luni, 13 aprilie 2015

Arsenie Boca partea 10


Arsenie
Ierarhia cerească
după Dionisie Areopagitul
Prima triadă (cea mai aproape de Dumnezeu)
1. Tronarile (sau Scaunele)
2. Heruvimii (cei cu ochi mulţi)
3. Serafimii (cei cu câte şase aripi)
A doua triadă
1 . Începătoriile
2. Puterile
3. Stăpâniile
A treia triadă
1. Domniile
2. Arhanghelii
3. Îngerii
De toate nouă cete îngereşti. Ceata a doua, a lui Lucifer, a căzut. Locul ei se întregeşte cu preoţii şi călugării care grijesc de mântuirea lor.
Maicii Teoctista bolnavă
Suferinţa acceptată, smerită, face din lazării acestei lumi un lazăr din sânul lui Avraam încă din lumea aceasta.
Numai când vei ieşi din trup şi când va suna trâmbiţa de judecată, atunci vei vedea pentru câţi şi pentru cine ai răbdat şi atunci se va sfârşi orice durere şi suferinţă.
Prin acestea ce rabzi îţi împlineşti făgăduinţele şi îţi faci iadul de aici de pe pământ, de care te va scăpa Dumnezeu dincolo, pe tine şi pe toţi din neamul tău.
Ţi-am spus că altcineva murea demult în locul tău, dar dacă tu rămâi în viaţă e semn sigur că un rost nevăzut de tine te ţine în viaţă şi în aceste condiţii de necrezut, şi asta e călugăria ta.
Prin secetă sufletească au trecut şi sfinţii, a trecut şi Iisus pe Cruce, când a zis despre părăsire, dar nimeni nu a fost părăsit. Uscăciunea sufletească nu e o deznădejde, ci e una din nevoinţele cele fără de voie; cu mult mai mult se spală sufletul cu ostenelile cele fără de voie.
Şi nu uita că Iisus a fericit pe săraci, pe Lazări şi pe smeriţi.
Câteva din sfaturile Părintelui Arsenie
- Prin discreţia evlaviei se pot evita multe conflicte de familie. Actul de evlavie este ceva ce priveşte numai sufletul şi pe Dumnezeu; nu trebuie arătat în public şi nici propovăduit decât de cei care au poruncă de la Dumnezeu să vorbească. Ce să vă fac dacă nu ştiţi să vă acoperiţi evlavia voastră?
- Dacă aveţi necazuri în casă, în familie, strigaţi la Maica Domnului, lăsaţi gospodăria voastră în grija Maicii Domnului.
- Citiţi Noul Testament mai des.                           `
- Când nu vă înţeleg soţii voştri vorbiţi mai puţin cu ei despre Dumnezeu, dar vorbiţi mai mult cu Dumnezeu despre soţii voştri.
- Păcatele sunt ţinute în dublă evidenţă, se înscriu de Cer, dar se înscriu şi în urmaşi (în sămânţa de om).
- Când un bărbat a venit îndurerat că-i moare soţia (ambii credincioşi vechi ai Părintelui) i-a zis, mângâindu-1: „Lasă, mă, că ai s-o vezi în curând”. Bărbatul, ca să se îndrepteze, a întrebat: „Dar după ce am s-o cunosc acolo pe soţie…” Părintele a privit în zare şi i-a zis: „În viaţa de dincolo oamenii se vor cunoaşte după dragoste; cei ce s-au iubit după Dumnezeu vor fi aproape unii de alţii şi aproape şi de Dumnezeu”.
- Când era amărât de relele noastre, zicea: „Toţi profesorii se bucură când elevii lor promovează; numai că unii au rămas tot la buchia cărţii (clasa I)”.
Prof. FL Ghitescu (Braşov):
Îndrumări de la Părintele Arsenie
Există Rai şi iad”, sunt primele cuvinte pe care le-am auzit spuse de Părintele Arsenie, rostite cu o voce puternică şi care nu admitea replică, în ziua de 1 iulie 1946. Mi s-a părut un răspuns la nedumerirea mea în privinţa acestor două noţiuni: iad şi rai, post mortem, pe care nu le puteam concepe nici ca o grădină frumoasă, nici ca un râu de foc, reprezentând fericirea şi nefericirea veşnică.
Cu această afirmaţie categorică şi-a început Părintele Arsenie seria de predici ţinute zilnic, uneori şi de două ori pe zi, între 1 şi 20 iulie, de la altarul din pădurea Mănăstirii Sâmbăta.
Părintele hotărâse să ţină aceste predici în special pentru intelectuali, iar pe ţărani îi sfătuia să plece să-şi vadă de gospodăriile lor, căci, zicea Părintele: „Cu un intelectual am mai multă bătaie de cap decât cu o mie de ţărani”. Aceste predici pe care le ascultau fascinaţi, au fost o adevărată şcoală revelatorie de spiritualitate creştină pentru majoritatea ascultătorilor, creştini prin tradiţie şi Botez, dar nu şi prin înţelegerea mesajului lui Hristos în viaţa veacurilor pământeşti. Lipsa de înţelegere şi, mai ales, de acceptare fără cârtire a învăţăturilor vieţii. La întrebarea: De ce este atâta suferinţă în lume? Părintele a răspuns răspicat: „Evaziune de la suferinţă nu cunosc: şi Hristos a suferit. Rabdă!”. Răspunsul era clar: Hristos a suferit ca Om, nu ca Dumnezeu, deci, şi tu, omule, poţi răbda şi nu crucificat, toate celelalte dureri fizice sau morale, îndurate fără cârtire sau deznădejde.
La întrebarea: Unde este bunătatea, că n-am întâlnit-o? A răspuns: „Priveşte la lipsa de armonie a corpului omenesc, la disproporţia lui”. Părintele nu dădea totdeauna răspunsul direct pe care-1 aşteptai, ca să te oblige să-ţi macini singur creierul sau prin atenţia acordată celor din jurul tău. Am înţeles bine răspunsul la această întrebare după ce am citit în biblioteca mănăstirii un studiu făcut de dr. Reiner, profesor de anatomie estetică la şcoala de Belle Arte al cărui student fusese şi Părintele Arsenie. În această specialitate profesorul studiase relaţia dintre trăirea interioară şi fizic. Ca exemplu care folosise figura Părintelui Arsenie, studentul său, impresionat, probabil, de perfecţiunea trăsăturilor fizice ale tânărului student.
În acest studiu, profesorul spunea că cele două părţi ale figurii omului se deosebesc, dreapta de stânga, prin expresia ochilor şi prin forma falcii inferioare. Un cunoscător atent vede şi expresia ochiului drept bunătate, milă, modestie; dimpotrivă, în cel stâng vede egoism, cruzime, ambiţie. Formând o figură din două, o figură din două părţi de dreapta, aceasta va exprima nobleţe sufletească şi spiritualitate. Dimpotrivă, cea făcută din două părţi de stânga va exprima trufie, ambiţie, materialism. Forma celei din dreapta va fi prelungită, a celui din stânga fălcoasă, bătăioasă. Formele acestora sunt consecinţa trăirii interioare a individului respectiv: de o parte generosul, smeritul, spiritualizatul, de cealaltă parte ambiţiosul, crudul, materialistul: aşa mi-am explicat de ce Părintele ne fulgera cu privirea când ne revedea după un timp de absenţă. Ce fel de viaţă dusese între timp?
Era un vizionar, un profet. Dar, dintr-o singură privire ce-ţi arunca ştia totul despre tine şi ce te aşteaptă. De exemplu: domniţa Ileana venea deseori la Mănăstirea Sâmbăta, iar Părintele stătuse câtăva vreme la Bran în vara acelui an, în preajma castelului şi o vizita pe domniţă şi familia ei. Ne-a spus odată, spre marea noastră uimire, că „şi ea va îmbrăca haina aceasta”. Şi, iată, că acum avem pe Maica Alexandra în persoana domniţei Ileana.
Ce sfaturi folositoare dădea existenţei noastre lumeşti, trăită de noi cam la voia întâmplării, sfaturi pline de înţelepciune, dar şi de realism spiritual, precum şi de dorinţa de a trăi în Duh şi adevăr!
În privinţa călătoriei la Ierusalim a spus: „Ierusalimul este peste tot pământul”.
- „Când ai conştiinţa curată să nu te temi niciodată de nimic!”
- „Să renunţi la plăcerile tale pentru a face bucurie altcuiva”.
- „Să nu vorbeşti niciodată despre proiectele tale, căci cel rău ştie doar ce vorbeşti nu şi ce gândeşti şi ţi le nimiceşte”.
- „Când un om face ceva cu intenţii bune trebuie să iasă bine”.
- „Să nu faceţi spiritism!”
Părintele avea şi atitudini de neînţeles pentru noi faţă de anumite persoane. Pe unele, pur şi simplu, le ignora. O învăţătoare spunea că n-a privit-o niciodată şi nu i-a adresat nici un cuvânt. Altora le spunea să nu mai fie cum au fost, cazul unei persoane care se ocupase de budism şi de tehnica yoga. Părintele i-a interzis să mai vină, spunând că „se ocupă şi cu altă religie”. În schimb, o maică evlavioasă şi cu multă însuşire de valoare şi cultură, dar care sub o anumită influenţă se rătăcise oarecum de la anumite percepte ortodoxe, îl preocupa şi vroia să o revadă, dar ea îl evita. Când, însă, a revăzut-o după mai mult timp, i-a spus: „Mă gândeam cum voi da eu odată, acolo sus, socoteală de tine?”. A spovedit-o şi ea a revenit.
Minuni? Totul în preajma Părintelui era minune. În afară de ceea ce numim noi, oamenii, minuni. Totuşi, o atare minune a făcut-o Părintele cu fiica mea, fetiţă de 10 ani care în urma băilor reci făcute în apa rece a iazului, s-a îmbolnăvit grav, fară posibilitatea de îngrijire medicală. În seara zilei de 15 august „Adormirea Maicii Domnului”, când am împărtăşit-o dusă pe braţe şi inconştientă, 1-am rugat pe Părintele Arsenie să vină s-o vadă. M-a privit cu milă şi mi-a spus: „S-o lăsăm să se odihnească”. A fost prima noapte, după multe zile şi nopţi nedormite în mare fierbinţeală şi agitaţie, când s-a odihnit liniştită. A doua zi era ca un nou născut, spre mirarea tuturor şi, mai ales, a unei doctoriţe care era printre noi şi o tot consultase, spunând că acum nu mai are nimic, iar înainte fusese în stare foarte gravă. Au mai fost şi alte cazuri de vindecări minunate.
Cei 16 km de la gară la mănăstire îi faceam pe jos, pe atunci nu erau curse, pe ploaie, zăpadă, zăpuşeală, uneori ne descălţam în praful şoselei cu cea mai mare plăcere, ştiind ce oază de pace binefăcătoare ne aşteaptă la mănăstire. Că Părintele Arsenie era un ales din pântecele maicii sale reiese şi din povestirea pe care mi-a redat-o mama lui. Pe când era însărcinată cu Părintele, a visat că pe pântecele său se aflau cuvinte scrise cu litere strălucitoare de aur, dar, zicea: „păcătoasa de mine nu le-am putut citi”. Era o femeie simplă, dar plină de evlavie şi smerenie.
După prima etapă de pelerinaje la Mănăstirea Sâmbăta, care a durat câţiva ani, a urmat cea de-a doua, la Mănăstirea Prislop, unde acum se odihneşte Părintele nostru venerat şi, apoi, cea de-a treia şi ultima, la biserica din satul Drăgănescu. Dintr-o bisericuţă săracă a realizat un monument de artă picturală şi evanghelizare creştină. Privind-o, e o încântare şi pentru ochi prin perfecţiunea execuţiei şi frumuseţea coloritului, cât şi pentru suflet, prin felul prezentării vieţuirii creştine. Avem în ţară multe biserici frumoase, dar biserica Sfântul Nicolae din Drăgănescu este şi va rămâne unică. O persoană cam indiferentă în materie de credinţă când a intrat în biserică ca s-o viziteze a rămas uimită şi a exclamat: „Parcă sunt în paradis!”Această exclamaţie e şi un fel de răspuns la nedumerirea noastră în felul prezentării cu mintea noastră greoaie a raiului şi a iaduiui. Trăim zilnic iadul fără să ne dăm seama, dar raiul?
Doamne, Tu iubeşti poporul nostru, căci şi acum în vremuri de restrişte, Tu ne-ai trimis pe unul din sfinţii Tăi, pe Sfântul Părinte Arsenie, să ne lumineze calea, să ne scoată din bezna păcatelor şi a neştiinţei. Cum să-Ţi mulţumim? Amin
Cu Parintele Arsenie în
Grădina Maicii Domnului
Letiţia Suciu, Anca Şancu ş.a. (Dumbrăveni):
În ajunul Crăciunului, de Naşterea Domnului, am ajuns la Drăgănescu, împreună cu mai multe femei, şi la familia preotului Bunescu, 1-am aşteptat pe părintele Arsenie, care a intrat în cameră cu o colindă frumoasă, care şi în ziua de azi îmi este întipărită, deşi aveam 17 ani. Am servit masa împreună cu dânsul. A văzut-o pe mama mea, legată la faţă. Avea un furuncul. I-a zis părintele: „De ce vii cu medicamente şi cu aşa ceva la mine? Când vin, de la mine toţi se întorc sănătoşi”. După un timp, dânsa s-a desfăcut, dânsul i-a dat cu ceva şi când am ajuns acasă, pur şi simplu a doua zi nu a mai avut nimic, fără nici un medicament. Atunci am văzut minunea şi puterea părintelui Arsenie.
Când am terminat liceul, în 1976, am fost cu mama şi cu maica Anastasia de la Râmeţ. Povestea cu dânsul şi dânsul picta. La fiecare îi spunea în faţă tot: şi cum te cheamă şi tot. Când am intrat eu cu mama, a zis: „Voi amândouă, n-o să fiţi binecuvântate de mine până la sfârşit. Când toată lumea o să plece din biserică, voi o să fiţi binecuvântate şi o să vă spun de ce aţi venit”. Altă dată am fost cu mama, şi Părintele a văzut-o slăbită de puteri şi bolnavă. I-a zis, din cauza unor canoane date de preoţi; ea marţea şi vinerea nu mânca absolut nimic. I-a spus: „Tu, posturile sunt date de legea lui Dumnezeu, şi cât poţi ţii, şi să te rogi la Dumnezeu, că dacă nu, te rogi la Dumnezeu degeaba ţii canoanele. Dar e vorba şi de sănătatea ta. Că dacă nu îţi vezi de sănătate, nu ajungi la 40, hai să zic 50 de ani. Dar posturile ce ţi le-a dat, canoanele, să nu le mai ţii niciodată, că corpul tău este slăbit şi nu mai face faţă, mai ales că şi lucrezi munci grele. A fost greu, să nu bei apă în iulie”. I-a venit bine vorba, că mergea la sapă vara…
Altă dată, când am fost la Părintele, am avut ocazia să ne întoarcem de la Drăgănescu la Bucureşti împreună, cu acelaşi autobuz. Dânsul a spus, de câte ori mergeam: „Aveţi grijă că îmi, faceţi necazuri. Nu mai veniţi, nu mă mai căutaţi, deşi vreţi să fiţi cu mine. Dumnezeu ştie că sunt cu voi, dar nu mă mai căutaţi. Lăsaţi-mă că am destule greutăţi, nu vedeţi că la intrarea în comună vă asteaptă? Lăsaţi-i să-şi facă datoria”. Întorcându-ne de la Drăgănescu, a zis că ne întoarcem cu acelaşi autobuz, dar a spus: „Nu mă cunoaşteţi, nu vă cunosc, nu ne uităm unul la celălalt”. Totuşi, după ce am coborât, a venit şi ne-a binecuvântat şi ne-a spus: „Aveţi grijă că ne faceţi mare necaz, ceilalţi din jurul vostru vă urmăresc”.
Înainte de a se sfârşi zilele, la părinte a fost o verişoară, şi i-a spus: „Vezi că eu mor, şi nu trece mult timp, şi în România va fi vărsare de sânge”. A trecut numai trei săptămâni şi a început Revoluţia. În toată ţara mulţi tineri şi-au pierdut viaţa.
*
Părintele a spus că avea nevoie de nişte bani, când i-a scos din mănăstire. Avea nevoie de 20.000 de lei. A venit la noi să-i dăm. Noi voiam să ne facem casă, dar am zis că nu o să mai facem casă, că o să-i dăm. Dar soacra a spus: „Cum o să-i dai la un om necunoscut? şi fără scrisoare. Te duci să-i duci prin pădure, iese cineva şi îţi dă în cap”. După trei zile ne-am dus, dar nu a  vrut să-i mai primească până nu mergem la el să-1 cunoaştem. Apoi s-a tot dus la Bucureşti, şi numai a treia oară l-a cunoscut şi a zis: „Tinere, ce vrei de la mine?”. „Părinte, am auzit că aveţi nevoie de bani”. El i-a zis: „M-ai căutat ca pe acul în carul cu fân… Dar cum să dai banii, fără scrisoare, prin pădure?”. Tot ce a vorbit soacra acasă, tot a ştiut. În acel an ne-am ridicat casa, am avut mare spor la toate. Am primit putere mare de la dumnealui; ajutor mare. Pe urmă am început cu copiii de am mers la dumnealui; copiii au avut mare încredere în dumnealui. Şi am rămas buni prieteni până în ceasul de a ajuns, de a trecut la cele veşnice.
După moartea băiatului am mers la Bucureşti, n-am apucat să-i spun de ce am mers. Mi-a spus el: „Tu numai acum ţi-ai adus aminte de mine, când v-a cutremurat cutremurul acesta mare? Dacă veneai la mine, muşcam din bărbatul tău sau vă făceam ceva rău? Vă feream de alte rele”. Şi atunci mi-a spus: „Dacă veneai atunci, puteam să-ţi spun mai multe, dar tu eşti prea distrusă”. Şi am zis: „Părinte, nu-1 mai am, nu-1 mai am. Ce să fac pentru sufletul lui?”. „Nimic absolut. El şi-a luat cununa muceniciei. Cine l-a omorât, i-a luat păcatele. Acesta va fi rugător fierbinte pentru tot neamul vostru”. Pe urmă a spus că „Băiatul a fost un mugure care a înmugurit aici pe pămănt. Când era să se deschidă, nu mai era locul aici, că şi în cer e nevoie de oameni tineri, nu numai de bătrâni. Acolo e judecata dreaptă, aici pe Pământ e judecata strâmbă. Acolo o să fie dreptate, acolo nimeni nu o să mintă. Acolo totul merge cu ce ai făcut aici pe pământ. Dacă dai un pahar de apă la un străin, şi acela îţi este socotit şi o să-l ai dincolo. Să faci milostenie, să te rogi la Dumnezeu, şi atunci ajungi în locul cel bun”.
*
Să vă mai spun ce mare e puterea lui: eram gravidă în luna a şaptea, şi Părintele mi-a spus: „Tu o să ai o fetiţă”. Atunci nu erau ecografe, nu era nimic. Aşa a şi fost. Şi a spus: „Aceasta are să fie binecuvântată de Dumnezeu”. Şi aşa a şi fost-binecuvântată, că eu nu am avut probleme cu ea niciodată. Învăţa bine, a fost cuminte, cu credinţă în Dumnezeu. Toate le-a avut.
*
Pe urmă ne-a povestit lelea Dâmboiu, care a visat noaptea că trebuie să meargă la părintele la închisoare, să-i ducă şapte bucăţi de pânză albă, o pâine şi o bucată de slănină. Să taie felii pâinea şi slănina. S-a dus, şi când a ajuns, i le-a băgat uşor. Şi i-a spus: „Tu să te întorci repede, să nu-ţi întorci capul înapoi, că o să tragă după tine”. Pe toţi paznicii i-a adormit. Când o ieşit din curtea închisorii, s-au trezit paznicii, şi au început să tragă. Ea  s-a dus mai încolo, speriată, şi nu s-a mai văzut.
La mormânt, măicuţele mi-au zis: Ce credeţi, noaptea două căprioare vin şi se culcă lângă mormânt: una aşa şi una aşa, şi păzesc mormântul. Şi când se face dimineaţă, şi urcă în sus măicuţele, ele se scoală şi pleacă. Două căprioare, în fiecare noapte, stau la mormânt la părintele. Toate lucrurile sunt binecuvântate de Dumnezeu şi de Părintele.
La Sâmbăta, la mănăstire, era un cântăreţ îndoit de credinţa părintelui. Şi într-o duminică sau o zi de sărbătoare, a ieşit afară să slujească la altarul de afară. Şi cântăreţul 1-a văzut pe părintele în flăcări, până la genunchi, şi atunci a început să strige. Şi dumnealui 1-a oprit, şi i-a zis: „Nu striga!”.
Mama lui badea Ionel îl certa pe badea Ionel-că mergea tot timpul la mănăstire. Îşi vindea vaca din grajd când era mănăstirea năcăjită. Mergea cu calul, de trăgea lemne din pădure, mergea călare până acolo. Într-o zi i-a zis părintele: „Măi, de pe Târnava Mare, să stai trei zile aici, să tragem lemne cu calul”. A zis: „Vai, dar mama nu ştie!”. I-a spus: „Am să-i dau un telefon. Până ajungi tu în vârful muntelui, îi dau telefon”. Când a ajuns cu calu1 în vârful muntelui, i-a spus părintele: „Am vorbit cu mama ta”. Badea Ionel era pus la îndoială, cum nu erau nici fire de curent, nici telefon. Cum a putut vorbi? „Stai liniştit că am vorbit cu mama ta”. Când a ajuns acasă, i-a spus maică-sa: „Măi, am vorbit cu Părintele tău! M-am pus să-mi zic rugăciunile seara, şi din icoană a coborât şi a spus: Să nu-l aştepţi pe Ion că e cu treburi la mine”. De atunci, mama lui a început să creadă în puterea părintelui şi în ajutolul părintelui.
Ce să vă mai spun? Ar fi multe, multe de spus, Sfinţia Sa făcea minuni mari. S-a dus o femeie la Sfinţia Sa, şi era tare nervoasă, şi nu avea răbdare să se termine slujba. Dumnealui din altar a simţit că nu are răbdare femeia şi le-a spus la oameni că femeia şi-a pierdut 20.000 de lei. El i-a spus: „Femeie, încetează cu nerăbdarea, că banii ţi i-ai pierdut. Trebuia fetele dumitale, amândouă, să-şi crească copii pe care nu au vrut să-i nască. Şi ăştia sunt banii cu care trebuia să-i crească. Şi nu o să mai aveţi spor în casă niciodată. Că copii aceia strigă că vor răzbunare asupra părinţilor”.
Bunica mea, când a auzit de părintele prima dată, s-a dus la mănăstire. Când a apărut părintele, s-a pus între bunica şi două femei, s-a aşezat să manânce cu ele. În faţă mai erau trei femei cu care a început să vorbeaseă. Mânca, lua câte o bucată şi se uita la femeile acestea. Şi zice la una: „Tu de ce ai venit aici?”. „Păi eu am venit Părinte, să vorbesc cu dumneavoastră”. „Du-te acasă, şi nu mai băga apă în lapte! Că tu vinzi laptele la aameni, şi îl dai la un om cu patru copii necăjiţi, şi îi iei banii pe apă”. La cealaltă îi spune: „Tu du-te acasă şi împacă-te cu soacra. Că tu stai în curte cu soacra şi nu vorbeşti nimic. Când te împaci cu soacra să vii aici”. La cea de-a treia îi spune: „Tu te duci de la un vecin la altul şi duci vorba din casă şi vecinii se ceartă toţi din cauza ta”. Şi toate au rămas cumva, aşa uimite, n-au mai zis nici un cuvânt şi s-au sculat şi au plecat.   N-au mai stat acolo. A zis: „Când vă întoarceţi, şi faceţi ce v-am spus, atunci să veniţi să stau de vorbă cu voi”. La bunica mea i-a spus: ;,Tu ai venit să mă vezi, dar eu vreau să vorbesc. Că tu numai bine ai făcut. Pe toţi i-ai ajutat, şi eu vreau să te ajut. Când va trebui să treci dincolo, să ştii că te am lângă mine”. Şi atunci au zis femeile celelalte două, erau tot văduve: „Părinte, dar cu noi ce faceţi?”. „La fel ca şi ea. Că toate sunteţi cu inimă bună şi cu frică de Dumnezeu”. Când a plecat, bunica era foarte bolnavă. A stat trei zile acolo şi s-a simţit foarte bine. Când a venit acasă, a zis: „Sunt cea mai sănătoasă femeie de pe pământ! M-am dus bolnavă şi nu mă mai doare nimic şi pot să muncesc şi pot să umblu pe drum liber, că nu mai am nimic, nici o durere, nimic”. A venit cu.totul sănătoasă. Mama mea, care era foarte bolnavă, era gârbovă şi îndoită, cu cârja în mână, dar lucra mai mult decât una tânără. Mergea primăvara la Părintele şi cerea ajutor, apoi mergea toamna şi mulţumea la părintele. Şi i-a zis: „Tu, cât îţi trebuie şi câte zile ai, tu să lucrezi cât îţi trebuie, nimeni nu o să-ţi facă lucrul”.
Am copii care merg în străinătate. De câte ori le zic: „Dragii mamei, faceţi-vă cruce!”. Dar unul din ei zice: „Mică, eu de câte ori pornec la drum, chem pe Părintele în ajutor. Şi zic: părinte dragă, ajută-mă să mă întorc cu bine”. Pe urmă am încă un băiat care merge în străinătate; el tot aşa, îşi face cruce, şi la urmă zice: „Părinte, fii cu noi şi ajută-ne!”. Copiii toţi, sunt cu gândul la Părintele şi sunt mulţumiţi, şi suntem toţi cu darul părintelui; până în ziua de azi îi simţim darul, de acolo din cer, unde e dus, şi noi suntem aici cu necazurile pământeşti. Când ai un necaz, niciodată să nu plângi să zici: „Doamne, dă-mi putere să pot să-1 duc, şi dă-mi Doamne crucea pe care o am de dus, să mi-o pot duce, să nu mi-o ducă nimeni”. Să zici: Lasă că aşa îmi trebuie, nu să zici: Doamne de ce mi-ai dat? Dumnezeu ştie la fiecare ce îi dă. Şi dacă ai un necaz, fă-ţi Sfânta Cruce -arma împotriva diavolului, şi prin Sfanta Cruce se depărtează acela rău de noi
A murit Părintele şi ne-au sunat de la Sinaia maicile, să mergem la înmormântare. Am stat noaptea în genunchi, lângă sicriu. La unu noaptea am simţit un miros de smirnă care mi-a intrat prin nas, prin ochi, prin toate. M-am speriat, am întrebat pe o maică. „Aici s-a întâmplat ceva”, a zis. „Ţi-a dat părintele binecuvântarea”. Noi n-am dormit un an şi opt luni, până am ajuns la înmormântare la părintele. Din ceasul acela ne-am liniştit. L-a dus, l-a înmormântat, şi când să tragă pământ pe sicriu, ieşeau aburii ca de la un canal cu apă fierbinte: era smirnă şi tămâie. Toată lumea s-a umplut de smirnă şi tămâie. Şi atunci părintele Daniil a zis: „Nu ştiu dacă ştiţi pe cine am înmormântat. Am avut un om care umbla prin văzduh şi vorbea cu îngerii. Un om sfânt pe care l-am avut noi pe pământ”. Atunci toată lumea s-a mirat. Mi-a rămas în haină, un an de zile, mirosul de smirnă şi de tămâie. În dreptul mormântului, pe un copac mare, s-a format Sfanta Cruce, care arată tot puterea dumnealui şi semne pe care să le vadă lumea şi să le înţeleagă.
*
Apoi, la înmormântarea Părintelui, am vorbit cu mai mulţi oameni care 1-au cunoscut, şi au văzut faptele făcute. Am vorbit cu un gardian care stătea de pază, şi care vedea cum noaptea, când se ruga părintele, cădeau lacătele de pe uşă, se deschideau uşile, dumnealui era în flăcări până la genunchi, rugându-se. S-au speriat toţi, şi au adus pe alţii de au văzut. Toată lumea s-a speriat. A zis gardianul: „Părinte, trebuie să ne păzeşti dumneata pe noi, nu noi pe dumneata. Puteţi pleca, uşile vi se deschid”. Părintele a spus: „Eu îmi fac pedeapsa, eu nu plec de aici”.
*
Zicea: „Tu, dacă sunteţi  doi sau trei inşi undeva, şi povestiţi de mine, eu sunt lângă voi şi eu vă ascult şi vă ajut”. Lelea Aurelia din Boiu ne spunea de multe ori că dumneaei a avut multe necazuri, dar de când 1-a cunoscut pe Părintele, simţea necazul ca pita albă pe care o mănânci şi îţi cade bine. Aşa îi cădea necazul de bine, de nu-1 ducea greu, îl ducea foarte bine, că era cu ajutorul părintelui, şi cu puterea dată de părintele. Nu se înţelegea cu fetele, şi dumneaei se înţelegea cu străinii mai mult decât cu fetele dumneaei. A fost multă lume la dumnealui, unii au înţeles puterea dumnealui, unii nu au înţeles-o.
Dar acum, toţi care au fost odată sau de două ori la Părintele, şi ţin ce-a lăsat Părintele, toţi vor fi chemaţi dincolo şi ajutaţi de Părintele. Părintele ne spunea: „Tu, când am să fiu dincolo, am să am şi eu cuvânt acolo şi am să vă ajut”.
Nu ştiu cum să vă spun, dar când mergeai, îţi ştia gândul, îţi ştia totul. Când erau copiii mei mici, şi bunica mea, din prima pensie, le-a cumpărat, că începea şcoala, căciuliţe, s-a dus odată bărbatul meu la Părintele şi i-am spus: „Ia căciuliţele în geantă şi dă-le să le binecuvânteze părintele”. Dar bărbatul meu a uitat să le dea. Şi când să plece de la părintele, acesta i-a zis: „Măi, tu ai ceva acolo în geantă. Ce ai?”. Bărbatul meu zice: „Vai! Am uitat, am căciuliţele la copii”. „Dă-le aici să le binecuvântez, că tu când ajungi acasă şi pui mâna pe mâner la uşă, nevastă-ta îşi ridică capul de pe pernă şi te întreabă dacă am pus eu mâna pe ele”. Exact aşa a fost. Când a intrat în casă, prima vorbă a mea a fost: „A pus Părintele mâna pe ele?”. Atunci a rămas surprins. Zice: „Ştiam că asta mă întrebi, că mi-a spus Părintele”.
Copiii în şcoală toţi au mers bine, au fost binecuvântaţi, n-am avut probleme, n-am avut necazuri, că toţi au fost cu darul Părintelui. Mai ales fata, care crede şi acum, deşi e în străinătate, are mare dar de la Părintele şi mare încredere. Ea tot timpul îmi spune: „Vezi mică, Părintele scrie aşa”… Acolo unde s-a dus, oamenii străini sunt mult mai apropiaţi de Dumnezeu, şi prin depărtarea aceea mare, ei s-au apropiat de Dumnezeu şi de Părintele care îi ocroteşte şi acolo, dincolo de ocean.
Spunea Părintele că cei care mor în accidente de maşini, au păcate grele (în familie) pe care nu le pot duce. Sunt păcatele mai grele decât el. Aceştia mor în accidente.
Spunea: „Nu mergeţi la joc! Stai jos şi uită-te cum joacă alţii şi nu juca!”. Să te uiţi cum joacă diavolii şi se schimonosesc, că jocul nu-i de la Dumnezeu, jocul e de la diavol şi toţi care nu-L au pe Dumnezeu, se înjunghie, se omoară. Aceştia sunt toţi cei care n-au nici o sămânţă de la Dumnezeu, au numai sămânţă de la acela rău. De aceea e bine, cei care suntem creştini ortodocşi, care mergem la biscrică, să ţinem sfaturile părintelui, că vor veni vremuri grele, şi vor veni vremuri când nu ne mai putem ruga şi nu mai avem unde. Tot părintele spunea că „vine vremea când o bucăţică de anaforă şi o gură de apă sfinţită o s-o duci întreagă şi nu o să-ţi fie foame, că vin vremuri antihristice. De aceea, cer care suntem cu Biserica şi cu Dumnezeu, să avem mare credinţă,că Biserica ne ocroteşte, ne păzeşte şi ne apără de duhul rău care e îngăduit la sfârşitul veacurilor”.
De câte ori am fost la o credincioasă părintelui Arsenie, la Boiu, la lelea Aurelie, ne duceam, şi duceam fiecare ce puteam (eram câteva femei). Şi totdeauna spunea: „Fetelor, să ştiţi, chiar, acum s-au terminat proviziile şi mă gândeam că părintele Arsenie sigur trimite pe cineva”. Şi atunci ne duceam şi se bucura, şi bani pentru lemne îi duceam, ce putea fiecare. Se bucura extraordinar de tare şi era fericită, şi spunea: „Uite vezi puterea părintelui Arsenie? A văzut că nu mai am nimic şi acum iar mă aprovizionează cu câte ceva, fiecare când îşi aduce aminte”, şi venea de multe ori şi un părinte preot de la Sighişoara, şi atunci de multe ori îi lăsa bani pentru lemne, şi ea era foarte-foarte fericită. Deşi avea trei fete care nu o ajutau, şi îi luau de multe ori din fiecare câte ceva. Dar ea de fiecare dată primea din nou ce avea nevoie, şi era foarte fericită şi îi mulţumea lui Dumnezeu şi părintelui Arsenie.
*
Am avut o întâmplare neaşteptată în viaţa mea, o supărare mare care m-a îmbolnăvit. I-am spus soţului meu să mă lase să plec la mănăstire. Dacă nu, ori mor, ori înnebunesc. Şi i-am zis: „Decât să înnebunesc, mai bine să mor”. Şi atunci el mi-a zis: „Du-te”. M-am dus în ziua de Schimbare la Faţa, am ajuns acolo după-masă, după Vecernie. Părintele era înconjurat de copii de diferite vârste, pe care îi binecuvânta, le spunea la fiecare ce ştia dânsul. Eu când am plecat de acasă, am plecat cu trenul, dar nu mi se părea că trenul merge aşa de repede, faţă de cum doream. Îmi venea să mă dau jos să ajung mai repede. Când am ajuns acolo, dumnealui, fără să îi spun un cuvânt, mi-a spus: „Te-ai grăbit că ai avut chemare. Odihneşte-te şi mâine stai de vorbă”. Dimineaţa ne-am dus la biserică. După slujbă a început să predice la lume, în mijlocul pădurii, unde este un altar. Se apropia, se înghesuia lumea să stea de vorbă cu dumnealui. Am auzit câteva cazuri, eu, cu urechea mea.
O persoană a avut un singur copil care a murit şi nu se mai putea linişti, mângâia. Părintele i-a spus: „Ba da, tu te poţi mângâia, dar te duci acasă, şi în capătul satului e copilul cu numele … care nu are pe nimeni, e murdar şi flămând, spală-l şi du-l acasă, că acela e copilul tău. Copilul care a murit nu a fost pentru tine”.
O persoană spunea că i s-au furat diferite lucruri. Părintele i-a spus imediat: „Nu e adevărat. Ţi-a luat numai cât ai fost datoare şi nu ai vrut să plăteşti. Socoteşte-te, şi răspunde-mi”.
Lumea îmi spunea: „Stăm de două-trei săptămăni, nu ajungem să putem vorbi”. Eu îmi pun toată încrederea. Eu ştiu că pot, pentru că dumnealui mi-a spus: „Stai, odihneşte-te, şi mâine vorbim”. Vorbind, stând de vorbă cu lumea, l-am văzut trecând pe drum. Repede am fugit ca să nu-1 pierd din ochi, şi când m-am apropiat de dumnealui, îşi suceşte capul, şi mi-a spus: „Ce ţi s-a întâmplat îţi este dat. Tu să rabzi şi să te rogi pentru fraţii tăi care ţi-au greşit. Şi să nu-i blestemi, că altfel va cădea blestem pe tine”.
Atunci când am plecat la părintele Arsenie eram foarte îngândurată de ce am lăsat acasă. Pe soţul cu trei băieţi. Şi părintele Arsenie, văzând-o aşa întristată, a spus: „Fii liniştită, că acasă totul e bine”. Când s-a întors a doua zi, soţul ei, care nu avea timp de copii, era în pat şi se juca cu cei trei băieţi ai dânsei, şi era fericită, şi nu a întrebat-o de ce a lipsit o zi. Cu rugăciunile părintelui Arsenie s-a văzut minunea care s-a petrecut în casa mea.
Eu, după discuţia cu dumnealui, am avut o schimbare, am început să mă însănătoşesc. Şi de atunci am urmat sfaturile lui, aşa cum mi le-a dat şi sunt foarte mulţumită. Şi persoanele care au mai fost acolo, tot aşa, au fost foarte mulţumite de felul cum i-a tratat. Era o persoană care într-adevăr, se lupta să salveze sufletele. Fiindcă cei ce mergeau acolo erau disperaţi, dar nimeni nu pleca fără mulţumire. Nu trebuia să-i povestesc, fiindcă atunci când luai legătura cu dumnealui îţi dădea răspunsul, fără să spui ce-ai avut. Întotdeauna vorbea scurt, la obiect. Odată era pe o schelă, lucrând, pictând la tavanul bisericii. După câtva timp s-a dat jos şi ne-a spus atât: “Pentru ceea ce aţi venit sunt foruri”.
La Drăgănescu, când picta, era îmbrăcat cu halat alb şi cu bonetă albă (ca un doctor). Avea ochelari închişi la culoare, sandale romane şi pantaloni maro.
„Dar tu ce vrei să grăieşti cu mine?” Am zis: „Părinte, să mă iertaţi, vreau numai două vorbe”. „Ce vrei tu să-mi spui în două vorbe?”. Şi apoi zice: „Tu să ştii că trebuie să mai aduci un copil pe lumea asta. Şi nu te mai consuma atâta”. Eu îi să spun: „Dar ce să fac părinte?”. „Lasă-L tu pe Dumnezeu să te conducă El, că tu ajungi la nebuni altfel. Lasă să te conducă Dumnezeu şi atunci toate li se împlinesc, ţi se fac cum trehuie”. Şi zic: „Părinte, vă rog să mă ajutaţi să trăim în curăţenie”. Zice: „Tu, stai aşa, nu se poate încă. Trebuie să mai aştepţi, tu. E bine ce vrei, dar mai lasă până vine timpul. Şi atunci o să fie cum gândeşti tu, înspre bine”. Şi apoi îmi zice către mine: „Tu să mai vii”. Vai Doamne, când am auzit, aşa m-am bucurat. Şi a mai spus câte ceva. Dar de copii mi-a spus să mai aduc unul pe lume, că aveam trei.
Părintele Arsenie stătea pe băncuţă şi se ţinea aşa de cap. Umblau maşini mari, încărcate, şi era zgomot, şi atâta lume. Eu numai aşa, m-am uitat. Şi zice către mine: „Hai tu şi stai jos, că tu eşti bolnavă”. Am crezut că cine ştie la cine zice. Nu m-am dus. A zis a doua oară. Maica Ambrozia îmi zice: „Hai, că ţie îţi zice!”. „Dar cum să stau lângă Părintele, la o masă cu Părintele? Eu?”. „Hai că vin şi eu”. Şi Părintele spunea într-una. Spunea la toţi, ca să înveţe fiecare, că era prea multă lume să spună la fiecare separat. Şi era una din Glăjani -Mărioara, care era cu maică-sa, şi era bolnavă cu spatele, şi plângea pentru că ar fi vrut să conducă ea casa, că era la ea pe curte bărbatul. Şi i-a zis: „Tu, nu mai tot plânge! Şi fii cu capul mai jos, lasă ca să conducă bărbatul tău, că e destul de cumsecade, prea cumsecade încă. Toate cărţile le are bune. Aşa că tu fii mai mică!”.
Odată, când am fost la Părintele am avut la mine şi cecul cu bani. L-am pus în fundul genţii, sub un carton. În tramvai erau doi bărbaţi înalţi, dintre care unul se tot dădea către mine. Când am ajuns la Părintele şi am golit geanta, am văzut că nu mai am cecul. I-am zis la Părintele, dar nu ştiam cum să-i spun la bărbatul meu, când ajung acasă. Părintele mi-o zis că nu am ce face, trebuie să-i zic. Am ajuns acasă şi i-am zis şi nu s-o supărat deloc. După un timp, am văzut că vine poştăşiţa şi îmi aduce cecul. Venise părintele până în sat şi 1-a adus, la poştă. Ea venit şi 1-a adus, şi nu a spus că cine-i, şi a spus: „Uite, lelea!”.
*
Despre beţie Părintele a spus: „Decât să scoţi pe diavol dintr-un beţiv, mai uşor scoţi un suflet din iad”.
L-am întrebat pe Părintele unde-i mama mea şi a zis: „În iad”. Şi despre tatăl meu a zis la fel, pentru că a băut şi a fumat toată viaţa.
I-am spus Părintelui că eu nu vreau să rămân de dânsul. Dar mi-a zis că trebuie să rămân de dânsul, pentru că atunci când voi trece în lumea cealaltă dânsul va avea un rost şi dincolo.
Chiş Aurelia (Boiu):
Părintele s-a născut în Vaţa de Sus. Mi-a spus: „Eu când am fost mic, am dormit cu maică-mea, cu bunica. Şi mă trezeam noaptea, bunica nu era în cameră. Şi umblam din cameră în cameră şi o căutam. O vedeam pe bunica în genunchi, se ruga la Dumnezeu. Şi eu m-am pus în genunchi şi mă rugam şi eu la Dumnezeu“. Aşa mi-a spus. Apoi zice: „Am crescut mare, pe tata nu-l mai văzusem împreună cu mama”.
Altădată mi-a zis: „Aurelia, tu a trebuit să fii mama la 12 copii”.„Vai!” am chiuit eu în Biserică. „Mama a 12 copii! Apoi şi eu am făcut numai 2 fete”.
Odată a strigat: „Veniţi la mine, veniţi la mine. Dar nu veniţi să ziceţi: „Iertaţi-mă Părinte, iertaţi-mi păcatele”. Veniţi numai ca să vă măritaţi fetele, să vă însuraţi feciorii, că v-a luat din grădină, că nu v-a dat tot pământul… Dar ca să veniţi să ziceţi: „Iertaţi-ne că suntem păcătoşi”, nu veniţi”. Atunci am strigat: „Iartă-mă, părinte”.
„Omul zgârcit e urât de Dumnezeu”, aşa ne spunea. Şi mai spunea Părintele Arsenie: „Când vorbiţi de mine, eu sunt între voi”.
De folos vă sunt dacă faceţi
ce vă spun
Gheorghe Moraş (Ucea de Sus):
Prin 1948-1950 Părintele Arsenie avea nevoie de nişte oameni care să scoată nisip din pârâul care curgea prin apropierea Mănăstirii Prislop. Am plecat câţiva oameni (dintre care mai trăiesc eu şi Lovin Nicolae - Pavăl). Părintele s-a bucurat mult de venirea noastră. Ne-a arătat locul cu nisip şi ne-am apucat de treabă, dar, nu după mult timp, nu mai puteam scoate nisip din cauza apei. I-am spus Părintelui şi Părintele a zis: „Mă, mă…lasă că facem să nu mai vină apa la voi”. S-a dus în susul râului vreo 15-20 de metri, s-a aplecat, a pus amândouă mâinile în apă şi din acel moment apa a ieşit în altă parte pe sub pâmânt. Se auzea cum curge la 10-15 metri de locul unde lucram noi. În timp ce lucram a început o ploaie torenţială, cu fulgere şi tunete şi veneau lemne pe acel râu. Ne grăbeam să plecăm cât mai repede, dar Parintele ne-a spus: „Staţi mă liniştiţi că nu dă ploaia pe voi” şi aşa a fost.
Altădată când am fost la Părintele Arsenie nu 1-am găsit, dar m-am gândit să mai stau prin curtea bisericii, poate apare de undeva. Întâmplător s-a nimerit de m-am întâlnit cu două femei care, ca şi mine, îl căutau pe Părintele. Erau din partea Sibiului, una era mai tânără, iar cealaltă mai bătrână. Ne-am aşezat la umbra unui copac aproape de lac şi am mâncat acolo. În acest timp mi-au povestit că ele au venit de ieri şi că au dormit la nenea Vasile un vecin de lângă biserica din Drăgănescu (unde a pictat Părintele Arsenie). Le-am spus că Părintele o să se supere foarte tare când va veni. Şi aşa a fost. Când ne-a văzut, Părintele a zis, uitându-se la cele două femei: „Ar trebui să iau o mătură şi să vă bat până se rupe mătura. Ce aţi căutat la nenea Vasile? Mult rău mi-a făcut omul acela” (de aceea, cei care-1 căutau pe Părintele Arsenie erau sfătuiţi să spună că au venit să vadă pictura bisericii sau că doresc să dea o rugăciune la părintele Bunescu). Şi a mai zis Părintele uneia din femei: „Vezi ce păţeşti pe acasă că ţi s-a măritat , fata cu ţiganul”. Femeia a început să plângă şi şi-a dat seama că a greşit. Părintelui i s-a făcut milă de ea şi a întrebat-o pentru ce a venit. Ea i-a zis: „Părinte, ce să vă mai spun dumneavoastră că ştiti mai bine decât mine”. După ce am plecat cu toţii, pe drum, femeia care a plâns a spus că atunci când plângea s-a uitat o dată la Părintele şi a văzut că-i pică din ochi 2-3 picături de lacrimi.
*
Altă dată am venit la Bucureşti cu o zi înainte, pentru a putea fi a doua zi la Părintele Arsenie la Drăgănescu. Am stat peste noapte la Mănăstirea Cernica unde 1-am întâlnit pe părintele Argatu, care făcea molitfele Sfâtului Vasile cel Mare şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi am participat şi eu la toate. A doua zi m-am dus la Părintele Arsenie. În biserică eram adunaţi cu toţii în faţa dumnealui şi am văzut că Părintele Arsenie se uită peste toţi, îşi opreşte ochii la mine şi zice: „Mă, sunt unii care vin de sub patrafir, dar satana nu le face nimic omului, fără ştirea lui Dumnezeu, iar preoţii care fac molitfele o păţesc”. Eu am ştiut că de mine zice.
*
Altă dată am vorbit cu Părintele Arsenie despre lumina sfântă care coboară la Paşti pe mormântul Domnului Iisus. Dânsul a zis că această minune este singura minune pe care o poate vedea omul oricât de păcătos ar fi.
Altă dată eram în biserica din Drăgănescu şi multă lume îl aştepta pe Părintele Arsenie. Când a venit toţi ne îngrămădeam pentru ca să-i sărutăm mâna, dar Părintele a zis: „Lăsaţi, mă, astea, lăsaţi, mă, astea că sunt formalităţi, dar faceţi, mă, rugăciune aici, faceţi; mă rugăciune aici”.
Altă dată eram în biserica din Drăgănescu, împreună cu părintele Petru Vamvulescu, în aşteptarea Părintelui Arsenie. Când a venit , Părintele în biserică a strigat tare de două ori: „Mă, să vă, faceţi datoria că Dumnezeu şi-o face. Mă, să vă faceţi datoria că Dumnezeu şi-o face”. Eu am zis: „Ce să Facem, Părinte?”. Dânsul a zis: „Să vă rugaţi lui Dumnezeu, mă, să vă rugaţi lui Dumnezeu!”.
*
Altă dată mi-a zis să urc pe o scară pe care dânsul picta în biserica: „Urcă odată, dă-te jos; mai urcă o dată, dă-te jos”. După aceea îmi arată un lighean cu apă şi îmi zice: „Spa1ă-te în ligheanul acela cu apă”. Nu eram murdar, dar m-am spălat şi am zis: „Părinte, aşa cum mă spăl eu acum, aşa aş vrea să mă spăl de păcatele mele”. Părintele a zis: „Mă, pregăteşte-ţi pielea”. Şi cu două degete a prins pielea de pe mâna dumnealui, ca să înţeleg că trebuie să sufăr pentru păcatele mele.
Eu aveam obiceiul, când citeam cinstitul Paraclis al Maicii Domnului, să-1 citesc repede. Când am fost la Părintele a zis despre rugăciune: „Nu normă!”.
*
Până lucram în fabrică, colegii -obişnuiam-, mai ales când ne întâlneam la masă, să zică rău despre preoţi, iar eu întotdeauna mă împotriveam şi le răspundeam după cum credeam că este bine.
Odată când m-am dus la Părintele Arsenie a zis: „Mă, când mai zice cineva rău de preoţi să mă dai exemplu pe mine. Eu nu beau, nu fumez etc.”. Părintele Arsenie fiind încă în viaţă, cum spuneam tuturor despre dânsul. Vorbind cu o femeie despre Părintele, ea spunea că a fost o dată la dânsul. Ea a recunoscut puterea de pătrundere în tainele oamenilor a Părinteiui Arsenie. Ea zicea că un unchi de-al ei (care era mare şi ştia multe) i-a zis despre Părintele Arsenie că este sfânt şi trimis al lui Dumnezeu pe pământ.
*
Odată, când am fost la Drăgănescu o doamnă a venit cu un covor la Părintele Arsenie, pentru biserică, şi a zis: „Părinte îţi mulţumesc că mi-ai luat durerea din piept”. „Nu eu ţi-am luat durerea, Dumnezeu ţi-a luat-o”. „Nu, dumneata mi-ai luat-o”, a zis femeia. Părintele Arsenie a fost văzător cu duhul, cunoştea şi prezentul şi viitorul. A fost factor de minuni şi în timpul vieţii, dar şi după plecarea sa la cele veşnice.
Odată, un domn s-a oferit să-mi facă cadou nişte obiecte. Eu am fost de acord, dar am zis că mai întâi să-l întreb pe Părintele Arsenie. Părintele mi-a zis: „Ia-le, mă, dar să te rogi lui Dumnezeu pentru el”. Eu am zis: „Dar cine sunt eu înaintea lui Dumnezeu ca să mă rog pentru el?”. Atunci a zis: „Mă, tu ai rugăciunea vameşului, nu a fariseului”. Eu confundam vameşul cu fariseul şi de multe ori trebuia să fiu atent care este unul şi care celălalt, iar Părintele a ştiut şi acest amănunt.
Odată l-am întrebat cum să serbăm sfinţii cu cruce neagră în calendar, că rămânem cu lucrul câmpului în urmă. Mi-a zis: „Uite cum fac eu: dimineaţa la rugăciune şi după aceea la muncă”.
*
Zicea Părintele Arsenie că cine va începe să clevetească, să se socotească cel mai păcătos om şi străin de Împărăţia lui Dumnezeu.
*
O femeie din Drăguş mergea la Părintele Arsenie şi odată i-a spus femeii să vină şi soţul ei la dânsul ca să vorbească cu el. Când a venit din nou la Părintele Arsenie i-a spus că soţul ei nu vrea să vină. Soţul a zis că nu merge la dânsul fiindcă Părintele îi spune ce să facă şi nu face şi apoi o păţeşte; mai bine nu se duce. Părintele Arsenie a zis: „Spune-i că nu scapă în felul acesta şi că este destul să fie o singură persoană dintr-un sat”.
*
O întâmplare doresc să se ştie, deşi sunt sigur că mulţi nu mă vor crede. Anul acesta [2006], pe data de 28 noiembrie, de dimineaţa până seara, toată ziua, un miros de mireasmă ca de tămâie, tot timpul a fost în jurul meu. Sunt sigur că a fost din darul Părintelui Arsenie.
*
Un credincios din Ucea, când a fost la mănăstire la Sâmbăta, a spus că Părintele Arsenie, înainte de a începe o predică, s-a urcat pe o masă şi a zis: „Când Dumnezeu va judeca lumea eu am să fiu la dreapta Lui şi atunci ori vă sunt de folos ori vă sunt acuzator”. Atunci Dunmezeu îmi va zice: „Arsenie, de ce nu le-ai spus?”. Eu am să zic: „Doamne, eu le-am spus, dar nu m-au ascultat!”. Aşa v-am devenit acuzator, iar de folos vă sunt dacă faceţi ce vă spun”. Amin
CELE MAI FRUMOASE CUVINTE ALE PĂRINTELUI ARSENIE BOCA EXPLICATE DE PĂRINTELE TEOFILtc "CELE MAI FRUMOASE CUVINTE ALE P{RINTELUI ARSENIE BOCA EXPLICATE DE P{RINTELE TEOFIL"
Părintele Arsenie a fost un om cu o capacitate sufletească deosebită şi cred că Părintele, orice ar fi fost, ar fi fost un om deosebit. Adică dacă era inginer, nu era un inginer comun; dacă era profesor, era un profesor excepţional; dacă era un doctor, era un doctor deosebit. El a avut o înzestrare nativă deosebită şi când l-am cunoscut eu, în ‘42, avea 32 de ani şi deja avea un nume mare. Cum a ajuns la aceasta Părintele nu a spus niciodată, însă eu, personal, cred că a avut o înzestrare de la Dumnezeu pe care dacă nu o ai nu poţi fi niciodată ceea ce a fost Părintele Arsenie. Apoi el a studiat mult, nu numai Teologie, ci a studiat şi artă, a făcut Şcoala de Belle Arte, secţia pictură, a făcut şi ceva Medicină, cunoştea şi chestiuni de medicină, şi toate acestea la un loc i-au dat capacitatea de a lucra ca un om bine înzestrat şi cu o cultură bine pusă la punct.
Cândva stăteam în faţa unei icoane făcute de Părintele Arsenie la Bucureşti pentru mănăstirea noastră, o icoană cu Adormirea Maicii Domnului, care se găseşte acum în Muzeul mănăstirii noastre. Stăteam în faţa acestei icoane şi o prezentam unui cadru universitar de la Sibiu, şi zic: „Eu cred că Părintele Arsenie este un geniu”. Şi respectivul spune: „Asta înseamnă că are o cultură perfectă şi încă ceva”. Şi zic eu: „Nu ştiu dacă are o cultură perfectă, dar sunt sigur că are încă ceva”. Ăsta a fost Părintele Arsenie.
Avea o putere de sinteză deosebită, o putere de intuiţie şi o putere de a cunoaşte totdeauna esenţialul într-o chestiune. Când îi puneai o problemă, el imediat avea răspunsul. Şi de la el au rămas şi cuvinte scrise, în manuscrisele lui. De pildă, când l-am întâlnit eu pentru prima dată, mi‑a şi spus un cuvânt, o formulă. Zice: „Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc”. Deci avea o posibilitate de a formula ceva. Sau cândva spunea el aşa: „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Asta le place la mulţi, am băgat de seamă că le place. Când le spun că Părintele a zis că: „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”, oamenii râd, în general. De ce râd? Pentru că îşi dau seama că aşa e. Numai că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă. Sau zicea Părintele că: „Cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă”, adică de la informaţie la convingere. Şi zicea Părintele că: „Mustrarea învinge, dar nu convinge”, sau că: „Bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit”.
Din câţi oameni am cunoscut eu lucrători în Biserică, Părintele Arsenie a fost unic. Unic prin gândirea lui, prin stilul lui de lucru.
Dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.
Părintele Arsenie a zis o vorbă cât lumea asta de mare - ba mai mare decât lumea asta! Şi anume a zis aşa: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos îi mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”. Nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos; şi-l aşteaptă; şi vrea să-l primească; şi aleargă înaintea lui, după cum citim în pilda cu fiul risipitor, unde se spune că tatăl nu l-a aşteptat pe fiul care se întorcea; l‑a aşteptat într-un fel, dar când l-a văzut că vine, nu l-a mai ţinut locul: a alergat înaintea lui, ca să-l primească, să-l îmbrăţişeze, să-l sărute, să-l ajute, să-l aşeze iarăşi în starea din care a plecat. Pentru că din inima lui, fiul n-a plecat niciodată! El a rămas în inima tatălui, aşa cum rămânem noi în inima lui Dumnezeu, în inima Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în inima Maicii Domnului, oricât de depărtaţi am fi, oricâte rele am face. Până trăim în această viaţă Dumnezeu nu ne părăseşte. Noi putem să părăsim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate să ne părăsească pe noi. Cu o astfel de afirmaţie, Părintele ne dă încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, păcătoşii, căci se afirmă şi în rugăciunile de dezlegare ale sfintei noastre Biserici, că mila lui Dumnezeu este tot atît de mare, tot atît de infinită, cum este de infinită şi mărirea Lui, de vreme ce se spune: „Că precum este mărirea Ta, aşa este şi mila Ta”. Cuvântul spus de Părintele Arsenie, în formularea de mai sus, ne aduce aminte şi de ceea ce spune Psalmistul, prin cuvintele acestea: „Cât e de sus cerul deasupra pământului atât de mare e bunătatea Lui (a lui Dumnezeu) spre cei ce se tem de Dânsul. Cât de departe e Răsăritul de Apus, atâta a depărtat El de noi fărădelegile noastre. Cum miluieşte un tată pe copiii săi, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul” (Psalmul 102, 10-13).
Să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie!
E un cuvânt care merită să fie ştiut şi urmat, el putând fi de folos tuturor celor ce nu iau aminte la ei înşişi, tuturor celor care vor să braveze şi nu se gândesc la urmările pe care le pot avea, spre răul lor, nişte atitudini care nu sunt destul de bine gândite şi controlate. Să luăm, deci, aminte la cuvântul de mai sus şi să-l împlinim în cele două laturi ale lui.
În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă.
Aşa obişnuia să spună Părintele Arsenie, care urmărea pentru oameni o minte dreaptă şi lucruri drepte şi îndreptare spre mintea cea bună. Valoarea acestui cuvânt o intuiesc toţi cei ce îl aud, şi asta se întâmplă des, căci noi îl aducem înaintea vizitatorilor şi închinătorilor noştri, mai ales atunci când au prilejul să vadă o pictură a Părintelui Arsenie reprezentând Adormirea Maicii Domnului, pictură în faţa căreia se opresc cu admiraţie mulţi dintre cei ce vizitează Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta. Mintea se strâmbă în urma patimilor şi se îndreaptă pe măsura curăţirii de patimi. Când mintea se îndreaptă, vede lucrurile drept, deci aşa cum sunt ele. „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Asta le place la mulţi, am băgat de seamă că le place. Când le spun că Părintele a zis că „în mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă”, oamenii râd în general. De ce râd? Pentru că îşi dau seama că aşa e. Numai că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă.
Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă.
Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă, adică de la informaţie la convingere. Oameni de informaţie religioasă sunt mai mulţi decât cei ce au convingeri religioase. E necesară şi informaţia, care adeseori se face prin auzire. Dar a rămâne la informaţie înseamnă doar a fi la începutul drumului, „la urechi”. Până la inimă mai e o cale lungă, „cea mai lungă cale”.
Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse.
Cuvântul acesta ne aduce aminte de un cuvânt asemănător, cu circulaţie mai ales în lumea din Apus: „Un sfânt trist este un trist sfânt”. Părintele a fost întotdeauna pentru optimism, pentru bucurie, credinţa noastră fiind „izvor de bucurie”, creştinismul fiind „religia bucuriei”. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Acestea vi le spun, ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 11).
Bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit.
Aşa caracteriza Părintele Arsenie pe omul care se abate de la cele bune şi care nu caută şi nu primeşte îndreptarea, ci îşi explică el mai bine cele pentru sine condamnând pe cei ce vreau să-l îndrepte. Începutul oricărei îndreptări este să-ţi recunoşti greşeala. „Cînd greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr”, când o ai ca deprindere şi o mai şi justifici, atunci „nu mai e greşeală, ci e păcat de moarte”. Într-o astfel de situaţie, cel ce se crede a fi drept, fără să şi fie de fapt, nu mai e bob de grâu, ci doar tăciune.
Mustrarea învinge, dar nu convinge.
Este şi aceasta o cugetare la care e bine să luăm aminte. Are şi mustrarea rostul şi puterea ei, dar ea, ca şi constrângere, doar învinge, însă de convins nu convinge. De la învingere până la convingere e o cale lungă, poate tot atât de lungă, cât cea de la informaţie la convingere, cât cea de la urechi la inimă.
Ajutaţi-mă să vă pot ajuta.
Asta înseamnă că nu cel care vrea să te ajute te ajută cel mai mult, ci tu eşti cel care poţi să fii ajutat. Dacă eşti deschis spre ajutor te poate ajuta omul de lângă tine şi omul superior ţie; dar dacă nu-l recunoşti superior, ba, dimpotrivă, îl judeci şi-l calci în picioare, atunci nu te poate ajuta, pentru că omul este fiinţa care poate zice nu, şi zice nu!
Dacă tot trebuie să suferim, măcar să nu suferim zadarnic.
Pentru a putea folosi suferinţa spre binele său, omul trebuie să creadă că suferinţa are un sens pentru el, chiar dacă pe moment nu înţelege. De fapt, cel care înţelege şi ştie cum să suporte suferinţa, nu mai suferă.
Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească.
Părintele Arsenie, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a spus cândva un cuvânt; de fapt, nu mie, ci unui părinte, pe atunci student la teologie, un cuvânt pe care eu îl socotesc cel mai important cuvânt pe care l-am auzit de la el din câte ştiu că le-a spus şi le-a scris, anume: „Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească”.
Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc.
Avea o putere de sinteză deosebită, o putere de intuiţie şi o putere de a cunoaşte totdeauna esenţialul într-o chestiune. Când îi puneai o problemă, el imediat avea răspunsul. Şi de la el au rămas şi cuvinte scrise, în manuscrisele lui. De pildă, când l-am întâlnit eu pentru prima dată, mi‑a si spus un cuvânt, o formulă. Zice: „Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc”. Deci, avea o posibilitate de a formula ceva.
Nici abuzul, nici refuzul.
În legătură cu sexualitatea în familie, Părintele Arsenie zicea: „Nici abuzul, nici refuzul”.
Fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate.
Zicea Părintele Arsenie referindu-se la trup: „Fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate”.
Nașteți-vă sfinţi!
Părintele Arsenie îi îndemna pe oameni să nască sfinţi. Bineînţeles că pentru a naşte sfinţi trebuie să fii sfânt sau trebuie să tragi de tine spre idealul sfinţeniei. Şi când începem să ne ocupăm de noi înşine, putem să ne cunoaştem, să aflăm negativele noastre, să cunoaştem încărcătura dată de alţii şi pusă în noi, s-o rezolvăm; dar aceasta cere timp şi osteneală.
Cu mine de două ori trebuie să se întâlnească omul…
Părintele zicea că de două ori trebuia să se întâlnească omul cu el: o dată când îi spune şi a doua oară la moarte, să-i spună dacă a făcut ce i-a spus. Foarte corect! Ce rost are să meargă, cum merg unii, că să-i spună unul, că să-i spună altul, că un cuvânt de folos, că nu ştiu ce… şi‑apoi adună la cuvinte de folos şi nu împlineşte nimic!
Oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină.
A trecut pe la mine un tânăr care a fost la Părintele Arsenie. Şi ştiind eu că a fost la Părintele Arsenie, zic: „Măi, ce ţi-a spus Părintele Arsenie?”. Şi tânărul acela spune: „Ştiţi ce mi-a spus? Oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină”.
Se cunoaşte că Părintele a învăţat medicină şi că de fapt el îşi dădea seama că omul este şi trup, nu e numai suflet. Eu am dat un îndrumar pentru suflet. Părintele vine şi dă ceva pentru trup şi zice: Oxigen. Ce înseamnă asta? Aer cât mai bun, să trăieşti în aer cât mai bun. Glicogen: să ai o hrană raţională, căci numai aşa poţi să ai un echilibru organic. Să ai glicogen, adică zahăr din ficat. Cum? Printr-o hrană raţională, nici mai mult nici prea puţin. După aceea somn. Sunt unii care spun că e destul călugărului să doarmă un ceas. Dacă m-aş întâlni cu acela care a spus aşa, i-aş spune că nu are dreptate. Ştiţi de ce? Pentru că somnul e o binecuvântare de la Dumnezeu şi Părintele şi-a dat seama de lucrul acesta. De curând, am găsit în volumul XI din Filocalie că trebuie să dormi cel puţin şase ore, e mai raţional Sfântul Varsanufie decât cel care a scris în Pateric că e destul să dormi numai un ceas. Şi Părintele Arsenie zicea că cel puţin şase ceasuri de somn continuu. Cel puţin, adică înseamnă şi mai mult. Bineînţeles, nu vreo zece ceasuri, cum dorm unii acuma, vara, se culcă pe la zece şi se scoală a doua zi tot pe la zece. E cam prea mult.
Al patrulea punct: să-ţi păstrezi hormonii, adică să nu faci risipă de energie sexuală. Şi Părintele şi noi care spovedim, întâlnim oameni dărâmaţi prin abuzuri şi, de aceea îndrăznim să spunem: fiţi atenţi, nu faceţi abuz, nu faceţi risipă de energie sexuală.
Şi al cincilea punct: să ai concepţie de viaţă creştină, adică să nu umbli după alte concepţii de viaţă, ştiu eu, yoga, zen şi altele.
Concepţia de viaţă creştină, câtă o avem, ne statorniceşte în gândul şi dorinţa de a ne ridica mai presus de fire, de a îndumnezei firea, prin harul şi îndurările şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Tocmai de aceea folosim şi resursele fireşti, câte le avem la îndemână: aerul (aerul bun), hrana raţională, somnul şi energia vitală, pe care nu vrem să o risipim pe plăceri, ci vrem s‑o canalizăm spre binele nostru material şi spiritual. Aşa dorea Părintele Arsenie, care a formulat îndreptarul de viaţă, pe care l-a predat tinerilor şi oricui care vrea să ia aminte la el.
Domnul Hristos a fost răstignit cu spatele pe crucea materială şi cu faţa pe crucea spirituală.
Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti.
Cine face curte nu face carte.
Pe o pictura făcută de Părintele Arsenie cu Judecata de Apoi e scris: „Tu eşti noi”. „Tu eşti noi”, ca şi când ar spune faptele oamenilor: Fii atent că tu cum eşti acum, să ştii că eşti noi, tu eşti ceea ce ai făcut, tu eşti ceea ce ai gândit, tu eşti ceea ce ai vorbit, tu eşti ceea ce ai simţit, tu eşti ceea ce ai citit. Tu eşti noi. Noi ne-am alcătuit în tine. Cartea vieţii tale eşti tu însuţi.
Un Tovarăş nevăzut şi bun
Două sunt căile ce se deschid înaintea oamenilor:
1. una coborâtoare şi lată, fiindcă mulţi sunt cei ce merg pe dânsa (Matei 7,13) fiind plină de ademeniri,
2. iar alta suitoare şi îngustă şi puţini sunt cei care merg pe ea (Matei 7,14).
Calea largă e calea pierzării. Pe ea aleargă de zor două feluri de drumeţi: oamenii şi dracii, adică Lucifer cu toată ceata lui de diavoli, aruncaţi pe pă­mânt, şi toată lumea pe care o înşală el (Apoca­lipsa 12, 9-13). Şi-i înşeală aşa, că, înţepându-i cu acul plăcut al păcatului, le omoară sufletul o vreme sau chiar toată vremea vieţii pământeşti. Aceştia pentru Dumnezeu sunt morţi, deşi lor li se pare că trăiesc (Apocalipsa 3,1), dar sunt numai trupuri (Geneza 6,3). Toţi aceştia, câtă vreme trăiesc, deşi-s moriţi, neştiind de Dumnezeu, sunt cu îngerii cei răi, călători la iad (Iov 21,13), pe calea pierzării. Aşa au călătorit toţi nepoţii lui Adam, mii de ani de-a rândul.
Dar Dumnezeu preamilostivul, din iubirea de oa­meni, a făcut totul din partea Sa, ca să-i întoarcă pe oameni din povârnirea pierzării într-o cale nouă, ca­lea mântuirii. De aceea Fiul, a doua Faţă a lui Dumnezeu, S-a făcut om desăvârşit - afară de păcat - şi ne-a arătat cărarea. Prin urmare, calea mântuirii e chiar cărarea pe care a mers Dumnezeu Însuşi ca Om adevărat, făcându-ni-Se pildă întru toate (Ioan 13,15) şi dându-ne îndrăzneală.
Dar şi pe calea mântuirii merg tot două feluri de călători, căci de atunci… un Tovarăş nevăzut şi bun merge cu noi, cu fiecare dintre noi, în toate zilele vieţii noastre, cu fiecare rând de oameni, până la sfârşitul veacului (Matei 28,20). Dumnezeu Însuşi şi cu sfinţii Săi, întovărăşindu-i nevăzut pe oameni…
Noe şi Iisus
Ceea ce odinioară era corabia lui Noe, peste pu­hoaiele potopului, aceea e Biserica lui Hristos - Cel cu cruce - peste puhoaiele pierzării. Deosebirea e că aceea a fost închisă pe dinafară de Dumnezeu şi nimeni n-a mai putut intra (Facere 7,16), pe când corabia Bisericii - o corabie cu crucea pe catarg - are intrarea deschisă şi mai pot intra oameni zdrobiţi de puhoaie. Acolo era Noe, aici e Hristos, iar în valuri e ucigaşul diavol, înecându-i pe oameni.
Se întâmplă însă ceva de neînţeles, că cei ce se chinuiesc în valuri, deşi toţi ţin să trăiască, totuşi nu toţi vor să scape în Corabie. Mai mult chiar, scuipă mâinile ce li se întind de la intrarea în corabie. Iar mâinile sunt braţele părinteşti, braţele celor şapte Sfinte Taine ale Bisericii lui Dumnezeu, care izbă­vesc pe oameni din potop, născându-i din trup în duh (Coloseni 2,12), din omorâta viaţă, la viaţa ce­rească. Aceştia, care nu vor să scape în Corabia câr­muită de Iisus Hristos - Cel cu cruce - sunt fiii pierzării (Ioan 17,12) fiindcă n-au primit iubirea Ade­vărului ca să se mântuiască. De aceea Dumnezeu îngâduie să vină asupra lor amâgiri puternice, ca să dea crezământ minciunii şi să cadă sub osândă toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îndrăgit nedrepta­tea (II Tesaloniceni 2, 10-12). Astfel, după trecere de vreme, îngăduind Dumnezeu, vrăjmaşul mântuirii oamenilor s-a mai iscusit în rele: a scornit şi el co­răbii şi cu ele dă târcoale peste apele potopului, ca să culeagă el pe cei ce întind mâinile să scape, dar scuipă Biserica. Pentru ei, fiii pierzării, îngăduie Dumnezeu amăgirea nelegiuită a satanei (II Tesa­loniceni 2,10), care li s-a făcut până acum în peste 800 de hristoşi mincinoşi (Matei 24,24), care de fapt sunt diavolii. Căci până acum, nelegiuitul a scornit peste 800 de luntre sau biserici mincinoase, în care pe mulţi îi ia de minte şi-i duce cu el. Înşelăciunea-i uşor de prins: corăbierul vrăjmaş şi hristoşii minci­noşi nu au crucea pe catarg, iar înlăuntru nu au cele şapte Sfinte Taine. Înşelăciunea e şi mai vădi­tă, întrucât oricare dintre hristoşii mincinoşi, luat în parte, nu e Fiul Tatălui, dovadă că nu lasă ucenicii să zică: Tatăl nostru, deşi scrie: „Aşa să vă rugaţi…” (Matei 6,9). Apoi oricare dintre hristoşii mincinoşi, luat în parte, nu e Fiul Sfintei Fecioare, dovadă că-şi învaţă ucenicii să zică rău de Maica Domnului, şi, în sfârşit, întrebarea Apostolului Pavel: „Oare S-a îm­părţit Hristos?” (I Corinteni 1,13). Prin urmare, hristoşii mincinoşi îşi scot ucenicii dintre fiii Tatălui şi îi fac fiii pierzării. Aceştia sunt cei nesiguri în adevăr, dar siguri în înşelăciune.
Cum ajunge cineva pradă înşelăciunii, se va lămuri la vreme. Aici, răspunzând celor ce se ţin mai presus de Biserică şi Sfinţi, e destul să le adu­cem aminte înşelăciunea în care au căzut jidovii, ucigaşii drepţilor, primii călători la iad cu Scriptura în mână. Nu după Scripturi L-au răstignit ei pe Dumnezeu? (Ioan 19,7)
Din păcătoşi Biserica face Sfinţi
Mântuirea e fapta milostivirii lui Dumnezeu prin care ne scoate din păcat, dacă vrem şi ne ostenim şi noi. Dacă nu vrem, cu sila, nu ne mântuieşte ni­meni. Aşa voieşte Dumnezeu, ca darul mântuirii Sale (Efeseni 2,8) să fie şi roada cunoştinţei, a voinţei, a ostenelii şi a dragostei noastre. Dar e aşa de milostiv, că tot El ne ajută şi să vrem şi să lucrăm. Calea mântuirii, însă, începe când vine omul - (de cele mai multe ori abia viu din gâlceava cu moar­tea) - şi intră în Biserica văzută, cea adevărată, care e: „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Bise­rică”. Mântuitorul nostru a întemeiat şi are numai o Biserică creştină, nu 800.
Biserica aceasta, una, e sfântă, pentru că Sfânt e Întemeietorul ei, şi rămâne mereu sfântă, ba chiar îi sfinţeşte pe păcătoşi. Celelalte „biserici” nu sunt sfinte, pentru că sunt întemeiate de oameni robiţi răzvrătirii, şi nici nu sfinţesc pe nimeni.
Biserica lui Hristos e Sobornicească, adică stă pe temelia celor şapte Soboare a toată lumea şi cârmui­tă nevăzut de Mântuitorul Însuşi (Matei 28, 20), nu de vreun înlocuitor al Său, mai presus de soboare.
Biserica în care ne mântuim e Apostolească, adică singura avându-şi slujitorii urmând ca dar prin punerea mâinilor (Faptele Apostolilor 6,6) unii de la alţii în şir neîntrerupt în sus, până la Apostoli şi până la Iisus. Toate celelalte, ivite după aceea, sunt alăturea de cale, deci alăturea de mântuire.
Prin urmare, cei ce stăm sub semnul Crucii (I Corinteni 1,18), câtă vreme petrecem în cortul pă­mântesc, urmăm calea mântuirii în Biserica văzută, luptătoare. După dezlegarea noastră din cele pă­mânteşti, dacă am luptat lupta cea bună pe pământ (I Timotei 6,12), venim în obştea Bisericii biruitoare din Ceruri - desăvârşirea neavând hotar.
Biserica de pe pământ se numeşte luptătoare, pentru că aici inşii din obşte se luptă în ei înşişi, cu trupul, cu lumea şi cu diavolul, sub povăţuirea Bisericii. Păstorirea Bisericii urmăreşte ca nici unul din fiii Tatălui să nu se învrăjbească în ei înşişi, sau să se rupă din obşte şi din duhul dragostei lui Hristos, căci El uneşte obştea laolaltă, deci nimeni nu se mântuieşte răzleţindu-se de obşte.
Biserica din Ceruri se numeşte biruitoare fiind alcătuită din obştea bunilor biruitori mucenici, a sfinţilor slujitori şi cuvioşi şi a tuturor sfinţilor purtători şi mărturisitori de Dumnezeu (Apocalipsa 12,11), unde sunt aşteptaţi toţi ucenicii Domnului, care vor mai fi până la sfârşitul veacului - (Apoca­lipsa 17,14). Unii s-au învrednicit încă de aici să pe­treacă nevăzut cu sfinţii, să fie cercetaţi de Maica Domnului, de Puteri cereşti şi chiar pe Domnul să-L vadă. E cunoscută întoarcerea lui Pavel, pe drumul Damascului (Fapte 26, 12-18) şi răpirea lui în Rai (II Corinteni 12,4).
Calea mântuirii, prin urmare, e de pe pământ la cer, ca a unora ce ştim că, de la Dumnezeu am ieşit şi iarăşi la Dumnezeu ne întoarcem şi lăsăm lumea. Fericit cine se întoarce…
Lupta mântuirii
Pe o asemenea mărită cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni în obştea Bisericii şi să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin Preoţi, ucenicii Săi văzuţi, trimişi de El în fiecare generaţie de oameni. De aceea au zis Părinţii că, cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călăto­rească. Aceasta, pentru că oricine s-a hotărât să iasă din calea păcatelor, care este gâlceava fărăde­legilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împo­trivă (II Timotei 3,12) trei vrăjmaşi, unul după altul. Iar vrăjmaşii mântuirii sunt aceştia: lumea, trupul şi diavolul. Pe aceştia îi arată toţi Sfinţii Părinţi.
Prin „lume” se înţelege categoria păcatului, adică turma oamenilor necredincioşi (Ioan 1,10), cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor (I Ioan 3,8). Aceasta e lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul. E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura şi faptele celor din casă cu tine (Matei 10,36).
Aceştia, adică lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea ta îi arde, şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase, ba că te mândreşti, ba şi alte ponoase îţi mai aduc.
Lumea e veacul viclean, placul oamenilor (Efe­seni 6,6) şi slava deşartă (I Ioan 2,16). Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei (diavolul) (I Ioan 5,19). De aceea avem poruncă: „Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl” (I Ioan 2, 15-16).
Cine vrea să biruie această primă piedică (lu­mea), în calea mântuirii, are la îndemână acestea trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. Cu răbdarea suntem datori pentru că, mai înainte de a veni la calea lui Dumnezeu, sau la ostenelile mântuirii, fă­ceam şi noi ale lumii, umblând pe calea păcatelor şi astfel ne-am băgat datori, iar acum trebuie să plă­tim ale noastre de atunci, ca pentru răbdare să ne ierte Dumnezeu. Aşa trebuie să plătim acum cu durere, cele ce le-am făcut odinioară cu plăcere.
Cine vrea să biruie lumea, e dator cu iertarea, oricâte necazuri ar pătimi de la omenii lumii aces­teia, ca unul ce ştie că fraţii lui stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necunoştinţei de Dum­hezeu şi de ei înşişi.
Cine vrea să biruie lumea se roagă Tatălui său în ascuns, sau în gând, pentru orice fiu al lui Dum­nezeu, oricât de întunecată purtare ar avea şi ori­câte rele i-ar face; căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns au putere înaintea lui Dumnezeu şi, pentru ele, biruie El şi întoarce spre bine pe cel ce te amărăşte. Iar cu acestea, te-ai făcut pricină de mântuire pentru fratele tău din lume.
În rugăciunea cu gândul să fim smeriţi, aducân­du-ne aminte greşelile noastre, şi zicând: „Doamne, iartă-i vorbele şi mie faptele!” Căci asupra smere­niei, vrăjmaşul nu poate nimic. Şi făcând aşa, ori de câte ori întâmplarea o cere - dar şi când n-o cere - cu ajutorul lui Dumnezeu, treci cu bine peste prima piedică a potrivnicului, pe care ţi-o ridică în cale, prin fraţii tăi din lume, mai slabi de înger (I Tesalo­niceni 5,14). Cine are darul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit, în vreme de luptă, poate vedea lucruri minunate, dacă luptă după lege (II Timotei 2,5), iar legea este dragostea.
Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu: pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte. Dacă pe cel ce se sălbăticeşte asupra ta, din întune­cimea sa, îl ştie Dumnezeu că se va mântui, mântui­rea lui o va face şi cu ajutorul tău, că-ţi dă ţie darul răbdării, al iertării din inimă (Matei 18,35) şi rugă­ciunea; şi aşa, pentru smerenia ta, îl va birui Dum­nezeu şi va alunga duhurile rele dintr-însul. Dacă, însă, fratele acela mai are de chinuit în robie străină, sau chiar îşi va pierde sufletul, la purtarea ta cea după Dumnezeu, răutatea lui va creşte şi desă­vârşit se va sălbătici împotriva oamenilor şi împotriva lui Dumnezeu. Prin urmare, nicidecum să nu uităm că ostaşi ai lui Dumnezeu suntem (II Timotei 2,3). Deci fii destoinic, suflete, ştiind cui crezi (II Timotei 1,12), cu ale cui arme baţi războiul (II Corinteni 10,4), cine îţi ajută, ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva, pentru neiscusinţa ta. De aceea au zis Părinţii că pricina mântuirii este aproapele. De aceea, cei ce biruie lumea (I Ioan 5,4) nu sunt o adunare de slabi, de neputincioşi, oricât ar părea răbdarea o slăbiciune, ci ei sunt ostaşii împăratului Hristos, primul Care a biruit lumea, şi în temeiul aceleiaşi biruinţe dă cununa, care este mântuirea.       În nevoinţe se dovedeşte răbdarea şi credinţa Sfinţilor (Apoc. 13,10).
Vrăjmaş milostiv şi prieten viclean
Când potrivnicul se vede bătut la prima piedică - cea mai uşoară - ce o ridică în calea robilor lui Dumnezeu prin lume, le stârneşte piedica a doua: propriul lor trup cu iubirea de sine. Se tânguie trupul, ca să te milostiveşti de el, (dar asta) e tânguirea vicleană a stricăciunii, care nu trebuie ascultată ci scoasă din rădăcină şi firea făcută iarăşi curată. De aceea, Părinţii i-au zis trupului: „vrăjmaş milostiv şi prieten viclean”. În vremea negrijei pentru mântu­ire, trupul se nărăveşte cu patimile şi poftele care 1-au desfrânat şi 1-au scos de sub conducerea minţii, sau mai bine zis au scos mintea de la conducere, încât se răscoală cu neruşinare împotriva sufletului, chinuindu-1 în tot felul, întărâtându-se până şi împo­triva lui Dumnezeu. Deoarece „pofta cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate” (Romani 8,7). Aşa vine, că fiecare suflet duce un necredincios în spate - trupul de pe noi. De la starea asta şi până la a-1 face să fie templu sau Biserică a Duhului Sfânt (I Corinteni 3,16; 6,19) e de luptă, uneori o viaţă întreagă.
Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută, nu te poţi înţelege cu el decât cu osteneală şi foame, însă aceasta să fie după dreapta socoteală, ca să nu-i dăuneze sănătăţii. Acestea îl îmblânzesc şi nu se mai ţine vrăjmaş lui Dumnezeu. Rugăciunea şi postul scot dracii poftei şi ai mâniei din trup. Foamea îmblânzeşte fiarele.
Toată lupta aceasta însă nicidecum să nu se poarte fără îndrumarea unui duhovnic iscusit, care ştie pentru fiecare aceste trei: măsura, trebuinţa şi putinţa fiecăruia. Adică: după vârstă, după sănă­tatea rămasă - deşi postul pe mulţi i-a făcut sănătoşi - şi după tăria şi felul ispitelor. Aşa cere dreapta socoteală. Cei ce s-au grăbit fără sfatul dreptei socoteli, toţi au întârziat sau au pierdut, îndărăptând. De aceea au zis Părinţii, gândindu-se la cei grăbiţi să stingă patimile, că mai mulţi s-au păgubit din post, decât din prea multa mâncare şi preamăreau dreapta socoteală, ca virtutea cea mai mare. Preţuirea pătimaşă a trupului pe mulţi îi întoarce împotriva duhovnicului, dar nu-i ţine mult, boala îi întoarce; iar pe alţii, muşcaţi la minte de mândrie, de la început nici nu-i lasă să ajungă, deşi le tânjeşte cugetul. La vreme de umilinţă, însă, şi aceştia biruie şi vor intra în luptă.
Iubirea de sine,
primul pui al diavolului
Aşa numeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul iubirea de sine: „primul pui al diavolului”. E cea­laltă parte din piedica a doua ce ne-o stârneşte potrivnicul în noi înşine: iubirea trupească de sine, începătura mândriei, puiul necurat. Împotriva ei  ne-a cerut Mântuitorul hotârârea lepădării de sine, zicând: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9,23). Lepădarea aceasta însă o poate face numai cel ce s-a desfăcut din toată dragostea lumească şi şi-a strămutat puterea dragostei sale, toată, către Dumnezeu. Sau altfel zis: pe cel ce l-a ajutat Dumnezeu să iasă din legă­turile dinafară ale iubirii de lume, îl ajută să iasă şi din legăturile dinlăuntru ale iubirii de sine.
Ca să treci cu bine peste piedica a doua, care eşti tu însuţi, iată că sporeşte Dumnezeu dragostea Sa către tine şi sporeşte şi dragostea ta de Dumnezeu, pe măsura piedicii din cale.
Într-adevăr, această iubire trupească de sine, primul pui al diavolului, numai dragostea aprinsă a lui Dumnezeu o poate arde şi desăvârşit s-o facă scrum. Obişnuit, noi nu prea putem să ştim în câtă primejdie ne bagă iubirea de sine, dar putem deduce după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care, cu iubire, ajutând mântuirea noastră, îngăduie încercări, ceartă şi ocări asupra noastră, ca să ne scârbim de noi înşine şi să ni se tocească tot gustul de cele de aici, că altfel nu putem muri nouă înşine (Galateni 2,19), ca să viem lui Dumnezeu. De aceea toţi Părinţii au fugit de laudă şi au iubit ocara şi toată năpăstuirea, ca pe unele ce ucid puii de drac şi mai mult folos aduc de la Dumnezeu.
Cei ce, cu darul lui Dumnezeu, se izbăvesc şi de legăturile dinlăuntru ale iubirii de sine, se mărtu­risesc şi sunt: străini şi călători aici pe pământ (Evrei 11,13). De aceea „suspinăm în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din Ceruri” (II Corinteni 5,2). Iată de ce, prin sfatul dreptei socoteli, trupul trebuie stins, veştejită floarea lui în lumea aceasta, iar faptele lui vicioase omorâte (Romani 8,13). Stau mărturie cuvintele Mântuitorului, când zice: „Cine ţine la viaţa lui o va pierde; iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine, va găsi-o” (Matei 10,39). înţelegem că-şi va pierde viaţa cel ce ţine la felul lumesc şi trupesc al vieţii. Sub altă formă auzim acelaşi cuvânt, grăind: „Cine va voi să-şi mântuiască sufletul î1 va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evan­ghelie, acela îl va mântui”(Marcu 8,35). Sufletul are şi el o parte pătimaşă, care s-a nărăvit cu viaţa cea trupească, încât sufletul multor oameni n-ar mai vrea să moară trupul, aşa de tare s-au învoit şi s-au legat cu plăcerea de lumea aceasta. Ar vrea să fie veşnică viaţa aceasta. Poate că şi de aceea a lăsat Dumnezeu viaţa aceasta aşa de necăjită, ca să ne mai şi săturăm de ea. Deci, mai fericiţi sunt săracii (Luca 6,20) ca bogaţii. Căci zice bogatul: „Acum, suflete, ai multe bunătăţi adunate pe mulţi ani: mănâncă, bea şi te veseleşte.” iar pentru o atare socoteală Dumnezeu i-a zis: „nebun” (Luca 12,20).
Deci, ca să ne mântuim, trebuie să ucidem în­clinarea sufletului cea lunecoasă spre împătimirea cu lumea, cu trupul şi cu avuţia, care, toate, aici rămân. Dacă nu ardem această înclinare a sufletului spre lume, întreg sufletul se pierde.
Sunt alţii care-şi curăţesc sufletul de patimi prin multe osteneli,ştiut fiind că şi sufletul are patimile lui: părerea, slava deşartă, mândria, iar când scapă de aceste bucurii mincinoase, şi-i dăruieşte Dumnezeu cu adevărat bucurii duhovniceşti, se îndrăgostesc de propriul lor suflet, că iată se face curat. Şi sufletele acestea se sting şi se pierd. Bucu­ria neînfrânată, chiar cea din daruri cu adevărat duhovniceşti, te poate face să uiţi că încă n-ai ieşit desăvârşit din împărăţia ispitelor. Sufletul care se mântuieşte este acela, care nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru Dumnezeu; e sufletul care s-a izbăvit de sine şi petrece ca un dus din lume. Viaţa şi dra­gostea lui întreagă este numai Dumnezeu, Care-1 face să uite de sine, iar când revine la lumea aceas­ta, se urăşte pe sine. Sfântul Ioan, Evanghelistul, prinde tocmai această a treia treaptă a luptei cu sine însuşi după acelaşi cuvânt al Domnului, zicând: „Cine îşi iubeşte sufletul său, îl va pierde; iar cine-şi urăşte sufletul său în lumea aceasta, îl va păstra spre viaţa veşnică”(Ioan 12,25). De am străluci duhovniceşte ca soarele, ceea ce la puţini se întâm­plă, de una să ne ţinem: că nu suntem din lumea aceasta, nu e aici dragostea noastră. Căci dragostea lui Dumnezeu ne arde, şi arde şi piedica a doua din calea întoarcerii noastre Acasă… Cei ce şi-au întors toate puterile făpturii lor din lumea cea deşartă cu viciile ei, şi le-au strămutat la Dumne­zeu, lepădându-se de lume, au biruit lumea şi pe ei înşişi, cu darul lui Dumnezeu.
Semnul Sfintei Cruci
În calea mântuirii, sau a întoarcerii noastre Acasă, se mai ridică o piedică: vrăjmaşul însuşi, puterea răului în persoană, sau îngerul rău. El, în mândria lui, nu poate răbda să fie bătut. Dacă a fost bătut când se lupta cu noi din afară, prin gura lumii, dacă a trebuit să fugă ruşinat, după zeci de ani de lupte dinlăuntru, din trup şi din suflet, atunci sufle­tul şi mintea, făcându-se curate, îl prind în vederea nevăzută; şi atunci (diavolul) nemaiavând ce face, vine în persoană să se războiască cu noi. De acum, începe războiul minţii omului cu mintea cea viclea­nă, sau războiul nevăzut. Spre războiul acesta, însă, sa nu îndrăznească nimeni de n-a fost chemat de Dumnezeu, cu rostul de a ruşina puterea vrăjmaşă şi a mai întări neputinţa oamenilor spre război, căci nu e un război de glumă. Deocamdată să ne mulţumim a şti, că arme asupra diavolului avem aceste trei:
1 - Numele Domnului şi al Maicii Domnului, des­pre care zice Sfântul Ioan Scărarul că: „Armă mai tare în Cer şi pe pământ nu avem, ca numele lui Dumnezeu”.
2 - a doua armă pe care o avem împotriva puterii vrăjmaşe este Sfânta Cruce (I Corinteni 1,18). Aş întreba pe cei ce nu au cruce: cu ce semn vă apăraţi de diavol? Ei însă n-au semn, că nu-i lasă să-1 facă. Nu în zadar semnul Crucii îl numeşte Biserica:„Armă nebiruită asupra diavolului, crucea Ta ne-ai dat-o nouă…”.
3 - iar a treia armă de apărare e smerenia sufletului, chiar în ceasul tulburării tale, zicând din adâncul inimii: „Pentru păcatele mele pătimesc acestea, Doamne, izbăveşte-mă de cel rău”. Şi întoarce-te cu inimă bună către Dumnezeu, orice gânduri rele ai avea, pălmuindu-ţi mintea, că vede Tatăl osteneala fiului şi nicidecum nu-1 lasă.
În pustia Carantaniei
Dumnezeu a făcut totul pentru mântuirea noastră. Aceasta nu înseamnă ca noi să ne dedăm lenei, pentru că a făcut Dumnezeu totul şi noi nu mai avem nimic de făcut. Dumnezeu a făcut totul din partea Sa: S-a micşorat pe Sine şi S-a făcut Om adevărat, întru totul asemănându-se nouă, afară de păcat, (Filipeni 2,7), ca să ne arate cu lucrul şi cu pilda cărarea de urmat. El era şi Dumnezeu adevărat, dar a mers omeneşte pe calea cea nouă. De aceea, calea mântuirii o numim calea lui Dumnezeu, pentru că cel dintâi El a mers pe ea.
Deci, cei ce vrem să ne mântuim, avem a merge şi noi toţi aceeaşi cale, toată. Şi, fiindcă avem de a trece peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată pute­rea vrăjmaşă (Luca 10,19), iar noi suntem numai oa­meni, Iisus, Cel cu Cruce, ne ajută El, dăruin-  du-ne cele mai presus de firea noastră. Ba mai mult, chiar El însuşi se luptă pentru noi, ca să-I urmăm întoc­mai toată calea pământească. Din buze, mulţi ÎI ur­mează pe Domnul, dar când să treacă prin moartea de pe cruce - adică desăvârşita lepădare de sine - mulţi se dau înapoi. Toţi aceştia întârzie pe cale. De aceea zic, cine vrea să vadă pe Domnul în veacul fără de sfârşit, după înviere, trebuie să meargă cu El toată calea, iar nu numai până la un loc, sau numai până la o vreme. Rămaşi în urmă, de frică, (Apoca­lipsa 21,8) sunt destui în toate veacurile şi vremu­rile, dar mai ales în vremurile noastre, temându-se, ca nu cumva din cauza credinţei să-şi primejdu­iască viaţa aceasta. Ori, unde e fericirea aceea să cădem şi noi în „primejdia” în care a căzut Dumnezeu? Iar de nu cădem (adică nu suntem încercaţi prin ispite), e semn că nu suntem vrednici.
E bine de observat că Iisus Hristos, întrupat în Om adevărat, ca Om 1-a biruit pe diavolul, iar nu ca Dumnezeu; căci cu puterea de Dumnezeu, ca fulge­rul 1-a aruncat din ceruri (Luca 10,18). Iisus, ca Om adevărat, a venit să se lupte cu diavolul, întrucât nu­mai aşa ne putea împinge pe noi la toată îndrăz­neala câtă trebuie. Iar ca Om, câştigând biruinţa desăvârşită asupra diavolului, biruinţa Sa ne-a dat-o nouă, dar, numai dacă ne luptăm şi noi ca El. Cu biruinţa Sa, Mântuitorul ne-a învăţat şi pe noi, meşteşugul războirii, ne-a dat cunoştinţa şi ne-a dat şi puterea. El este modelul de luptă cât ţine cărarea.
Iată, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, lupta lui Iisus cu satana: Mântuitorul de aceea a venit, ca să sfărâme lucrurile diavolului (I Ioan 3,8) şi să surpe stăpânirea lui, în care îi ţinea pe oameni. Astfel, când diavolul L-a ispitit în pustia Carantaniei (Luca 4, 1-13) ca să facă din pietre pâine, căci flă­mânzise, Iisus 1-a bătut cu Scriptura, zicând: :„Scris este că nu numai cu pâine va trăi omu1, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4). Dar diavolul n-a renunţat la luptă, ci L-a ispitit cu strălucirea tuturor împărăţiilor pământului - cu slava puterii politice - (gândind: nu cumva primeşte să fie împărat?), zicând Domnului: Ţie îţi voi da toată puterea şi strălucirea ei, căci mie îmi este dată şi o dau cui vreau, deci dacă Tu te vei închina mie, toată puterea şi strălucirea ei ţi-o dau Ţie. (Ma­tel 4,8,9). Şi răspunzând Iisus, 1-a bătut grăind din Scripturi: „Mergi înapoia Mea, satano, că scris este: Domnului Dumnezeului Tău să te închini şi Lui unuia să-I slujeşti” (Matei 4,10).
Când s-a văzut diavolul bătut din Scripturi, a luat şi el Scriptura - căci ştie şi el Scriptura, însă dia­voleşte, deoarece mintea lui fiind nebună, strâmbă înţelesul oricărui cuvânt , de vreme ce el nu stă întru Adevăr, ci în minciună. Aşa Î1 duse pe Iisus pe aripa templului din Ierusalim, zicându-I „De eşti Tu, Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te pe sineţi, jos, că scris este: «Îngerilor Săi va porunci pentru Tine,şi pe mâini Te vor ridica, ca nu cumva să împiedici de piatră picio­rul Tău»” (Matei 4,7). Atunci Iisus i-a tăiat scurt şi ispita aceasta, răspunzându-i: „Iarăşi scris este în Lege: «să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău»”(Matei 4,7). Şi după ce sfârşi toată ispita, diavolul se duse de la El până la o vreme, semn că mai târziu, a venit şi sub altă formă.
Cărarea e iubirea
Potrivnicul L-a cercat pe Domnul prin acestea trei:
- prin neputinţa trupului,
- prin slava deşartă şi
- prin ispitirea de Dumnezeu.
Toate aceste ispite au ascunse în ele momeala plăcerii sau acul păcatului (I Corinteni 15,56), însă în chip felurit.
Toate la un loc alcătuiesc chipul dintâi al războ­iului, sau, după Sfântul Maxim, ispita prin plăcere. Dacă Iisus S-ar fi biruit de oricare dintre acestea, ar fi căzut din dragostea Tatălui, ar fi călcat El porun­ca prima din lege, pe care avea s-o propovăduiască între oameni ca nimeni altul, porunca dragostei de Dumnezeu, ca Tată al oamenilor (Matei 5,48).
Tot războiul potrivnicului acesta a fost: Ca să-L facă pe Domnul să calce dragostea către Dumnezeu ca Tată. Căci ştie vrăjmaşul că plăcerea pămân­tească, pentru cine umblă după ea, are drăceasca putere să desfacă pe om de dragostea lui Dumne­zeu şi să i-o întoarcă spre plăcerea a orice altceva a veacului de acum afară de Dumnezeu.
Prin urmare, dacă mai avem inima prinsă de orice de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai ţine legaţi în împărăţia lui, de vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă n-a ars şi aţa aceea.
După ce Domnul 1-a bătut pe diavol în pustia Carantaniei, în sfânt sufletul Său, curat de lumea aceasta ca o pustie, a venit să-1 bată şi între oameni. Cuvintele Evanghelistului ne descriu şi această latură a războiului, căci zice: „şi după ce sfârşi toată ispita, diavolul, se depărtă de el până la o vreme” (Luca 4,13). Semn că a mai venit iarăşi, însă de data aceasta, războindu-se cu Domnul prin oamenii lumii acesteia. Satana a răsculat împotriva Mântuitorului pe oamenii puternici de atunci, vicle­nii vremii, cărturarii şi fariseii lumii vechi, unelte ale sale, oameni slabi dar cu putere mare, că doar-doar Iisus îi va blestema, sau îi va urî, şi aşa să greşească măcar împotriva celei de-a doua porunci, porunca iubirii de oameni.
Aceasta e, cum zice Sfântul Maxim, ispita a doua, prin durere, care are însuşirea să învrăjbească oamenii întreolaltă. Mântuitorul, e drept, i-a mus­trat şi i-a certat ca nimeni altul (Ioan 8, 41-47), însă nu i-a urât nici-o clipă, de vreme ce pe diavolul din ei îl certa şi-1 umilea, dându-1 la iveală şi arzându-1 cu adevărul, iar pe ei îi iubea şi-i învăţa înainte (Ioan 8, 48-59).
Dumnezeu îi prevenise pe mai marii templului, prin vedenia lui Zaharia Proorocul, ca să ia aminte că şi ei vor fi ispitiţi. Iată cuvântul: „Şi mi-a arătat Domnul pe Iosua (Iehoşua), marele Preot, stând înaintea feţei îngerului Domnului şi diavolul la dreapta lui, ca să i se împotrivească” (Zaharia 3,1). Proorocul vede schimbându-i-se veşmintele rele cu altele bune şi punându-i-se podoabă curată pe cap, şi îngerul i-a atras aminte: „Fii luător aminte, Iosua, mare preot, tu şi soţii tăi, care stau înaintea feţei tale: căci ei sunt chipuri pentru viitor. Căci iată Eu aduc pe Slujitorul Meu Odraslă” (Zaharia 3,8). To­tuşi, ei, învăluiţi cu lumea aceasta, n-au putut pri­cepe ispita, în care cădeau, pizmuind pe Iisus.
Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni, în care atârnă toată Legea şi Proorocii (Matei 22,40), împlinindu-le Iisus ca nimeni altul, se vedea lim­pede că Iisus este Dumnezeu şi că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4,8). Pe acestea două ni le-a dat ca po­runci. De aceea, poruncile lui Dumnezeu bat pe vrăjmaşul, când are cine le trăi. Căci iată, Dumne­zeu se ascunde în poruncile Sale.
Trăirea acestor porunci arde pe diavol aşa de cumplit, încât acesta răscoală pute-rile iadului şi cu ele aţâţă oamenii lumii, care-s biruiţi de el, şi-i năpusteşte împotriva lui Iisus şi a oricărui ucenic al Lui. Iar prin Lege, prin stăpânitorii lumii acesteia (ei înşişi stăpâniţi de el, de diavol), prin slujitorii Tem­plului: arhiereii Anna şi Caiafa, prin Iuda vânzăto­rul, (toţi biruiţi de el), diavolul nu-L mai putea răbda să-i facă împărăţia de jaf şi-I cere nedreapta răstig­nire pe cruce, în rând cu tâlharii.
Războiul nevăzut între iubire şi ură ajungând aici, iată cum îl bate Iisus pe diavol - tot ca om, să nu uităm - prin neputinţa şi nepreţuirea trupului (Ioan 6,63). Adică prin desăvârşita lepădare de sine sau primirea de bună voie a morţii. Plăcerea a res­pins-o cu prigonire mare, durerea însă a primit-o cu dorire mare (Luca 12,50).
Vedem că la Domnul lupta e întoarsă:
- întâi 1-a înfrânt pe potrivnicul în duh, în pustie, biruind prin dragostea de Dumnezeu ispita cea dintâi - momeala plăcerii;
- apoi 1-a bătut în lume, prin iubirea de oameni, oricât îl lovea printr-înşii (prin oameni) vrăjmaşul, cu ispita durerii;
- şi pe urmă de tot, a venit - prin orânduire dum­nezeiască - ispita, tot prin durere, asupra trupului Domnului, ispită pe care a biruit-o, dându-Şi trupul să fie răstignit pe cruce, ca un făcător de rele. Nu-şi dădea satana seama că răstignind „omul” pe Cruce, după ce-L va înghiţi cu poftă, sau cu ura cea mai mare, va afla că prin Cruce a înghiţit pe Dumnezeu. Nu-şi putea da seama vicleanul de Taina Crucii, care-i va rupe toate cele dinlăuntru, şi, Hristos Iisus, Omul-Dumnezeu îi va învia pe drepţii cei din Ve­chiul Testament, făcând biruinţă veşnică asupra răului, pe care o va da omului, fratele Său (Matei 28,10) şi ucenic pe aceeaşi cale. Această biruinţă a lui Iisus, prin omul în care Se ţinea ascuns, ne-a deschis împărăţia lui Dumnezeu şi ne-a făcut cu putinţă învierea şi mântuirea.
Iată de ce ne este drag de Dumnezeu, Cel în Treime închinat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, că pen­tru noi şi pentru a noastră mântuire S-a făcut Om, şi omeneşte a mers şi merge înaintea noastră, Însuşi făcându-Se cărare de la om la Dumnezeu. Ne este drag că   ne-a dat meşteşugul, învăţătura şi puterea.
Ca mărturii netrebnice (ce suntem noi) îi ştim dragostea cu care ne iubeşte El, dar nimic de pe pă­mânt n-o poate spune. El umblă nevăzut de oamenii cu ochi de lut, căutând mereu pe fraţii Săi (Matei 28,10), pândind şi alergând după fiecare ins şi neavând odihnă până nu-i află pe toţi, ca să-i adune Acasă. Şi aceasta o face mereu, în fiecare veac de oameni, până la sfârşitul lumii. Asta nu o pot tăcea. Iar cine L-a văzut pe Domnul şi neasemănata-I Cruce, pe care încă o tot duce, printre oamenii care-L pălmuiesc cu ură de fiară- până la sfârşitul vea­cului de acum - unul ca acela sare ca ars din orice iubire de sine şi se roagă, strigând, să aibă în lumea aceasta soarta lui Dumnezeu şi trăieşte ca un dezle­gat de viaţă şi nici o urgie a vremii nu-i poate face nimic decât a-1 desăvârşi, lămurindu-1 ca aurul.
Suferinţa fără de asemănare a lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, cea din iubirea de oameni, curăţeşte şi viaţa noastră; căci acesta-i focul azvârlit de Dumnezeu pe pământ (Luca 12,49): pârjolul dra­gostei, care aprinde lumea, arde dracii şi străluceşte cu lumină dumnezeiască pe smeriţii Săi următori, ce se întorc Acasă. Dorul lui Dumnezeu după cel mai mare păcătos este neasemănat mai mare decât dorul celui mai sfânt om după Dumnezeu.
Saul şi David
Pe calea mântuirii nimeni nu poate merge sin­gur, de nu va fi condus de mâna nevăzută a Mântu­itorului, prin preoţii Bisericii, ucenicii Săi văzuţi. Căci zice: „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte” (Matei 10,40). Deci, în calea Duhului, nu poţi merge fără ucenicie la duhovnic. Mulţimea ispite­lor, vicleniile vrăjmaşului nevăzut, care ne războ­ieşte prin lucrurile sau oamenii văzuţi, oricând ar putea scoate pe ucenicul Domnului din calea mân­tuirii, şi să-1 rătăcească, dacă duhovnicul nu ar avea meşteşugul, ştiinţa şi puterea de la Dumnezeu, ca să împrăştie şi mereu să strice lucrăturile potrivni­cului. Pricepem, prin urmare, că ucenicul sau cre­dinciosul e dator cu ascultarea din dragoste către duhovnicul său, căci fără aceasta e cu neputinţă izbăvirea de necazuri şi ajutorul la mântuire.
Sfânta Scriptură ne înşiră mulţi ascultători buni, dar şi foarte mulţi neascultători. Dintre cei ascultă­tori, alegem spre învăţătură, dreapta socoteală cu sine a regelui David sub povăţuirea duhovnicului său, Natan proorocul. Îl numim pe Natan duhovnic şi nu sfetnic al regelui, pentru faptul că era îndrep­tător în ale Duhului şi mijlocitor între legea lui Dumnezeu şi fărădelegea omului, deşi în Legea Ve­che nu era mântuire, spre deosebire de sfetnic, care mijloceşte între om şi om. Iar dintre neascultători, alegem viaţa regelui Saul, care nu primea sfatul lui Dumnezeu prin Samuil şi neascultând, până în sfâr­şit, a luat plata neascultării, desăvârşit pierzându-se.
Cum ne băgăm datori
David, până a nu fi rege, era al optulea copil la părinţi şi ciobănaş cu slujba, trăind toţi viaţă cum­pătată. Când însă a ajuns rege, dând de trai bun, 1-au îmbulzit poftele; s-a întâmplat şi vremea cu prilej că o vecină a lui, femeia lui Urie, făcea odată baie. David a văzut-o şi s-a aprins de pofta curviei. A aflat cine e, a pus la cale cu făţărnicie şi cu vicleşug trimiterea bărbatului ei în primejdie de moarte - unde a şi murit - şi aşa, i-a luat muierea. Iată-1 pe regele David, cel uns de Dumnezeu cu cinste de rege şi cu dar de prooroc, omorând bărbatul şi prea-curvind cu femeia rămasă. După slujbă era rege, după dar prooroc, trupul însă… vrăjmaş lui Dumnezeu şi ucigaş de om. Şi zice Scriptura: „Fapta aceasta, pe care a făcut-o David, a fost rea înaintea lui Dumnezeu” (II Regi 11,27).
Vremea de plată
Să vedem acum, în ce chip îi rânduieşte Dumne­zeu îndreptarea. Ştim că era uns rege de Samuil proorocul, însă acesta murise. Astfel a trimis Dum­nezeu la David pe Natan, proorocul, care, printr-o asemănare 1-a adus să-şi cunoască păcatul şi vrednicia de moarte. Proorocul sau văzătorul îna­inte al celor ce au să vie de la Dumnezeu, i-a făcut înţeleasă legea, care atârnă peste fără-de-lege. I-a arătat că, făcând moarte de om, sabia va atârna în veac asupra casei sale. Iar pentru că a luat femeia altuia şi femeia sa va fi luată de alţii, dinaintea ochi­lor săi. Ce a făcut el altuia în ascuns, alţii îi vor face lui pe faţă, înaintea a tot norodul. Asta e legea nes­trămutată a dreptăţii lui Dumnezeu, care aduce peste capul tău ce ai adus şi tu peste capul aproa­pelui tău. Ce-ai făcut, ţi se va face; ce-ai zis, ţi se va zice; cu ce încarci pe altul, ai să duci şi tu.
Când dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asu­pra noastră, a sosit vremea de plată sau ispăşirea. Ispăşirea nu e o pedeapsă de la Dumnezeu ci o înţelepţire, o îndreptare mai aspră. Iar fiindcă drep­tatea lui Dumnezeu mereu ţine cumpăna între faptă şi răsplată, putem vorbi chiar de legea ispăşirii, ca de-o lege milostivă prin care ne curăţim de petele faptelor rele. În vremea ispăşirii, când vin asupra noastră strâmtorările, dacă le răbdăm de bună voie, neumblând cu ocolirea, atunci ne ajută Dumnezeu, iar nevrând să primim cele ce vin peste noi neînţelegându-le, nu ne ajută Dumnezeu, deşi ar fi vrut.
Toată slujba aceasta a lămuririi ucenicului în ale duhului, în ale acelor nevăzute legi, de unde vin peste oameni toate cele văzute, n-o poate face de­cât duhovnicul, căruia i s-a dat meşteşugul, cunoş­tinţa şi puterea ca să ajute omului, să vrea şi el lea­cul ce i-1 vrea Dumnezeu.
Mărturisirea
Când David şi-a înţeles greşeala şi urmările ei, şi-a mărturisit păcatul zicând: „Am păcătuit înain­tea Domnului”. De la această înţelegere şi recu­noaştere a păcatului, făcută înaintea duhovnicului, e cu putinţă îndreptarea. Aceasta e mărturisirea după voia lui Dumnezeu. Îndată după mărturisirea omului, vine de la Dumnezeu iertarea vinovăţiei: „Şi Domnul a ridicat (acum) păcatul de deasupra ta - zise Natan - şi tu nu vei muri”. Înţelegem de aici, ca atâta vreme cât ţinem păcatele nemărturisite, as­cunse cu voia, atâta vreme atârnă pedeapsa lor asu­pra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viaţa noastră. De îndată însă ce mărturisim păcatele şi vinovăţia, primejdia morţii o înlătură Dumnezeu de deasupra noastră.
Ispăşirea
Dumnezeu ne iartă uşor, însă noi, fiind uşuratici cu firea şi scurţi de minte, trebuie să câştigăm ierta­rea lui Dumnezeu, cu osteneală sau cu nevoinţă multă. Vinovăţia ne-o iartă Dumnezeu, îndată după mărturisire. Cu năravul păcatului însă, trebuie să ne luptăm noi, uneori, toată viaţa. Această vreme de amărăciune, care ne învaţă minte ca să nu ne mai întoarcem la cele dintâi, e chiar vremea ispăşirii. Căci ispăşirea ne învaţă cel mai bine calea lui Dumnezeu.
Să nu uităm însă, că una e ispăşirea omului care s-a mărturisit şi alta e ispăşirea omului care nu s-a  mărturisit. Unul e luminat la minte, liniştit şi câştigă din nou nevinovăţia; celălalt e întunecat, îndărătnic şi mai rău se afundă. Unul e ascultător de duhovnic, asta-i uşurează ispăşirea (răbdarea încercărilor); celălalt nu ascultă de nimeni, ceea ce-i face îndreptarea cu neputinţă.
Iată cum îl trece Dumnezeu pe David prin amărăciunile învăţării de minte, sau calea ispăşirii prin suferinţe. Sabia ce ar fi atârnat asupra vieţii lui -dacă nu şi-ar fi mărturisit păcatul - se mută asupra copilului său, ca unul ce era în fărădelegi venit. Prorocul îi prevesteşte moartea copilului ce i se va naşte. În casa regelui încep să vie ispite peste ispite, între ceilalţi fii ai săi. Pe unul din ei, regele îl pedepseşte, ca doi ani să nu-i vadă faţa, ceea ce era neînchipuit de greu pentru fiul de rege. Pedeapsa aceasta însă îşi dă roada tocmai contrar aşteptă­rilor, căci fiul său, prin suferinţa sa câştigă dragos­tea poporului şi unelteşte răsturnarea de pe tron a tatălui său. Pe de altă parte, ispititorul, duhul cel rău, cearcă şi pe rege, nu cumva va vrea să despartă poporul în două tabere, una a lui şi alta a fiului său şi să se bată împreună, ca să îşi apere tronul, ceea ce ar fi pricinuit multă vărsare de sânge?
Iată cum îngăduie Dumnezeu ispititorului să se apropie, ca un vameş al văzduhului, să încerce pe robii lui Dumnezeu: nu cumva se mai află la ei ceva iubire de sine, ceva mândrie sau părere înaltă de sine, şi printr-însa să-i întineze iarăşi în cele dintâi; ba, dacă ar izbuti, în mai mari să-i cufunde. Regele David (sau dacă vreţi: sufletul) se săturase de văr­sare de sânge şi n-a mai vrut să-şi apere mândria de rege, ci şi-a ales mai bine fuga de pe tron: umilinţa cea mai de pe urmă ce-i poate veni unui rege. Fuga lui însă dovedeşte, nu cea mai mare slăbiciune, ci cea mai mare putere. Căci primirea umilinţei e cea mai mare putere a dreptului, pe când războiul pentru mândrie e dovada celei mai mari neputinţe. David era hotărât să-şi ispăşească deplin fărădele­gea şi să nu se mai încâlcească iarăşi în aceleaşi păcate. Drept aceea, fugind de prigonirea fiului său: „S-a dus în muntele Eleonului, şi mergând plângea, capul îi era acoperit (aşa e jalea la iudei), picioarele desculţe şi toţi oamenii care erau cu el îşi acoperiseră fiecare capul şi mergeau plângând” (II Regi 15,30).
Prin cuptorul smereniei
Că în foc se lămureşte aurul, iar oamenii cei
plăcuţi Domnului, în cuptorul smereniei. (Sirah 2,5)
Ispăşirea mai are şi laturi neaşteptate prin care îngăduie Dumnezeu oricui, neînsemnat la slujbă sau la chip, să-ţi sară în obraz şi să ţi-1 pălmuiască cu ocările cele mai de pe urmă. Astfel, pe când re­gele trecea plângând, un om oarecare, ca din senin, începu să arunce cu pietre după el şi după tot poporul, şi să-i azvârle în obraz blesteme: „Pleacă, pleacă, nelegiuitule şi ucigaşule!”
Iată cum îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi faptele pe nume. Foarte mari târcoale dă vrăjmaşul în jurul celor ce se ispăşesc, ca să-i scoată din calea mân­tuirii, ispitindu-i să nu se smerească, ci să-şi apere ,,onoarea”. Potrivnicul, dacă n-a reuşit să-1 facă   să-şi măcelărească poporul în două tabere, era aproape sigur că măcar o moarte de om tot va mai scoate de la rege. Şi, fiindcă prin blestemele cele din senin nu 1-a putut scoate din liniştea pocăinţei (şi să-1 îm­pingă) la iuţimea mâniei ucigaşe, s-a mulţumit vrăj­maşul să intre într-unul din însoţitorii săi şi să ceară regelui moartea acelui om: „De ce acest câine leşinat blestemă pe domnul meu? Mă duc să-i tai capul!” (II Regi 16,9).
David, însă, luminat de Dumnezeu prin Natan proorocul, duhovnicul său, era prevenit şi avea cu­noştinţă despre legea ispăşirii (a încercărilor), pre­cum că de la Dumnezeu îngăduire este şi cu a Lui purtare de grijă trebuie să treacă, pentru păcatele sale, prin cuptorul smereniei (Sirah 2,5), sau focul curăţitor al ocărilor, ca un bun ascultător de Dumnezeu. De aceea regele, în loc să asculte ispita vrăjmaşului, cea din însoţitorul său, o taie cu blândeţea şi cu înţelepciunea, zicând: „Lăsaţi-1 să blesteme, căci Domnul  i-a poruncit să blesteme pe David. Cine poate să zică Domnului: «De ce faci tu aşa?»” Însoțitorul regelui, însă, cuprins de duhul rău care cerea moarte de om, nu se lasă bătut uşor, de acea regele de mai multe ori îi spune acelaşi cu­vânt. (E ştiut că pentru a scoate un gând rău din mintea cuiva, de foarte multe ori trebuie să i-o învălui cu cuvântul bun, ca să i-o izbăveşti din robia gândului străin. Aci e calea cea mai lungă: de la urechi la inimă). Până în sfârşit, pentru că sfetnicul nu mai tăcea pentru apărarea onoarei, regele destăinui însoţitorului său taina răbdării sale, zi­când: „Poate va căuta Domnul la umilirea mea şi-mi va răsplăti cu bine pentru acest blestem al lui”, cuvinte de frumoasă mărturie pentru regele care, întru cunoştinţă fiind, era smerit.
Şi aşa se duceau alături, fiecare în calea lui: re­gele în calea ispăşirii sau a ascultării de Dumnezeu şi ocărâtorul în calea ocării; iar vrăjmaşul, nevăzut, arzându-se de smerenie…
Totuşi, de ce îngăduie Dumnezeu aşa palme în calea dreptului? Pentru că nu este altă cale de sfin­ţire şi pentru că înaintea lui Dumnezeu nici cerul nu este destul de curat (Iov 15,15), iar sfinţire fără umi­lire nu există. Nouă, celor păcătoşi şi grei la pricepere, numai pe calea ocărilor ne aduce aminte de păcate­le noastre ştiute sau uitate, ca să ni le cunoaştem şi să ni le mărturisim. Dacă ne-am cunoaşte cât sun­tem de păcătoşi, ne-ar fi mult mai uşoară ispăşirea, dar dacă nu ne cunoaştem păcatele, ni se pare, în ochii noştri, că suntem drepţi şi nu răbdăm cele ce vin peste noi, cu rânduiala lui Dumnezeu. Drept aceea, când auzi pe oricine făcându-te tobă de ocări şi blesteme, nu te pripi cu mintea şi nu sări cu gura, răspunzându-i cum nu trebuie, ci zi ca David: „Pentru păcatele mele, Domnul i-a poruncit să mă blesteme, dar pentru năpăstuirea ocării, va avea Dumnezeu milă de mine”.
Să zicem că, după părerea ta, ai avea o viaţă bună, după voia lui Dumnezeu, soţie şi mamă cum­secade, şi totuşi, aşa din senin, la o întâmplare oa­recare, un vecin, sau propriul tău copil sau soţ să-ţi ardă obrazul zvârlindu-ţi vorbe grele: prăpădito, ucigaşo, hoaţo… iar tu, neştiindu-te de vină cu nici una din acestea, şi nepricepând ce se lucrează la mijloc, se poate întâmpla să sari ca muşcată de şarpe, cu şi mai grele vorbe, apărându-te şi îndrep­tându-te, iar pe cel ce te cearcă, apăsându-1 ucigându-1 cu mânia.
Nu e bine, nu te grăbi, ci socoteşte precum trebuie: poate că nu ţi-ai mărturisit asupra ta vreo gre­şeală mai veche, cu propriul tău soţ, iar soţul tău îţi aduce aminte acum, într-un şuvoi de mânie, fără să ştie că păcatul răbufneşte odată, oricâtă uitare s-ar fi aşternut peste el. Poate că şi copilul îţi strigă în ocara sa vreun păcat de-al părinţilor, de care (copi­lul) trebuie cruţat, fie cu fapta, fie cu gândul. Poate că, pentru vreun gând rău asupra vieţii sale, el, la vreme îţi aduce aminte, sub formă de necuviinţă, greşeala ce era să o faci asupra lui. Uitaseşi să ţi le mărturiseşti, să te dezlegi de vina lor şi, iată, ţi se aduc aminte. Că prin cei mai apropiaţi primim arsu­rile cele mai curăţitoare, ştiut fiind că nu este ne­dreptate la Dumnezeu. Iar pe de altă parte, poate că puţine zile mai avem şi, din îngăduirea lui Dumne­zeu, se răstesc la noi cei ce ne-au îndemnat la pă­cate (diavolii), şi, prin vreo oarecare gură slabă, ne strigă pe înţeles vinovăţiile noastre, pe care încă mărturisirea şi lacrimile noastre nu le-au şters din potloagele lor.
Drept aceea, cu lumina cunoştinţei fiind, în ne­cazuri bucuraţi-vă! Căci celui lămurit în căile lui Dumnezeu, tot ce i se întâmplă, spre mai multă lumină i se face, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Grija noastră să fie: de a nu strica ce ne tocmeşte Dumnezeu.
Învaţă de la cel păţit
Ispăşirea are o vreme a ei, care e mai scurtă sau mai lungă, după chipul în care prindem minte şi ne statornicim sau nu în calea lui Dumnezeu. Dacă su­fletul se statorniceşte în bine şi purtările dinafară de asemenea, amărăciunile ispăşirii trec şi vremea iarăşi se întoarce spre bucurie, dimpreună cu toate lucrurile, care nu ne mai stau împotrivă.Vremea de amărăciune ţine de obicei cât ţine mândria, căci celui smerit nimic nu-i poate sta împotrivă: nici lucrurile, nici oamenii şi nici dracii. Înaintea lui Dumnezeu adevărata mărire e smerenia. Asta tămăduieşte, curăţă, apără şi întoarce toate spre pace, până şi pe Dumnezeu. Deci, când amărăciu­nea ispăşirii   și-a împlinit lucrul, iarăşi întoarce Dumnezeu toate spre bucurie.
Iată în viaţa lui David lucrurile acestea…
Fiul răzvrătit al regelui a fost omorât într-o bătă­lie, deşi tatăl său a vrut să-1 cruţe, însă aşa se plă­teşte înaintea lui Dumnezeu răzvrătirea copiilor asupra părinţilor. David ajunge iarăşi rege. Pe drum, când acesta trecea Iordanul, îi iese înainte şi omul acela care-1 blestemase şi tare i s-a rugat de iertare, ca să nu-1 omoare pentru greşeala aceea. Iată cum, pentru răbdarea de atunci a regelui, a întors Dum­nezeu şi pe cel ce 1-a amărât, ca să-şi ceară iertate, cunoscându-şi greşeala. Iar în locul copilului care-i murise, i-a dat pe Solomon, cel mai înţelept dintre fiii Răsăritului (III Regi 2,35).
Calea prin care 1-a învăţat şi 1-a curăţit Dumne­zeu pe David, regele-prooroc, ne-a lăsat-o scrisă. E Psaltirea. Toate cuvintele Psaltirii dovedesc cunoş­tinţa cea din păţanie, sau învăţămintele din durere, singura cale care poate învăţa ceva pe oameni. Toc­mai ajunsese cu scrisul la psalmul 31. În el vedem ascunse învăţămintele care le-a trăit mai întâi el, de îndată după săvârşirea celor două fărădelegi. Cu cele descrise până aici, înţelegerea psalmului e mult ajutată. Totuşi o tâlcuire pe scurt nu strică.
1. Ferice de acela căruia i s-au lăsat fărădelegile şi ale cărui păcate i s-au acoperit.
2. Ferice de omul căruia nu-i va socoti Domnul păcatul şi în sufletul căruia nu se află vicleşug.
Psalmul acesta 1-a scris după ispăşirea fărădele­gii, când iarăşi avea în suflet starea de fericire, de pe urma împăcării cu Dumnezeu. De aceea începe feri­cind pe omul căruia i-a iertat Dumnezeu păcatul.
Totuşi, învăţătura din vremea ispăşirii (din neca­zuri) e de aşa fel, încât şi în vremea de fericire a sufletului nu poţi uita amărăciunile, cu care te-a în­văţat Dumnezeu minte. Şi, ca aducere aminte, înşi­ră stările sufleteşti chinuitoare prin care trece omul, câtă vreme nu vrea să-şi mărturisească greşelile.
3. Câtă vreme am păstrat tăcere, mi se mistuiau oasele şi suspinele nu-mi mai conteneau.
4. Că zi şi noapte mă apăsa mâna Ta şi seca vlaga mea, ca de arşiţa verii.
După o vreme, când durerea de pe urma păcate­lor se face nesuferită, îi trimite Dumnezeu duhovnic, mijlocitor, în faţa căruia:
5. Mi-am mărturisit însă păcatul şi greşeala mea n-am ascuns-o.
6. Zis-am: „Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea!” Şi îndată ai ridicat pedeapsa păcatului meu.
Aici e bine să luăm aminte însăşi mărturia proo­rocului David, precum că îndată după mărturisire, Dumnezeu ridică pedeapsa păcatului, totuşi ispăşi­rea o faci, şi de multe ori înduri încercări ani de zile în şir. Să fim înţeleşi: ispăşirea nu-i pedeapsă, ci şcoală, lumină la minte şi milă de la Dumnezeu. Că are suferinţe? De n-ar avea,  n-am învăţa nimic. Pre­cum plăcerea e dascălul păcatelor, aşa durerea e dascălul înţelepciunii, iar din odihnă încă n-a ieşit ceva de folos.
Iată apoi învăţătura pe care o dă proorocul şi pentru ispitele din vremea ispăşirii, cât şi pentru credinţa în Dumnezeu, care ţine cumpătul omului.
7. De aceea, toată sluga credincioasă să se roage Ţie la vremea cuvenită, şi chiar potop de s-ar stârni, pe acela nu 1-ar potopi.
8. Tu eşti limanul meu şi Tu mă izbăveşti la vreme de necaz; Tu faci să-mi răsune împrejur cân­tări de mântuire şi-mi zici:
9. „Înţelepţi-te-voi şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie să mergi, sfătuitorul tău voi fi şi ochiul Meu va fi asupra ta”.
Şi iarăşi dă sfaturi la cei ce nu prea pricep rostul întăririi sufleteşti în vremea ispăşirii, zicând:
10. Nu fiţi fără minte, cum e calul şi catârul, pe care-i sileşti la supunere cu frâu şi cu zăbală.
11. Multe sunt bătăile care-1 ajung pe păcătos. Iar pe cel ce se teme de Domnul, mila îl va întâmpina.
Psalmul sfârşeşte cu strigarea de bucurie, ca a unui izbăvit de Dumnezeu şi iarăşi făcut drept.
12. Bucuraţi-vă întru Domnul şi vă veseliţi, drep­ţilor! Scoateţi strigăte de bucurie, toţi cei drepţi la inimă.
Iar în Psalmul 33, bucuria, cunoştinţa şi sfatul iarăşi se prind în horă:
1. Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea; lauda Lui va fi pururi în gura mea.
2. Întru Domnul se va lăuda sufletul meu; audă cei blânzi şi să se veselească!
3. Slăviţi pe Domnul cu mine şi să înălţăm nu­mele Lui împreună.
4. Căutat-am pe Domnul şi m-a auzit şi din toate necazurile m-a izbăvit.
5. Apropiaţi-vă de Domnul şi vă veţi lumina şi fe­ţele voastre nu se vor ruşina.
6. Vreun necăjit de-L strigă, îl aude Domnul şi-1 mântuieşte din toate necazurile lui.
7. (Că) Îngerul Domnului străjuieşte în jurul ce­lor ce se tem de Dânsul şi din toate necazurile lor îi scapă.
8. Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul! Ferice de omul care nădăjduieşte       într-însul.
9. Temeţi-vă de Domnul toţi sfinţii Lui, că nimic nu lipseşte celor ce se tem de Dânsul…
Şi aşa e toată Psaltirea: o mărturie strălucitoare a bunătăţii lui Dumnezeu, ţinută în mână de David, ca o făclie, mângâind orice suflet zdrobit de pe urma păcatului. Lumina ei atrage la cunoştinţa tai­nelor lui Dumnezeu, cele asupra vieţii, îndrumă sufletul la ascultare şi smerenie, cu care oricine poate birui toate potrivniciile din calea mântuirii şi poate răbda toate palmele ispitelor.
Cenzura invidiei
Invidiosul nu primeşte doctor pentru boala sa şi nu poate găsi leac tămăduitor al suferinţei deşi Scriptura e plină de ele. El aşteaptă uşurarea bolii doar într-un singur fel: să vadă prăbuşin­du-se pe unul din cei invidiaţi. Capătul urii lui e să vadă pe cel invidiat din fericit în nefericit, din noro­cos, nenorocit.
Pe unii oameni cu totul potrivnici, binefacerile îi îmblânzesc. Pe invidioşi însă binefacerile mai mult îi înrăiesc. Rănile invidiei sunt adânci şi ascunse şi el nu suferă vindecare, ca unele ce s-au închis de durerea lor oarbă în ascunzişurile conştiinţei.
Invidiosul e duşmanul propriei sale sănătăţi su­fleteşti. Cel invidiat poate să scape şi să ocolească pe invidios; dar invidiosul nu poate scăpa de sine însuşi. Tu, invidiosule, duşmanul tău e cu tine, vrăjmaşul ţi-e continuu în inimă, primejdia e închisă în adânc, eşti legat cu un lanţ neîndurat, eşti prizonie­rul invidiei şi nici o mângâiere nu-ţi vine în ajutor. A prigoni pe un om binecuvântat de Dumnezeu şi a urî pe cel fericit, iată o nenorocire fără leac.
Soarele smereniei
David, om fiind, nu ne-a putut arăta ceva desă­vârşit; totuşi de ne-am purta ca David în vremea ispăşirii păcatelor, destul de sporiţi am fi în calea mântuirii. David era o icoană de mai înainte a lui Iisus, ce avea să vie. Căci numai Cel fără de păcat poate să ne arate şi să ne dea ceva desăvârşit, şi în ascultare şi în ispăşire. Adică ascultarea Lui şi ispă­şirea Lui să împlinească ceea ce lipseşte din ascul­tarea şi din ispăşirea noastră, a păcătoşilor.
Învăţătura desăvârşită o avem de la: „Cel ce, fi­ind în chipul lui Durnnezeu, n-a ţinut ca la o pradă la egalitatea Sa cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine, a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare dovedindu-Se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui numele care este mai presus de orice nume, ca, întru numele lui Iisus, tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt (Filipeni 2, 6-10).
Răbdarea răului sau umilinţa, în credinţa lui Dumnezeu, este cea mai uriaşă putere asupra rău­lui în lumea aceasta. Chip de umilinţă desăvârşită ne-a dat Mântuitorul pe cruce: El, Fiul şi Slava Ta­tălui, Dumnezeu adevărat, nu S-a împotrivit ci a primit să treacă prin cea mai de pe urmă umilire cu putinţă pe pământ, căci ştia ce putere are umilinţa.
Răbdând bătaie, scuipări în obraz, cunună de spini, piroanele şi spânzurarea pe cruce, iar peste suflet hulirea celor fără-de-lege, toate acestea încă nu erau crucea cea mai grea; pe asta o avea la spate. Crucea cea mai grea, pe care era răstignit cu faţa, era neasemănata durere a milei Sale de oameni, între care era şi Sfânta Sa Maică. Iubirea de oameni i-a pricinuit o cruce neasemănat mai grea, pe care o poartă şi Se ţintuieşte de ea prin fiecare din răută­ţile noastre, până la sfârşitul lumii.
În toate acestea, ascultător desăvârşit arătân­du-Se Tatălui, cu smerenia Sa, cu desăvârşirea Sa, omeneşte a biruit pe pământ, iar dumnezeieşte a biruit în iad. Căci prin taina Crucii rupând pânte­cele iadului, care înghiţise neamul omenesc cu neascultarea, a înviat dintr-însul pe Adam şi pe toţi drepţii, şi de atunci este mântuire. Prin urmare, mântuirea este roada ascultării până la umilinţă a Mântuitorului. Iisus S-a dat pe Sine umilirii celei mai de pe urmă numai ca să ne câştige pentru mân­tuirea cu care a venit. De aceea El e Pomul vieţii din Rai, iar întoarcerea în Rai, sau mântuirea, e roada acestui Pom, Care dă viaţă veşnică celui ce va mânca dintr-Însul. Pomul îl ştim, roada Lui ni-e dată, dar dacă n-o mâncăm, nu ne mântuim.
Ar trebui ca aşa de zornic să urmăm Mântuitoru­lui toată calea Sa pământească, măcar pe cât ne zo­reşte foamea şi setea celor pieritoare. Desăvârşirea Mântuitorului în ascultare şi lepădarea de Sine, pentru iubirea de oameni, a ridicat între creştini şi­rul fără număr de cuvioşi şi buni biruitori mucenici, care pentru dragostea Lui erau fericiţi să sufere şi ei chinuri înfricoşate de la necredincioşii vremii de atunci. Şi precum David 1-a omorât pe Goliat şi leul, aşa şi creştinii biruiau leul nevăzut, căci dragostea până la moarte de Cel ce ne-a învăţat cărarea şi ne-a dat nebiruită armă lepădarea noastră pe Cruce, iată că pe ei i-a făcut mai tari ca iadul, care vărsa peste ei văpaie de ură, le îndesa cununa de spini pe cap şi cuie în picioare, sau îi ardea de vii în cuptoare. Dra­gostea de Dumnezeu stinsese văpaia cuptorului din Babilon, urgia focului fugind de la faţa lui Dumne­zeu, Care în rouă o prefăcuse, şi mântuia pe sfinţi.
Trebuie ruşinaţi încă de aici vameşii văzduhului, ca la mutarea noastră dincolo, cunoscând ei focul dumnezeiesc, ce a ars lucrurile lor din noi, să nu ne poată opri cu vreo datorie neplătită din vremea de acum rânduită ispăşirii. Că aşa zic Părinţii, că vre­mea de acum spre pocăinţă ne e dată. Şi nu-i tre­buie potrivnicului pustiire mai mare în lucrăturile sale decât ispăşirea din dragoste, (răbdarea cu dra­goste a necazurilor)căci ea arde datoriile noastre.
Nouă, neputincioşilor, deşi cugetăm ale lumii şi umblăm în calea păcatelor, încă nu ne-a îndesat ni­meni cununa de spini pe frunte şi nu ne-a bătut piroanele în tălpi. Zic însă: cine vrea să urmeze pe Domnul şi să se asemene cu El, în Cruce să se asemene, şi, cât poate să cuprindă firea omenească, asemenea cu El va fi.
Despre cei ce n-au necazuri
Nouă, toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie, şi spală cu ele vinovăţiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep, ca ispăşirea prin necazuri dovedeşte, nu părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba, chiar prin aceea ştim că are Dumnezeu grijă de noi, dacă vom avea necazuri. Fiind atotbun şi înţelept, ne poartă de grijă şi ne spală, cu milostivire, ori vrem, ori nu vrem, ori pricepem acum, ori vom înţelege pe urmă. Căci: „Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă”(Naum 1,3). El aşteaptă o vreme să vadă, ne grăbim noi cu pocăinţa de bună voie sau nu? Învăţăm din necazurile altora, sau aşteptăm să ne spargem şi noi capul de ele, tot ca ei?
Dumnezeu vrea să-i ajute pe toţi, dar nu toţi pri­mesc purtarea Sa de grijă. Aşa se face că sunt oa­meni păcătoşi care n-au necazuri. Pe aceştia i-a lepădat Dumnezeu. Căci ştiindu-le firea, precum că nu au leac şi nu pricep nimic din ocârmuirea Sa, îi lasă în păcatele lor. Aceştia sunt cei de care zice David în Psalmul 72, că: „N -au nici o suferinţă până la moarte şi-s plini de sănătate; cu oamenii la oste­neli nu iau parte, şi nu sunt supuşi la bătăi ca cei­lalţi oameni. Râd de toată lumea şi grăiesc de sus. Iată, necredincioşii huzuresc în lumea aceasta şi-şi adună bogății”. Aşa că mulţi din neştiinţă „râvnesc soarta (pământească a) necredincioşilor, văzând propăşirea păcătoşilor”, dar când înţeleg „sfârşitul păcătoşilor” - iar aceasta le vine numai când intră la ,,Altarul Domnului” - abia atunci nedumerirea li se împrăştie. Căci la Altarul Domnului, unde „se află ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciu­nii” (Coloseni 2, 2-3), în Iisus Hristos adică, ei află că „Pentru vicleşugul lor îi pune Dumnezeu pe căi alunecoase şi-i lasă să cadă în prăpastie şi ajung la pustiire” (Ps. 72,3-19).
Nu fericiţi, aşadar, pe cei ce n-au necazuri în lu­mea aceasta. Căci, cunoscându-i Dumnezeu că n-au minte să-I înţeleagă voia, nu le mai rânduieşte o ispăşire, în lumea aceasta, ci osânda în cealaltă. Iată de ce, Dumnezeu preamilostivul şi când osân­deşte la iad tot milostiv se dovedeşte şi, ca un mai înainte ştiutor din veci a toate, nu le trimite neca­zuri pe potriva păcatelor lor, căci mândria lor, cea peste măsură de mare, nu rabdă nicidecum ispă­şirea prin umilinţă. Dimpotrivă, încercarea lui Dum­nezeu de a-i spăla prin ispăşirea cea fără de voie, lor li s-ar întoarce tocmai pe dos. Căci ei, iubind mai tare mândria şi slava deşartă a lumii acesteia decât smerenia şi supunerea lui Dumnezeu, tocmirea ne­bună a minţii lor îi aruncă în deznădejde, din care fac cel mai mare şi mai de pe urmă păcat în lumea aceasta: sinuciderea, sau omorârea de sine. Ori toate celelalte păcate ce le-ar putea face omul, adu­nate la un loc, sunt mai mici decât acesta singur. De aceea, din milostivire mai presus de înţelegere, pentru mulţimea neputinţei lor, nu-i bagă Dumne­zeu în cuptorul smereniei, că nu pot să rabde, ci vor merge în osândă, dar nu în osânda cea mai mare, ca ucigaşii de sine.
Cum se urzeşte o cădere
Poate greşi înaintea lui Dumnezeu şi un popor întreg. Astfel, primul rege al iudeilor, Saul, a fost ales şi cerut de toţi bătrânii lui Israel, fără plăcerea lui Samuil proorocul şi fără voia lui Dumnezeu (Osea 8,4). Totuşi Dumnezeu i-a lăsat în sfatul lor şi le-a dat lor lucrul după care-i trăgea inima. „Înain­tea oamenilor - zice Înţeleptul - este şi viaţa şi moar­tea, şi oricare le va plăcea, li se va da. Dar să lucreze păgâneşte nimănui n-a poruncit şi nimânui n-a dat libertate să păcătuiască” (Sirah 15, 16-20).
Lăsându-i Dumnezeu în voile lor, iată pe bătrânii poporului, ei, cei datori cu cunoştinţa, înscriindu-se la o datorie grea, pe care vor avea să o ispăşească împreună: şi rege şi popor. La aşa sfat al lor: „A zis Domnul către Samuil: Ascultă glasul poporului, căci nu pe tine te-au lepădat, ci M-au lepădat pe Mine, ca să nu mai domnesc Eu peste ei” (I Regi 8,7).
S-a luptat Samuil cu popoul, ca să nu-1 lase să facă o greşeală ca aceea, însă ei văzuseră slava de la curţile regilor vecini şi a regilor pe care-i bătu­seră, şi sclipirea aurului le-a luat mintea din nou şi se răniseră la inimă cu mândria şi cu slava deşartă. De aceea  n-au ascultat sfatul lui Dumnezeu prin prooroc, ci ţineau una „Dă-ne rege şi vom fi şi noi ca celelalte popoare”(I Regi 8, 19-20). Şi a zis Dom­nul a doua oară către Samuil:„ Ascultă glasul lor şi pune-le rege!” (I Regi 8,22).
Aşa i-a scos Dumnezeu înainte pe Saul, care se abătuse pe la Samuil văzătorul, să-1 întrebe de nişte măgăriţe rătăcite (I Regi 9,20). Pe acesta 1-a uns rege, turnându-i mir pe cap. La sărutat şi i-a spus datoriile şi drepturile de rege, precum şi că se va schimba şi se va face alt om, dându-i Dumnezeu altă inimă, până şi dar proorocesc (I Regi 10,1,     6-9).
După oarecare vreme, la înnoirea prăznuirii, Samuil, ca să-i lege strâns de poruncile lui Dumnezeu, din nou le-a adus aminte, cât de mare e păcatul pe care 1-au făcut înaintea lui Dumnezeu, că au cerut rege. Samuil şi-a întărit cuvântul acesta, ce­rând fulger şi ploaie în vremea secerişului, şi a fost aşa, încât frica de Dumnezeu şi de Samuil cuprin­sese tot poporul. Abia la a treia mustrare cu semn, poporul şi-a recunoscut greşeala şi a zis: „Roagă-te pentru robii tăi, înaintea Domnului Dumnezeului tău ca să nu murim, căci la toate celelalte păcate ale noastre am mai adăugat un păcat, când am cerut rege” (I Regi 12,19).
De ce oare proorocul dădea mereu poporului greşeala peste nas? Cu rostul ca să înţeleagă popo­rul că a greşit schimbând teocraţia cu regatul, şi înţelegând, din adâncuri să-şi ceară iertare, că altfel nu vine iertarea. Mulţi, până nu-şi înţeleg greşelile, se cred curaţi, apărându-se că: n-au omorât, n-au dat foc, şi aşa mai departe. De fapt, ei sunt închişi la minte cu un văl de întuneric care nu se rupe altfel, decât numai când le izbeşti păcatele peste obraz. Asta este osteneala proorocului: să lucreze cum va şti pocăinţa, din adânc, a poporului, ca să vie de la faţa lui Dumnezeu ispăşire milostivă, vreme de reîn­viorare (F. Ap. 3,19), iar nu osândă cu urgie mare.
Puterea care nu ascultă
În vremea aceea, Samuil trimis a fost de Domnul către Saul să-i spună:           „Adusu-mi-am aminte de cele ce a făcut Amalec lui Israil, cum i s-a împotrivit în cale, când venea din Egipt. Mergi acum şi bate pe Amalec… şi nimiceşte toate ale lui. Să nu iei de la ei nimic pentru tine, ci nimiceşte-i şi dă blestemului toate câte le are. Să nu-1 cruţi, ci să dai morţii: de la bărbat până la femeie, de la tânăr până la pruncul de ţâţă, de la bou până la oaie, de la cămilă până la asin” (I Regi 15,3).
Aceasta era porunca lui Dumnezeu către Saul, care purtând sabie a primit în ascultare o treabă de sabie. „Dar Saul şi poporul (iarăşi au făcut de capul lor) au cruţat pe Agag, regele lui Amalec, pe cele mai bune din oi şi din vitele cornute, mieii îngrăşaţi şi tot ce era bun n-a vrut să piardă. Iar toate lucru­rile neînsemnate şi rele     le-au pierdut. Atunci a fost cuvântul Domnului către Samuil, zicând: „Îmi pare rău că am pus pe Saul rege, căci el s-a abătut de la Mine şi cuvântul Meu nu l-a împlinit” (I Regi 15, 8-10).
Iată cum, de la neascultare începe căderea de la Dumnezeu şi greşelile se ţin lanţ, una după alta.
Oare pentru nişte miei şi oarece vite cornute şi pentru că războinicii au cruţat pe căpetenia lui Amalec, să se fi supărat Dumnezeu aşa de tare în­cât să se tânguie omului că-i pare rău de ce a făcut, punând pe Saul rege?
Sfânta Scriptură, cartea lui Dumnezeu, are literă şi are duh. De aceea şi citiri sunt două. Dacă-ţi dezleagă El, Dumnezeu, taina ascunsă în litere, te pricepi, dacă nu ţi-o dezleagă, nu pricepi decât litere.
Astfel, cufundându-ne în urmă, peste rostogolul veacurilor, dăm de vedenia lui Avraam (Facere 15):
12. La asfinţitul soarelui, a căzut pe Avraam somn greu, şi iată că 1-a cuprins întunericul şi frică mare.
13. Atunci a zis Domnul către Avraam: „Să ştii bine că urmaşii tăi vor nemernici în pământ străin, unde vor fi robiţi şi apăsaţi patru sute de ani.
14. Dar pe neamul acela, căruia vor robi, îl voi ju­deca Eu, şi după aceea vor ieşi, să vină aicea, cu avere mare.
15. Iar tu vei trece la părinţii tăi în pace şi vei fi îngropat la bătrâneţi fericite.
16. Ei însă se vor întoarce aici în al patrulea veac de oameni, căci nu s-a umplut încă măsura nele­giuirilor Amoreilor”.
Ce să fie cuvintele acestea? O descoperire fă­cută lui Avraam, un cuvânt al lui Dumnezeu către om, care dezvăluia purtarea Sa de grijă, cu care ocârmuieşte neamurile peste veacuri, înspre o ispă­şire şi o mântuire a neamurilor. Cuvântul acesta al lui Dumnezeu, spus lui Avraam cu sute de ani în urmă, venea să se împlinească în zilele lui Saul. De aceea, aşa a fost cuvântul Domnului către Saul, prin Samuil, zicând: „Adusu-mi-am aminte de cele ce a făcut Amalec lui Israel… când venea din Egipt. Mergi acum (I Regi 15, 2-3) şi bate pe Amalec şi nimiceşte toate ale lui”.
Cuvântul acestei ocârmuiri a lui Dumnezeu nu 1-a ascultat regele, şi de aceea S-a supărat Dumnezeu şi I-a părut rău că 1-a pus rege, căci nu i-a împlinit porunca întocmai, cuvântul care arcuia voia Sa peste veacuri şi „acum” atingea din nou pe oameni.
În duhul Părinţilor
După alt înţeles, Saul este tot omul, e toată min­tea, e tot sufletul dăruit de Dumnezeu, prin Taina ungerii cu Sfântul Mir, rege peste Israil. El primeşte poruncă să poarte război cu Amalec, prin care se înţelege diavolul, şi să-1 piardă dimpreună cu tot ce are el: femeile - plăcerile, pruncii lor - puii de drac, dobitoacele - patimile contra firii, cu un cuvânt toate ale lui Amalec, care a împiedicat ieşirea din robia lui Faraon, care este altă icoană a diavolului.
Nici Saul al nostru, din noi din fiecare, nu as­cultă, nu împlineşte porunca, ci cruţă tocmai căpe­tenia şi ceva vite mai arătoase ale lui. Nu omoară căpetenia relelor cu ascultarea de Dumnezeu, nu omoară dobitoacele cele mai arătoase, patimile cu chip nevinovat, dar care tot patimi sunt, deşi poartă tot piele de miel, sau chipul nevinovăţiei.
Noi, neamul cel creştinesc, noul Israil, în cele trei Taine prin care intrăm în marea obşte creştină: Sfântul Botez, Ungerea cu Sfântul Mir şi Sfânta Îm­părtăşanie, suntem unşi: preoţi, regi şi împăraţi peste patimi. Deci, uniţi înlăuntrul nostru şi întreolaltă în cuvântul lui Dumnezeu am primit porunca şi puterea de a omorî pe Amalec cel de duh şi toate ale lui să le dăm pierzării. Iar dacă facem ca Saul şi n-ascultăm, să batem războiul după porunca şi pu            terea dată nouă de sus, atârnă asupra noastră, ca o sabie, părerea de rău a lui Dumnezeu (Facere 6,6).
Când se întunecă mintea
Proorocul, văzătorul dincolo de literă şi lucruri, durându-1 inima de greşeala regelui, caută să i-o îndrepte. Căci, ca unul ce 1-a uns rege, era legat şi răspunzător duhovniceşte de dânsul.
Astfel duhovnicul îşi cheamă regele la pocăinţă, zicându-i: „Rău ai făcut că n-ai împlinit porunca Domnului Dumnezeului tău, care ţi s-a dat. Acum domnia ta nu va mai ţine; Domnul Îşi va găsi un băr­bat după inima Sa, şi-i va porunci Domnul să fie conducătorul poporului Său, deoarece tu n-ai împli­nit ceea ce ţi s-a poruncit de Domnul” (I Regi 13, 13­-14). Pe lângă cuvântul acesta, îi mai ajută făcând şi o noapte de rugăciune. Se întâlneşte a doua oară cu regele; îi spune din nou greşeala sa, că: „Nesupune­rea e un păcat la fel cu vrăjitoria, şi împotrivirea la fel cu închinarea la idoli. Deci, pentru că ai lepădat cuvântul Domnului şi Domnul te-a lepădat, ca să nu mai fii rege peste Israil” (1 Regi 15,23). La acestea, Saul face o pocăinţă mincinoasă, mai mult ca să scape de gura proorocului, zicând: „Am păcătuit, călcând porunca Domnului şi cuvântul tău, dar m-am temut de popor şi am ascultat glasul lui. Ridică dar păcatul de pe mine” (I Regi 15, 24-25).
După cum şi era de aşteptat, omul cu inima împărţită, toate le vede împărţite ba chiar şi pe cele ce sunt una, le desparte. Căci iată-1 făcând despărţire între porunca Domnului şi cuvântul proorocului, ca şi când acestea n-ar fi unul şi acelaşi lucru. Ba se mai şi îndreptăţeşte, aducând în sprijin temerea sa de popor. Temerea sa, însă, era determinată de acea lepădare de sus (Înţelepciunea 17, 11-12), pe care o simţea inima sa, ca una ce nu omorâse de la sine pe regele cel de alt neam, nu omorâse cornu­tele mâniei, nici mieluşeii iubirii de sine. De aceea, când Samuil din nou vrea să-1 aducă la pocăinţă, regele sare de la pocăinţă la îndărătnicia mândriei, zicând: „Am greşit, dar dă-mi acum cinste înaintea bătrânilor poporului meu şi înaintea lui Israil…” (I Regi 15,30), săritură care face pocăinţa cu neputin­ţă iar de la Dumnezeu vine osândă, în loc de ispăşire.
Atunci a zis Domnul către Samuil: „Până când vei tânji tu pentru Saul, pe care 1-am lepădat, ca să nu mai fie rege peste Israil? Umple cornul tău cu mir şi du-te la Iesei din Betleem, căci dintre fiii lui mi-am ales rege” (I Regi 16,1).
Era David, copil bălai cu ochi frumoşi şi plăcut la faţă. „Şi a luat Samuil cornul cu mir şi 1-a miruit în mijlocul fraţilor săi, şi s-a odihnit Duhul Domnu­lui din ziua aceea asupra lui David. Atunci s-a depăr­tat de la Saul Duhul Domnului, şi-1 tulbura un duh rău trimis de Domnul, încât şi slugile lui Saul i-au zis: Iată un duh rău, trimis de Domnul, te tulbură” (I Regi 16, 12-15).
Trebuie să arătăm că, dacă în vremea când avea Duhul lui Dumnezeu n-a vrut să se îndrepte, acum, muncit de diavol, îi va fi cu atât mai greu să se în­drepte, dacă nu chiar cu neputinţă. Îndărătnicirea înaintea unui trimis iată ce pedeapsă aduce de la Dumnezeu. De aceea, din toate timpurile se ştie atunci când puternicii vremii ridicau mâna asupra slujitorilor lui Dumnezeu, n-a mai dăinuit puterea lor. Saul, stăpânit de duhul rău, se răscoală împo­triva lui Dumnezeu şi a slujitorilor Lui. Aşa, când se îndrăcea Saul în casa sa, umbla să facă moarte de om, lucrul ucigaşului de oameni, căci de două ori a aruncat după David cu lancea, cugetând să-1 piro­nească de perete (I Regi 18,10-12; 19,10). Se sălbăti­cea şi asupra lui Samuil, căci îl ocrotea pe David, dar n-a putut să-i facă nimic. Mintea i se întunecă din ce în ce mai mult, dă poruncă să ucidă pe preo­ţii Domnului, fiindcă ţineau cu David, ceea ce slu­gile sale au şi făcut, ucigând în ziua aceea optzeci şi cinci de Preoţi (I Regi 22, 17-18).
Fapta aceasta a lui Saul dovedea nebunia minţii lui şi înstrăinarea cu totul de pocăinţă, ceea ce îi atrage de la Dumnezeu nenorociri şi necazuri fără oprire. Samuil proorocul moare, deci sfătuitor nu mai are. Asupra lui David se porneşte cu oaste, dar cu orânduire dumnezeiască David îi cruţă viaţa de mai multe ori: ba odată chiar îi fură suliţa de sub cap, iar altădată îi taie un colț de haină, vrând să-i dovedească bunătatea sa. Dumnezeu îi arătase că nu-i vrea moartea, ci întoarcerea. Căci cu ce 1-ar fi putut zgudui mai tare spre întoarcere decât cu dovezile bunătăţii lui David, cel ce-i cruțase viaţa de mai multe ori (I Regi 24, 1-20). Dar o minte nebună nu mai înţelege cele bune, nu se mai poate sui să priceapă din cele văzute pe cele nevăzute. O minte întunecată n-o mai poţi crede, chiar când grăieşte bine, nu mai are statornicie.
De aceea vin nenorocirile, cea mai de pe urmă cale, ce o mai are Dumnezeu la îndemână, ca să dezmeticească pe om la minte. „S-au adunat deci filistenii” (I Regi 28,4) împotriva lui Israil cu război. Saul a adunat şi el tot poporul şi a făcut tabără. Văzând însă Saul tabăra filistenilor s-a înspăimântat şi s-a zguduit tare în inima lui (I Regi 28,5). Şi a între­bat Saul pe Domnul, dar Domnul nu i-a răspuns nici prin vis, nici prin vedenie, nici prin prooroci. Atunci Saul zise slugilor sale: „Căutaţi-mi o femeie vrăji­toare, ca să mă duc la ea şi s-o întreb”. Iar slugile au răspuns; „Este aici în Endor o vrăjitoare”. Saul şi-a schimbat hainele şi s-a dus la vrăjitoare (I Regi 28, 6-8).
Dumnezeu, ştiindu-1 că va face aceasta, nu i-a răspuns: căci mintea lui nu mai făcea deosebire în­tre bine şi rău, între Dumnezeu şi diavol. Iată-1 acum pe Saul, părăsit de Dumnezeu şi mergând la vrăjitoare, uceniţa diavolului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu