Iubiri pasionale (4). Ion Antonescu si Maria Rica Niculescu
Una din marile iubiri interbelice a fost cea dintre maresalul Ion
Antonescu si sotia sa Maria.
Antonescu si sotia sa Maria.
Al treilea maresal al Romaniei, cum mai era denumit, s-a nascut la 2
iunie 1882, la Pitesti, intr-o familie de militari. Dupa terminarea
liceului s-a inscris la scoala Fiilor de Militari din Craiova, unde a
fost sef de promotie, distinctie trecuta pe placa memoriala amplasata la
acea scoala. A urmat apoi cursurile scolii de Infanterie si Cavalerie
de la BucuÂresti. Intre 1904 si 1906 si-a perfectat studiile la scoala
de Cavalerie din Targoviste, pentru ca in final, in 1911, sa fie un
absolvent stralucit al scolii Superioare de Razboi din Bucuresti.
Parcurge toate treptele ierarhiei militare, de la sublocotenent, in
1904, pana la cea de maresal, in 1941.
A fost numit in Marele Stat Major, avand diverse functii de conducere, atasat militar la Paris, in 1922, apoi la Londra si Bruxelles, intre 1923 si 1926. A fost comandantul scolii Speciale de Cavalerie Targoviste, al scolii Superioare de Razboi Bucuresti, sef al Marelui Stat Major, comandantul Diviziei 3 infanterie, al Corpului 3 Armata si, in final, comandantul grupului de armate romano-germane, pana in momentul arestarii.
A fost ministru al Apararii, al Afacerilor Straine, presedinte al Consiliului de Ministri si sef al statului intre 5 septembrie 1940 si 23 august 1944. Dupa abdicarea regelui Carol al II-lea in favoarea fiului sau Mihai I, devine conducator al statului, asociindu-se la guvernare pentru cateva luni cu organizatia Garda de Fier.
In 1919, a fost decorat de regele Ferdinand cu Ordinul Militar Mihai Viteazul, pentru reusita operatiunilor militare din TranÂsilÂvania. La 21 august 1941, a fost decorat de regele Mihai cu acelasi ordin militar pentru contributia personala la victoria trupelor roÂmane in Basarabia, Bucovina si Transnistria.
La 23 august 1944, a fost arestat. La 31 august a fost dus la Moscova de generalul Tevcencov si tinut doi ani in U.R.S.S. la temuta inchisoare Liublianka, unde a fost anchetat. In aprilie 1946, adus la Bucuresti cu un vagon de clasa a treia, a fost judecat si condamnat la moarte. Executia a avut loc in Valea Piersicilor de langa inchisoarea Jilava, la 1 iunie 1946, ora 18. Avea 64 de ani. A cerut sa fie impuscat de soldati ai armatei, nu de gardienii inchisorii. Vazand ca i-a fost refuzata si ultima dorinta, a replicat “Canaliile, canaliile“. Dupa ce in vara anului 1940 tara fusese ciopartita de vecini, Ion Antonescu a fost solutia de urgenta la care s-a apelat pentru a conduce guvernul cu o mana de fier. Predecesorii sai oferisera pe tava 99.926 km. patrati si se debarasasera prea usor de 6.829.547 de locuitori nefericiti. Basarabia si Bucovina de Nord au fost ocupate de U.R.S.S., Ardealul de Nord ocupat de Ungaria si sudul Dobrogei de Bulgaria. O tara milenara, ciuntita de rapacitatea vecinilor, cu largul concurs al galantoniei conducatorilor sai. Incercarea lui de a recupera prin tratative teritoriile pierdute si populatia aflata in deriva s-a soldat cu un esec total. Multi l-au considerat criminal pentru intentia de a recapata, cu arma in mana acele provincii si pentru deportarile in Transnistria. Sunt relevante ultimele randuri scrise sotiei sale inainte de a fi executat: imprejurarile si oamenii nu au ingaduit sa facem binele pe care l-am dorit cu atata pasiune tarii noastre. Suprema vointa a decis altfel, am fost un invins, au fost si altii…multi altii. Eu n-am fost un om politic, n-am fost in vechime in cadrul nici unui sistem politic. Am fost omul tarii pe care am considerat-o totdeauna deasupra monarhiei si a partidelor politice. Am fost chemat de regele Carol sa mi se incredinteze o inalta functie in stat, ocazie cu care i-am spus ca nu se poate forma o armata sanatoasa intr-un stat bolnav. Trebuie statul sa-l vindecati.
Maresalul demonstra ca a fost sabotat. S-a aflat inconjurat de intrigi si prefacatoriile ce miÂsuÂnau din belsug in mediul societatii de atunci.
La 17 mai 1946, in ziua cand i s-a adus la cunostiinta condamnarea la moarte, maresalul Ion Antonescu i-a scris sotiei pe numele de alint: scumpa mea Rica, Am stat cu fruntea sus si fara teama in fata Justitiei, dupa cum stau in fata judecatii supreme. Asa sa stai si tu. Sunt pregatit sa mor. Dupa cum am fost pregatit sa sufar. Nu regret si nu regreta nimic. Ultima mea dorinta este sa traiesti. Retrage-te intr-o manastire. Acolo vei gasi linistea necesara sufletului si bucata de paine pe care azi nu ti-o poti plati. Poate ca te vei gandi ca langa mine va trebui sa fie si ultimul tau locas. Scoborand in mormant, eu azi si tu maine, ne vom inalta. Sunt sigur. Va fi sigura si dreapta rasplata. Te strang in bratele mele cu caldura si te imbratisez cu dragoste. Nici o lacrima. Ionel *(si voi locui in casa Domnului pana la sfarsitul zilelor mele ps.23)
Cu o ora inainte de executie, Antonescu a cerut sa-si vada sotia pentru ultima oara. Si-a scos ceasul de la mana si in momentul cand i l-a dat acesteia i-a spus : "Sa nu-l lasi sa se opreasca, sa-ti inchipui mereu ca e inima mea care bate pentru tine."
Aceasta scrisoare in original a fost confiscata la 6 iunie 1946, cand trei barbati l-au arestat pe Titus Stoica, fostul avocat al maresalului. Prevazator, avocatul a copiat-o la repezeala si petecul de hartie l-a ascuns intre arcurile de sub fotoliu. Ciorna a fost gasita recent de un tapiter care a reparat fotoliul respectiv.
In perioada 1944 -1946, Maria a fost interogata in inchisorile sovietice. Adusa in tara a suportat infernul concentrationar din inchisoarea Malmaison. Intre 1950 si 1955, ea a fost supusa torturilor fizice si morale, la inchisoarea Mislea, de langa Ploiesti. A fost deportata, apoi la Latesti, in Baragan, unde a stat pana in vara anului 1964, avand sanatatea subrezita. Este ingropata la cimitirul Reinvierea din Bucuresti.
A fost numit in Marele Stat Major, avand diverse functii de conducere, atasat militar la Paris, in 1922, apoi la Londra si Bruxelles, intre 1923 si 1926. A fost comandantul scolii Speciale de Cavalerie Targoviste, al scolii Superioare de Razboi Bucuresti, sef al Marelui Stat Major, comandantul Diviziei 3 infanterie, al Corpului 3 Armata si, in final, comandantul grupului de armate romano-germane, pana in momentul arestarii.
A fost ministru al Apararii, al Afacerilor Straine, presedinte al Consiliului de Ministri si sef al statului intre 5 septembrie 1940 si 23 august 1944. Dupa abdicarea regelui Carol al II-lea in favoarea fiului sau Mihai I, devine conducator al statului, asociindu-se la guvernare pentru cateva luni cu organizatia Garda de Fier.
In 1919, a fost decorat de regele Ferdinand cu Ordinul Militar Mihai Viteazul, pentru reusita operatiunilor militare din TranÂsilÂvania. La 21 august 1941, a fost decorat de regele Mihai cu acelasi ordin militar pentru contributia personala la victoria trupelor roÂmane in Basarabia, Bucovina si Transnistria.
La 23 august 1944, a fost arestat. La 31 august a fost dus la Moscova de generalul Tevcencov si tinut doi ani in U.R.S.S. la temuta inchisoare Liublianka, unde a fost anchetat. In aprilie 1946, adus la Bucuresti cu un vagon de clasa a treia, a fost judecat si condamnat la moarte. Executia a avut loc in Valea Piersicilor de langa inchisoarea Jilava, la 1 iunie 1946, ora 18. Avea 64 de ani. A cerut sa fie impuscat de soldati ai armatei, nu de gardienii inchisorii. Vazand ca i-a fost refuzata si ultima dorinta, a replicat “Canaliile, canaliile“. Dupa ce in vara anului 1940 tara fusese ciopartita de vecini, Ion Antonescu a fost solutia de urgenta la care s-a apelat pentru a conduce guvernul cu o mana de fier. Predecesorii sai oferisera pe tava 99.926 km. patrati si se debarasasera prea usor de 6.829.547 de locuitori nefericiti. Basarabia si Bucovina de Nord au fost ocupate de U.R.S.S., Ardealul de Nord ocupat de Ungaria si sudul Dobrogei de Bulgaria. O tara milenara, ciuntita de rapacitatea vecinilor, cu largul concurs al galantoniei conducatorilor sai. Incercarea lui de a recupera prin tratative teritoriile pierdute si populatia aflata in deriva s-a soldat cu un esec total. Multi l-au considerat criminal pentru intentia de a recapata, cu arma in mana acele provincii si pentru deportarile in Transnistria. Sunt relevante ultimele randuri scrise sotiei sale inainte de a fi executat: imprejurarile si oamenii nu au ingaduit sa facem binele pe care l-am dorit cu atata pasiune tarii noastre. Suprema vointa a decis altfel, am fost un invins, au fost si altii…multi altii. Eu n-am fost un om politic, n-am fost in vechime in cadrul nici unui sistem politic. Am fost omul tarii pe care am considerat-o totdeauna deasupra monarhiei si a partidelor politice. Am fost chemat de regele Carol sa mi se incredinteze o inalta functie in stat, ocazie cu care i-am spus ca nu se poate forma o armata sanatoasa intr-un stat bolnav. Trebuie statul sa-l vindecati.
Maresalul demonstra ca a fost sabotat. S-a aflat inconjurat de intrigi si prefacatoriile ce miÂsuÂnau din belsug in mediul societatii de atunci.
La 17 mai 1946, in ziua cand i s-a adus la cunostiinta condamnarea la moarte, maresalul Ion Antonescu i-a scris sotiei pe numele de alint: scumpa mea Rica, Am stat cu fruntea sus si fara teama in fata Justitiei, dupa cum stau in fata judecatii supreme. Asa sa stai si tu. Sunt pregatit sa mor. Dupa cum am fost pregatit sa sufar. Nu regret si nu regreta nimic. Ultima mea dorinta este sa traiesti. Retrage-te intr-o manastire. Acolo vei gasi linistea necesara sufletului si bucata de paine pe care azi nu ti-o poti plati. Poate ca te vei gandi ca langa mine va trebui sa fie si ultimul tau locas. Scoborand in mormant, eu azi si tu maine, ne vom inalta. Sunt sigur. Va fi sigura si dreapta rasplata. Te strang in bratele mele cu caldura si te imbratisez cu dragoste. Nici o lacrima. Ionel *(si voi locui in casa Domnului pana la sfarsitul zilelor mele ps.23)
Cu o ora inainte de executie, Antonescu a cerut sa-si vada sotia pentru ultima oara. Si-a scos ceasul de la mana si in momentul cand i l-a dat acesteia i-a spus : "Sa nu-l lasi sa se opreasca, sa-ti inchipui mereu ca e inima mea care bate pentru tine."
Aceasta scrisoare in original a fost confiscata la 6 iunie 1946, cand trei barbati l-au arestat pe Titus Stoica, fostul avocat al maresalului. Prevazator, avocatul a copiat-o la repezeala si petecul de hartie l-a ascuns intre arcurile de sub fotoliu. Ciorna a fost gasita recent de un tapiter care a reparat fotoliul respectiv.
In perioada 1944 -1946, Maria a fost interogata in inchisorile sovietice. Adusa in tara a suportat infernul concentrationar din inchisoarea Malmaison. Intre 1950 si 1955, ea a fost supusa torturilor fizice si morale, la inchisoarea Mislea, de langa Ploiesti. A fost deportata, apoi la Latesti, in Baragan, unde a stat pana in vara anului 1964, avand sanatatea subrezita. Este ingropata la cimitirul Reinvierea din Bucuresti.
Intre cei doi, a fost o frumoasa poveste de dragoste, cu toate ca avea
multe momente de sobrietate cazona. Ion Antonescu se afla la a doua
casnicie, si Rica la a treia. Maria Rica Niculescu s-a nascut la
Calafat in anul 1892, fiind fiica Anghelinei si a capitanului Teodor
Niculescu. Din prima ei casatorie cu Gheorghe Cimbru, comisar de politie
la Calafat si Braila, a rezultat un fiu care s-a imbolnavit de
poliomielita. Intre maresal si copil s-a sudat o puternica prietenie,
astfel incat multi apropiati au crezut ca este chiar fiul demnitarului
facut cu Elvira Panaitescu, prima sa sotie. Dupa arestarea lui Ion
Antonescu in 1944, martorii afirma ca acel copil nevinovat a fost
impins de la etaj de Emil Bodnaras, iar guvernanta Fraulein Schultz a
fost impuscata. O alta sursa precizeaza ca tanarul vlastar s-a aruncat
singur in gol la aflarea vestii arestarii maresalului pe care il iubea
nespus de mult. Presimtea ca il asteapta clipe grele, speriat, mai ales
de privirile celor ce patrunsesera in camera in frunte cu Emil Bodnaras.
Al doilea sot al Mariei a fost francezul Guillemme Auguste Joseph
Pierre Fueller, fost bijutier care a dat faliment la Paris, motiv ce a
determinat-o pe Maria sa revina in Romania. Faptul ca sotia sa avusese
deja doua casatorii l-a facut pe Antonescu sa se confrunte cu unele
greutati. In primul rand, nu putea sa critice cu vehementa viata
amoroasa a regelui Carol.
Imaginea maresalului din viata privata difera de cea din viata publica. Unii l-au considerat doar un dictator sangeros, dar dincolo de omul autoritar, cu mana de fier, el era un bun familist. Isi iubea sotia, avea o viata normala, ca orice om in mijlocul celor dragi. Era obligat, la o viata sobra, datorita functiilor detinute, dar tandretea si delicatetea lui in viata de familie erau reale si s-au manifestat tot timpul.
Maria a fost cu greu acceptata in protipendada bucuresteana de la sfarsitul anilor 30. Maresalul a infiintat pentru ea Comitetul de Patronaj al operelor sociale, o organizatie de binefacere care se ocupa cu strangerea fondurilor pentru front. Pe langa Maria Antonescu, la conducerea acestei organizatii caritative, se afla si sotia maresalului Prezan.
Ion Antonescu este un personaj al istoriei noastre pe care trebuie sa o acceptam cu bune si rele.
In incheiere, mai trebuie precizata alcatuirea completului de judecata, puternic implicat politic, instruit in spiritul revansei, avand in componenta factori de decizie care nu cunosteau ce reprezinta un act juridic, dar care in documente se numea Tribunalul Poporului. Erau juristic calificati direct la locul de munca, retezand vietile multor personalitati. Toti faceau parte din cunoscuta triada de stanga : Partidul Comunist, Partidul Social-Democrat si Frontul Plugarilor. Doi erau muncitori – Vasile Nita si Ion Pauna – unul a fost plugar – Jovita Dumbrava – iar ultimul, la origine, chelner, Dumitru Saracu. Presedintele, Alexandru Voitinovici, era un magistrat mediocru, dar apreciat de factorii politici ai momentului, cu o cariera modesta, adus din spatiul moldav. Cei patru exponenti ai ignorantei patriotarde au judecat un conducator al statului.
Incredibil ! Degeaba posteritatea se va inchina consternata, intrebandu-se cum a fost posibil.
Si astfel s-a intrerupt o frumoasa casnicie cu zile bune si mai putin bune, cu perioade critice si fericite, prin care trece orice muritor. Ion Antonescu si Maria s-au iubit cu adevarat in niste vremuri vitrege.
Dupa ce a fost eliberata si pana a trecut in lumea umbrelor, la 18 octombrie 1964, din cauza unui al treilea infarct, Maria a cautat, inutil locul de veci al sotului, sa-i aprinda o lumanare.
In schimb, ateii care au stat in spatele acelei executii, precum si a masacrarii anticomunistilor aruncati in gropi comune, fara cruce, isi dorm somnul de veci intr-un imens mausoleu al eroilor comunisti, situat in Parcul Carol, din Bucuresti.
23.04.2013 ( data cand am citit-o prima data )
Redau o frumoasa poveste de dragoste care continua si dupa moarte .Oare cati se afla in aceasta situatie si acum, cati se regasesc in randurile de mai jos???
" Randurile acestea sunt dedicate unei fete care n-a aflat de dragostea mea. Cuvintele acestea s-au insirat pe un fir vreme de 100 de ani , poate chiar mai mult. Cuvintele acestea s-au adunat sub pamant, unul langa altul, indesandu-se si transformandu-se in tipat. Da, sub pamant. Va mira? O sa va povestesc cum am murit intr-o zi de vara torida, cand pe strada noastra fosneau copacii .
Imaginea maresalului din viata privata difera de cea din viata publica. Unii l-au considerat doar un dictator sangeros, dar dincolo de omul autoritar, cu mana de fier, el era un bun familist. Isi iubea sotia, avea o viata normala, ca orice om in mijlocul celor dragi. Era obligat, la o viata sobra, datorita functiilor detinute, dar tandretea si delicatetea lui in viata de familie erau reale si s-au manifestat tot timpul.
Maria a fost cu greu acceptata in protipendada bucuresteana de la sfarsitul anilor 30. Maresalul a infiintat pentru ea Comitetul de Patronaj al operelor sociale, o organizatie de binefacere care se ocupa cu strangerea fondurilor pentru front. Pe langa Maria Antonescu, la conducerea acestei organizatii caritative, se afla si sotia maresalului Prezan.
Ion Antonescu este un personaj al istoriei noastre pe care trebuie sa o acceptam cu bune si rele.
In incheiere, mai trebuie precizata alcatuirea completului de judecata, puternic implicat politic, instruit in spiritul revansei, avand in componenta factori de decizie care nu cunosteau ce reprezinta un act juridic, dar care in documente se numea Tribunalul Poporului. Erau juristic calificati direct la locul de munca, retezand vietile multor personalitati. Toti faceau parte din cunoscuta triada de stanga : Partidul Comunist, Partidul Social-Democrat si Frontul Plugarilor. Doi erau muncitori – Vasile Nita si Ion Pauna – unul a fost plugar – Jovita Dumbrava – iar ultimul, la origine, chelner, Dumitru Saracu. Presedintele, Alexandru Voitinovici, era un magistrat mediocru, dar apreciat de factorii politici ai momentului, cu o cariera modesta, adus din spatiul moldav. Cei patru exponenti ai ignorantei patriotarde au judecat un conducator al statului.
Incredibil ! Degeaba posteritatea se va inchina consternata, intrebandu-se cum a fost posibil.
Si astfel s-a intrerupt o frumoasa casnicie cu zile bune si mai putin bune, cu perioade critice si fericite, prin care trece orice muritor. Ion Antonescu si Maria s-au iubit cu adevarat in niste vremuri vitrege.
Dupa ce a fost eliberata si pana a trecut in lumea umbrelor, la 18 octombrie 1964, din cauza unui al treilea infarct, Maria a cautat, inutil locul de veci al sotului, sa-i aprinda o lumanare.
In schimb, ateii care au stat in spatele acelei executii, precum si a masacrarii anticomunistilor aruncati in gropi comune, fara cruce, isi dorm somnul de veci intr-un imens mausoleu al eroilor comunisti, situat in Parcul Carol, din Bucuresti.
O poveste de dragoste cu autori anonimi !
De ce mor repede florile
23.04.2013 ( data cand am citit-o prima data )
Redau o frumoasa poveste de dragoste care continua si dupa moarte .Oare cati se afla in aceasta situatie si acum, cati se regasesc in randurile de mai jos???
" Randurile acestea sunt dedicate unei fete care n-a aflat de dragostea mea. Cuvintele acestea s-au insirat pe un fir vreme de 100 de ani , poate chiar mai mult. Cuvintele acestea s-au adunat sub pamant, unul langa altul, indesandu-se si transformandu-se in tipat. Da, sub pamant. Va mira? O sa va povestesc cum am murit intr-o zi de vara torida, cand pe strada noastra fosneau copacii .
*
Mi-amintesc ultimele zile ale vietii mele care n-au semanat cu nici una dintre celelelte zile. Pentru toata lumea eu eram fericit: aveam frati, surori, familie, un copil zglobiu ca un izvoras. Ce-i mai trebuia unei fericiri? dar pesemne ca-i mai trebuia ceva, de vreme ce nu eram fericit.
Si deodata in viata mea a patruns ea. Vi s-a intamplat vreodata ca stand amortit de soare si de visare, in arsita verii, un glumet sa va toarne apa rece pe ceafa? in primul moment ati sari in sus, poate l-ati ocari pe individul respectiv, dar apoi v-ati da seama ca tocmai pentru asta stateati sub soare viata intreaga, poate pentru asta stateati. Asa a patruns ea in viata mea-zapacita, buimacitoare, fara sa pretinda nimic si fara sa se fereasca de nimic. Nu-mi mai amintesc - era frumoasa ? . ..
In ochii ei era o tristete interogativa, un petic de cer, un murmur usor. Imi parea ca ochii aceia priveau necontenit viata, intreband-o - de ce...? a venit fara sa ma intrebe nimic, s-a incolacit peste zilele mele, asa cum vita de vie se inalta, incolacindu-se pe araci si a atarnat pentru mine ciorchinii tineretii ei, totul, tot ce avea. Si n-a pretins nimic. NIMIC. N-am reusit niciodata s-o fac sa stie ca eu o iubesc. Pesemne ca in vremea aceea nici eu nu stiam , de vreme ce imi spuneam in fiecare clipa: N-AM DREPTUL S-O IUBESC.
ASTA PENTRU CA ATUNCI CAND EA IMI ASTERNEA LA PICIOARE TOATA VIATA EI, EU MA UITAM LA CEAS, ea imi aducea tineretea in toata goliciunea ei, iar eu trageam perdelele si stingeam lumina.
N-am iesit niciodata cu ea in strada si lumea n-a aflat niciodata ca in sfarsit sunt FERICIT. Dragostea noastra era ca un "rug aprins" pe care voiam sa-l acoperim cu palmele noastre, desi focul ardea si nu putea fi stins.
Dar se cam lungeste inceputul.
Inainte de a muri am fost BOLNAV.Toata ziua s-au aflat langa mine, mama, fratii, "sotia" mahnita, palida, cu toate ca in ultimul timp nu ne mai intelegeam. DOAR EA LIPSEA, CEA PE CARE O ASTEPTAM SI O IUBEAM CEL MAI MULT.
Nu putea sa vina acasa la noi. "Fratii" mei stiau ca o sa mor, doctorul le-o spusese, dar ei nu l-au crezut si acum asteptau probabil tristi si resemnati. Numai mama nu credea, insa nu pentru ca nu stia adevarul.
Mai bine sa povestesc despre ultima mea zi.
Stiam ca o sa mor chiar in ziua aceea. Asa ca imi venea sa rad cand doctorul incerca sa-mi faca injectie, imi palpa stomacul si scria reteta - de doua ori pe zi timp de o saptamana - Nu-l condamnam pe omul acela cu maini calde, linistite; pur si simplu nu ma intelegea, asa cum nici un doctor nu intelege ca oamenii mor atunci cand obosesc. Unul poate sa oboseasca la 18 ani, altul la 70 de ani. Iar eu obosisem. Dar nu eram trist. Aveam in fata ochilor BIBLIOTECA MEA, insa nu ma gandeam ca degetele mele n-or sa mai atinga niciodata cartile de acolo. Stiam ca s-or gasi alte degete care sa le atinga, iar pentru carti e totuna. Cartile seamana intrucatva cu oamenii barfitori : isi spun secretele tuturor, asa o sa le spuna si altcuiva. Ma uitam cu tristete doar la salcamul care fosnea sub fereastra mea si la cerul care se vedea in departare. As fi vrut sa duc acolo cu mine sub pamant, numai un pic de fosnet si un petic de cer. Stiam insa ca nu se poate.
- ma duc sa cumpar TIGARI am auzit vocea fratelui meu, desi stiam ca nu fumeaza.
Fie ca se ducea sa trimita o telegrama rudelor, fie ca nu voia sa vada cum mor. L-am inteles si l-am salutat cu privirea, fiindca n-aveam sa ne mai intalnim in lumea asta. A iesit. I-am spus neveste-mii sa-l scoata pe copil, sa ia aer. Il duc- am auzit si am observat ca nici acum pentru ultima oara nu m-a inteles si nu si-a dat seama ca n-are sa-mi mai auda glasul niciodata. I-am spus si mamei, dar ea nu a plecat. Asta m-a intristat foarte tare si am inchis ochii incet. Nu-mi amintesc cat timp a trecut, doar am auzit deodata tipatul sfasietor al mamei si am inteles ca murisem.
Pe urma toate au fost asa cum se cuvine.
Iin jurul meu s-au aflat oameni si am vazut cunoscuti pe care nu-i mai vazusem de ani intregi. Plangeu, ori stateau tacuti, apoi plecau. Se intampla ca vocile acelea sau tacerea aceea sa ma oboseasca. As fi vrut sa-i rog sa vorbeasca sau sa taca, dar era atat liniste in mine, ca nu-mi mai deschideam ochii. Am inceput sa-i privesc nedumerit pe oamenii aceia, dintre care pe multi mi se parea ca-i cunosc bine. Ei nu stiau ca eu ii privesc, de aceea nu se straduiau sa se prefaca. Mi-aminteam ce gandisem despre ei cand traiam. Dar nu asta ma preocupa cel mai mult: in fiecare zi care trecea o cautam pe EA, care nu mai venea. Stiam ca nu poate sa vina si sa stea tacuta la capataiul meu ca altii, stiam ca daca ar veni toti ar afla. Mi-era foarte dor de ea, o asteptam cu nerabdare, voiam chiar s-o rog pe mama s-o cheme, dar eram tare obosit si nu puteam deschide ochii.
Eram tare obosit si apoi era prima data cand puteam sa ma gandesc in liniste la ea, stiind ca nimeni n-are sa ma deranjeze-nici la TELFON, NICI CU PRIVIREA; NICI CU DRAGOSTEA; NICI CU URA;
Ma gandeam la ea si atunci cand ma purtau pe brate, pe strada in care iubisem si obosisem. Strada era inundata de soare, insa pentru prima data am simtit ca nu mi-e cald si as fi vrut sa fie mai mult soare, mai multa caldura. Priveam strada si oamenii cuprinsi de o tristete care pe mine ma obosea. Nu voiam ca oamenii sa fie tristi din cauza mea, de aceea nu m-am simtit deloc prost cand am vazut sub un copac, cum o fata si un baiat mana in mana se priveau in ochi zambind. S-au uitat la mine si au zambit. Am vrut sa zambesc si eu, dar eram tare obosit si apoi daca as fi ridicat bratul, ar fi cazut florile. Priveam lung strada, pietrele pe care calcasera picioarele mele si eram trist. Ma gandeam ca toti s-au intristat pentru o clipa pana treceam noi, dupa care totul va reintra in normal. Asa avea sa fie maine si intotdeauna. Stiam ca nici pietrele n-au memorie, nici oamenii si or sa ma uite curand. Stiam. Pe urma am intrat in cimitir si am vazut-o pe EA. Am vazut-o si am zambit: de fapt zambetul ramasese pe chipul meu, pentru ca in ultima clipa ma gandisem la ea. Prin crapatura pleoapelor inchise, vazusem ca nimeni nu mi-a priceput zambetul , iar unii se uitau ciudat, mirati. Doar ea a inteles si mi-a raspuns la zambet. Apoi mi-am amintit ultima noastra noapte... mergeam prin intuneric, numai in intuneric puteam sa ne iubim, de aceea nu uram numai LUMINILE ELECTRICE, DAR SI STELELE CAND STRALUCEAU PREA TARE.
Mergeam prin intuneric si ea voia sa-i spun ca CEL MAI MULT , PE LUME , O IUBESC PE EA. Eu... taceam...pesemne simteam ca am obosit nerostind propozitia aceea, ca as fi vrut sa strig prin toate difuzoarele. Ma obosisera intunericul, luminile, totul, IAR EA ASTEPTA...Mai tarziu sub pamant, am regretat ca nu i-am spus cuvintele acelea, care erau ale ei, dar acum era prea tarziu.
In vreme ce ma gandeam la ultima noastra noapte ma coborau in groapa. Printre picioarele alor mei am zarit-o pentru ultima oara si i-am auzit PRIVIREA - SA VIN ? Asa o auzeam intr-o vreme la telefon. In ultima clipa mi-am dat seama ca e de ajuns sa-i fac un semn din cap si ea are va vina, dar n-avea decat 21 de ani, asa ca i-am raspuns- RAMAI !
Si de data asta mi-a auzit privirea , mi-a auzit-o in tacere, ca intotdeauna.
Pe urma AU ASCUNS-O PRIVIRII MELE si am vazut ca sunt jos, am auzit zgomotul cunoscut al pietrelor si al pamantului. Dupa care n-am mai auzit nimic: a ramas doar aroma deasa a florilor, care a impietrit intre mine si pamant. Apoi am amortit gandindu-ma la ea; m-am caznit sa tin minte ZIUA, LUNA, ANUL, dar n-am reusit sa tin CALENDARUL decat vreo 2-3 saptamani.
Asa au trecut zile, luni, ani. Si mi-am amintit vorbele pe care nu i le spusesem Ei, lumii, de aceea am inceput sa murmur sub pamant, MARTURISIREA asta TARZIE. Am inceput sa traiesc prin vorbele acelea nerostite si in fiecare zi cautam sa-mi amintesc- cat a durat dragostea noastra?... cateva...nu-mi amintesc, luni? zile, ani? ...
Si intr-o zi am vazut din nou cerul. Cimitirul fusese demolat si in locul lui era UN PARC CU IARBA si FLORI. Eu eram o floare. M-am uitat in jur cu insufletire, m-am bucurat ca AM S-O GASESC si am sa-i dau VORBELE CARE ERAU ALE EI... dar ea nu era; in jurul meu vedeam alte flori, pe care nu le cunosteam. Am inteles ca trebuie sa fi ramas vreo 100 de ani sub pamant si ea trebuie sa fie acum o "floare, un fir de iarba, sau un spic de grau", cine stie pe ce camp in lumea larga.As fi fost gata sa o caut pe tot globul, dar nu eram decat o floare si de cum mi-am scos picioarele din pamant, am murit. Am murit pentru ultima oara. Iar cand m-am intors din nou in pamant, abia atunci am inteles de ce MOR REPEDE FLORILE. Pesemne ca toate florile sunt oameni care, iesind din pamant , cauta pe cineva SI PENTRU CA NU-L GASESC MOR IMEDIAT, MOR PENTRU ULTIMA DATA. SI AM INTELES CA NU POTI GASI NIMIC IN LUME, PENTRU A DOUA OARA DE ACEEA AM VRUT SA STRIG CU GLASUL MEU DE FLOARE: NU PIERDETI OAMENI!
*
RANDURILE ACESTEA SUNT PENTRU O FATA PE CARE AM IUBIT-O SI PE CARE N-AM MAI GASIT-O.Vi le dau voua oameni, voua, care mereu pierdeti in viata ce aveti mai scump. (" Nucul singuratic de Vardghes Petrosian - De ce mor repede florile" )
Finalul este fericit: povestea continua si dupa moarte, chiar daca el este acum o floare, sau se ascunde in florile campiei, a gasit-o, iar ea tine ...calendarul ...in locul lui, se uita la CEAS, iar cand viata pare cumplita bea un ceai din cea mai frumoasa cescuta...
Finalul este fericit: povestea continua si dupa moarte, chiar daca el este acum o floare, sau se ascunde in florile campiei, a gasit-o, iar ea tine ...calendarul ...in locul lui, se uita la CEAS, iar cand viata pare cumplita bea un ceai din cea mai frumoasa cescuta...
Ducu Bertzi - În ziua când va fi sǎ vii - YouTube
17 nov. 2009 -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu