miercuri, 18 februarie 2015

In memoria parintelui Arsenie Boca !



29 septembrie 1910 - 28 noiembrie 1989 

In memoria Parintelui Arsenie Boca

„Ctitor de frunte al Filocaliei româneşti”. 


 "Fara tine suflet drag, nu as fi ajuns unde sunt acum. Tu m-ai crescut la flacara ta puternica si m-ai binecuvantat cu o speranta divina. Tu aveai inteligenta ce vede Frumosul si Adevarul Etern deasupra realitatilor efemere. Tu aveai credinta ce transporta muntii, Tu aveai dragostea ce trezeste si creeaza sufletele. Ai fost ochiul misterios care a stiut sa citeasca in marea si sublima carte a naturii. Ne-ai oferit adevarata stiinta, geniul, estetica, analiza, sinteza, notiunile esentiale si adevarate ale tuturor stiintelor, credinta si forta, aptitudinile profetice.  Iata te-ai stins si ai disparut in neant. Cu aripa sa sumbra moartea te-a purtat in Marele Necunoscut. Desi privirile noastre nu te mai pot atinge, esti mai viu ca oricand ! Eliberat de lanturile pamantesti, din sanul Luminii Ceresti in care te adapostesti, tu n-ai incetat sa-mi urmaresti drumul vietii si eu ti-am simtit raza fidela veghind, indrumand, mustrand uneori, conducandu-ma pana la capat spre desavarsire.  Daca ceva din mine va fi sa supravietuiasca in aceasta lume in care totul nu face decat sa treaca, as dori ca acest lucru sa fie invataturile tale, marturie a unei credinte cucerite si impartasite, ca o faclie din Eleusis, impodobita cu chiparos intunecat si narcise instelate, pe care eu o harazesc sufletului inaripat al acelui ce m-a condus pana in adancul misterelor, pentru a raspandi focul sacru si a vestii zorii Aurorei Marii Lumini. "



 
Marii Initiati de Eduard Schure
(Rama,Krishna,Hermes, Moise, Orfeu, Pitagora, Platon, Iisus)

Timisoara - februarie - noiembrie - 1993

(prima treapta a initierii)
Multumesc...Multumesc...Multumesc...

"Stiu unde ma duc, am mai fost acolo! De acolo, unde ma duc, va pot ajuta mai mult decat acum! "

“Să nu pronunţaţi prea des numele meu că pe unii îi arde”. 
Sunt cuvintele parintelui Arsenie care isi prevestea plecarea dincolo, pe taramul fericitilor, de unde ne poate ajuta mai mult, daca ii cerem ajutorul.

Indemnul Parintelui Arsenie Boca si invatatura lui principala era ca omul sa-si planga pacatul, sa se intoarca de la pacat.  
Autobiografie 
Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vaţa de Sus, jud. Hunedoara. Şcoala primară şi liceul l-am facut în orăşelul Brad, acelaşi judeţ. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinaţie spre singurătate şi spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Aşa spre pildă am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele raţiunii” iscălită: „Boca Zian cl. IV. lic.”
La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie şi foarte bun pedagog cu fiul său. Ştiu până astăzi că m-a bătut odată pentru că sa nu mai pierd timpul - ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi şi n-am uitat până acum, şi de multe ori mi-a folosit în viaţă. În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul şi muzica. Terminând liceul şi luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre ştiinţele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviaţie la Cotroceni - ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinaţia contemplativă sau speculativă şi în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu
În cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre a-mi putea continua studiile. Eram şi bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor şi nici nu mă înduram, întrucât era divorţată de tata iar eu eram dat tatii prin sentinţa de divorţ, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la şcoală. În timpul teologiei mi se lămurea frumuseţea chipului vieţuirii călugăreşti şi doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieţii. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine şi cât mai fără corespondenţă, ca oarecum să mă uite şi să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Aşa de pildă mi-am propus ca toata vremea teologiei să nu fac nici o cunoştiinţă cu fete. Ceea ce n-am reuşit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie şi fetelor să studieze teologia, şi m-am pomenit cu câteva colege. Dar cunoştinţe în oraş am izbutit să n-am.
Asta am reuşit toată vremea teologiei, deşi făceam parte şi din „Reuniunea de muzică Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, şi care era mixtă. Aveam problema voinţei în stăpânirea simţurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparata a diferitelor religii superioare, ca să vad prin proprie experienţă, cât se întinde sfera voinţei în domeniul vieţii sufleteşti şi biologice. Mă interesa să vad dacă e adevărat ce afirmă cărţile asupra actelor reflexe, şi asupra instinctelor, că anume sunt independente de voinţa şi controlul conştiinţei. Experienţa mea personală însă mi-a dovedit că acţiunea voinţei şi a conştiinţei se poate întinde şi peste instincte şi actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri şi studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din Bucureşti, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din Bucureşti, şi-mi parveneau pe această cale.
Toate acestea mă interesau să le aflu şi să le probez în vederea călugăriei. Mă abţineam de la „voia în oraş”, ci stam în curtea şcolii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieşeam în oraş decât dacă trebuia în interesul şcolii, a vreunui profesor, sau însoţiţi de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N-am dansat şi n-am învăţat lucrul acesta. Ȋmi dase tata grija asta - şi mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac aşa ceva. De viaţa altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfecta indiferenţă şi necunoştinţă. Toate preocupările mele erau şi sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă ştiu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie îşi alesese nevoinţa tăcerii, prin care s-a desăvârşit interior. Teza de licenţă în Academia Teologică rezumă strădaniile mele spre acea desăvârşire interioară a omului, şi purta titlul: „Ȋncercări asupra vieţii duhovniceşti”. Terminam teologia prin 1933.
Ȋn vacanţă mă ocupam cu pictura
Pictura mi-a lungit şcoala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din Bucureşti, care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Sirato, Costin Petrescu şi Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor şi grevelor studenţeşti, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea şi cunoştinţele de anatomie şi antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-şi ţină cursul. Abia aci m-am lovit de mişcările politice studenţeşti, care mi-au produs o impresie neplăcută. Ȋn mişcări studenţeşti n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul Universităţii, ci ca o şcoală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind înafara de studenţii ce să se poată înscrie în centrul studenţesc Bucureşti. Am fost complet în afară de orice mişcare studenţească sau înscriere în vreo mişcare politică.
Vremea în Bucureşti am petrecut-o nelipsind de la şcoala niciodată. Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineaţa şi mă întorceam la internatul Radu Voda unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca să fie o garanţie pentru mine ca nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau şi studenţi legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Şcoala mă absorbea total şi n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger păzitor.) Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind şi discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Aşa s-a întâmplat ca odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în româneşte, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie. În vremea aceea, mişcarea legionară era în toi şi se discuta de ea în toate părţile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am găsit înclinaţie către mişcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din Spania, morţi, Moţa şi Marin, am ieşit cu colegi întâmplători prin curte până la trotuarul străzii „Calea Griviţei”, pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviţei.
Deci am privit o parte din convoi şi pe cei doi morţi. Atâta tot. Colegi la şcoală am avut de toate soiurile şi neamurile. Aveam, la alţi profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roşie, însă discuţii n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Ithoc Steinberg - eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Mai Steinberg, tu eşti evreu şi eu creştin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine şi tu n-ai să te poţi supăra pe mine, daca în felul acesta te voi concura în viaţă. Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor. Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieşi din ţară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obţinut paşaport de călătorie: în Europa "sans Russie”, de la Prefectura poliţiei din Sibiu. Iar întrucât eram diacon, am obţinut şi încuviinţările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului şi a Atenei, precum şi a celor două guverne: român şi grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârşirea interioară prin meşteşugul călugăriei.

M-am întors în ţară la 8 iunie 1938. Ţin minte data pe aceea, că intrând în ţară prin Moraviţa am văzut drapelele româneşti, de acel 8 Iunie de odată. De la data aceasta, până la Paştile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învăţat la Chişinău cu nişte meşteri ruşi poleitura cu aur „cicanca”, şi alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură. În Vinerea Izvorului după Paştile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie. Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul şi singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus, jud. Făgăraş. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grija că am învăţat pictura degeaba. Se întâmpla în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor şi evlavie la Mănăstire şi călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoţia - eu simţindu-mă nevrednic. A primit-o. Aşa au început slujbele la Mănăstire după puteri. Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanşă de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deşi nu eram preot. Ştiam că tot ce păţesc oamenii, li se trage de pe urma greşelilor sau păcatelor.
Aşa m-am văzut silit să primesc preoţia şi misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, precum şi a sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi). Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurta cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii. Asta îmi este toata misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri - deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri şi rosturi sunt străin

Chilia parintelui Arsenie Boca
Chilia Parintelui Arsenie Boca a ramas ca o marturie nestinsa a vietuirii sale isihaste in Muntii Sambetei, spre mangaierea tuturor celor care ii calca pragul. Chilia parintelui se afla in muntii Fagaras, pe Valea Sambetei, aproape de Cabana Sambata. Chilia parintelui a ramas pana astazi un loc de pelerinaj unde credinciosii se roaga, pun o floare sau aprind o lumanare.
 Parintele Arsenie Boca a fost numit si ctitor al Filocaliei Romanesti.

"Reproducem aici două fragmente din prefeţele volumelor 1 şi 2 ale Filocaliei, pentru a sublinia mai bine eforturile Părintelui Arsenie la această lucrare extrem de importantă pentru spiritualitatea ortodoxă:
„La unele scrieri am folosit şi copii de pe manuscrise româneşti mai vechi, de la Athos, aduse de P.C. Sa (Părintele Serafim Popescu) şi de Părintele Arsenie. (…)
Un cald cuvânt de mulţumire trebuie să aduc P.C. Părinte Ieromonah Arsenie, de la Mănăstirea Brâncoveanu, bunul meu student de odinioară, care mi-a rămas mereu aproape. P.C. Sa a binevoit să scrie după dictatul meu cea mai mare parte din traducere, la prima ei redactare. În afară de aceasta, prin prezenţa aproape necontenită şi prin stăruinţa ce-a pus-o pe lângă mine de-a face această traducere, mi-a alimentat curajul în mod considerabil ca să pot duce până la capăt o muncă atât de ostenitoare, pe care altfel nu cred că aş fi săvârşit-o. Tot P.C. Sa a executat şi coperta.”
 
„Ajutorul hotărâtor la tipărirea acestui volum l-a dat însă iarăşi bunul meu fost student, Părintele Ieromonah Arsenie de la Mănăstirea Brâncoveanu. Datorită abonamentelor masive ce le-a procurat P.C. Sa, am putut face faţă unor greutăţi ce se ridicau ca munţii în calea tipăririi acestui volum. P.C. Sa poate fi numit pe drept cuvânt ctitor de frunte al Filocaliei româneşti. După imboldul ce mi l-a dat necontenit la traducerea acestei opere, acum susţine cu putere neslăbită lucrarea de tipărire. Dacă Dumnezeu va ajuta să apară întreaga operă în româneşte, acest act va rămânea legat într-o mare măsură de numele P.C. Sale şi de mişcarea religioasă pe care a trezit-o în jurul Mănăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe cele mai autentice baze ale tradiţiei ortodoxe şi cu mijloacele celei mai curate duhovnicii, ale învăţăturii stăruitoare şi ale dragostei de suflete.”

sursa site-ul Manastirii Brancoveanu 

Ieromonahul Arsenie
R. Vâlcii, 17 iulie 1945
Sursa: www.arsenieboca.ro
Biserica Draganescu de langa Bucuresti este prima biserica pictata in intregime de parintele Arsenie Boca.
Pictura Bisericii Draganescu
"Observati cum capacul mormantului se da la o parte si dinauntru iese un trup diafan, spiritualizat. Ce culori diferite si stralucitoare sunt in jurul trupului inviat! Cata lumina in jur! Chipul Mantuitorului emana pace, liniste si siguranta... Cata bucurie! E bucuria de Pasti. Uitati-va putin la conturul crucii... Nu se poate inviere fara cruce, dar nici cruce fara inviere. Deci, daca vrei sa inviezi, trebuie sa ai o cruce. In viata asta, crucile noastre sunt sub forma de necazuri, boli, neplaceri, nemultumiri. Cu ajutorul crucii inviem sufleteste aici si inviem atunci, la a doua venire..."
Privirea veşniciei

Prima senzaţie pe care o încerci când intri la Drăgănescu este una de imponderabilitate. Gravitaţia e suspendată, sau dimpotrivă „răsturnată”: eşti absorbit în sus, spre înalt!! Cum s-ar putea tâlcui ineditul acestui stil de pictură „în tempera”, la care Părintele a trudit „cu multă originalitate şi documentaţie” (pisania bisericii) vreme de peste 15 ani? Fondul este fără doar şi poate ortodox („o smerită mărturisire ortodoxă de credinţă” – aceeaşi pisanie). Maniera de execuţie însă, lasă loc la interpretări din cele mai interesante. M-aş încumeta să ofer doar una, nu neapărat cea mai legitimă sau mai avizată. În „textul de la Sinaia”, există unele aluzii la istoria picturii occidentale (Renaştere, Romantism), la esteticieni ai artei (Hegel) sau la artişti consacraţi (Da Vinci, Michelangelo). Îndrăznesc să cred că aceste aluzii nu sunt întâmplătoare. Conştient sau nu, Părintele a realizat în pictura lui o sinteză „în duh ortodox” a tradiţiei bizantine cu elemente ale tradiţiei apusene. Este „limita” până la care Răsăritul ortodox poate ieşi în întâmpinarea Apusului catolic şi protestant. Dacă din pictura Părintelui lipseşte o anumită austeritate ascetică specific bizantină, din ea lipseşte în egală măsură acea „materialitate” (încărcătură cromatică) specific apuseană.
Tocmai aceste „lipsuri” fac posibilă o surprinzătoare sinteză…



Marturii despre parintele Arsenie Boca:

"La casa Lui Dumnezeu de la Sâmbata, Sfântul nostru Părinte Arsenie Boca, ne-a spus încă din autocar, să fim curajoşi, că dacă vream să scurtăm crucea noastră, mai mult adăugăm. Apoi când am ajuns la Mănăstire, Părintele ne-a dat apă de la izvor, pentru că era foarte cald, ne-a ţinut slujbă la altarul din pădure, dimineaţa în trei ore la rugăciune a chemat păsările să cânte, iar când să plecăm ne-a arătat cum pictează. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot!" - Carolina Bigu.


29 septembrie 1910 - 28 noiembrie 1989 
In memoria pictorului de suflete Arsenie Boca
( ieromonah, teolog și pictor de biserici)

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae l-a numit
 „Ctitor de frunte al Filocaliei româneşti”




"Stiu unde ma duc, am mai fost acolo! De acolo, unde ma duc, va pot ajuta mai mult decat acum! "

“Să nu pronunţaţi prea des numele meu că pe unii îi arde”. 

Sunt cuvintele parintelui Arsenie care isi prevestea plecarea dincolo, pe taramul fericitilor, de unde ne poate ajuta mai mult, daca ii cerem ajutorul.

Indemnul Parintelui Arsenie Boca si invatatura lui principala era ca omul sa-si planga pacatul, sa se intoarca de la pacat.  














Autobiografie 
Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vaţa de Sus, jud. Hunedoara. Şcoala primară şi liceul l-am facut în orăşelul Brad, acelaşi judeţ. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinaţie spre singurătate şi spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Aşa spre pildă am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele raţiunii” iscălită: „Boca Zian cl. IV. lic.”
La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie şi foarte bun pedagog cu fiul său. Ştiu până astăzi că m-a bătut odată pentru că sa nu mai pierd timpul - ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi şi n-am uitat până acum, şi de multe ori mi-a folosit în viaţă. În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul şi muzica. Terminând liceul şi luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre ştiinţele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviaţie la Cotroceni - ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinaţia contemplativă sau speculativă şi în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu
În cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre a-mi putea continua studiile. Eram şi bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor şi nici nu mă înduram, întrucât era divorţată de tata iar eu eram dat tatii prin sentinţa de divorţ, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la şcoală. În timpul teologiei mi se lămurea frumuseţea chipului vieţuirii călugăreşti şi doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieţii. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine şi cât mai fără corespondenţă, ca oarecum să mă uite şi să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Aşa de pildă mi-am propus ca toata vremea teologiei să nu fac nici o cunoştiinţă cu fete. Ceea ce n-am reuşit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie şi fetelor să studieze teologia, şi m-am pomenit cu câteva colege. Dar cunoştinţe în oraş am izbutit să n-am.
Asta am reuşit toată vremea teologiei, deşi făceam parte şi din „Reuniunea de muzică Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, şi care era mixtă. Aveam problema voinţei în stăpânirea simţurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparata a diferitelor religii superioare, ca să vad prin proprie experienţă, cât se întinde sfera voinţei în domeniul vieţii sufleteşti şi biologice. Mă interesa să vad dacă e adevărat ce afirmă cărţile asupra actelor reflexe, şi asupra instinctelor, că anume sunt independente de voinţa şi controlul conştiinţei. Experienţa mea personală însă mi-a dovedit că acţiunea voinţei şi a conştiinţei se poate întinde şi peste instincte şi actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri şi studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din Bucureşti, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din Bucureşti, şi-mi parveneau pe această cale.
Toate acestea mă interesau să le aflu şi să le probez în vederea călugăriei. Mă abţineam de la „voia în oraş”, ci stam în curtea şcolii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieşeam în oraş decât dacă trebuia în interesul şcolii, a vreunui profesor, sau însoţiţi de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N-am dansat şi n-am învăţat lucrul acesta. Ȋmi dase tata grija asta - şi mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac aşa ceva. De viaţa altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfecta indiferenţă şi necunoştinţă. Toate preocupările mele erau şi sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă ştiu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie îşi alesese nevoinţa tăcerii, prin care s-a desăvârşit interior. Teza de licenţă în Academia Teologică rezumă strădaniile mele spre acea desăvârşire interioară a omului, şi purta titlul: „Ȋncercări asupra vieţii duhovniceşti”. Terminam teologia prin 1933.
Ȋn vacanţă mă ocupam cu pictura
Pictura mi-a lungit şcoala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din Bucureşti, care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Sirato, Costin Petrescu şi Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor şi grevelor studenţeşti, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea şi cunoştinţele de anatomie şi antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-şi ţină cursul. Abia aci m-am lovit de mişcările politice studenţeşti, care mi-au produs o impresie neplăcută. Ȋn mişcări studenţeşti n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul Universităţii, ci ca o şcoală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind înafara de studenţii ce să se poată înscrie în centrul studenţesc Bucureşti. Am fost complet în afară de orice mişcare studenţească sau înscriere în vreo mişcare politică.
Vremea în Bucureşti am petrecut-o nelipsind de la şcoala niciodată. Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineaţa şi mă întorceam la internatul Radu Voda unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca să fie o garanţie pentru mine ca nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau şi studenţi legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Şcoala mă absorbea total şi n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger păzitor.) Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind şi discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Aşa s-a întâmplat ca odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în româneşte, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie. În vremea aceea, mişcarea legionară era în toi şi se discuta de ea în toate părţile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am găsit înclinaţie către mişcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din Spania, morţi, Moţa şi Marin, am ieşit cu colegi întâmplători prin curte până la trotuarul străzii „Calea Griviţei”, pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviţei.
Deci am privit o parte din convoi şi pe cei doi morţi. Atâta tot. Colegi la şcoală am avut de toate soiurile şi neamurile. Aveam, la alţi profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roşie, însă discuţii n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Ithoc Steinberg - eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Mai Steinberg, tu eşti evreu şi eu creştin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine şi tu n-ai să te poţi supăra pe mine, daca în felul acesta te voi concura în viaţă. Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor. Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieşi din ţară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obţinut paşaport de călătorie: în Europa "sans Russie”, de la Prefectura poliţiei din Sibiu. Iar întrucât eram diacon, am obţinut şi încuviinţările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului şi a Atenei, precum şi a celor două guverne: român şi grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârşirea interioară prin meşteşugul călugăriei.

M-am întors în ţară la 8 iunie 1938. Ţin minte data pe aceea, că intrând în ţară prin Moraviţa am văzut drapelele româneşti, de acel 8 Iunie de odată. De la data aceasta, până la Paştile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învăţat la Chişinău cu nişte meşteri ruşi poleitura cu aur „cicanca”, şi alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură. În Vinerea Izvorului după Paştile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie. Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul şi singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus, jud. Făgăraş. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grija că am învăţat pictura degeaba. Se întâmpla în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor şi evlavie la Mănăstire şi călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoţia - eu simţindu-mă nevrednic. A primit-o. Aşa au început slujbele la Mănăstire după puteri. Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanşă de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deşi nu eram preot. Ştiam că tot ce păţesc oamenii, li se trage de pe urma greşelilor sau păcatelor.
Aşa m-am văzut silit să primesc preoţia şi misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, precum şi a sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi). Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurta cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii. Asta îmi este toata misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri - deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri şi rosturi sunt străin

Chilia parintelui Arsenie Boca
Chilia Parintelui Arsenie Boca a ramas ca o marturie nestinsa a vietuirii sale isihaste in Muntii Sambetei, spre mangaierea tuturor celor care ii calca pragul. Chilia parintelui se afla in muntii Fagaras, pe Valea Sambetei, aproape de Cabana Sambata. Chilia parintelui a ramas pana astazi un loc de pelerinaj unde credinciosii se roaga, pun o floare sau aprind o lumanare.

 Parintele Arsenie Boca a fost numit si ctitor al Filocaliei Romanesti.


"Reproducem aici două fragmente din prefeţele volumelor 1 şi 2 ale Filocaliei, pentru a sublinia mai bine eforturile Părintelui Arsenie la această lucrare extrem de importantă pentru spiritualitatea ortodoxă:
„La unele scrieri am folosit şi copii de pe manuscrise româneşti mai vechi, de la Athos, aduse de P.C. Sa (Părintele Serafim Popescu) şi de Părintele Arsenie. (…)
Un cald cuvânt de mulţumire trebuie să aduc P.C. Părinte Ieromonah Arsenie, de la Mănăstirea Brâncoveanu, bunul meu student de odinioară, care mi-a rămas mereu aproape. P.C. Sa a binevoit să scrie după dictatul meu cea mai mare parte din traducere, la prima ei redactare. În afară de aceasta, prin prezenţa aproape necontenită şi prin stăruinţa ce-a pus-o pe lângă mine de-a face această traducere, mi-a alimentat curajul în mod considerabil ca să pot duce până la capăt o muncă atât de ostenitoare, pe care altfel nu cred că aş fi săvârşit-o. Tot P.C. Sa a executat şi coperta.”

 
„Ajutorul hotărâtor la tipărirea acestui volum l-a dat însă iarăşi bunul meu fost student, Părintele Ieromonah Arsenie de la Mănăstirea Brâncoveanu. Datorită abonamentelor masive ce le-a procurat P.C. Sa, am putut face faţă unor greutăţi ce se ridicau ca munţii în calea tipăririi acestui volum. P.C. Sa poate fi numit pe drept cuvânt ctitor de frunte al Filocaliei româneşti. După imboldul ce mi l-a dat necontenit la traducerea acestei opere, acum susţine cu putere neslăbită lucrarea de tipărire. Dacă Dumnezeu va ajuta să apară întreaga operă în româneşte, acest act va rămânea legat într-o mare măsură de numele P.C. Sale şi de mişcarea religioasă pe care a trezit-o în jurul Mănăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe cele mai autentice baze ale tradiţiei ortodoxe şi cu mijloacele celei mai curate duhovnicii, ale învăţăturii stăruitoare şi ale dragostei de suflete.”

sursa site-ul Manastirii Brancoveanu 


Ieromonahul Arsenie
R. Vâlcii, 17 iulie 1945

Sursa: www.arsenieboca.ro















Biserica Draganescu de langa Bucuresti este prima biserica pictata in intregime de parintele Arsenie Boca.
Pictura Bisericii Draganescu

"Observati cum capacul mormantului se da la o parte si dinauntru iese un trup diafan, spiritualizat. Ce culori diferite si stralucitoare sunt in jurul trupului inviat! Cata lumina in jur! Chipul Mantuitorului emana pace, liniste si siguranta... Cata bucurie! E bucuria de Pasti. Uitati-va putin la conturul crucii... Nu se poate inviere fara cruce, dar nici cruce fara inviere. Deci, daca vrei sa inviezi, trebuie sa ai o cruce. In viata asta, crucile noastre sunt sub forma de necazuri, boli, neplaceri, nemultumiri. Cu ajutorul crucii inviem sufleteste aici si inviem atunci, la a doua venire..."
 







 Privirea veşniciei

Prima senzaţie pe care o încerci când intri la Drăgănescu este una de imponderabilitate. Gravitaţia e suspendată, sau dimpotrivă „răsturnată”: eşti absorbit în sus, spre înalt!! Cum s-ar putea tâlcui ineditul acestui stil de pictură „în tempera”, la care Părintele a trudit „cu multă originalitate şi documentaţie” (pisania bisericii) vreme de peste 15 ani? Fondul este fără doar şi poate ortodox („o smerită mărturisire ortodoxă de credinţă” – aceeaşi pisanie). Maniera de execuţie însă, lasă loc la interpretări din cele mai interesante. M-aş încumeta să ofer doar una, nu neapărat cea mai legitimă sau mai avizată. În „textul de la Sinaia”, există unele aluzii la istoria picturii occidentale (Renaştere, Romantism), la esteticieni ai artei (Hegel) sau la artişti consacraţi (Da Vinci, Michelangelo). Îndrăznesc să cred că aceste aluzii nu sunt întâmplătoare. Conştient sau nu, Părintele a realizat în pictura lui o sinteză „în duh ortodox” a tradiţiei bizantine cu elemente ale tradiţiei apusene. Este „limita” până la care Răsăritul ortodox poate ieşi în întâmpinarea Apusului catolic şi protestant. Dacă din pictura Părintelui lipseşte o anumită austeritate ascetică specific bizantină, din ea lipseşte în egală măsură acea „materialitate” (încărcătură cromatică) specific apuseană. Tocmai aceste „lipsuri” fac posibilă o surprinzătoare sinteză…

Drăgănescu: scena învierii

Un exemplu foarte „concret” îl găsim la Drăgănescu. În partea stângă a naosului, spre final, putem citi cuvintele: Extra Ecclesia Nulla Sallus (Sf. Ciprian, De unitate Ecclesiae, cap. IV). Imediat jos sunt reprezentate bisericile Sf. Sofia din Constantinopol şi Sf. Petru din Romaîmpreună! Cele două biserici se alătură, formând un corp comun, iar în semicerc deasupra lor este scris: „Cred întru una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”. Este un apel simbolic la unitatea de credinţă a Bisericii din timpul Sinoadelor Ecumenice. Iată un motiv în plus pentru care pictura Pr. Arsenie poate fi numită profetică.
Desigur, îmbinarea subtilă a tradiţiei bizantine cu elemente ale tradiţiei apusene poate lăsa loc la interpretări mai mult sau mai puţin legitime în raport cu ceea ce a dorit „cu adevărat” Părintele să exprime prin pictura sa. Cert este că în cazul de faţă apelul la unitatea Bisericii este unul tulburător de actual. Într-o formulare memorabilă (consemnată de ucenicii din Ţara Făgăraşului), Părintele Arsenie ar fi spus că „Ortodoxia şi Catolicismul sunt două strane ale aceleiaşi Biserici”. Cu menţiunea, poate, că Ortodoxia este strana din dreapta.

Interior Bis. Sf. Elefterie-Nou

Să adăugăm că biserica Drăgănescu nu este singura pictată de Părintele, ci doar singura pictată integral de acesta. E interesant de ştiut că există în Bucureşti câteva picturi şi icoane ale Părintelui. Biserica Sf. Elefterie Nou, de pildă, unde Părintele a lucrat ca pictor secund în anii 1959-1960 deţine o superbă frescă a Maicii Domnului cu Pruncul în absida centrală a altarului. Realizată în timpul prigoanei comuniste (ultimul val de arestări începuse în 1958), fresca pare să înfăţişeze un Prunc Iisus îmbrăcat în zeghe de deţinut („În temniţă am fost şi aţi venit la Mine” Matei 25,36), cu mâinile deschise iubitor şi jertfelnic. Fapt cu totul remarcabil, „efectul de zeghe” este obţinut prin dispunerea cutelor şi a umbrelor. Pruncul suferă alături de cei întemniţaţi pe nedrept, ar putea fi „tâlcul” acestei tulburătoare scene (de a cărei singularitate în iconografia ortodoxă nu ne îndoim). E curios faptul că nimeni nu a sesizat acest lucru până astăzi. De parcă „ochii noştri au fost ţinuţi să vadă”…

Elefterie: Pruncul în zeghe

Încă un amănunt tulburător: Părintele a păstrat o minunată schiţă în cărbune care reprezintă stadiul de proiect al elaborării frescei. Diferenţele sunt vizibile dar nesemnificative. Se prea poate ca Părintele să fi fost nevoit să-şi „armonizeze” stilul cu ansamblul picturii murale din absida altarului, la care a lucrat împreună cu maestrul Vasile Rudeanu.

Schiţa în cărbune

După mărturia Părintelui Teodor Bodogae, coleg de bancă al Părintelui în perioada studiilor sibiene (1929-1933), una din cele 25 de scene cu subiect istoric de la Ateneul Român a fost executată cu aportul Părintelui Arsenie, pe atunci elev al Profesorului Costin Petrescu, autorul frescei de la Ateneu (1935-1937). Scena îl reprezintă pe Mihai Viteazul, intrând triumfal în Alba Iulia. Părintele Arsenie (Boca Zian) a făcut parte din ultima promoţie a profesorului Petrescu, absolvind Academia de Arte Frumoase (secţiunea „Artă Decorativă”) cu calificativul „foarte bine” (sesiunea iunie 1938).


În sfârşit, o icoană la a cărei descoperire (pe care nu mă sfiesc s-o numesc miraculoasă) am luat parte eu însumi, se află expusă în naosul bisericii Sf. Anton „Curtea Veche”, cea mai veche ctitorie a oraşului cu arhitectură originară. Este vorba de o icoană a Sf. Cuvioase Parascheva de la Iaşi. Până mai deunăzi nu se ştia cine a pictat-o. Dar Dumnezeu a descoperit acest lucru „la plinirea vremii”. Chiar înainte de Rusaliile acestui an (2007) icoana a fost recunoscută (în virtutea asemănărilor izbitoare cu stilul picturii de la Drăgănescu) şi expusă (după o curăţare prealabilă) la loc de cinste în naosul bisericii, unde poate fi contemplată şi azi. Icoana de la Sf. Anton constituie, poate, cea mai luminoasă reprezentare a Sf. Parascheva pe care mi-a fost dat s-o întâlnesc.

Bis. Sf. Anton: Icoana Sf. Parascheva
Toţi sfinţii pictaţi de Părintele au aceeaşi privire: te fixează în (şi din) veşnicie. Privesc în tine, prin tine, dincolo de tine. Această privire constituie pecetea inconfundabilă a picturii Părintelui Arsenie Boca. De fapt, aceeaşi privire o avea el însuşi. Privea în tine, prin tine şi dincolo de tine. Despre această privire mărturisesc toate fotografiile în care i s-a păstrat chipul. Despre această privire mărturisesc ucenicii lui, împreună cu toţi sfinţii pictaţi de dânsul – privirea veşniciei. 

Alexandru Valentin CRĂCIUN
Îmi exprim recunoştinţa faţă de Pr. Lucian de la Drăgănescu, Pr. Mihai Dragomir de la Sf. Elefterie Nou şi Pr. Gheorghe Zaharia de la Sf. Anton, pentru sprijinul cald acordat în realizarea acestui articol. De asemenea mulţumesc doamnei Elena Arnăuţoiu de la Arhiva Universităţii Naţionale de Artă, pentru bunăvoinţa cu care a venit în întâmpinarea cererilor mele.  


Iata cateva dintre replicile dialogului pe care parintele l-a zugravit ca o oglinda a existentei pe pamant: "Sa nu credeti ca veti intra dupa moarte in imparatia in care n-ati trait de pe pamant!; Imparatia Lui Dumnezeu se ia cu lupta!; Orice lucrati, lucrati din toata inima, ca pentru Dumnezeu si nu ca pentru oameni!; Invatati ca intru necazuri nu este nedreptate la Dumnezeu!; Ce-ati castigat dobandind lumea aceasta, dar v-ati pierdut sufletul? Cu stiinta ati dezlantuit cataclismul ce vine asupra voastra. Asa va trebuie. Ati inceput sfarsitul lumii!; homo homini lupus (omul este lup pentru oameni). Un diavol zice: Bine faceti ca credeti! Insa nu va grabiti cu pocainta. Mai aveti vreme... la batranete. Pana atunci, traiti-va viata!... Parintele Petcu descrie imaginea invierii Domnului astfel: "Observati cum capacul mormantului se da la o parte si dinauntru iese un trup diafan, spiritualizat. Ce culori diferite si stralucitoare sunt in jurul trupului inviat! Cata lumina in jur! Chipul Mantuitorului emana pace, liniste si siguranta... Cata bucurie! E bucuria de Pasti. Uitati-va putin la conturul crucii... Nu se poate inviere fara cruce, dar nici cruce fara inviere. Deci, daca vrei sa inviezi, trebuie sa ai o cruce. In viata asta, crucile noastre sunt sub forma de necazuri, boli, neplaceri, nemultumiri. Cu ajutorul crucii inviem sufleteste aici si inviem atunci, la a doua venire...

Profetiile, un izvor de informatii la biserica Draganescu In orice parte a incaperii te-ai afla, privirea Pantocratorului te urmareste de sus, iar din bolta altarului imaginea Maicii Domnului, diafana si magnifica, iradiaza lumina si speranta. Faptura ei spulbera parca toate teoriile blasfemiatoare despre ea, discutate in cadrul Sinodului de la Efes, pictat in apropiere. O intreaga teologie se deschide in jur: heruvimi, serafimi, sfinti reprezentati fiecare dupa viata pe care a trait-o. Taina spovedaniei imparte oamenii in patru categorii: cei care nu s-au spovedit niciodata; cei care s-au spovedit pe patul mortii; cei care s-au spovedit tot timpul si sufletele dreptilor. Parintele a scris ca in balanta "nu mai atarna acele pacate care sunt spovedite si ispasite prin canon si necazuri. Si, daca se mai indoieste cineva de capacitatile profetice ale parintelui Arsenie Boca, poate vedea aici turnurile gemene in flacari: "Acolo, spune parintele Petcu, sunt niste zgarie-nori, explozii, soarele este intunecat, acoperit de nori de praf si fum. Scenele acestea parca le cunoasteti, nu-i asa? Iata, se disting si cei doi zgarie-nori gemeni... Stiu, din experienta personala, ca parintele avea har. Pictura lui este un izvor nesecat de informatii care vor iesi la lumina si de acum incolo... O alta viziune profetica este reprezentata in altar prin viata si patimile sfantului Stefan cel Nou, care a platit cu viata pentru indrazneala de a fi transformat temnita in manastire. In dreptul picturii este mentionata ziua mortii sfantului, care coincide cu ziua plecarii in vesnicie a parintelui Arsenie Boca: 28 noiembrie. Se crede ca acest lucru nu e intamplator, mai ales ca vietile celor doi seamana izbitor...

Alt mesaj al parintelui este:

Dintre lecturi, Părintele recomanda citirea zilnica a Bibliei. Iar dintre rugăciuni, cel mai adesea a se practica „Rugăciunea inimii şi «Tatăl nostru» care este rugăciunea cea mai puternică adusă de Domnul Hristos, care cuprinde toate trebuinţele noastre.”

Pentru folosul cititorilor, încheiem cu un minunat cuvânt despre dragoste: „În viaţa de dincolo oamenii se vor cunoaşte după dragoste; cei ce s-au iubit după Dumnezeu vor fi aproape unii de alţii şi aproape şi de Dumnezeu. (din acelaşi capitol „Scrisori şi îndrumări de la Părintele Arsenie”)

Fie ca în viaţa de dincolo, să ne vedem şi noi, şi să ne cunoaştem după spusele Părintelui Arsenie, după dragoste!  Amin!
 sursa Crestin Ortodox


Cu siguranta, cand vei intra in biserica de la Draganescu vei simti ca ai patruns intr-un spatiu unic, un spatiu in care, daca urmezi indicatoarele lasate de parinte si iti vei insusi morala, vei gasi drumul spre Rai. Vei avea senzatia ca ai stat la un pahar de vorba cu parintele Arsenie Boca. Dupa aceasta vizita n-o sa mai fii acelasi. Pentru ca energia acestui spatiu iti intra in suflet si incepe sa faca lumina in toata fiinta ta...
(revista Felicia ) 










Degeaba ispitim viitorul în căutarea unor întâmplări uimitoare. Degeaba cercetăm amintirile făgărăşenilor care l-au cunoscut şi mergem în pelerinaj la Prislop, pentru a cere răspuns la crucea şi ţărâna mormântului. Adevărul e mult mai aproape de noi. Marele şi adâncul său discurs profetic se află chiar sub ochii noştri, la doi paşi de Bucureşti, într-o modestă bisericuţă de ţară. Acolo, în icoanele şi chipurile de sfinţi de la Drăgănescu, e răspunsul. Acolo trebuie să găsim mesajul şi cheia de înţelegere a spuselor părintelui. Aşa cum observa marele profesor de mistică teologică, Nichifor Crainic, părintele Arsenie a aşternut pe varul bisericii nu ipostaze şi scene biblice, ci predici fierbinţi, cugetări şi gânduri mustind de întrebări şi înţelesuri. Pe zidurile de catedrală ţărănească de la Drăgănescu, părintele a pictat crezul său, deopotrivă cu taina unui mesaj profetic, pe care nimeni - nici teologi, nici oameni de artă - nu au încercat până acum să-l cerceteze şi să-l înţeleagă.


 Preoti in veci ai Domnului!

Cele câteva rânduri din Facerea (14,17-20) nu pot fi trecute cu vederea de către creştini:" Şi când se întorcea Avram, după înfrângerea lui Kedarlaomer şi a regilor uniţi cu acela, i-a ieşit înainte regele Sodomei, în valea Şave, care astăzi se cheamă Valea Regilor. Iar Melchisedec, regele Salemului, i-a adus pâine şi vin. Melchisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt. Şi a binecuvântat Melchisedec pe Avram şi a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Şi binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, Care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!" Şi Avram i-a dat lui Melchisedec zeciuială din toate."

Creştinul întrezăreşte în regele-preot Melchisedec o figură profetică a tainei sacerdotale a lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, aşa cum a fost descoperită în Psalmul 110. Acest psalm celebrează urcarea pe tron a unui rege-preot, asemănător lui Cristos:  
Domnul s- a jurat şi nu-i va părea rău: „Tu eşti preot în veci după rânduiala lui Melchisedec!" (Ps 110,4).

Dar nu socoti ca e lipsit cineva de acest har, cand auzi ca numai despre marele Melchisedec a spus Scriptura ca il are. Caci tuturor le-a sadit Dumnezeu in chip natural puterea spre mantuire, ca fiecare sa poata, daca vrea, sa se impartaseasca de harul dumnezeiesc si daca vrea, sa nu fie impiedicat sa devina Melchisedec, Avraam, Moise si simplu, sa transfere pe toti sfintii in sine, fara sa le schimbe numele si locurile, ci imitandu-le modurile si vietuirea.                                                                               


Referindu-se la aceasta problema, Sfantul Ioan Gura de Aur spune acelasi lucru: "Si tu devi prin botez si imparat si preot si prooroc. Imparat devi aruncand jos toate faptele cele rele si jertfind pacatele; preot, aducandu-te pe tine inaintea lui Dumnezeu si jertfindu-ti trupul si pe tine insuti; si prooroc devi afland cele viitoare, devenind entuziasmat si insu­flat de Dumnezeu si pecetluit. Caci, precum pe ostasi se pune pecetea, adica semnul regimului din care fac parte, tot asa si Duhul inseamna pe cei credinciosi". Arsenie Zian Valean Boca este un exemplu Viu in acest sens, INSEMNAT DE DUHUL SFANT

Suntem facuti dupa chipul lui Dumnezeu, trebuie sa lucram si la asemanarea cu EL!
 
                       29 septembrie1910  - 28 noiembrie 1989         

Pe urmele parintelui ARSENIE BOCA: Adolescentul din gradina cu flori


- De vorba cu d-na Zoe Daian, nepoata Parintelui

In gradina Ghetsimani

Suntem la mijlocul anilor '20 ai secolului trecut. Intr-un sat din Ardeal, romanilor li se pregateste, nestiuta, o minune... Retras intre flori, ascuns sub ramuri de peri si de nuci batrani, un tanar licean gandeste la sfinti si proroci, invatand Biblia pe de rost. Adolescentul are o memorie fenomenala, o memorie a pioseniei si rugaciunii! Culcat toata ziua pe un tol in gradina casei, tanarul citeste fara oprire. Citeste si picteaza cu frenezie si cu indarjire, cu ochii deschisi, un singur vis: sa-L slujeasca pana la capat, cu toata fiinta sa, pe Iisus. Putini au intrezarit atunci in baiatul tacut si sfios, frumos ca un zeu, dar dedicat intru totul credintei, pe cel ce avea sa fie marele Arsenie Boca, unul din cei mai mari duhovnici ai secolului XX...
Nestiute si minunate, din vremurile de-atunci au ramas pana azi putine dovezi. Totusi, poate prin bunavointa cereasca, doua din ele ne-au iesit in cale toamna aceasta, daruindu-ne bucurie adanca: o icoana necunoscuta pictata de parintele Boca in anii adolescentei si o alta "icoana", dar vie, a anilor de atunci - Zoe Daian, o distinsa doamna psiholog din Timisoara, ruda apropiata a parintelui Boca si, mai presus decat toate, martora a adolescentei lui. Icoana se numeste "Iisus in gradina Ghetsimani" si Il infatiseaza pe Mantuitor rugandu-se aprins la Dumnezeu Tatal, putin inainte de Martiriul Sau, caci Iisus stia de Patimile ce urmau sa vie si avea sa le indure pentru oameni. Si poate ca si viitorul Parinte Arsenie va fi intuit patimile si inaltarea ce-l asteptau la randu-i si pe el, pe cand isi picta tabloul acolo, in gradina unei case dintr-un sat transilvanean de demult...
In ce-o priveste pe doamna Zoe Daian, ea se afla aievea in fata mea, vorbind incetisor, cu timbru cald si voce raspicata. Este nepoata Parintelui Arsenie, singura ruda in viata a lui, nepoata iubitoare care a crescut cu el in aceeasi casa si care mai tarziu l-a urmat peste tot, acolo pe unde Parintele a lasat semnele lui misterioase si sfinte. Perspectiva pe care mi-o infatiseaza despre Parinte - un altfel de Arsenie Boca, unul in plina efervescenta si formare, o imagine de dinaintea anilor care i-au consacrat emblema de sfant inspirat, fulgerand si binecuvantand multimile stranse in juru-i -, aceasta imagine neasteptata ma emotioneaza puternic: caci eu ma stradui sa merg mai departe pe drumul cel greu al apropierii de sfantul Ardealului - desi Parintele Arsenie ramane, cum spunea cineva, taina cea mare, greu de descifrat, a Ortodoxiei romane.
Acum insa, inchid ochii si ascult mai departe istorisirile d-nei Daian, incercand sa mi-l inchipui pe Parintele Arsenie Boca pe cand era doar un adolescent insingurat si noros, visand Evangheliile...

"Marioara, eu nu-s pentru lumea asta!"

Cu nepoata Parintelui am stat de vorba intr-o dupa-amiaza aurita a acestui inceput de toamna. In asteptarea intalnirii noastre, ma plimbasem cu infrigurare prin centrul Timisoarei, cu Catedrala ei cea mare si istorica, si esplanadele din jur, stralucind cu eleganta si tihna lor imperiale. Apropiata revelatie despre Parintele Arsenie ma intimida putin. Si pe deasupra, mai eram emotionat si pentru ca nu mai fusesem in Timisoara de ani buni, de pe vremea in care, copil fiind, priveam cu ochi mirati pe cheiul Begai la niste chitaristi aproape neverosimili, catarati pe acoperisurile tramvaielor: un mic semn de libertate care avea sa se piarda repede, mai apoi.
Casa doamnei Daian nu e nici ea departe de centru, se afla intr-o aceeasi zona speciala a tihnei. Cand s-a deschis usa, o femeie distinsa si demna, cu demnitatea aceea scrobita, ardeleneasca, m-a poftit inauntru. Pe pereti, icoane, fotografii de familie (intre ele si ale Parintelui Arsenie) vegheau linistea umbroasa a odailor.
Un adolescent tacut si sfios

- Cum va inruditi cu Parintele? - am intrebat-o, curios, pe d-na Daian.

- Vedeti, Parintele era var primar cu tatal meu, Vasile Crucin. Tatal Parintelui Arsenie si cu bunica (mama tatei) au fost frati. Asa ca era o diferenta, intre noi doi, de o generatie. Si cand mama lui a ramas singura, prin moartea tatalui sau, fiind prea tanara, neamurile au obligat-o sa se recasatoreasca. Iar el n-a suportat asta si a venit si s-a refugiat la matusa lui, la bunica mea. Tata, auzind ca Parintele a plecat de acasa, s-a dus, l-a luat de acolo si l-a adus la noi, in comuna Buteni, judetul Arad, unde tata era invatator, directorul scolii. Cand Zianu (adevaratul lui nume) a venit acolo, eu nu eram nascuta inca. "Iisus in gradina Ghetsimani" a fost pictat in 1929, iar eu m-am nascut in 1930.

- Cum era Parintele Arsenie Boca, in anii scolii?

- Era foarte modest si mai slabut. Nu-i placea sa iasa in evidenta. Era retras si timid. Si ochii ii erau albastri; de fapt, uneori erau verzi, alteori erau albastri... Ca eu totdeauna il intrebam: "Tu ce ochi ai? Ca nu stiu niciodata, odata-s verzi, odata albastri!". Iar parul ii era negru ca abanosul.

- Cat a stat Parintele la dvs.?

- A stat ani multi, ca la noi ii era casa. De la noi se ducea mai tarziu, la liceu, la internat, la Brad. Mergea cu trenul 80 de km. Venea sambata si in vacante. La fel a fost si mai tarziu, cand Parintele s-a dus la Sibiu, la Teologie, sau cand a facut Belle-Artele la Bucuresti. Casa noastra era casa lui. Locuiam in cladirea scolii. Aveam trei camere mari, cu toate acareturile, si Parintele isi avea acolo odaia lui, in care toata ziua citea, cand nu se ducea in gradina. Si toata lumea lui se invartea in jurul credintei si a cartilor religioase. Si cand nu citea, picta in gradina ori se ruga. Ii placea sa picteze cu precadere peisaje si scene biblice. Portrete, nu. Picta numai pe panza. Dar cel mai mult citea... Dupa 1930, cand m-am nascut eu, primise sarcina sa aiba grija de mine, sa nu fac vreo boacana.

Icoana pictata in anii scolii (Iisus rugandu-se in Gradina Ghetsimani)

Iar eu ma tineam ca un catel dupa el! Cat despre perioada de liceu a Parintelui, sa stiti ca a fost un elev foarte bun, chiar daca introvertit si retras. Ii placea sa invete orice. Era bun la toate, pentru ca era un copil serios. Isi lua in serios viata. Dar asta nu se intampla chiar totdeauna, uneori se mai copilarea si el. Imi amintesc ca la noi acasa, mama il punea, intre altele, sa adune ouale proaspete de prin cuibarele gainilor, iar el le bea! Si-i spunea mama: "Daca vreti prajituri, nu mai bea ouale!". Si Zianu radea, era fericit... Pe urma, dupa ce s-a dus la facultate, s-a mai maturizat si s-a schimbat. Dar ramasese tot inchis in sine, cenzurat si timid. In vacante, insa, cand venea acasa, se simtea in largul lui. Ratacea prin sat, visa sub perii batrani din gradina, discuta cu tata, patimas si aprins. Mai tarziu, probabil, cand a-nceput sa cunoasca viata, si-a schimbat comportamentul. Era furtunos si necrutator cu oamenii si cu pacatele lor. Nu ierta. Le spunea in fata, in vazul tuturor. Cu familia insa, Parintele a ramas toata viata lui foarte tandru. Imi amintesc, de pilda, ca Parintele tinea enorm la tatal meu si erau si apropiati ca varsta. Pe tata il chema Vasile, si in familie ii spuneau Lica. Seara, cand cinam, cand tatal meu ii zicea: "Ziane, ia un pic de tuica cu mine." "Ma, Lica, ma, bea tu linistit, fara mine" - refuza el. Si sa va mai spun niste intamplari despre curatia Parintelui. Parintii mei aveau foarte multi fini, le-a placut lor sa cunune. Si mama, cand era vreo nunta sau vreun botez, il indemna: "Ziane, vino cu noi la nunta, sa te distrezi si tu acolo, sa dansezi cu vreo fata, ca esti tanar!" Mama tot voia sa-i faca cunostinta cu fete din comuna. Si de fiecare data, Parintele ii raspundea la fel: "Eei, Marioara, Marioara, eu nu-s pentru lumea asta". Era pornit pe o alta cale... Toata viata lui a vrut sa-l slujeasca pe Iisus, inca de pe cand era mic. De asta nu-i placea lui nici societatea fetelor, dar nici a baietilor.

In primii ani de la Sambata

In tot timpul cat ascultam istoriile d-nei Daian, silueta fastuoasa a unui pian cu coada scurta imi invaluise privirea, sugerandu-mi, parca, un adagio la poveste. "Pianul acesta a fost al principesei Ileana si a stat mult timp la castelul Bran", mi-a explicat d-na Zoe, de parca mi-ar fi ghicit gandurile. "Si dupa ce domnita Ileana a fost nevoita sa plece din tara, in 1947, impreuna cu Regele, ea l-a daruit maestrului de vanatoare al Casei Regale, colonelul Ciorogaru, de la care l-a cumparat, apoi, tata. La pianul acesta obisnuia sa cante si Parintele Arsenie, atunci cand mai venea pe la noi, pe acasa, tot mai arar, caci incepuse prigoana si pentru el. Sa stiti ca parintele a avut parte de o educatie ardeleneasca foarte serioasa. Tot asa cum eu am fost data de parinti la lectii de vioara si pian (am invatat chiar pe pianul acesta!), la fel si Parintele a primit o educatie muzicala serioasa. Ii placea mult muzica. Impreuna cu tatal meu, care canta foarte bine la vioara, faceau des dupa-amieze de muzica."

"Asta-i imbracamintea mea!"

- Din clipa in care Parintele a ajuns la Sambata si s-a calugarit, s-au produs in el schimbari profunde - a continuat doamna Zoe. Si asta s-a vazut mai ales dupa ce s-a dus la Muntele Athos si a avut viziunea aceea sfanta a Maicii Domnului! Atunci Parintele a venit acasa si ne-a povestit fericit si cutremurat intalnirea lui in Duh cu Maica.

D-na Zoe, in fata pianului la care a cantat si parintele Arsenie

Si tot cam pe atunci, a inceput sa se manifeste la el intuitia aceea cu totul aparte: numai ce privea omul si deja stia tot despre el, dar si spiritul inainte vazator. Le-am simtit si eu, caci oriunde m-am dus sa il vad - la Sambata, la Bucuresti sau la Draganescu - el a stiut de fiecare data ca vin, desi nu-l anuntam niciodata.
Dar cea mai fericita m-am simtit la Sambata! Atunci, prigoana rosie inca nu se napustise pe noi, iar eu am stat cu parintii mei, mai bine de trei saptamani, la manastirea care inflorise toata sub mana Parintelui. Si el, inconjurat de-acum de multimile de credinciosi, tot gasea timp sa se bucure si sa se mandreasca cu mine, nepoata lui, care atata ii semana, incat aveam chiar si aceleasi gusturi la mancare - ne placea amandurora mamaliga cu branza, cum observase bucatarul manastirii...

- Cativa ani mai tarziu, regimul cel nou l-a incoltit! Chiar daca el n-a facut nici un fel de politica. Spunea ca face politica Bibliei si a lui Dumnezeu. Dar ajuta pe toata lumea, cu atat mai mult pe oamenii napastuiti. Si cand a fost intrebat in ancheta daca i-a ajutat pe partizanii din Fagaras, el nu a spus nici da nici ba. Ca nu voia sa minta. Asa ca l-au aruncat in inchisoare.
Ce i s-a intamplat acolo mi-a povestit cu gura lui chiar Parintele Arsenie. Au trimis un ofiter si doi soldati ca sa-l dezbrace de sutana, dupa ce l-au arestat.


Si astia s-au apropiat de el: "Popa, sa te dezbraci imediat de anteriu!", au poruncit. Si Parintele le-a spus: "Asta-i imbracamintea mea!". "Las' ca te dezbracam noi!" s-au rastit aceia si au facut un pas spre Parinte. Dar imediat s-au indepartat; nu se puteau apropia. Si s-au dus si i-au raportat sefului inchisorii. "Ei lasa ca ma duc eu si-l dezbrac!" Era un maior, asta. "Mai bine dezbraca-te tu", i-a zis maiorul - "sa nu te dezbrac eu!" "Asta-i imbracamintea mea!", a spus iar Parintele. Si s-a dus ofiterul spre el si imediat s-a indepartat ca impins de-un zid nestiut, si a zis: "Tu il ai pe dracul in tine!". "Nu, eu il am pe Dumnezeu in mine!", a rostit Parintele si asa a ramas tot timpul in inchisoare: in sutana. Si cand era scos la plimbare, in curte, Parintele propovaduia cuvantul Domnului. Seful inchisorii i-a pus in vedere sa nu mai tina predici, ca prea se-adunau toti in jurul lui. Dar el n-a respectat nici ordinul asta. Mi-a povestit chiar el: "La un moment dat, l-am vazut si pe maior in multime, ascultand cu ochi mari cuvantul Evangheliei, pe care eu il propovaduiam".
*
- Si pentru ca nenorocirile vin in haita, atunci l-au luat si pe tatal meu la Canal! Il reclamase un coleg ca merge la biserica, tocmai el, ditamai profesorul si directorul scolii, si da exemplu prost comunei, asa ca l-au arestat si Canalul l-a mancat! Cand n-a mai putut da cu tarnacopul ca se imbolnavise, l-au dus la Ghencea, la inchisoare, si l-au operat de cancer la stomac. Cand a venit acasa, tata era doar o umbra stravezie. De altfel, la 50 de ani a murit!

- Si dvs.? N-ati avut de suferit cu atatia "dusmani ai poporului" in familie?

- Eu am scapat ca prin urechile acului! Eram studenta la Cluj cand aparuse la Decanat o lista cu studentii din parinti chiaburi si din familii din astea, "deochiate". Iar in dosarul meu lipsea salariul tatalui, n-aveam de unde-l lua, ca el era la Canal, saracul. Si numai ce m-am vazut acolo, pe lista aceea a epurarii. Si cand m-au chemat la Rectorat sa dau seama, rectorita, Raluca Lipan, academician si chimist, Dumnezeu s-o odihneasca, m-a intrebat: "Care-i situatia ta, ce-i cu tata?". "Tatal meu nu lucreaza, e arestat si dus la Canal"- i-am raspuns.


"Si de ce-i tata la Canal?" "A fost reclamat ca merge la biserica si da un exemplu prost comunei!" Rectorita a stat, s-a uitat lung la mine si m-a intrebat: "Dar tu mergi la biserica?" "Da!", am raspuns. "Ei, bine, pentru acest "da", tu vei ramane in facultate!". Cum era sa spun nu? Cum sa tradez credinta? Doar eram, ca si tata, din spita Parintelui Arsenie!, a suspinat d-na Zoe, oprindu-se o vreme, inchisa in amintirile ei ingreunate de suferinta.
*
- Cativa ani mai tarziu, am aflat ca Parintele fusese trimis in surghiun la Bucuresti, la atelierul de icoane al Patriarhiei, de la Schitul Maicilor. Asa ca m-am dus sa il vad si acolo. Si cand am ajuns, era un calugar la poarta schitului. "Il caut pe parintele Arsenie Boca", i-am spus. "Uitati-l! Stia ca veniti!", mi-a spus. Si, intr-adevar, unchiul meu venea spre poarta. In ziua aceea am vorbit mult amandoi. Zicea ca-i multumit si linistit. "Am avut si eu incercari, dar au trecut. Sa ne rugam necontenit", zicea.
Cand s-a sarbatorit centenarul liceului "Avram Iancu" de la Brad a venit si Parintele. Era imbracat cu o sutana alba. M-am dus si eu cu fiica mea, cu sotul meu, cu mama - ca sa ne binecuvanteze pe toti. A fost foarte fericit. La fel a fost si la biserica Draganescu cand am mers sa-l vad. Mai ca n-a chiuit pe schele ca m-a vazut iar.

Izvorul de la capul mormantului

- Au mai trecut cativa ani si intr-o zi, cand am fost din nou la el, sa il vad, Parintele mi-a marturisit ca-si simte sfarsitul aproape. Si s-a dus atunci la manastirea Prislop, din Hateg, atat de draga inimii lui, si si-a ales un loc, zicand: "Aici vreau eu sa-mi fie mormantul". Locul ales de Parintele e extraordinar, parca-i rupt dintr-un psalm. Dar maicutele i-au spus: "Parinte, e tare frumos locul, dar nu are apa si nu-i nicaieri prin preajma vreun izvor!". Si el le-a spus: " O sa vina si izvorul!" La scurt timp, a aparut in padure, la doi-trei metri de capul mormantului, un izvor! Si nu mult dupa ce a rasarit de niciunde izvorul acela - s-a sfarsit si el, Parintele nostru Arsenie...

- Ati fost la inmormantare?

- Nu, ca nu m-au anuntat! N-au anuntat pe nimeni din familie. Mai are o nepoata la Brad, dar ea n-a tinut legatura cu el, nu l-a cautat nicaieri pe unde a peregrinat Parintele. Asa ca n-a fost nimeni din familie. Parintii mei murisera si ramasesem numai eu: nepoata lui iubitoare care l-am cautat si l-am urmat peste tot. Doar crescusem cu el in casa. Iar el mi-a urmarit si mi-a ocrotit toata viata: unchiul Zianu, pe care l-am iubit asa de mult. Si pe care il urmez si azi, asa cum pot eu, la cei aproape 80 de ani pe care ii am, caci merg de cate 5-6 ori pe an la mormantul lui. Ce este acolo la manastirea Prislop nu am cuvinte destule sa va spun! Ploi de flori, oamenii care vin puhoaie si saruta crucea, lipesc fotografii si scrisori, haine... Imi spunea Maica Stareta, anul acesta, in iulie, cand am stat doua zile la manastire, ca vin foarte multi oameni cu carje, ajutati, si stau si se roaga si dupa asta isi lasa carjele acolo, se insanatosesc!

- Spuneti-mi, doamna Daian, dvs. il simtiti pe Parintele Arsenie ca fiind sfant? Sfantul Ardealului, asa cum ii spun credinciosii?

- Da, ii simt aproape tot timpul harul. Il simt seara si dimineata, atunci cand ma rog, si il simt ca ma ajuta in orice. Si pe deasupra, socot ca Parintele seamana cu Iisus. Ma uit in poze de multe ori si mi-l amintesc cand era la Sambata, imbracat in sutana neagra sau in sutana alba, cu brau de piele, inalt, slab, cu o privire patrunzatoare si neiertator fata de pacate. Nu suporta si nu era bland cu cei care aveau pacate.

- Avea Parintele aura aceasta de sfintenie si cand era tanar?

- Da. A avut mereu asa, ca o patina de sfant... Un sfant intelept si furtunos, care a visat si s-a chinuit printre noi si al carui suflet "s-a suit la Dumnezeu ca un suvoi de foc", cum spunea Parintele insusi. Un sfant a carui vreme nu s-a aratat inca... 

Un alt sfat dat de parintele Arsenie este sa ispravim cu rasul, adica sa fim seriosi in tot ce facem.
"Ţi-am spus odată să faci un prim exerciţiu cu tine acolo: să nu râzi. E cel mai simplu exerciţiu al unui om care vrea să înceapă calea „smeritei rugăciuni şi atenţii”! Iată, îţi dau această ascultare: să isprăveşti cu râsul; deoarece acolo, cu râsul tău de toate tragi tu în jos şi nu mai eşti ce trebuie să fii. Iisus n-a fost văzut niciodată râzând în această lume care-l va răstigni. Verifică-te cât mai des cu Predica de pe Munte. Învaţ-o, adânceşte-o, trăieşte-o, că după normele ei însetează, flămânzeşte „omul cel nou, cel venit din cer”, pe care-l ai în tine arvună a Împărăţiei lui Dumnezeu dinlăuntrul tău."

(fragment din ultima scrisoare a parintelui Arsenie catre parintele Daniil episcopul ortodox din Vârşeţul Voivodinei)
Vezi si postarea :(Matei5, 6 ). Predica de pe munte. Fericirile. Adevarata implinire a Legii, despre milostenie, rugaciune si post. Sa nu ne straduim numai dupa cele pamantesti.  


Alt mesaj al parintelui este:

Sa luam exemplul lui Iisus si al sfiintilor,( al Sfantului Stefan, primul mucenic omorat imediat dupa Mantuitorul si multi alti prooroci, sihastri, care si-au pierdut viata pentru credinta) ,  sa luptam pentru Adevar chiar cu pretul vietii, pentru ca scris este :  "nu va fie frica de cei ce pot ucide trupul, fie-va frica de cel ce va poate ucide sufletul". Acela este adevaratul dusman ascuns.

 In rugaciunea Tatal Nostru, se rezuma toata invatatura lui Iisus: "Vie Imparatia Ta, Faca-se voia Ta, Atat in cer, cat si pe pamant".

  Hristosul inviat al bisericii din Draganescu vorbeste sufletului impovarat de toate suferintele pamantului: 
"Ridica-te, caci patria ta este in ceruri, dar ca sa crezi in ea si sa ajungi acolo, trebuie sa faci dovada ei inca de aici de jos, prin faptele si iubirea ta!"


Puiu Chibici - Nu-Ti Cer Nimic - YouTube


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu