Fericirile, singura adevarata filozofie !

 Fericirile

Arta de a fi fericit cu adevarat !

" Să ne amintim că răul absolut nu există şi că singur absolut este Binele care nu are început. Porunca de a nu răspunde răului cu răul (Matei 5, 39) este metoda cea mai eficace de a lupta cu răul”. A lupta prin forţă înseamnă a înlocui o violenţă cu alta şi a întreţine astfel dinamica răului. Biruinţa obţinută prin forţă este întotdeauna o ruşine pentru omenire. Prin natura ei, nu poate dura o veşnicie"(citat din blogul dedicat lui Rafail Noica)

Iacov 5

10.	Luaţi, fraţilor, pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare pe proorocii care au grăit în numele Domnului.
11.	Iată, noi numim fericiti pe cei ce au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul; că mult-milostiv este Domnul şi îndurător.
12.	Iar înainte de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să vă fie vouă ce este da, da, şi ce este nu, nu, ca să nu cădeţi sub judecată.
13.	Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi.
14.	Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului.
15.	Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui.
16.	Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului.
17.	Ilie era om, cu slăbiciuni asemenea nouă, dar cu rugăciune s-a rugat ca să nu plouă şi nu a plouat trei ani şi şase luni.
18.	Şi iarăşi s-a rugat şi cerul a dat ploaie şi pământul a odrăslit roada sa.
19.	Fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva,
20.	Să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate.

 Legea cea Veche poate fi inlocuita ( pentru cei ce traiesc in duh) cu FERICIRILE din Noul Testament prin care IIsus ne promite fericire, daca le aplicam. Sfantul Ioan Scararu le prezinta ca pe nişte alte table ale Legii, sfânta sa Scară, care ne duce direct la usa RAIULUI. 
 Pentru cine nu le stie, acestea sunt cantate in fiecare duminica la biserica!

“Mantuitorul descrie calatoria diferitelor trepte ale pocaintei ca fiind fericiri. Ca asta si este. Noi toti cautam fericirea si niciunul dintre noi – nici noi, nici stramosii nostri – nu am stiut s-o gasim pana nu a venit Insusi Dumnezeu, intrupat in firea omului, ca sa ne arate – iarasi un paradox de nedescris – cum spune Troparul pe care il cantam in fiecare Utrenie de Duminica: “Caci iata a venit prin Cruce bucurie la toata lumea“. Bucuria aceasta este de presimtit – si intr-o zi de gustat. Slava Golgotei! Mielul lui Dumnezeu, Care “fara de durere“, “fara de mahnire” a trait pocainta noastra pana la moarte, pana la iad!

Dar iadul ce-a putut? N-a putut decat sa nasca inviere, si El s-a facut, cum spune Pavel, “intaiul nascut din morti“. Si ne-a creat drum prin intunericul mortii catre viata vesnica si bucurie pe care “nimeni nu o poate lua de la noi“. Si calea pe care ne-a aratat-o este calea Fericirilor. Dar paradox este fericirea dumnezeiasca in viata aceasta, paradox pe care il vom intelege cand vom trai fericirea intr-o masura, si intr-o mai mare masura in desavarsirea noastra in veacul care vine.

Fericiti cei saraci cu duhul, ca acelora este Imparatia cerurilor. Cum pot fi fericiti cei saraci cu duhul? Dar noi nu stim ce este saracia cu duhul. Ce, fericiti cei prosti, ca nu astepti mult de la ei? Ca usor se vor mantui, ca-s prosti si nu inteleg mai mult? Nu. E un paradox. Fericiti cei saraci cu duhul, nu cu mintea, ci cu duhul, ca a lor este – tocmai imparatia duhovniceasca. Paradox dumnezeiesc.

Care este deci paradoxul? Marturiseste tot Vechiul Legamant, ca sa nu mai vorbesc de Noul Legamant, ca nimenea, dar nimenea este drept inaintea lui Dumnezeu, nimenea a gasit sfintenia, nimenea a gasit slava lui Dumnezeu, nici viata vecinica, toti suntem robi mortii. Dar iata ca in fiecare din noi traieste un bogatas. A, ca eu am educatie, ca eu sunt mai bun decat celalalt, mai frumos decat cineva, mai nu-stiu-ce decat altul.

Si asa, comparandu-ne si inmagazinand tot felul de cunostinte, elemente materiale, bani, incepem sa ne falim cu cate una, cu cate alta, si as zice ca mai periculos decat toate sunt agonisirile intelectuale, care ne fac sa credem ca suntem mai inalti decat semenii nostri sau, pe drept cuvant, mai inalti decat fuseseram inaintea agonisirilor.

Dar in fata vietii vecinice ce este toata agoniseala noastra? Daca vine harul, vezi ca este nimicnicie; in fata frumusetii pe care ne-o chezasuieste Dumnezeu asta devine ca o uraciune care pustieste. Pustieste cum? Prin mandria ce o naste in noi si care ne face tari de cerbice, si nu mai intra harul lui Dumnezeu in asa o inima. Si atuncea -

fericiti cei saraci cu duhul…

Cine sunt cei saraci cu duhul? Cei pe care harul i-a trezit si vad ca, fie ca sunt cel mai mare din lumea aceasta sau cel mai mic, dar sunt rob mortii, nimic nu am. Si vede cu groaza moartea care-i sta inainte, si ca nu poate intra in Imparatia Cerurilor, si ca nu poate dobandi viata vecinica. Si de ce e fericit acela? Fiindca acela este duhul care poate sa primeasca cuvant de la Dumnezeu: ‘Veniti catre Mine, cei impovarati, ca Eu va voi odihni pe voi’. Acestia, cei saraci, sunt oamenii pe care-i poti imbogati. Bogatasii spun: Stai ca am! – ‘Si pacatul lor ramane’.”

Atunci cand au intrebat Apostolii, uimiti: ‘Dar cine se va putea mantui?’, Hristos a spus: ‘Ceea ce este cu neputinta pentru om este cu putinta lui Dumnezeu’.

Si catre aceasta putinta nadajduieste neputinta noastra. Si neputinta noastra nu putem decat s-o punem in rugaciune: ‘Doamne miluieste, Doamne, deschide-mi calea, Doamne, nu ma lasa in ce sunt!’. Dar atuncea cand imi voi da seama, cat de cat, de saracia mea adevarata, in fata bogatiilor duhovnicesti, atunci acest ‘Doamne!‘ deveni un strigat puternic care va inclina urechea lui Dumnezeu, si iata fagaduinta: ‘A ta este deja - deocamdata potential, zic eu, acuma, dar deja – Imparatia cerurilor’.

De ce zic ‘potential‘, si de ce zic ‘deja’? Pai uite ca a inceput calea. Ce face saracul cand vede ca n-are? Ce zice Troparul Bisericii noastre?

“Camara Ta, Mantuitorule,o vad impodobita, dar imbracaminte nu am ca sa intru intr-insa. Lumineaza haina sufletului meu…”

Si atuncea incepe o rugaciune puternica, o rugaciune cu lacrami, in care plangerile noastre, ca strigatul cel al… soaptei talharului de pe cruce, inclina urechea lui Dumnezeu spre mangaiere. Si o tainica mangaiere se naste in sufletul nostru. Apai nu-i asta a doua fericire?

‘Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia’.

Si iata ca am ajuns pe o alta treapta, ca am inceput sa dobandim o tainica mangaiere, dar o mangaiere din ce in ce mai simtita, care duce la o dorinta ca si a lui Petru pe Muntele Schimbarii la Fata, ‘sa ramanem aicea, sa facem trei corturi…’ Vrei sa ramai in harul lui Dumnezeu, nu vrei sa te mai intorci in ale lumii asteia, vrei sa cultivi de-acum incolo toate cele dumnezeiesti.

Aicea, de multe ori, multe suflete trecand prin clipa asta parasesc lumea si devin calugari si calugarite, pustnici, si se indeparteaza de lume. Nu toti au nevoie de aceasta, nu toti sunt chemati la aceasta; dar calea asta trebuie s-o strabatem toti, lepadarea asta a lumii. Atuncea nu te mai intereseaza lumea asta, nici sa primesti fala de la oameni, ca toti mor – si eu mor; nu te mai supara daca primesti jignire sau injosire de la oameni, fiindca si ei mor, si eu mor. Dar Dumnezeu ce crede de mine? Dar Dumnezeu cum ma vede?…

Dar eu cum pot să ajung la starea aceea mai dumnezeiască? Şi rămâi neclintit si în  slavă, şi în ocară, aşa cum şi Hristos era neclintit când învia pe Lazăr din morţi, sau când era scuipat înainte să fie pus pe Cruce. Sfântul Ioan Scărarul arată că starea aceasta, când eşti neclintit şi-n slavă şi-n ocară, nevoitorii au descoperit-o ca numindu-se blândeţe.

Dar am ajuns la a treia Fericire.

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul,

zice Mântuitorul. Ce pământ, care pământ? Că vedem că cei fioroşi se sfâşie unii pe alţii ca să moştenească pământul, ca să moştenească mai mult pământ, ca să aibă, ca să domnească, ca să împărătească Şi nouă ne porunceşte Mântuitorul să fim blânzi. Cât despre pământul văzut, nu ştiu ce va fi cu el; dar văd un lucru, că cei violenţi, „bărbaţii sângiurilor”, cum zice Psalmul, nu vor moşteni, ci se vor sfâşia unul pe altul până vor veni zilele, pe care Dumnezeu „le va scurta“, fiindcă nici un trup nu se va mai  putea mântui dacă nu le scurtează Dumnezeu. Dar pământul, îl putem înţelege cel puţin în două feluri:  Pământul care sunt eu, pământul, şi mă moştenesc pe mine, adică devin posesor al acestui pământ care sunt eu. Şi putem să gândim şi pământul făgăduinţei, care este una din numirile Impărăţiei Cerurilor. Numim pe Hristos cu cuvântul „Pământul celor vii”; asta este una din numirile lui Hristos şi, în orice caz, pe acel Pământ îl vom moşteni.

Spune Hristos undeva. „Căutaţi întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”. Iată că prin blândeţe moştenim un „pământ”, un pământ vecinic, unde, spune Sfântul Petru, „împărăţeşte dreptatea“.² Dar dreptatea lui Dumnezeu ce este? Dreptatea lui Dumnezeu: Îl vedem întâi pe Hristos răstignit pe Cruce pentru păcatele noastre – păi asta dreptate este? Asta este dreptate a Iui Dumnezeu? Şi văzând acest lucru, trăindu-l, îmi amintesc că spunea Părintele Sofronie: „Am rămas trăsnit de chipul lui Hristos, Care cinci mii de ani după căderea lui Adam urca pe Golgotha ca să sfâşie zapisul „cel scris împotriva noastră“. Şi l-a sfâşiat. Şi aşa se „îmbată” omul de frumuseţea dreptăţii lui Dumnezeu, că însuşi vrea să se dea, aşa cum S-a dat Fiul lui Dumnezeu, până la moarte dacă poate, dacă harul îi dă putere, cum a dat Mucenicilor.

Fericiţi cei ce flămânzesc şi  însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura.

Că dreptatea într-adevăr satură. Dreptatea omenească, „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte“, nu îmbogăţeşte, nu satură. Dar dreptatea lui Dumnezeu într-adevăr te umple. Şi plin fiind, şi împlinit văzându-te, şi deja văzând în faţa ochilor ceva din tainele Împărăţiei îţi aminteşte viaţa dimprejurul tău că nu toţi cunosc această dreptate. Şi când te nedreptăţeşte cineva – aşa cum era un om care blestema pe David Prorocul, şi David zice slugilor sale care voiau să-I omoare, că blestema pe rege: „Lasă-l, dacă Dumnezeu a pus în inima lui să mă blesteme, să mă blesteme“. Şi aşa, cel care s-a umplut de dreptatea lui Dumnezeu începe să-i pară rău de semenii lui care încă nu au cunoscut dulceaţa asta, slava asta. Şi se umple de milă pentru cei care nu au cunoscut ce i s-a dat lui să cunoască. Şi umplându-se de milă, ca şi David atunci, şi ca mulţi sfinţi, va revărsa milă acolo unde este el însuşi atacat de silnicia şi de urâciunea răutăţii omului.

Şi zice Mântuitorul:

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

Fiindcă spunem noi, în Tatăl Nostru, „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Şi iată că dacă noi nu putem să nu păcătuim, dacă noi nu putem să nu fim copii ai iadului, Dumnezeu ne-a pus o cheie mică şi uşor de mânuit, pentru a ne mântui. Că Mântuitorul spune: „Dacă voi iertaţi păcatele semenilor, şi Tatăl vostru va ierta vouă; dar dacă voi nu iertaţi, nici Tatăl vostru nu va ierta vouă“. Şi iată cum putem să facem ca păcate de neiertat să se ierte nouă. „Forţăm” pe Dumnezeu, Cel cu neputinţă de forţat; noi, neputincioşii, putem forţa pe Atotputernicul prin ascultarea cuvântului Lui, Care se lasă forţat, pentru milă, de către oameni, ca la judecată să poată zice: „Dacă tu, omule, ai iertat fratelui tău un dinar, Eu mii de talanţi îţi voi ierta!”. Cum vedem, în altă pildă a Mântuitorului, pe unul care datora mult Împăratului, şi l-a iertat împăratul; şi altul care îi datora aceluia foarte puţin, dar el n-a vrut să-l ierte. Şi s-a mâhnit Împăratul şi la judecată l-a dat „chinuitorilor până va plăti cel din urmă talant pe care-l datora”.

Dar putem să scăpăm de chinuri, putem să scăpăm înţelegând că, dacă avem mila aceasta – pe care trebuie s-o cultivăm - şi vedem pe aproapele nostru păcătuind, păi ştim ce este păcatul, fiindcă pe noi ne îngreuiază păcatul. Şi dacă ne amintim că şi aproapele meu e un păcătos ca mine – apăi şi eu vreau să fiu iertat – hai să iert şi eu acelui păcătos. Şi fac o rugăciune de iertare şi cer Domnului „Pune în inima mea adevărată iertare!” Şi Dumnezeu mie îmi iartă multe păcate.

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

Mila aceasta care, miluindu-se, ajunge la cunoştinţa milei lui Dumnezeu, nu mai are nevoie cu adevărat de nimica pământesc, ci gândeşte din ce în ce mai mult cum spune Sf. Pavel: Gândeşte sau cugetă din ce în ce mai mult cele de sus, caută din ce în ce mai mult cele de sus, şi inima lui i se curăţeşte de patimile care sunt legate de ale lumii acesteia.

Ce este o patimă? Iată ce este o patimă: Patima este un dor nesfârşit pe care noi îl punem la ceva foarte sfârşit. Să zicem, pofta de mâncare. Mântuitorul în pustie a fost ispitit de diavol după ce a postit patruzeci de zile: „Spune un cuvânt peste pietrele acestea şi poţi din ele să scoţi pâine, dacă eşti Fiul lui Dumnezeu”². Şi Mântuitorul arată: „Scris este că nu numai din pâine va trăi omul, ci din fiecare cuvânt care purcede din gura lui Dumnezeu”. Adică cuvântul care purcede din gura lui Dumnezeu este hrană? Este ca pâinea? Atunci înseamnă că lăcomia de mâncare este până la urmă o foame de cuvântul lui Dumnezeu; şi noi, netrăind cuvântul lui Dumnezeu, ne lăsăm duşi, nu de foame – că lacomul nu mai are foame, deja stomacul zice: „Destul, nu mai pot, sunt îngreuiat”; dar el are plăcere de a mânca. Asta-i lăcomia – plăcere. Plăcerea mai vrea. Pântecele nu mai vrea.

Ce se întâmplă? Este o foame nesfârşită. Pentru ce? Fiindcă foamea omului este făcută pentru cuvântul cel nesfârşit al lui Dumnezeu. Dumnezeu, nemărginirea, vecinicia – şi asta este în om! Uitaţi la animal. Animalul nu prea face lăcomii şi lucruri dintr-astea. Mănâncă cât are nevoie, se opreşte, se pune şi doarme, se trezeşte, caută iar de mâncare, dar trăieşte liniştit cu firea lui. Numai în om este o nelinişte pe care nimica nu o poate opri, nici lăcomii, nici desfrâuri, nici nimic altceva nu o poate împlini. Este patimă, şi patimă înseamnă suferinţă. Şi suferinţa este sfâşierea de a încerca zadarnic a umple o poftă duhovnicească nesfârşită cu un lucru pământesc sfârşit. Mănâncă până plezneşti, şi n-o să fii plin, fiindcă ce cauţi este nesfârşirea cuvântului lui Dumnezeu, nu pâine şi de-ale mâncării.

Asta este o patimă, în sensul Părinţilor noştri, în sensul adevărat al Bisericii Şi acuma ce se întâmplă? Cei care, miluindu-se de către Dumnezeu, caută către cele de sus, cugetă cele de sus, nu mai poftesc după ale pământului. Un lucru care deja începuse la treapta blândeţii, acuma se desăvârşeşte. Şi ce se întâmplă? Inima se curăţeşte de patimi, de tot ce este scâlciat. Că o patimă nu-i decât o scâlciere, şi cei care aveţi tendinţe ori să gândiţi, ori să cugetaţi aşa mai filosofic, ori să citiţi mai ales cele ale Bisericii, uitaţi-vă şi o să vedeţi că cu fiece patimă puteţi face această analiză, că patima nu e altceva decât sfâşierea unei încercări, unei pliniri cu de-ale materiei a ceea ce este în sine o stare duhovnicească. Şi acuma omul se umple de cele duhovniceşti, caută cele de sus şi a ajuns deja la treapta pe care o spune Mântuitorul:

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu.

Şi, desprinzându-ne mai cu desăvârşire de ale pământului, începe curăţia inimii; s-a subţiat firea acestui „animal omenesc”, şi acum începe să devină om şi începe să vadă pe Dumnezeu, cum spune Psalmul: “Vedeam pururea pre Domnul înaintea mea”. Ce este această viziune nu ştiu, dar este în orice caz o stare reală, şi vederea aceasta a lui Dumnezeu te umple de lucruri pe care nici n-o să încerc să le descriu, fiindcă nici nu pot, şi nici nu se pot descrie. Cum spuneam, lucrurile cu cât sunt mai înalte, cu atât sunt mai de nespus în limbajul nostru omenesc.

Dar atuncea numai cele dumnezeieşti pofteşte acel suflet, adică acel suflet începe să devină fiu al lui Dumnezeu. Începe naşterea, adică săvârşirea acelei naşteri de sus, devine fiu al lui Dumnezeu, care vede pe Dumnezeu. Atunci când te naşti, se spune că cel mai dezvoltat simţ este auzul – ascultarea. Ca şi în duhovnicie – ascultarea; este primul simţ. Şi pruncul, fătul aude înainte să se nască glasul tatălui. Fericit acel prunc, dar mai fericit acel tată care este în stare să facă pe prunc să audă lucruri frumoase, că atunci când se naşte pruncul şi-şi vede pentru prima oară tatăl se bucură, zic cei care mi-au vorbit despre asta; şi se bucură cu bucurie nespusă, fiindcă recunoaşte pe tatăl după glas, că i-a auzit glasul şi acum îl cunoaşte în persoană. Işi vede tatăl. Aşa şi omul pe această treaptă a curăţiei inimii, născându-se, fie şi prin dureri, dar nâscându-se dintr-ale lumii ăsteia, vede pe Dumnezeul lui, pe Tatăl lui, începe a se desăvârşi această naştere.

Ce începe acum? Începe asemănarea mai desăvârşită cu Hristos. Văzând pe Tatăl şi devenind fii ai lui Dumnezeu, începem să trăim acea pace dumnezeiască, aşa cum şi pruncul, când se naşte şi vede pe tatăl, trăieşte o anume împăciuire. Şi omul, cunoscând pe Dumnezeu, şi-a înţeles menirea lui şi a început să atingă această menire, s-o dobândească. Deja simte cum Împărăţia este a lui prin moştenire, prin înfiere, şi trăieşte acea pace pe care el o are în inima lui, răspândind-o ca o bună mireasmă împrejurul lui.

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Şi la treapta aceasta a înfierii dumnezeieşti începe omul, ziceam, să se asemene cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Care pentru dreptatea Lui a fost prigonit. Şi iată că începe a opta treaptă a pocăinţei noastre.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia cerurilor.

Şi iată că, cu a opta treaptă a Fericirilor, se încheie ceea ce începuse cu prima treaptă. In prima treaptă. Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăţia cerurilor, începea călătoria cea sigură către Împărăţia Cerurilor, fiindcă dacă omul acela nu „va căuta înapoi”, ci rămâne căutând înainte şi înainte, către Împărăţie, nădăjduind în ciuda poticnirilor, păcatelor, ruşinilor prin care trece, nădăjduind la mila, la bunătatea şi la înţelepciunea lui Dumnezeu, nu se poate să nu ajungă la biruinţa cea din urmă. Şi acuma, ceea ce a fost un potenţial, că „cei săraci cu duhul vor moşteni”, fiindcă încep călătoria asta, acum iată că au moştenit-o. Au devenit fiii lui Dumnezeu, şi în prigonirile lor pentru dreptatea care trăieşte în ei au şi primit Împărăţia Cerurilor; şi, într-un anume sens, treapta şi-a atins desăvârşirea. Călătorind prin toate Fericirile acestea paradoxale am ajuns a dobândi Împărăţia Cerurilor.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia cerurilor: în prima Fericire ca o făgăduinţă şi o chezăşie, în cea de-a opta Fericire este deja în sensul literal, că au dobândit-o. Şi cum ştim? Cum îndrăznesc eu să spun că au dobândit-o? Fiindcă porunca Fericirii acesteia nu e diferită de cealaltă, că şi acolo zice la început că „acelora este Împărăţia Cerurilor“. Şi aicea zice: Acelora este Împărăţia Cerurilor. Răspunsul îl descoperim în a noua Fericire, care zice:

Fericiţi veţi fi când vă vor prigoni şi vă vor ocări, şi vor zice tot lucrul rău împrotiva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este in ceruri!

Iată că a noua Fericire iese din rând, din rândul celorlalte porunci, să le zicem. Fiindcă la celelalte se zice: „Fericiţi cei care…” (persoana a II-a); iar aici Dumnezeu deja vorbeşte faţă către faţă: Fericiţi veţi fi! Iată că Mântuitorul Hristos arată, prin schimbarea aceasta de adresă, că, cu a opta Fericire, am ajuns şi am dobândit, şi acum este o oarecare coacere, o oarecare desăvârşire a ceea ce s-a întâmplat deja. Şi deci iată cam ce am vrut să spun despre pocăinţă.

Pocainta: Sa nu va lasati nici unul din voi opriti nicaieri in drum. Mai ales sa nu ne lasam opriti la stagiul de moralitate. Cu moralitate si cu stagiile astea primitive devenim buni, mai indragiti de ceilalti, devenim o societate dreapta, si asa mai departe. Si va spun ca: toate un cer si un pamant! Parafrazez cuvantul poetului, fiindca Mantuitorul a spus: ‘Cerul si pamantul vor trece”. ‘Toate un cer si un pamant‘, si toate pier! Inca nu am facut nimic. Sufletele noastre flamanzesc si insetoseaza de desavarsirea lui Dumnezeu.

Si e nevoie pentru fiecare dintre noi sa gasim macar inceputul acelei cai, macar acea saracie in duh, ca sa putem dintr-o inima indurerata sa simtim adevarul concret al harului, al setei, al foamei acesteia duhovnicesti, si sa pornim calatoria noastra.

Aş fi vrut să vă mai adaug un element la această călătorie: Sărăcia duhului este prima treaptă. Sărăcia duhului, viziunea aceasta că suntem săraci până la moarte. „Cămara Ta o văd împodobită, dar îmbrăcăminte nicicum nu am, ca să intru într-însa”. Acesta este realismul duhovnicesc. Începem să ne dăm seama că, orişicine am fi, nu suntem decât ţărână, şi ţărână păcătoasă, păcatul fiind  moarte. Suntem deja în stricăciunea morţii. Şi asta este starea pe care se înfăptuieşte prima treaptă. Că atunci Dumnezeu poate să răspundă acelui suflet cu nădejdea Împărăţiei şi înfierii, începe drumul cel adevărat.

Daca la orice treapta pierdem viziunea saraciei noastre si ne imbatam de ce avem, acolo ne-am oprit, si oprindu-ne, si de acolo cadem, si se va lua de la noi si ceea ce inca nu avem, si ceea ce credem ca avem. (Mt. 25, 29).

Dacă prima treaptă, prima Fericire, adică smerenia aceasta – acest realism duhovnicesc este primul element a ceea ce numim smerenie - dacă smerenia s-a dus, toate treptele cad dintr-o dată, de la orişice treaptă am fi. Dacă pierdem prima Fericire, totul cade ca un castel de nisip şi se prăbuşeşte. Deci este nevoie de smerenie – şi de asta, să ştiţi, cultivă toţi Părinţii noştri, toată Tradiţia Bisericii noastre, mai întâi de toate smerenia, ca fiind cimentul acestei zidiri, fără de care nimic nu ţine împreună.

Pocăinţa deci este un lucru – dacă-l înţelegeţi aşa cum am încercat să-l expun – de o frumuseţe aşa de deosebită, aşa de mare, că în însuflarea lor dumnezeiască Părinţii o numeau ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor. Şi într-adevăr este ştiinţă, şi într-adevăr este artă. Ce e arta? Este creativitate. Aicea omul în voinţa lui se naşte pe sine intru vecinicie. În voinţa lui îşi devine părinte, îşi devine tată lui însuşi, prin harul dumnezeiesc, care har are puterea de a naşte. Aşadar, prin voinţa pe care omul o dă lui Dumnezeu, adică:  „Vreau, Doamne!”, prin voinţa asta se naşte pe sine însuşi ca tată. Şi prin durerile prin care trece îşi devine, îndrăznesc să spun, maică sieşi. Fiindcă în dureri se naşte pe sine întru vecinicie.

Calea asta deci, este adevărata creativitate, este creaţia unui dumnezeu după har. Omul, chipul şi, când ajunge la ea, asemănarea Iui Dumnezeu, nu este altceva decât un dumnezeu. Părintele nostru duhovnic, Părintele Sofronie, care prin profesie fusese artist, pictor, mai ales portretist, spunea că Dumnezeu in om îşi face autoportretul.

Nesfârşit de mare este slava acestui cuvânt, pocăinţă. Să nu-l mai lăsaţi să fie „cenuşăreasă”! Să fie de astăzi ceasul proslăvirii acestei cenuşărese. Aceasta este creaţia adevărată a omului, aceasta este ştiinţa cea cu adevărat a omului, nu ştiinţă a elementelor profane, cu care se pot compara oarecum, dar nicicum nu se compară, tot ce este cultură omenească, artă. ştiinţă. Filosofie este încă un cuvânt. Filosofii străvechi. Greci, nu erau numai nişte gânditori în abstract, ca modernii. Erau oameni care trebuiau să arate prin trăirea lor că gândul lor era adevărat. Şi dacă trăirea lor dovedea că merge, că se poate înfăptui gândirea lor, apoi însemna că filosofia lor era adevărată. Şi precum şi toate celelalte filosofii şi religii nu au putut dobândi desăvârşirea, desăvârşirea filosofiilor greceşti a fost în acel altar pe care l-a găsit Sf Pavel la Atena, altar consacrat Dumnezeului Necunoscut.

Desăvârşirea filosofiei şi gândirii omeneşti ajunge să cunoască că „Nimic nu cunosc”. Socrate a zis: „Una ştiu, că nimica nu ştiu”. [...]. Şi asta  este desăvârşirea a tot ce e pământesc. Atunci, sărăcia duhului: că „nimica nu ştiu”. Atunci poate veni Dumnezeu cu cuvântul Lui, şi a venit Sfântul Pavel cu cuvântul dumnezeiesc la Atena. De bine de rău l-au primit, că erau încă în mândreţele lor de filosofi. Dar s-a găsit un Dionisie, şi poate încă unul-doi care au lucrat la luminarea poporului Grec. Dar Părinţii noştri, poate mai ales în vremea Sfântului Vasilie cel Mare, şi aceia care erau încă mulţi dintre ei păgâni convertiţi la Ortodoxie, la creştinism, botezaţi întru creştinism, care cunoşteau toată cultura antică greacă şi slavele filosofiei şi aşa mai departe, au recunoscut în viaţa nevoinţei creştine pe care am descris-o acum – Fericirile şi calea către vecinicie - singura adevărată filosofie. Aceasta este cea mai înalta gândire, dar singura şi vrednică de om, şi singura pe care omul o poate înfăptui şi în istoria asta şi în vecinicie. Nici o altă filosofie nu a putut fi înfăptuită, nici în istoria asta, în desăvârşire, darămite in vecinicie. Şi atuncea calea pocăinţei, cenuşăreasa noastră, este ştiinţa ştiinţelor, dar adevărata ştiinţă.

Dacă citiţi în Filocalii şi în alte cărţi, o să vedeţi până la ce amănunt au ştiut să desluşească Sfinţii Părinţi unde începe păcatul şi unde sfârşeşte, unde este lucrarea omenească şi de unde începe harul dumnezeiesc. Este adevărată ştiinţă, şi ştiinţă exactă dar ştiinţa veciniciei, nu a lucrurilor pământeşti trecătoare. Dar când zic pământesc şi trecător – nu vreau să zic doar că „azi trăiesc şi mâine mor” – pământesc şi trecător este o calitate.

Ştiinţa, arta ca şi creativitate este cultivarea frumosului, fie în culoare, fie în linie şi în formă, fie în sunet, fie în mişcare, fie în cuvânt. Toate acestea sunt incluse în cuvântul artă. Dar arta, cum arată însuşi cuvântul, este artificialul. Este o artificialitate acolo. Dar în lucrurile dumnezeieşti noi nu jucăm un artificial, ca actorul rolul său din piesă: „artificial”, că el nu va deveni ceea ce joacă. Noi începem să trăim ceea ce vom şi deveni. Vecinicia lui Dumnezeu este, cum ştiţi toţi Raiul. Toţi, măcar intuitiv, ştim că este frumuseţe de nespus, şi frumuseţea aceea de nespus eşti tu, suflete, care vei deveni întru asemănarea lui Dumnezeu. Devenirea aceasta întru asemănarea lui Dumnezeu (Fiinţa cu precădere), cum am mai spus-o, este devenirea întru fiinţă (cuvântul acesta filosofic), şi este înfăptuirea artei celei mai înalte. Este înfrumuseţarea chipului mortăciunii noastre întru frumuseţea lui Dumnezeu cea vecinică şi nemuritoare. Frumuseţe nestricăcioasă a lui Dumnezeu.

Şi deci vrednică este pocăinţa şi nevoinţa creştină, drept înţeleasă, a se numi arta artelor, ştiinţa ştiinţelor şi filosofia. Aş îndrăzni, dacă-mi îngăduiţi această obrăznicie astăzi, să zic că singură această cale, această viaţă, este vrednică de cuvântul cultură. Cultură, la nivelul prim, primitiv, este orice cultivi. Dacă cultivi păcat, apăi păcatul îţi devine cultură. Dacă cultivi ceea ce numim normal cultură, asta îţi devine cultură. Dar repet: Toate un cer şi un pământ, şi toate pier împreună cu cerul şi cu pământul.

Singura vrednică de cultură este pocăinţa, este nevoinţa drept înţeleasă. Or, aş vrea să subliniez că „drept înţeles” este aproape un sinonim al cuvântului „ortodoxie” care pe greceşte înseamnă şi „dreapta slăvire” că drept slăvim pe Dumnezeu dacă devenim într-adevăr asemănarea Lui; dar înseamnă şi „dreapta opinie“, dreapta înţelegere. Or, dacă înţelegem drept cuvântul pocăinţă, el este singurul vrednic de denumirea de cultură.

Şi dacă îmi îngăduiţi încă să continui în obrăznicia mea, aş zice că nu aceasta, unde suntem, este Casă de cultură. Casă de cultură, singură, este biserica, şi cămăruţa ta atuncea când te rogi în ea. Şi închei cu aceasta, că dacă Dumnezeu îmi aude rugăciunea, o să fie ultima oară că voi mai vorbi altundeva decât in biserică. Dacă Dumnezeu îmi aude rugăciunea, când voi fi în afara cămărutei mele, dacă vrea cineva să mă găsească şi să mă audă, să mă caute în biserică. Acolo aş vrea să rămân până la sfârşitul veacurilor şi acolo aş vrea să invit pe toţi fraţii şi surorile să ne îmbătăm de frumuseţile lui Dumnezeu. Dumnezeu să ne ajute pe noi toţi!”.

(Din: “Despre pocainta” – in Parintele Rafail Noica, “Cultura Duhului“, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2002)

Băiatul lui Noica este călugăr în Apuseni

Citat din scrisoarea lui Noica pentru fiul sau ( Razvan Noica) atunci cand acesta a decis sa se calugareasca cu numele de Rafail " Baiatul lui Noica este calugar in Apuseni ": Eu nu am a-ţi da lecţii. Spre capătul vieţii, văd că nu ştiu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până şi într-o viaţă ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e fiinţa care jubilează. Omul a făcut bucuria, şi a văzut că era bună. (…) Şi-ţi spun numai: bucură-te şi fă ce vrei!”

Mai mult: http://www.libertatea.ro/detalii/articol/baiatul-lui-noica-este-calugar-in-apuseni-302386.html#ixzz2bPMnv7bC