşii de tuci al unui cer de catran, sufletele drepţilor însă se trezesc înconjurate de făpturile luminii, de sfinţi şi cântarea cerească. Uimiţi de dumnezeiasca frumuseţe de care sunt atraşi şi înşişi străbătuţi, ca dintr-un extaz se strămută din cele de aici la veşnicele lăcaşuri în împărăţia lui Dumnezeu.

După dumnezeiasca iconomie trupurile lor pot primi în continuare harul tămăduirilor de boli, a izvorârii de mir, a ocrotirii de cetăţi şi alte haruri, ca o confirmare a iubirii de oameni a sfinţilor, activă şi după mutarea lor din trup. Atingerea în viaţă a nepătimirii, a izbăvirii de patimi prin focul smereniei şi conlucrarea Du­hului Sfânt, au ca urmare buna mireasmă şi ha­rul atingerii de un suflet îndumnezeit. Sfântul Serafim în serafica sa iubire de oameni pe care-i numea „bucuria mea” îi îndemna să vie cu necazurile şi la mormântul lui şi să i le spună, ca şi cum el ar fi de faţă; căci va mijloci la Dum­nezeu pentru alinarea lor.

Cu aceste date, înţelese, începe să se facă lu­mină în problema fundamentală pentru tot omul: mântuirea. Adevărat că în Hristos „în dar suntem mântuiţi”: însă darul mântuirii câştigat de jertfa lui Hristos ni-l însuşim cu mare nevo­inţă, vreme de-o viaţă. Niciodată nu putem zice pe pământ „de acum suntem mântuiţi, pentru că încă zicând aşa ne împiedicăm şi cădem”.

Îngerii duceau la cer sufletul Sfântului Maca­rie. În văzduh îl întâmpinau şi viclenii diavoli şi ziceau: „Ai scăpat de noi, Macarie” şi el răspun­de: „încă nu am scăpat, ci îmi mai trebuie ceva”, şi intrând pe uşile raiului s-a întors către ei zicându-le: „Acum am scăpat de voi!”

Această întoarcere a sufletului în Rai - aceasta este mântuirea, pentru dobândirea ei „ştiind Cui credem”, punem toată osteneala şi fizic şi cu mintea, cerem ajutorul lui Dumnezeu şi punem toată viaţa înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne-a chemat şi ne-a ales din lume. Faptul că se nasc contemporani, în ace­eaşi vreme, o serie de oameni, că aceştia se întâlnesc şi se angajează împreună la un anumit mod de viaţă, că cei mai încercaţi îi ajută pe cei­lalţi nu e nicidecum un fapt întâmplător, ci un fapt cu tâlc şi orânduire dumnezeiască. Dacă modul de mutare al unuia dintre noi ne-a pus pe toţi pe gânduri şi de aici am înţeles (unele) taine ale vieţii şi ale morţii e limpede că aceasta e cu dumnezeiască rânduire, spre folosul tutu­ror. Nevăzut, Durnnezeu este cu noi, ne are de grijă şi ne învaţă. Ca atare noi reînnoim făgădu­inţele noastre, limpezindu-ne alergarea.

Toţi termenii „grei” folosiţi până aici ne sunt daţi în diferite porunci, de a ne ocupa în mod practic de ei. Totul începe de la ceva uşor, posi­bil şi neînmsemnat, dar duce cu anii, cu stăruinţă şi cu dragoste, până la culmi de lumină dumne­zeiască. De pildă: Asemănarea (cu Dumnezeu) este nevoinţa îndumnezeirii care se adună în suflet, cu migală, câştigând prilej după prilej, comportare după Duhul Sfânt, sau după cum ar face Domnul Iisus, şi nu după omul sau du­pă patima din noi. Patimile slăbesc cu postul şi cu rugăciunea neîncetată, se ard cu smerenia cea din ascultare şi cu a ţine în conştiinţă pe Celălalt, pe Cel bun.

Lepădarea de sine - crucea firii pământeşti cea din fiecare zi şi condiţia fundamentală a urmării lui Hristos - e cheia câştigării prilejuri­lor de îmbogăţire în Dumnezeu. Căci ne lepă­dăm de voia noastră pe toate cărările, ca să facem „loc” lucrării Duhului Sfânt în noi, care se roagă „negrăit” pentru noi şi lucrează mân­tuirea noastră în anii vieţii.

Îndeplinind cu convingere şi cu dragoste această condiţie fundamentală cerută de Dom­nul Iisus - a lepădării de sine, în scurtă vreme pricepem că pe El Îl câştigăm, câştigând prile­jurile, şi câştigăm totodată şi desprinderea noastră de trupul patimilor şi de „lume”, după cuvântul unei preasfinţite feţe care zice că: oricât de paradoxal ni s-ar părea, pentru aceasta ne-am născut în lumea aceasta „ca să învăţăm a ne desprinde de ea”.

Desprinderea deci, nu prinderea sau împrin­derea.

Putem şi şti în ce măsură suntem pe cale, în adevăr şi în viaţă - semnul e măsura smereniei - când Atotprezenţa lui Dumnezeu în Treime în­chinat devine un fapt de conştiinţă şi de trăire a noastră chiar şi între mărunţişurile de toate zi­lele. Sentimentul şi conştiinţa trăirii dogmatice a lui Dumnezeu ca Atotprezent: „Aici eram, dar dacă nu M-ai chemat?”, ne curăţeşte inima până la măsuri de trăire mistică şi vedere dum­nezeiască.

În altă ordine de idei, trăirea în prezenţa vie a lui Dumnezeu Iisus ne aduce şi alte daruri; ne uneşte duhovniceşte cu toţi nevoitorii care mai înainte de noi au dobândit mântuirea şi le câşti­găm şi rugăciunile şi rudenia lor duhovnicească.

Gândindu-L şi trăindu-L pe Dumnezeu viu şi de faţă, devenim din ce în ce mai odihnitori de Dumnezeu în inimile noastre.                          Ochiul conştiinţei se deschide la noi lumini, mintea se luminează de har şi primim, din vreme în vreme, încă de aici evidenţa vieţii celuilalt tărâm al existenţei.

Aprinşi de pofte contrafirii, oamenii îşi prăpădesc sămânţa şi vlaga şi îşi pustiesc neamul.                 (Pr. Arsenie Boca)

Pravila albă

Adică o dare pe faţă a unor stări de lucruri privitoare la căsătorie şi în afara ei, dimpreună cu urmările ei, în cea mai mare parte necazuri fără întrerupere şi rânduiala de urmat pentru cine vrea să creadă şi să nu ajungă la acestea.

Adunate din lacrimile credincioşilor la masa sfintei spovedanii.

*

Cel căzut între tâlhari a fost încredinţat Bi­sericii, ca slujitorii ei să poarte grijă de dânsul, spălându-i rănile cu vin şi turnându-i untde­lemn - adică Pocăinţa care-i aspră ca vinul pe rană şi împărtăşirea harului celor şapte Sfinte Taine, izvorând acestea din Hristos, Pomul Vie­ţtii, ca un untdelemn ce unge rănile omului şi-1 tămăduieşte pe deplin.

Căderea între tâlhari este căderea firii ome­neşti din Rai în lumea aceasta, iar căderea este de la desăvârşire - căci îndată după cădere, „îndată după călcarea poruncii s-a făcut în om străvezie şi arătată asemănarea cu dobitoacele necuvân­tătoare. Căci trebuia, după ce s-a acoperit stră­lucirea minţii, ca firea oamenilor să fie chinuită pe dreptate de însuşirile dobitoacelor”, până ce omul îşi va veni întru cunoştinţa de sine şi la simţirea măreţiei sale de făptură cerească.

Astfel, o însuşire prin care omul se aseamănă dobitoacelor este şi înmulţirea. Chipul cunoscut al naşterii trupurilor a venit omului tocmai din pricina căderii, din neascultare. Căci ar fi fost cu putinţă şi un alt chip de înmulţire, nepătimaş şi nepăcătos.

Când însă a păcătuit Adam, urma să moară şi să se stingă omul din zidire. Dumnezeu însă văzând peste toate veacurile, că mulţi au să se întoarcă din dobitocie, l-a osândit la calea naşte­rii trupeşti, care constă din pătimire şi păcat- păcatul avându-şi porneala în patimi şi plăceri, sau poftă pentru acest chip de naşteri, ca într-o lege de pedeapsă dată firii. Firea şi voinţa au fost legate într-o înlănţuire rea. Căci cu cât se silea firea să dăinuiască în viaţa aceasta prin naşteri, cu atât se strângea pe sine-şi mai mult în lanţul legii păcatului, sporindu-se şi moartea. I s-a dat deci omului pedeapsă să se lupte cu moartea de care se atinsese cu voia.

Dorul după Dumnezeu s-a întors în poftă pătimaşă pentru trup, mintea (întunecân- du-se) s-a întors de la vederile lui Dumnezeu căzând în hăţişurile simţurilor, care se lipesc de plăcere ca de bine şi fug de durere ca de rău. În plăcere e momeala cu care „hoţul” (diavolul) amăgeşte pe om să coboare din Ierusalim în Ierihon.

Pe drumul acestei pogorâri, toate puterile, începătoriile, şi stăpâniile cele din văzduhuri, ca un puhoi (se) sileau să intre pe întrecute în partea pătimitoare a firii, adică în poftă şi iuţime şi să le povârnească în contra firii (Cor. 2,15). Voinţa i-a întors-o ca să vrea numai ispita vicleanului: plăcerea şi să ocolească povara naşterii de fii ca pe o durere. Căci a fost pândit omul şi în latura sfatului minţii şi a liberei voinţe. Ea ­(mintea), care odinioară avea darul de a vedea pe Dumnezeu într-însa, (avea văzând pe Dumnezeu într-însa), acum e „templu al idolilor, având în loc de un singur Dumnezeu, multe chipuri ale patimilor necurate.” Mintea nemaidepănând în sine vederea de Dumnezeu, a intrat în robia stăpânitorului lumii acesteia (diavolul) care a încâlcit-o în înfăţişările celor supuse simţurilor. Ca una ce avea să sălăşluiască într-însa pe Dumne­zeu, ea (mintea) - fiind o putere arzătoare, care încă este foc - acum născoceşte şi aprinde plăcerile, ea însăşi fiind reţinută astfel în legătura pătima­şă cu simţurile. Şi iată aşa, furişându-se în sfa­tul minţii legea păcatului, care este plăcerea simţurilor, pentru care s-a şi hotărât moartea trupului; de atunci mintea multora dă numai sfaturi împotriva firii,sau sfaturi fără-de-legi.

„Foc de ocară este legea trupului, iar lumina lui este îmboldirea prin deprinderea patimilor potrivit cu această lege de ocară; şi pară de ocară este arderea când lucră patimile, sau, pe scurt: focul de ocară este păcatul; lumina de ocară - deprinderea păcatului, iar flacără - lucrarea (păcatului). Prin urmare, nu se cade minţii să se încălzească la focul acesta, nici să se lumineze cu, lumina aceasta, nici să se ardă cu această fla­cără. Căci ceea ce pentru simţuri este lumină şi plăcere, pentru minte (pentru suflet) este adânc de întuneric.”

„Simţurile nu sunt în stare decât de rătăcire şi nu aprind decât stricăciunea trupu-rilor, iar mintea împinsă în acestea este nu numai contra firii ci şi împotriva lui Dumnezeu”. Iar mintea fiind biruită de simţuri şi de poftele împotriva firii, prin care lucrează toată puterea vrăjma­şului, „fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împo­triva lui Dumnezeu” (Rom. 8,7), ce sfaturi poate să dea decât sfaturile tâlharilor (dracilor) care căsăpesc pe aceia care coboară din Ierusalim în Ierihon: copiii ce vin în lumea aceasta?

Prăpădul adus de patimi: aprinşi de pofte contra firii, oamenii îşi prăpădesc sămânţa şi vlaga şi îşi pustiesc neamul.

Mai departe să schimbăm puţin cuvintele.

Ştiinţa medicinei printre multele sale învăţăminte o are şi pe aceasta: a băgat de seamă că toate ţesuturile omului se pot drege, adică se tămăduiesc, numai celula nervoasă odată atinsă, nu se mai drege niciodată; lucrul ei se opreşte fulgerător.

Celula nervoasă să o asemănăm cu un ghem de la care pleacă fire în toate părţile trupului cu rost : de „telefoane”. Creierul ar fi ghemul: cel mai mare, sau „centrala telefonică”, prin care sufletul primeşte veştile şi trimite hotărârile sale tuturor „creieraşilor” mai mici, celule ner­voase împărţite în tot trupul: Prin şira spinării duc mii de „fire telefonice” la creier. Prin creier lucrează mintea asupra trupului, care (mintea) este parte a sufletului şi nu a trupului.

Şi dovedeşte ştiinţa că desfrânarea, sau risi­pirea în orice fel, omoară milioane de celule nervoase: Iată cum: în tot trupul, dar mai ales în 7 locuri, izvorăşte un fel de putere, foarte-foarte trebuincioasă pentru bunăstarea întregului om trupesc: Aceasta e vlaga de viaţă între cele 7 izvoare de vlagă, printre cele mai puternice este şi izvorul ce înmugureşte sămânţa de om. Când omul se ţine după desfrânare, robit de spurcata ei plăcere, izvorul nu mai poate dovedi să verse şi înlăuntru, în sânge, partea de vlagă neapărat trebuincioasă, pentru că tot lucrul izvorului este „tâlhărit” în afară.

Acum, dacă de pe urma năravului desfrână­rii scade puterea izvorului de a mai vărsa în sânge felul său de vlagă, scăderea aceasta de putere aduce moartea a milioane de celule nervoase.  Căci toate celelalte ţesuturi din om pot răbda de foame sau pot lucra cu schimbul, sau se topesc pentru a se face de mâncare celorlalte iar la vreme potrivită, iarăşi se înmulţesc la loc. Numai celula nervoasă, odată, omorâtă de foame, nu mai învie niciodată. Singură celula nervoasă nu rabdă de foame şi moare pentru totdeauna. Iar mâncarea ei este această vlagă a celor 7 izvoare.

Acum suntem pe cale de a înţelege ce se întâmplă cu mulţi care slăbesc la minte văzând cu ochii. Şcolarii, de unde la început învăţau bine, acum de când cu onania le slăbeşte: mintea şi trebuie să părăsească şcoala. Dar la năravul lor mai este cineva răspunzător, să nu ne grăbim.

Iată pe nume câteva feluri de patimi prin care îşi prăpădesc oamenii sămânţa şi vlaga, aprinşi de pofte contra firii:

Prăpădul adus de patimi:

1) Onania sau malahia,

2) Curvia,

3) Sodomia(homosexualitatea),

4) Bestialitatea (cu animalele).

­Iar în căsătoria legitimă:

1) Desfrânarea;

2) Fereala de zămislire (evitarea de a concepe copiii);

3) Crima de avort;

4) Preacurvia;

5) Necurăţia;

6) Nesocotirea vremurilor oprite;

7) Alte nenumite spurcăciuni.

Dar ce e atunci după fire? Numai şi numai zămislirea pruncilor.

Căsătoria e o Taină dintre cele 7, tocmai pen­tru ca să nu se îngăduie într-însa atâtea şerpării de fără-de-legi, încât în zilele-noastre trebuie să strigăm amarnic: Ridicaţi căsătoria din desfrânare măcar la rânduiala dobitoacelor! Binecuvântarea lui Dunnezeu nu s-a dat fărădelegilor! E chiar aşa de greu de înţeles?

Dar zic unii: - Nu putem fi şi fără binecuvân­tarea lui Dumnezeu?.

Iertaţi de întrebare: - Unde? În iad?

Dar pentru cine nu a vrut să înţeleagă, nici Dumnezeu nu a avut ce să zică decât aceasta: „Cine este nedrept, să nedreptăţească mai departe; cine este spurcat, să se spurce şi mai greu; cine e drept, să facă dreptate şi mai departe; cine este sfânt, să se sfinţească şi mai mult. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui” (Apocalipsa 22,11-12).

Şi mai zice ştiinţa că tot omul a venit în lume cu un anumit număr de celule nervoase. Prin faptele lui cele de desfrânare pierde din ele un anumit număr de celule, mai mic sau mai mare. Şi precum peste toate fără-de-legile atârnă le­gile, aşa şi peste viaţa desfrânatului: i se scriu faptele în sămânţă. Iar cum copilul este îmbina­rea celor doi părinţi, a celor patru bunici, a celor opt străbunici, a celor şaisprezece stră-străbu­nici; asta e moştenirea în sus care se numără până la al patrulea neam, dar şi ceilalţi din îna­intaşi îşi dau partea lor de zestre, însă din ce în ce mai mică. Deci ne putem da seama câte au de suferit (ispăşit) copiii din greşelile părinţilor. Şi ce moştenesc?! Forma şi întocmirea trupului pre­cum şi numărul de celule nervoase pe care îl aveau părinţii când au chemat copilul pe lume.

De la numărul şi sănătatea acestui număr (de celule) atârnă multe pentru viaţa copilului venit în lume. Sau mai pe înţeles: un copil are scris în sine toate înclinările unui mare număr de părinţi, atât cele bune, cât şi cele rele: jumă­tate de la cei doi părinţi, a patra-parte de la cei patru bunici, a opta parte de la cei opt străbu­nici şi aşa mai departe.

Acum, din toate înclinările acestea vor veni la arătare mai întâi cele mai puternice, de la pă­rinţi apropiaţi, dar pot veni la arătare şi porniri de la moşi şi strămoşi, atunci când împrejurările din afară sau tocmirea sănătăţii dinlăuntru în­lesneşte ca să se arate şi moşteniri îndepărtate.

Firea ţine la sănătate, de aceea moştenirii bolnave de la un părinte îi sare în ajutor cu par­tea sănătoasă a celuilalt, dar neputinţa o poartă totuşi nearătată în cojoc (trupul).

Înclinărilor acestora să le zicem grâu şi ne­ghină, şi vom pricepe cum în copii se arată şi sămânţa celui rău, care va trebui să o răbdăm până la seceriş, fiindcă semănătorii, lucrătorii şi iconomii Tainelor au mai şi dormit, încât acum vedem cam multă neghină în ţarina aceasta. Iar somnul de care e vorba e adormirea străjii minţii, toropeala, împătimirile fărădelegilor. „Omul vrăjmaş”, diavolul, a strecuratat în firea omeneas­că din neam în neam tot mai multă neghină, sau sămânţă drăcească a fărădelegilor.

Dar nu numai patima desfrânării omoară grăuncioara nervoasă, ci toate patimile. Mânia aprinsă, durerea peste măsură pentru o dra­goste pământească la câţi nu le-a făcut sânge rău şi nu i-a pălit guta?

Dărâmarea cea mai cumplită însă vine din patima beţiei. Otrava băuturii, pe lângă (amorţirea), arderea şi distrugerea tuturor nervilor, îi strică şi sămânţa toată într-un chip nemaivăzut, după cum mărturiseşte ştiinţa. Iar dacă cineva cheamă copiii la viaţă în starea aceasta de beţie, peste bietul copil atârnă necaz mare, necaz greu, boala îndrăcirii. Căci oriunde este, dărâmătură mai mare, vine şi puterea cea rea, diavolul, ca la o ispravă a sa, arătându-se prin chinuirea ce o face copilului nevinovat.

Aşa se face că vedem nesfârşitul şir de ur­maşi nenorociţi, orbi, şchiopi, (curvari, beţivi, bătăuşi, hoţi n.ed.), uscaţi sau putrezind de vii, alţii strâmbi în tot felul şi chipul şi mai greu ca toate chinuiţi de draci. Iar alţii, în ce priveşte mintea, porniţi cu totul de mici spre rele, şi când vor fi mai mari azvârlind în părinţi şi în Dumnezeu şi sfârşind-şi viaţa năprasnic.

Mare dărâmare în firea omenească. Acestea sunt fărădelegile în chip de om, ce plângând strigă vinovăţiile părinţilor şi dor durere mare în toate părţile.

Iar dacă vreţi, singura scăpare sigură este de a nu ajunge aici. Este cale care însă n-are fărădelegi - Taina Cununiei. Asta e toată taina şi cursul ei.

Ori, aceştia sunt „pruncii născuţi din somnul necurat, martori ai nelegiuirii părinţilor, când stai şi cercetezi” (Înţelepciunea 4, 6). Legea atotputerni­că ce întoarce faptele oamenilor în braţele lor o strigă Sfânta Carte în fiecare veac de oameni: „Fiii desfrânaţilor nu vor avea desăvârşire, şi să­mânţa ieşită din patul nelegiuit se va stinge, că de vor trăi şi vor avea viaţa lungă, nu vor fi de nici-o treabă şi necinstite vor fi bătrâneţile lor cele mai de pe urmă, iar de vor muri de timpuriu :vor fi fără de nădejde şi fără de mângâiere în ziua judecăţii.Că neamul celui nedrept are groaznic sfârşit” (Înt: lui Solomon.3,16-19). „Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu râvnitor, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine până la al treilea şi al patrulea neam şi Mă milostivesc până la al miilea neam, către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele” (Ieşirea 20, 5-6).

Dar milostivirea lui Dumnezeu, care nu de bunăvoie umileşte şi pedepseşte pe fiii oameni­lor (Pl. lui Ieremia 3,33), aduce în câte unii încli­nările bune ale străbunilor şi copilul, de mic, ajunge să facă deosebirea între bine şi rău. Des­pre aceştia zice Dumnezeu: „Un copil care vă­zând păcatele; văzând toate câte le-a făcut tatăl său, el se păzeşte şi nu face nimic asemenea;… acest om nu va muri pentru nedreptăţile părintelui său, ci în veci va trăi, pentru că fiul a făcut ceea ce era drept şi legiuit şi toate Iegiuirile Mele le-a ţinut şi le-a îm­plinit, de aceea va trăi” (Iezec.18,14-19; 17,19).

Ridicarea căsătoriei din desfrânare la înălţi­mea de Taină este singura stavilă în calea pustiirii.

Iată cât de cât înţeleasă sporirea (nelegiuirii) pustiirii ce se lucră în ascuns în firea fiecărui rând de oameni, care acum, în zilele noastre, s-a arătat în afară, cu urgie mare. Căci: „De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi? Nu oare de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre?” (Iacob 4,1).

Cine va opri prăpădul pustiirii? - „Fără Mine nu puteţi face nimic (bun)!” (Ioan 15,5). Prăpădul pustiirii nu se va opri până când nu vor scoate oamenii desfrânarea din inimile lor şi vor şti de Dumnezeu (Osea 4, 1-10). „Cei ce se ţin de trup, poftesc (cugetă) cele trupeşti iar cei ce se ţin de Duh, cele duhovniceşti. Căci cugetul trupului este moarte, iar cugetul Duhului este viaţă şi pace. Pentru că cu­getul trupului vrăjmăşie este împotriva lui Dumne­zeu, fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate. De aceea, cei ce sunt în trup (în curvie) nu pot să placă lui Dumnezeu.” (Rom. 8, 5-8).

Cei ce sunt ai lui Hristos, trupul şi 1-au răs­tignit împreună cu poftele. „Nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup. Căci dacă veţi trăi potrivit trupului, veţi muri, iar dacă ucideţi cu Duhul poftele trupului, veţi fi vii. Fiindcă toţi câţi cu Duhul lui Dumnezeu se poartă, aceştia fiii lui Dumnezeu sunt.” (Romani 8,12-14). „Căci aceasta este voia lui Dumnezeu: sfinţirea voastră, a vă feri voi de toată desfrânarea. Să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul său întru sfinţenie, în curăţenie şi cinste, nu în patima poftelor, cum fac necredincioşii, care nu cunosc pe Dumnezeu… Că nu ne-a chemat Dumnezeu la necurăţie, ci spre sfinţenie” (1 Tes. 4,3-7).

Pe vremea Sfântului Apostol Pavel încă sufla urgie mare, mai ales peste creştini. De aceea mulăi îşi luau cu de la sine sfat sâ se înfrâneze desăvârşit în căsătorie, cu gând să fie gata ori­când de Sfânta Împărtăşanie şi de mărturisirea muceniciei. Sfântul Pavel, însă, socotind copiii mugurii căsătoriei, n-a îngăduit înfrânarea desăvârşită decât pentru vremurile de post şi rugăciune (I Corinteni 7,5). Socotind însă şi ne­voia ceasului de faţă, urgia vremii de atunci, le dă sfatul acesta: ,,Bine este pentru oricine să fie aşa cum se găseşte.Legat eşti de femeie,nu căuta desfacere.Dezlegat eşti de femeie,nu căuta femeie…Că de acum vremea s-a scurtat .Aşa  încât cei ce au femei, să fie ca şi cum nu ar avea…cei ce cumpără ca şi cum n-ar stăpâni şi cei ce se folosesc de la lumea aceasta,ca şi cum nu s-ar folosi de la ea.Căci faţa acestei lumi trece.”(Cor.7,25-40)

În zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare că „de acum vremea s-a scurtat”, cercetând firea durerilor, am aflat desfrânarea încleştând pe oameni şi lucrându-le de zor dărâmarea în întinderea şi în adâncimea ei. Iar pe de altă parte preoţii vremurilor noastre n-au mai urmărit-o ca pe un păcat şi ca atare să o măture afară din Taina lui Dumnezeu, adică din căsătoria creştinilor.Aşa se face că, „lipsind Preotului cunoştinţa legii şi bătrânului sfatul” (Iezechiel 7;26), oamenii orbecăie în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-a întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni,  în care dorm liniştiţi somnul primejdiei, de bună credin­ţă că aceea, (desfrânarea între soţi), nu-i păcat.

Dar fiind rânduit să văd şi să ascult mereu durerile oamenilor, care le vin de pe urma păca­telor şi a lipsei de sfat, şi ajungând adesea una cu durerea lor, într-o zi, slujind Sfânta Liturghie, şi rugându-mă „pentru pacea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici”, aud deodată în urechea dinlăuntru înfruntarea amarnică: „Nu te ruga de Mine să le dau pace, roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările, dacă vor să mai vadă pace pe pământ”!

Şi am înţeles pe urmă multe lucruri…Drept aceea, ca un ascultător poruncii, trebuie să strig cuvântul Scripturii ca o strigare de alarmă că:

„Dumnezeu vesteşte acum pe oameni, ca toţi, de pretutindeni, să se pocăiască” (Fapte 17,30). Adică să vină la viaţă curată, după învăţătura drept măritoare a Bisericii 1ui Hristos, iar când vremea le-o va cere, să le mărturisească cu preţul vieţii, netemându-se de moarte.

În alt fel nu se poate ridica o stavilă pustiirii ce se întinde peste bieţii oameni. Iar ridicarea stavilei este ridicarea căsătoriei din desfrânare, la înălţimea de Taină, între cele 7 Sfinte Taine, tocmai ca oamenii să nu îngăduie într-însa mul­ţimea şerpăriilor fărădelegilor.

Iubirea desfrânării însă îi face pe oameni groşi la minte şi obraz şi nu înţeleg cinstea. De aceea, mugurii căsătoriei lor, copiii îi dau pe părinţi cu capul de toţi pereţii şi prin purtările lor rele le azvârle cu copite în obraz; iar la rân­dul lor îndoit vor lua şi ei de la copiii lor.

Lămurit că lucrurile nu merg bine!

Nu fără înţeles „a fost chemat la nuntă şi Iisus, cu ucenicii Săi” (Ioan 2,2), ci ca să pricepem că la nuntă se face prima minune dumnezeias­că, spre bine. Numai după întocmirea căsătoriei după Hristos, care este mintea desăvârşită stăpână pe patimi, se pot scoate afară înclinările rele din fire şi să nu mai fie date moştenire în osteneli spo­rite din neam în neam şi să chinuiască pe oameni.

Iar viaţa curată a căsătoriei, după cinstea ei de Taină, este aceasta:

1. Binecuvântată este numai rodirea (sădirea) de copii; tot ce este în afară de rostul acesta, în privinţa trupească, este desfrânare şi păcat şi să nu se mai facă.

2. Vremi îngăduite pentru chemarea copiilor sunt numai zilele între posturi, însă numai dacă amândoi soţii sunt învoiţi : pentru rostul sădirii de copii;

3. Vremi oprite sunt acestea.

- cele patru posturi de peste an;

- cele trei zile de post pe săptămână: luni, miercuri şi vineri.

- sărbătorile şi zilele asupra sărbătorilor;^,

- vremea necurăţiei

-vremea de slăbiciune sau de boală a unuia din soţi;

- vremurile de tulburări şi războaie, precum şi orice vreme după acestea, pentru cei ce au luat parte la ele;

4. Vremea oprită cu mare asprime este toată vremea sarcini, precum şi toată vremea alăptării.

5. Cei ce se dovedese neroditori, să se înţe­leagă la petrecerea frăţească, evitând păcatul;

6. De la încetarea semnelor femeii, încetează şi datoria căsătoriei, a chemării de copii.

7. Urmând acestea nu se mai întâmplă:

- crime de avort;

- blestemăţia ferelii;

- fărădelegea desfrânării - şi alte spurcăciuni.

Iată cu ce rânduială să fie soţii de un înţeles. De ce aşa? Iată lămuriri:

1. 0 căsătorie creştină nu este cu putinţă decât între creştini convinşi.

Necredincioşii în Dumnezeu nu pot avea parte de Taina lui Dumnezeu, în care nu cred. Până când cineva este înafara credinţei creştine dreptmăritoare, tot ce face e păcat şi păcatul îi este lege. Cu necredincioşii nu e cu putinţă viaţă curată. Prin răbdarea chinuirii de la ei, pot fi bi­ruiţi de Dumnezeu şi înviaţi din moartea în care trăiesc. Căci câtă vreme sunt numai trup, sunt printre cei morţi şi când află despre Dumnezeu şi suflet învie din morţi şi încep pocăinţa.

Ajutaţi-le, răbdând toate de la ei, dar împo­trivindu-vă păcatului, chiar dacă ar fi aceasta o mucenicie continuă, neîntreruptă. Deci:„Femeia să se teamă de bărbat” când Hristos este capul bărbatului (Efeseni 5, 22-24; 1 Corirtteni 11,3), dar când capul lui este păcatul şi ,,dumnezeul lui e stomacul”, nu are ce sfat de mântuire lua de la dân-sul. Fără Hristos e mort, iar sfatul morţilor duce sigur la moarte; acolo să nu mer­geţi. De morţi, să nu aveţi frică. De cei ce nu se tem de Dumnezeu, nici vouă să nu vă fie teamă. Toată teama să vă fie de păcat, căci pe aceasta au avut-o şi Sfinţii.

De aceea sunt opriţi de la căsătorie următoa­rele categorii de oameni:

1. a. Nebunii; b. Îndrăciţi; c. Băutorii; d. Sla­bii de minte şi cei cu boli lumeşti.

2. Rudeniile de sânge până la gradul opt. (Verii de-al IV-lea grad îi îngăduie pravila bise­ricească, dar am văzut şi la depărtarea asta co­pii însemnaţi cu păcatul amestecării de sânge şi cu sănătatea zdruncinată pentru totdeauna).

3. Cei prea deosebiţi cu vârsta. Depărtarea cea mai mare ce poate fi îngăduită este de şapte ani. Ce trece peste aceasta dovedeşte patima des­frânării care se răzbună. Văduvii să ia văduve.

4. Vârsta îngăduită pentru fete: de la 18-20 ani, iar pentru băieţi spre 25 de ani. Adică o vârstă la care să preceapă pe ce cale merg şi cum trebuie să meargă. Şi încă de ceva trebuie să se aştepte o vârstă mai mărişoară: ca să se vadă pe cât e cu putinţă toate înclinările dintre cei doi tineri, care numai cu vârsta se arată. Aşa se în­tâmplă că înainte de căsătorie au o purtare, iar după o oarecare vreme răsar alte purtări (strică­ciuni), pentru care bucuros ai fi căutat tovarăşul vieţii în altă parte - urmarea e divorţul.

5. Căsătoriile făcute cu sfatul, cu sila părinţi­lor, care socoteau averea - patima lăcomiei - n-au dus la sfârşit bun. Averea, toată s-a împrăştiat.

6. Cercetaţi ce purtări au avut părinţii, cei patru bunici, străbunicii, căci aşchia nu sare departe de butuc (trunchi).

7. Nu începeţi căsătoria cu păcatul, că siliţi Taina lui Dumnezeu, şi-L veţi avea împotrivă. Până la cununia Bisericii, toţi sunt datori a păs­tra fecioria nestricată, şi fete şi băieţi. Celui ce crede în Dumnezeu şi ţine posturile şi are un duhovnic, îi este cu putinţă aceasta. Celuilalt (adică celui ce nu vrea să ţină seama de Dumne­zeu şi de legile Bisericii), nu i-a fost cu putinţă întâi, nu-i va fi nici pe urmă. De aceea, cei ce robesc la patimi trebuie să dovedească întâi depărtarea de toate patimile şi să ajungă la credinţa lucrătoare, apoi să întemeieze căsăto­rii, căci altfel numai înmulţesc răul în lume şi între oameni, mai osândind şi pe alţii împreună cu dânşii.

Căsătoria nu este o aprindere de trupuri, ci este chip al unirii sufletului cu Dumnezeu.

Dacă înainte de Hristos, Tobit (8,8) a zis cu­vântul: „Doamne, iată, iau pe această soră a mea, nu pentru împlinirea poftelor mele (curvie), ci o fac cu inimă curată, (ci într-adevăr ca femeie).

Cine, în vremea noastră mai crede aşa? Căsătoria nu este numai o aprindere de trupuri, iar unde este numai atâta vine ura şi face vrajbă! Nunta este mai mult decât aceasta, este chip al unirii sufletului cu Dumnezeu. De aceea nu­mai când cei doi soţi sunt uniţi cu sufletul în Dumnezeu, dăinuieşte şi unirea cea trupească şi aduce roade după Dumnezeu: copii curaţi, trăgători spre El.

Vremi oprite şi vremi îngăduite chemării pruncilor la viaţă

E oprită vremea posturilor şi a sărbătorilor.

Întâi e sufletul şi Dumnezeu, şi pe urmă tru­pul. Când poartă omul grijă de suflet, iese din pofta trupului, o stinge chiar, ca să poată primi Sfânta Înpărtăşanie, mâncarea sufletului, şi de care trebuie să se apropie tot creştinul măcar de patru ori pe an.

Postul e rânduit tocmai spre stingerea pofte­lor trupului. Câtă vreme omul nu iese din poftă nu se poate apropia de Dumnezeu. Copiii che­maţi la viaţă în sărbători sau în posturi, toţi poartă în ei semnele păcatelor părinteşti. Căci precum părinţii lor n-au ţinut seama de ziua Domnului, aşa nici copiii nu pot ţine seama de voia lui Dumnezeu şi de sfatul părinţilor.

E oprită vremea necurăţiei. Îu Legea veche, cei ce călcau legile şi rânduiala aceasta, erau omo­râţi cu pietre, pentru că pruncul ce se zămislea în vremea necurăţiei la ei (la israeliţi), avea înclinare spre lepră, fiind o ţară caldă, iar la noi va avea înclinări spre orice putrezire de viu.

E oprită vremea de tulburări şi războaie, pentru cei ce iau parte la ele, fiindcă în acestea li se zdruncină nervii şi au o pornire spre vărsare de sânge.

Apoi mai e ştiut că pruncul ce se va naşte, se va alătura părintelui mai slab ca să ţină cum­păna; se înţelege astfel de ce în rândul de copii de după războaie sunt mai mulţi băieţi şi moştenesc apucăturile războinice ale taţilor, dar şi zdrunci-narea lor nervoasă din vremea când i-au chemat la viaţă; se mai înţelege de aici şi de ce copiii aceştia vor face revoluţii şi vor sfârşi cam prost, ca unii ce vor fi mereu în stare de război cu ceilalţi oameni. De aceea, mai aşteaptă puţin până ce se mai liniştesc nervii şi nu mai ai vise tulburate cu spaime de război, că în starea aceasta nu poţi chema decât un băiat, care, şi din graba ta, poate apuca pe calea puşcăriei. Ia sfatul la vreme, că acesta face minuni!

E oprită cu mare asprime vremea sarcinii şi vremea alăptării

Iată pentru ce e oprită toată vremea sarcinii:

-o dată, pentru că nu mai are rost.

-apoi, pentru că toate simţurile celor doi pă­rinţi, dar mai ales ale mamei, prin care trece în vremea aceea, se întipăresc cu deosebire, în mugurele ce s-a plămădit. Deci iată o mare cheie a lucrurilor: precum au fost purtările şi toate simţămintele mamei în vremea celor nouă luni, aşa va fi şi moştenirea copilului ce se va naşte pe toată viaţa sa. Dacă părinţii i-au tulburat tocmirea cu fărădelegea desfrânării, aceasta se va întipării într-însu1 cu tărie mare. Iar când se va naşte, până nu ajunge să priceapă se va juca cu sora „de-a mirele cu mireasa sa”, şi încă de la şapte ani. Mai târziu va încerca la dobitoace sau se va deda la curvie cu mâna, pe urmă la curvie în toată regula, patimi care-i vor omorî milioane de celule nervoase. Şi de nu se va în­tâlni cu cineva care să-i cunoască boala, pe la vârsta căsătoriei ajunge în doaga nebuniei. Des­pre sporul la carte nici nu mai vorbesc, patima aceasta le tâmpeşte mintea, căci începe să se poată face de pe la 14 ani. Iar dacă nu i se dă de leac, nu lasă pe om nici la 70 de ani. Toate pati­mile slăbesc puterile de împotrivire ale sufle­tului, iar aceasta pustieşte şi trup şi suflet, pierzându-le pentru veşnicie. Cei ce pătimesc de aceasta, întâi să se tămăduiască apoi să se căsătorească.

Doctorii dau sfatul căsătoriei numaidecât, fără să socotească roada bolnavă ce vor chema-o pe lume să se chinuiască, şi peste toate, dacă aduc vreo roadă.

Prin urmare, înclinările pe care le-au avut părinţii în vremea sarcinii, acelea vor fi condu­cătoare în toată viaţa copilului ce vine. Acum e vremea cea mai scumpă de a îngriji de purtările viitoare ale copilului ce vine în lume, căci acum poţi semăna într-unsu1 înclinările unui sfânt, sau apucăturile unui tâlhar. Se roagă părinţii în vre­mea asta?, se împărtăşesc cu Sfintele Taine?, petrec cu dragoste de Dumnezeu?, aşa va fi şi toată viaţa copilului ce se va naşte şi nu vei avea bătaie de cap cu el că nu crede, că nu as­cultă şi umblă dupe rele. Întors, ştiţi cum e!

Dar şi vremea alăptării trebuie ţinută curată, că încă e legat de mamă şi de purtările ei. Apoi, nu poate rodi copil nou, pentru că nu-şi poate îm­părţi sângele în trei părţi şi toate să meargă bine: o parte cu laptele, alta pentru sine şi a treia par­te pentru cel de pe cale (adică copilul zămislit nou). Dacă aceştia sunt mai deşi decât îngăduie rânduiala aceasta, toţi sunt slabi şi nu-s de trai.

Dar de aici se mai înţelege ceva: că pe mă­sură ce s-a întărit desfrânarea în mădularele oamenilor, a scăzut şi puterea lor de apărare împotriva bolilor de tot felul, iar căzând în acestea, foarte greu se tămăduiesc, deşi mijloa­cele de vindecare ar fi din ce în ce mai bune. Orice fel de desfrânare e o putrezire înceată … ca gunoiul care arde mocnit… şi scurtează zi­lele oamenilor.

Luaţi aminte, că pentru osteneala părinţilor după voia lui Dumnezeu, Se milostiveşte spre copii şi-i binecuvintează cu daruri, precum În­suşi a zis: „până la al miilea neam” (Ieşirea 20,6) pentru cei ce-L iubesc pe El.

Despre soţii neroditori­

Înainte de căsătorie întrebaţi medicii cum staţi cu aceasta (cu rodirea sau nerodirea pântece-lui). Iar de nu aţi făcut-o până la căsătorie, întrebaţi-i ce se mai poate drege. De aici vă pot spune aceasta: se poate întâmpla ca amândoi soţii să fie roditori şi totuşi roade nu aduc. Ce să fie? Pe unul din soţi, cu deosebire pe bărbat, l-au ajuns faptele lui din tinereţe: era curvar, onanist, sau alt chip pătimaş, şi mult timp făcând fărăde­legile acelea, i-a slăbit frâna şi repede îi trece firea, înainte de clipa când s-ar fi deschis, tot pentru o clipă, mitrasul femeii pentru ca să-i primească sămânţa. Femeia nu are aşadar nici o descărcare. Bărbatul nu o mulţumeşte, i se face scârbă de el, încetul cu încetul se îmbolnăveşte, iar dacă se duce la doctori, aceştia cunoscând şi ei pricina, că n-au potrivire timpurilor, dau sfatul păcătos de a încerca cu altul, şi iată stricându-se o căsă­torie. Şi de unde începătura la toate acestea? Din păcatele tinereţilor, pe care atotputernicia şi rânduiala firii ţi le-a întors să ţi le duci în spate. Tinereţea se răzbună dacă nu a fost bună.

Iată de ce trebuie fecioria nestricată să o aibă şi feciorii.

Faceţi bine şi ţineţi post osteniţi-vă trupul să nu azvârle şi … este Dumnezeu, Care ajută pe toţi cel ce zice: „Doamne, ajută-ne!” Întări­ţi-vă cu Sfânta Împărtăşanie, şi nu se poate să nu se poată.

Iar dacă nu aţi făcut acestea şi aţi ajuns aici, (neroditori), plecaţi-vă puterii mai tari şi slujiţi pentru suflet. Căci tot ce se dovedeşte fără rost pentru Dumnezeu tulbură conştiinţa şi mărtu­riseşte că e păcat. Ajunşi aici să ţinem parte conştiinţei, ca să fim pe placul lui Dumnezeu şi să dobândim iertare.

Un sfat: să vă doriţi copii de la început, din tinereţe, până ce părinţii nu s-au hodorogit de grijile vieţii şi de alte păcate, căci sunt mai ageri şi de mai multă nădejde în viaţă. Copiii de la bătrâneţea părinţilor sunt mai stinşi, pare că lipseşte vlaga din ei şi duc o viaţă chinuită, pen­tru că au moştenit o zestre slăbită. Căci viaţa şi aşa este o cheltuire neîndurată, şi dacă mai e şi cu greşeli, le dai ca povară copiilor. Totuşi se poate ajunge până la 12 copii fără cusur, ceea ce va veni vremea să fie o datorie.

Urmând aşa (după sfaturile de mai sus) nu se mai întâmplă:

a). Crima de avort.

Crima de avort este mai mare decât simpla crimă, pentru că ea se face contra unui copil fără apărare. De aceea cere cap de mamă şi de tată. Sângele lor strigă la Cer RĂZBUNARE, şi puţini sunt cei ce scapă de această răzbunare.

Nenorocirile între oameni, războaiele, au şi rostul acesta de-a face dreptate acolo unde nu s-a făcut pocăinţă. „Să nu spurcaţi pământul pe care aveţi să trăiţi; căci sângele spurcă pământul şi pământul nu se poate curăţi de sângele vărsat pe el altminteri, decât cu sângele celui ce 1-a vărsat” (Numeri 35,33).

b). Blestemăţia ferelii de zămislire

Iată unde duce blestemăţia ferelii de zămis­lire: la îmbolnăvirea nervilor interni ai soţiei, care răspund cu un capăt în şale, încât femeia nu mai poate.ridica de jos nici un braţ de lemne şi nu mai poate merge. Vin durerile de stomac şi de rărunchi, şi acestea uşurează căpătarea diferitelor boli, care greu se mai vindecă, prin­tre care şi „poala albă”. Iar a treia supărare este că strică toată rânduiala dinlăuntrul femeii, şi ajunge desăvârşit neroditoare. Aşa se răzbună firea pentru fapta aceasta. De aceea nu trebuie să îndrăznească fetele a se gândi la căsătorie înainte de vârstă (de 18-20 de ani), când să fie în stare de a naşte copii. Sfatul greşit al părinţilor de a le căsători prea de tinere, cu soţi prea deosebiţi ca vârstă, îi face pe aceştia să se fe­rească de sarcină, neştiind urmările care sunt cu mult mai multe şi mari decât înşirai aici. Aşa se întâmplă că neamul celui fără de sfat, se stinge.

c). Fărădelegea desfrânării

Nu apăraţi desfrânarea că nu are nici o apă­rare. Ea nu întreţine, ci mai curând sau mai târ­ziu macină dragostea dintre soţi şi duce la ură şi răzbunare, ca orice păcat.

Alte lucruri de ştiut:

De la părinţi şi bunici se moşteneşte încli­narea de a crede sau a nu crede în Dumnezeu.

Văd oameni chinuindu-se, dar mai ales co­pii între a crede în Dumnezeu şi a nu crede. Lupta lor dintre bine şi rău, de multe ori e aşa de mare încât se tem să nu-şi piardă mintea. Iar ei dacă sunt copii, de unde vin chinurile aces­tea? De la părinţii şi bunicii care sunt într-însul (ca moştenire genetică). Se aflau între dânşii unii care credeau în Dumnezeu, şi alţii care cre­deau în cel rău. Se moşteneşte atât  îndeletnicirea de a crede în Dumnezeu precum se moşteneşte şi înclinarea de a nu crede.

Tot ce este sănătos în părinţi înclină spre Dumnezeu, iar tot ce este păcătos sau bolnav înclină spre începătorul răutăţii iar în copil se bat cap în cap aceste înclinări potrivnice. Dacă nu este cineva ca să-1 ajute în vremea lui de cumpănă, se poate întâmpla ca să fie biruită partea cea bună de cea rea, căci mai totdeauna împre­jurările (imboldurile) din afară aşa „ajută” - dacă însă are parte de un sfat la vreme, trece cu bine peste vremea chinuirii sale şi mai vede liniştea. Cunoască deci, că firea părintelui necredincios, atât cât a moştenit-o, trebuie să o biruie, lipindu-se de Dumnezeu, Care nu are de lepădat pe nimeni.

Unii ca aceştia trebuie să călătorească în viaţă cu foarte mare grijă şi să nu cadă de la poruncă la desfrânare, că se pot stârni la bătrâneţe gân­duri de hulire împotriva lui Dumnezeu, chiar în vremea rugăciunii şi gata, gata, să dea în deznădejde de mântuire. Mântuirea este, însă răbdând toate supărările acestea.

Iată de ce nu e bine nicidecum să-ţi dai copilul în casa necredinciosului, că e chinuire şi pentru el şi pentru umaşii lui, din neam în neam.

Erau multe şi mari pricinile pentru care trebuia un leac puternic ca acesta. Iată-l dat la îndemâna fiecăruia, tuturora: unora spre bucurie mare, altora spre supărare mare. Cei ce aţi păzit cu sfinţenie praviIa sfântă sfinţi-se-vor;şi cei ce au învăţat-o, vor şti ce să răspundă.(Înţel. lui  Solomon 6,10).

Pentru necredincioşi- după sfatul Părinţilor- n-am nici un cuânt, iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu.

Păstorul  îşi păzeşte oile… iar lupii îl găsesc de vină… nimic nou.

Cheamă însă din nou pe Iisus la nuntă… căci cei ce se pogoară în lumea aceasta (copiii), vin în vremea noastră peste măsură de răniţi, şi urmările cele mai grele abia de acum vin.

Iată de ce vine Iisus la nuntă şi nuntaşii la judecată.

Doamne, ajută-ne să facem voia Ta! Amin!

Orice fel de desfrânare e o putrezire înceată … ca gunoiul care arde mocnit… şi scurtează zilele oamenilor.                             (Pr. Arsenie Boca)

Despre copiii lepădaţi

Astăzi Irod s-a multiplicat; aproape că nu mai există familie în care Irod nu-şi ucide copiii. Doar puţini copii fugari mai scapă în Viaţă. Unde eşti Maica Domnului să scapi pe maica omului de pofta ucigaşă a lui Irod?

Altă durere pe care o aveţi voi, mamelor, ta­ţilor, sunt copiii lepădaţi. Acesta este un păcat strigător la cer. Este ucidere la mijloc, şi nu este cu nimic mai uşoară.

Ascultaţi toţi cu luare aminte: sângele lor cere răzbunare. De asemenea, nu vei avea mulţumire sufletească nici cu ceilalţi, ci numai plâns şi jale. Răzbunarea sângelui vărsat se face fără milă, ori ţi-i ia Dumnezeu şi pe ceilalţi copii, ori vor cere însuşi capul mamei.

Ştiţi bine că aceasta se întâmplă la multe mame ucigaşe atunci pe loc. Iar aceasta aşa se tocmeşte că atâta supărare vei avea în casă, că îţi pierzi cumpătul şi uiţi de marea milă a lui Dum­nezeu, ce o are cu toţi păcătoşii, şi se apropie diavolul de tine şi îţi bagă în cap gândul să-ţi iei lumea în cap şi să-ţi faci capătul. Acesta este glasul împotriva tuturor celor care fac aşa. Mare ispitire păţesc mamele care fac aşa, care au ucis copii. Iar dacă vrei să scapi tu şi ceilalţi copii, pe care i-ai făcut, trebuie să pui în loc tot atâţia copii, ai altor femei sărace şi să-i botezi, iar dacă nu ia-i şi botezaţi gata şi să îngrijeşti de dânşii ca de copiii tăi, cu îmbrăcăminte, cu încălţămin­te, făină, bani de şcoală, până ce sunt în stare să-şi câştige pâinea, şi ce scoţi din copiii tăi, aceea să iasă şi din aceia. Iar toate necazurile pe care le vei avea în vremea aceasta, fie pentru ei, fie de la ei, să le rabzi pe toate, nădăjduind în mila lui Dumnezeu, că îţi va ierta păcatul, căci prin răbdare ispăşeşti păcatul. Iar milostenia cu osteneală biruie înaintea judecăţii.

Acesta este un cuvânt de mângâiere pentru voi, dar faceţi întocmai căci faţă de Dumnezeu nu te poţi plăti cu minciuni. Şi-ţi va spune diavolul că ai dat destul, numai aşa, ca să te bage dator, ca să-i fii şi lui datornic, şi să nu-ţi plă­teşti faţă de Dumnezeu datoria. Şi să înveţi pe cele tinere să nu facă şi ele aşa cum ai făcut tu, pentru că tu ştii cu câtă înfrigurare pătimeşti în sufletul tău.

Vrei copii puţini, nu lăsa pe bărbatul tău să se atingă de tine. Însă, ca să puteţi face lucrul acesta, trebuie să vă înfrânaţi cu postul, iar eu zic cu foamea. Căci trupului acestuia de pe noi nu-i pasă, dacă ne bagă în focul iadului. De aceea, ar trebui ca nici nouă să nu ne pese de poftele lui, ci să le mai ucidem cu postul.

Te sfătuieşte bărbatul ca să ucizi copiii? Sfa­tul este ucigaş, nu-1 asculta, ci mai bine rabdă să fii alungată de la casa lui, şi Dumnezeu va ve­dea osteneala ta, şi nu te va părăsi, ci te va milui, de vei fi vrednică.

În toate acestea de până aici se încurcă oa­menii care nu postesc, căci aceştia sunt izbiţi de toate relele care de la stomac încep, iar eu vă spun că şi de la brâu în jos.

Prin urmare să vă pocăiţi şi să nu mai păcă­tuiţi. Să alergaţi la spovedanie curată şi la Sfânta Împărtăşanie, căci altfel nu vine ocrotirea lui Dumnezeu asupra voastră şi asupra avutu­lui vostru. Nu uitaţi, însă, că postul este poarta, iar patrafirul preotului este uşa. Iar, cu acestea vine ocrotirea vie a lui Dumnezeu, fără de care nu putem face nimic.

,,Mărturisi-voi, asupra mea, Domnului fărădele­gea mea, şi îndată Tu ai ridicat pedeapsa păcatului meu” (Psalmu131, 6). Asupra noastră atârnă pe­deapsa păcatului şi urmează să-1 ispăşim şi să-1 scoatem din obicei. „De aceea, toată sluga să se roage la vreme, chiar potop de ar veni să nu-1 poată potopi”. Vedeţi cum trebuie să vă fie aşe­zământul minţii, inimii şi trupului vostru cură­ţite? Căci Dumnezeu nu păzeşte trupul spurcat, inima şi mintea cu vicleşug, iar dacă ne îndrep­tăm, zilele se înseninează şi ne vom bucura.

Dacă veţi fi şi împlinitori, nu numai ascultă­tori, se vor urni necazurile din loc şi nici eu nu am bătut toaca la urechile surzilor. Mai sunt încă multe de dezbătut, cu ajutorul lui Dumne­zeu, dar nu se pot toate dintr-o dată, ci pe rând, şi cu cât le veţi auzi mai des cu atât le veţi ţine minte mai bine.

{Plata păcatelor părinţilor, izbeşte şi-n urmaşi}

Iată ce-i cu relele: ele vin pe capul oamenilor - şi uneori chiar pe cap - de pe urma păcatelor, ca plată, ca ispăşire şi ca hotar al păcatelor. Dar durerea cea mai mare, pedeapsa cea mai grea, e că plata păcatelor izbeşte şi-n urmaşi, până la al treilea şi al patrulea neam. Iată ce scrie la „A doua Lege” - Deuteronomul (cap. 5, 9-10): „Pe­depsesc păcatele părinţilor în copii, până la al treilea şi până la al patrulea neam, al celor ce Mă urăsc pe Mine. Şi fac milă până la al miilea neam celor ce mă iubesc pe Mine, şi păzesc poruncile Mele”.

Cele mai grele boli sunt bolile de nervi. Mor nervii şi te trezeşti slăbănog, tremurând sau nebun la casa de nebuni. Nu e o boală de moarte şi, odată instalată, n-are leac. Şi cine distruge nervii? Iată ce ne spun şi doctorii: beţia, desfrâ­narea cu bolile ei, mânia şi supărările peste măsură. Deci feriţi-vă de acestea, că ele omoară milioane de firişoare (celule) nervoase care nu se mai refac în veac. Toate ţesuturile se refac, afară de celula nervoasă.

Un tată pătimaş de acestea n-are urmaşi să­nătoşi, ba şi-n nepoţii şi strănepoţii săi se moşte­neşte ceva găunos, care la o întâmplare oarecare răbufneşte afară. E destul să se îmbete un tată o dată, ca să aibă, din beţia aceea, un urmaş cu boala copiilor - epileptic. E destul să-şi sperie soţia o dată, în vremea sarcinii, ca dintr-aceasta să se aleagă un copil nenorocit pe toată viaţa.

Aşa se răzbună păcatele părinţilor în bieţii copii, care nu au nici o vină şi nici un viitor. Spun acestea şi mai am de gând să mai spun, fiindcă prin regiunea aceasta -odini-oară capi­tala Daciei - acum se bea cel mai mult rachiu, de aceea aici sunt cei mai mulţi copii bolnavi de nervi - deşi oamenii pătimesc şi de alt rău mai mare: nu vor să aibă copii; (…).

Nouă, preoţilor, Iisus nu ne-a dat şi darul tă­măduirii minunate, cum îl avea El şi cum îl dă la puţini dintre Sfinţi, din vreme în vreme; ne-a dat însă un dar mai mare: al iertării păcatelor! Nu 1-a dat îngerilor, dar 1-a dat oamenilor.

Darul iertării păcatelor e mai mare decât da­rul minunilor, întrucât priveşte sufletul, pe când minunile privesc de obicei trupul. O iertare a sufletului, o curăţire a lui, uneori e o adevărată înviere din morţi, şi-i mai de preţ aceasta decât a tămădui un picior.

Fără darul minunilor între oameni ne putem mântui, dar fără darul preoţilor, al iertării păca­telor, nimeni nu se mântuieşte. Ce n-a dezlegat preotul pe pământ, aşa rămâne: nedezlegat nici în Cer (Matei 18, 18). Şi preotul nu te poate dez­lega dacă tu nu vii să-ţi mărturiseşti asupra ta păcatele tale. De asemenea, preotul nu te poate dezlega - ca oarecum cu sila - dacă nu-ţi dai în­suţi toată silinţa de a te dezlega de toate năra­vurile tale rele.

Iertarea păcatelor însemnează şi încetarea de a le mai face. Iertarea păcatelor nu înseamnă să le spovedeşti mereu şi să le iei iarăşi de la capăt şi iar să le spovedeşti şi iar să le iei de la capăt. Creştinismul mai e şi chestiune de refacere a voinţei. Preotului îi trebuie bunăvoinţa voastră ca să o facă voinţă, să o facă tărie de caracter, să o facă simţire de obraz.

Oamenii umblă după făcătorii de minuni, fie ei şi vrăjitori. Dar vă spun că minunea cea mai mare e învierea vieţii tale pe temelia ei, Iisus Hristos; e încreştinarea vieţii tale. Asta-i minu­nea cea mai mare -„înnoirea vieţii tale” - care ne stă cu adevărat la îndemână şi ni s-a dat nouă, preoţilor, poruncă: „Înviaţi pe cei morţi!” După învierea ta tânjeşte Iisus. Ce însemnează aceasta, n-ar putea să ţi-o spună nimeni mai bine decât înşişi cei ce au înviat din moarte sigură, ca dintr-un vis…

Oare de unde începe slăbănogirea (paralizia)?

De la socoteala trufaşă a minţii. I se pare ei că e mai bine să nu se conducă după Dumne­zeu, ci după capul ei, după păcat. Şi aşa dă omul drept în plata păcatului, ca şi cum ar da cu oiştea-n gard.

Tot minte slabă dovedesc şi aceia care nu vor să vină la ştergerea păcatelor, şi n-au de ce aştepta tămăduirea bolilor. Ajută şi doctorii, dar trebuie să-ţi curăţeşti întâi sufletul.

Dacă oamenii şi-ar potrivi purtările după poruncile lui Dumnezeu, şi nu după momeala păcatelor, ar preveni, ar ocoli toate pacostele necazurilor, dar aşa, drept în ele îşi sparg capul. Şi apoi umblă plângând… Lasă-te, frate, condus de un sfat dumnezeiesc, că de nu…, capul care nu ascultă… odată se sparge şi n-are cine ţi-1 lega!

Oare de ce vin oamenii aşa de în silă la spo­vedit? - Fiindcă ştiu că li se cere lepădarea de păcate; ori lor le plac păcatele mai mult decât înfrânarea de la ele.

E o poveste ştiută pretutindeni, totuşi o voi spune şi aici:

Ştiţi că sunt şerpi care sug laptele şi sunt vaci, care, odată supte de şarpe, aleargă nebune după şarpe să le sugă iarăşi. Şi aşa se întâmplă că vaca se apropie de înţărcat, dar de nărav nu se înţarcă şi se duce mereu la şarpe. Şarpele îi suge sângele, iar dacă nu-i prea vine, în sfârşit, o muşcă. Iată prostia de vacă osândită la moarte.

Dar şi prostia de om, tot la moarte-i osân­dită. Toată tinereţea ta o dai dracului şi vezi pe urmă că ai ales rău. Dar întrebarea este: dacă-ţi mai rămân zile să le dai lui Dumnezeu? Şi altă întrebare: dacă-ţi mai primeşte Dumnezeu o grămadă de cioburi, în loc de un vas frumos şi întreg cum puteai să fii? Aspre vorbe! Dar ăsta-i un răspuns la întrebarea: De ce nu vin oamenii la spovedit în primăvara şi vara vieţii lor? Pen­tru că îşi dau vlaga  s-o sugă şarpele!

«În toată lumea nu găseşti un lucru mai uşor de făcut decât păcatul. Şi iarăşi: nimic nu pri­cepe omul mai greu ca: „Ce e acela, păcatul”, când petrece în el. De aceea păcătuim cu uşu­rinţă, dar ne pocăim cu anevoie!» (Ilie Miniat, Didahii, pg. 113).

Altă pricină care te împiedică de la spoveda­nie e că judeci preoţii! Eşti nemulţumit de preot, iar de care ai fi mulţumit, ţi-e frică. La unul nu te lasă păcatele lui, la altul nu te lasă să mergi păcatele tale. (…)

Orice DUHOVNIC, indiferent de bogăţia, sărăcia, cultura mai puţină sau chiar şi sărăcia morală - este reprezentantul lui Dumnezeu, trimisul lui Dumnezeu şi credincioşii n-au nici un motiv de a-1 ocoli. Darul acesta, al preoţiei, e darul lui Dumnezeu şi e în funcţie de Dumne­zeu (atârnă de Dumnezeu), el nu e în atârnare de omul care-L reprezin-tă pe Dumnezeu. Prin glasul slugii Sale, (al preotului), Dumnezeu te iartă, fiindcă tu sub patrafir, în faţa Altarului, lui Dumnezeu te mărturiseşti. Nu de la tine se cer calităţile preotului; de la tine se cere căinţa din inimă şi voinţa de a te îndrepta.

Sunteţi nemulţumiţi de preoţi?

Dar voi, oare, ce-aţi făcut pentru preoţi, ca să fiţi mai mulţumiţi? Cerut-aţi de la Dumnezeu un copil măcar, pe care să-1 închinaţi slujirii lui Dumnezeu? Credeţi că vina o poartă numai ei, preoţii? Ei sunt fiii voştri! Cum i-aţi născut, aşa-i aveţi? Ce le găsiţi vină numai lor?

Vă trebuie preoţi mai buni? Naşteţi-i!!

Iată, vă spun că tot poporul este răspunzător că nu are slujitori mai străvezii spre Dumnezeu, mai ai Împărăţiei lui Dumnezeu!

Poporul îşi are în toate privinţele povăţuito­rii pe care îi merită.

Repet: Vă trebuie preoţi mai buni? Naşteţi-i!!

Nu mai staţi cu gânduri ucigaşe împotriva copiilor, că nu ştii în calea cărui mare dar de la Dumnezeu te-ai găsit împotrivă şi ai să dai seama. Naşteţi copii cu gândul să fie slujitori ai lui Dumnezeu între oameni!

Iată ce spune Scriptura în privinţa aceasta - (se întreabă proorocul):

,,Oare nu i-a făcut El ca să fie o singură făptură cu trup şi suflet? Şi această făptură întrunită (uni­tatea căsătoriei) la ce năzuieşte ea? Odrasle pentru Dumnezeu!” (Maleahi 2,15).

Aceasta e pretenţia lui Dumnezeu de la căsă­torie şi după atare roade tânjiţi şi voi, băgând însă vină roadelor pe care le-aţi dat (copiilor voştri - preoţii).

Tămăduirea slăbănogiei neamului, de aici începe! Asta i-ar fi iertarea!

Nu mai staţi cu gânduri ucigaşe împotriva copiilor!