luni, 13 aprilie 2015

Parintele Arsenie Boca partea 5 !


Volumul II
O viaţă închinată
schimbării vieţii noastre
  • Din umilinţă şi din smerenie, părintele n-a vorbit foarte desluşit niciodată despre ce­ i s-a întâmplat în 1939, la Sfântul Munte. Decât odată, şi chiar şi atunci, puţin. Ucenicii lui povestesc că, mergând el acolo, pe munte, prima dată s-a dus într-o pădure deasă, să se roage. Şi s-a rugat mult la Domnul Iisus Hristos, Mântuitonil nostru, să-i trimită un duhovnic, un povăţuitor bun, să-1 îndrume pe calea cea grea şi fără de prihană a călugăriei, spre mântuire. După un timp Părintele Arsenie a început să se roage mai cu osârdie, singur, acolo, în pădure, la Maica Domnului. Şi, după cum a povestit chiar Părintele însuşi, Maica Fecioara i s-a arătat coborând dintre nouri, şi venind la el, 1-a luat de mână şi 1-a urcat pe un munte aşa de înalt, că nici nu puteai să priveşti în jos. Şi acolo, pe creasta muntelui aceluia ameţitor, l-a lăsat Maica Domnului pe mâna unui sfânt. Era sfântul Serafim din Sarov (1833), ce vieţuise pe pământ cu vreo două veacuri în urmă. După care, Sfânta Fecioară s-a topit în văzduh tot aşa lin cum se arătase. Vreme de 40 de zile Părintele a primit pe acel munte învăţătura de la Sfântul Serafim, urcând în fiecare zi, fără teamă, creasta dintre abisuri. Şi în tot acest răstimp de 40 de zile, Părintele a postit încontinuu post negru, că-1 întărea Maica Domnului. După patru luni de zile, când s-a întors la Mânăstirea Sâmbăta, era cu totul alt om: căpătase darul acela al său faimos, al proorociei, şi puterea lui cea mare, că dacă se uita la tine, te cutremurai şi te umileai pe loc. Şi-ţi ştia pe dată toate gândurile şi numele, fără să te cunoască, şi faptele toate, păcătoase sau bune, că nu puteai să le ascunzi. Aşa s-a schimbat viaţa Părintelui Arsenie, şi mai apoi, vieţile noastre, pe lângă a sa. (Valentin Iacob, în „Buletinut parohiei Sfânta Cruce“ -USA, vol.XIII, nr. 9/ 2004)
  • Părintele Arsenie ne-a spus odată cum a început el activitatea la Sâmbăta. Era în postul Crăciunului şi picta o icoană a Măntuitorului, pe care n-a terminat-o. În timp ce picta a auzit o voce tainică: „Arsenie, nu Mă mai picta pe icoană, că vremea s-a apropiat. Mergi şi pictează în inimile oamenilor, prin cuvântul tău. Spune-le că vin peste ei necazuri şi suferinţe“. Atunci a auzit din nou: ,,… Vei fi mut… Dar asta îţi va aduce multă lume“. Îmbolnăvindu-se cu coardele vocale, nu mai putea să vorbească. A stat aşa de la Crăciun până în joia din Săptămâna Mare, în postul Paştilor (în acest timp a scris însemnările numite „Gura mutului”, într-un carneţel pe care-1 are maica Pahomia de la Sâmbăta). Atunci, când se împărtăşea (era diacon, numai în acea primăvară 1-a făcut preot), primele cuvinte ce le-a rostit când i-a venit vocea, cuvinte ce le-a auzit şi lumea din biserică, au fost: „Cred Doamne şi mărturisesc…“, cu o voce ce a cutremurat biserica, căci oamenii, când au auzit vocea lui, toţi au căzut în genunchi şi au plâns şi au lăudat pe Dumnezeu că i-a dat vocea, pentru că multă lume venea după sfat. Astfel, a început din nou să stea de vorbă cu oamenii, la clopotniţa din faţa mânăstirii.
Părintele se străduia mult pentru regenerarea poporului român prin schimbarea vieţii. Minunea cea mai mare a Părintelui Arsenie era schimbarea vieţii noastre. În predici ne vorbea mai mult referindu-se la Vechiul Testament (Saul, David, Solomon etc.). Fiind întrebat de ce nu ne vorbeşte mai mult din Noul Testament, a răspuns că viaţa creştinilor de acum se aseamănă mai mult cu cea a celor din Vechiul Testament, că n-avem progresul celor din Noul Testament [dacă nu trăim sub har, cădem sub legea veche].
La început, Părintele Arsenie avea o viaţă foarte aspră: mânca o dată pe zi (pâine şi apă) şi dormea pe jos. Uneori pleca câte o săptămână la munte, doar cu Biblia. Sâmbăta seara cobora pentru a ţine duminica Sfânta Liturghie, pe care o slujea în lacrimi. Nu puteai să nu plângi la liturghia lui. După predică, iar pleca în munte. Ducea o viaţă extraordinară, de pustnic. (Pr. Sofonea Ioan, Sibiu)
  • Prima dată, pe mine m-a dus la Părintele Arsenie o femeie. Aceasta îl cunoscuse pe Părintele Arsenie prin Moş Ilie. Uneori îi duceam Părintelui lemne în chilie la Sâmbăta. Atunci aveam vreo 12 ani. Am văzut că el nu avea pat. Avea un panou pe care picta şi o masă lungă la capătul căreia era un craniu (n.n.: pentru a avea tot timpul moartea în minte, pentru a nu uita că viaţa aceasta este trecătoare, pentru a nu uita că în viaţa pământească trebuie să ne pregătim pentru viaţa veşnică, cum ne învaţă Sfinţii Părinţi) (Bica Ioan, Voivodeni)
  • Tatăl Părintelui Arsenie lucra în America. Făcea câte un drum dus şi întors, timp de câte 5-6 luni pe an. Fiind odată acasă, soţia rămâne gravidă, după care, imediat, el trebuie să plece iar la 5-6 luni.
Mama Părintelui a fost o femeie foarte evlavioasă. De îndată ce soţul ei pleca la drum, dumneaei lua drumul bisericii, adică mergea mai des la biserică şi se cumineca mai des, ştiind faptul că ceea ce mănâncă mama, mănâncă şi pruncul din pântece. Ea se ruga lui Dumnezeu să-1 păzească pe soţ, ca să se întoarcă sănătos acasă şi în acelaşi timp, se ruga şi pentru pruncul din pântecele său.
Fiind însărcinată şi soţul fiind plecat, ea nu a mai avut de-a face cu bărbat în perioada sarcinii. Deci copilul a venit curat pe lume. Acest lucru a avut asupra viitorului lui o influenţă foarte mare. Acest exemplu este bine să-1 urmeze şi părinţii din ziua de azi.
Părintele Arsenie Boca s-a născut în anul 1910, într-un sat mic, Vaţa de Sus, din Munţii Apuseni. Timp de 14 ani, a urmat şcoala primară în satul natal, după care s-a dus la Liceul teoretic din comuna Brad. Apoi, în 1929, a venit la Sibiu şi a intrat la Institutul Teologic. În timpul acesta, s-a împrietenit cu părintele Nichifor Teodor şi părintele Miron Mihăilescu de la Ocna Sibiului, preoţi foarte buni, mai mici ca vârstă decât Părintele Arsenie.
A absolvit facultatea de 4 ani în anul 1933, apoi a plecat la Bucureşti şi a intrat la Şcoala de arte frumoase, pentru a învăţa pictura. A terminat această şcoală şi apoi s-a înscris la Facultatea de medicină, unde a învaţat anatomia omului cu cel mai bun profesor de pe timpul acela. Se vede că a vrut să cunoască anatomia omului, cauza şi tratamentul bolilor şi că a dorit să vindece oamenii şi sufleteşte şi trupeşte. Astfel, el poate fi socotit doctor fără arginţi, pentru că nu a luat de la nimeni nimic, dar a dat sfaturi necesare pentru fiecare om în parte. Mulţi s-au vindecat, respectându-i sfaturile.
O perioadă de câteva luni a fost în Grecia, la Muntele Athos, unde a văzut viaţa călugărească de acolo şi a învăţat multe.
Înainte de 1945, a plecat în Basarabia, la Chişinău, având dorinţa de a învăţa pictura, căci, se ştie, acolo erau foarte buni pictori de sfinţi şi de biserici. A mai învăţat acolo şi poleitul icoanelor. În primăvara lui 1945, a plecat din Basarabia spre România, primind bani de drum, unelte pentru poleitul icoanelor şi un cozonac.
Ajungând în gara Chişinău, a observat o fluctuaţie mare de oameni, militari şi civili, intrând şi ieşind din gară. În timpul cât a stat acolo, a văzut că la marginea unui zid era o persoană foarte slab îmbrăcată - deşi timpul era rece - care privea înspre gară. Părintelui i s-a făcut milă şi a vrut să scoată cozonacul din rucsac şi să i-1 dea. Spre mirarea lui însă, persoana dispăruse. S-a uitat în toate părţile, dar nu a mai văzut-o. A simţit o mare putere şi a zis că a fost o arătare a Mântuitorului. Părintele a venit în România cu ultimul tren care mai circula liber, pentru că, după aceea, acolo s-a format graniţă sovietică.
Ajungând în ţară, Părintele Arsenie s-a dus la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde s-a călugărit. La slujbă a participat şi mama lui, care voia să vadă ce viaţă duce el ca şi călugăr şi s-a interesat de masă şi de casă. Când a văzut dormitorul, i-a spus cu durere în suflet, ca o mamă care 1-a iubit mult: „Vai, dragul mamii, vii aici să dormi pe acest pat de scândură, acoperit cu o rogojină, în loc de saltea şi pătură!”.
Părintele Arsenie a rămas la Sâmbăta şi a început să-I slujească lui Dumnezeu şi oamenilor, cu ajutorul Duhului Sfânt. La Sâmbăta de Sus a slujit ca preot şi era solicitat de foarte multă lume, care venea din toate colţurile ţării.
După un timp, Mitropolitul Bălan, aflând cât de solicitat este Părintele Arsenie de toată lumea, s-a hotărât să-1 transfere de la Sâmbăta şi să-1 ducă la Mănăstirea Prislop. Aşadar, Mitropolitul Bălan (împreună cu preotul vicar al Mitropoliei) 1-a luat pe Părintele Arsenie în maşină şi 1-a dus la Prislop. Părintele a ascultat, ca un bun călugăr. I-a spus că Mănăstirea Prislop a fost la greco-catolici şi că a trecut la ortodocşi, că este părăsită, că trebuie pusă în funcţiune şi că e mult de lucru. Părintelui Arsenie i-a fost foarte greu să plece de lângă oamenii care îl solicitau şi îl iubeau şi să se trezească, dintr-o dată, singur, cu un paznic şi un câine. Cea mai apropiată localitate este Silvaşul de Sus, la 3 km. (Moş Nicolae, Sibiu)
  • Arestările şi deportările prin lagăre, dar mai ales viaţa de hărţuială necontenită prin care a trecut, sunt tot atâtea dovezi că, în fond, cele două feluri de suferinţe (sângeroase şi nesângeroase) fac parte din acelaşi plan de slăbire, de nimicire a credinţei creştine din sufletul poporului român.
Zian-Vălean Boca (aşa se numea înainte de călugărie Părintele Arsenie) a văzut lumina zilei în ziua de 29 septembrie 1910, în comuna Vaţa de Sus, aflată în apropierea oraşului Brad. Cu toate că vreme de patru ani, în timpul studiilor de la Institutul de Teologie din Sibiu, am şezut alături, în aceeaşi bancă, n-am ajuns să-i pot cunoaşte toate adâncurile sufletului. Reţin totuşi câteva aspecte pe care le socot concludente.
Poate faptul că în tinereţe nu s-a prea bucurat de căldura unei vieţi familiale explică firea sa puţin sociabilă, retrasă, introvertită. Vacanţele le petrecea adeseori la o rudenie a sa. Ne-a impresionat tăria, voinţa cu care răbda frigul, el fiind adeseori îmbrăcat sumar. Tot astfel, demn de menţionat este faptul că se abţinea de la bucate mai grele; de exemplu, renunţa regulat la “porţia” de carne din institut.
Nu 1-au pasionat prea mult studiul limbilor străine; cunoştea totuşi foarte bine limba franceză. Citea cu aviditate studii de psihologie, de caracteriologie, de grafologie, căutând să se adâncească în descifrarea tainiţelor sufletului. A iubit de mic desenul, sculptura şi mai ales pictura. Îmi amintesc şi acum de uşurinţa cu care interpreta la flaut compoziţii destul de pretenţioase. Toate acestea erau tot atâtea dovezi care ne ajutau să întrevedem în el pe pictorul şi pe duhovnicul de mai târziu, care căuta să redea în compoziţii clare şi în analize psihologice destule adâncuri ale sufletului omenesc. (Pr. Prof Teodor Bodogae - în “Telegraful Român”, nr. 2-4, 1990)
  • I-am cerut binecuvântare Părintelui Arsenie să merg la mama sa, în Vaţa, lângă Brad. Când în sfârşit am plecat, ca să ajungem acolo a trebuit să trecem peste munţi. Am mers trei persoane, dintre care una cunoştea drumul. Când am ajuns am întrebat pe cineva unde locuieşte familia Boca. Mama Părintelui Arsenie era bolnavă. Ne-a trimis să-i cumpărăm nişte medicamente.
Era necăjită că fiul ei, Părintele Arsenie, a fost închis la Canal. Spunea că mai are o lună şi vine, dar n-a trecut acea lună şi ea a murit. (G.M., Făgăraş)
  • Când s-a întors de la Canal 1-am vizitat la Mânăstirea Prislop. Era foarte slăbit, tuns, bărbierit. Mi-a atras atenţia că sunt securişti care-1 urmăresc. Când 1-am vizitat la Drăgănescu era tot urmărit de securişti… După aceasta ne-a zis: „Nu vă necăjiţi de mine, că eu astfel mă hrănesc cu mană cerească… Măi, să răbdaţi şi voi prigonirile lui antihrist, că numai prima durere o simţi, restul suportaţi cu ajutorul lui Dumnezeu”. (Septimia Maniş, 80 ani, Codlea)
  • Odată, la Sibiu, m-am înţeles cu o soră să mergem la gară, să ne luăm bilet de tren şi să mergem la părintele Mihăilescu. Ne-­am întâlnit şi ne-am aşezat la casa de bilete, când, îl vedem pe Părintele Arsenie. Era în civil. Părintele îşi luase bilet şi stătea într-­o parte. Ne-am apropiat de dânsul, dar dumnealui a zis: „Fără gesturi mă, fără gesturi”. Adică, să nu-i sărutăm mâna şi să nu zicem „Blagosloviţi-ne Părinte” (de obicei era urmărit). Părintele ne întreabă dacă vrem să-i spunem ceva. Noi îi spunem că da. Părintele zice: „Haideţi acolo, în colţ, unde se vând ziare”. După ce i-am spus fiecare ce-am avut, Părintele zice: „Îmi vine trenul de Făgăraş. Fără gesturi mă, fără gesturi”. S-a urcat în tren, a deschis geamul şi ne-a făcut cu mâna până dincolo de pod. (Maica Glicheria)
  • Am multe amintiri cu Părintele Arsenie. Am fost închişi politic, împreună cu alţi foarte mulţi deţinuţi de rang înalt (episcopi, preoţi, profesori, doctori, chiaburi, oameni politici ai vremii şi alte categorii, toţi condamnaţi fără judecată, chinuiţi, bătuţi fără mo­tive, prost alimentaţi şi folosiţi la munci grele. Cine nu-şi făcea norma nu primea mâncare şi era dat morţii.
Când era la Drăgănescu, atât Nicolae Ceauşescu, cât şi Elena Ceauşescu veneau discret la Părintele Arsenie, neînsoţiţi de securişti. Veneau destul de des şi se consultau cu Părintele. Cu aceste ocazii, Părintele le atrăgea atenţia: „Lăsaţi bisericile, nu le demolaţi. Ce aveţi cu Dumnezeu? Nu mai stricaţi bisericile lui Dumnezeu că este mare păcat”. Dar ei nu-1 ascultau. Parcă se înrăiseră mai tare, căci aveau planificat să distrugă mii de localităţi rurale, unele cu o biserică, altele cu mai multe. Aşa stând lucrurile, cu siguranţă că au fost anunţaţi şi că vor fi umiliţi şi omorâţi, dar nu au crezut. (Anonim, Bucureşti)
  • Pentru că Părintele îi spusese să le dea pâine la copii, înainte de revoluţie, soţia lui Ceauşescu a dat ordin să-1 ducă pe Părintele de la Sinaia la Bucureşti şi să-1 bată. L-au dus doi. Unul stătea la uşă şi unul dădea în Părintele. ÎI lovea la tâmplă. Părintele a zis: „ Daţi mă, daţi, că şi-n voi va da şi şeful vostru va zbura cât de curând”. Acela care a dat în Părintele Arsenie, a căzut jos mort. Atunci, cel care păzea a dat telefon la Ceauşescu şi i-a spus ce s-a întâmplat. Ceauşescu i-a zis: „Îmbrăcaţi-1 şi duceţi-1 mai repede de unde 1-aţi adus”. (Maica Glicheria)
  • L-am revăzut pe Părintele Arsenie la Prislop, după ce a venit de la Canal. Luase pe părintele Dometie de la Sâmbăta, ca să îl ajute, căci era singur la Prislop. Părintele Arsenie a restaurat Mânăstirea Prislop. La început nu ştia să picteze. A făcut apoi şcoala de pictură la Galaţi. La Galaţi am fost şi eu. Aici 1-am întâlnit pe cantorul Bârsan de la Sâmbăta, care ne-a povestit următoarea întâmplare: „Eram în post, dar mi-am zis să mănânc şi eu un bulz (n.n.: mămăligă cu brânză), seara, că doar nu era carne. Dimineaţa, când m-am dus la mănăstire să facem slujba, zice Părintele Arsenie: „Mă, ai mâncat un bulz, dar du-te înapoi şi vezi ce fac lupii cu scroafa ta”. Când m-am întors, lupii îmi mâncaseră scroafa. M-am dus din nou la mănăstire să-i spun Părintelui. Părintele slujea, era în altar. Dar era cu jumătate de metru deasupra pământului, iar sub picioarele lui era foc!
La Drăgănescu, Părintele Arsenie a umblat îmbrăcat şi cu o haină maro. De multe ori, după ce spunea un cuvânt de învăţătură în poiana de lângă izvorul de la Sâmbăta, ne dădea la toţi câte o linguriţă de miere. Ştiţi că şi Sfântul Ioan Botezătorul mânca miere. Când am făcut racla Sfântului Ioan Botezătorul pentru Mânăstirea Bucium, tot Părintele a pictat scenele, când era la Schitul Maicilor din Bucureşti. Sculptura raclei a făcut-o altcineva. (Bica Ioan, Voivodeni)
„Duhovnicul ne
dezgroapă talanţii Împărăţiei”
Din scrierile PărinteluiArsenie:
  • Arătarea şi împlinirea în firea noastră a tuturor darurilor naşterilor noastre de sus, din Duhul Sfânt, e ceea ce numim desăvârşirea, cea la măsura fiecărui ins.
Fiecare e înzestrat şi trimis să împlinească un rost al lui Dumnezeu între oameni. Dezvelirea şi înţelegerea acestui rost sau destin ascuns în noi [talant], în fiecare, după atotştiinţa de mai înainte (Romani 8, 29) a lui Dumnezeu, nu poate fi dezgropat fără cunoştinţa şi luarea-aminte a unui duhovnic iscusit.
Duhovnicul sau stareţul ajută şi dezvăluie toate intenţiile lui Dumnezeu din fiii Săi, dăruite lor după măsura credinţei, ce vor avea s-o aibă.
  • Toţi nevoitorii trebuie să-şi găsească duhovnic, deoarece în cele duhovniceşti, tot ce nu e din povăţuire orânduită şi sub ocrotirea smereniei duce la înşelare şi la mai mare rătăcire, decât înseşi patimile.
  • Prin acea prietenie a duhovnicului cu Dumnezeu, despre care nu ne mai tocmim, el va întoarce sau va atrage voia omului la voia Lui Dumnezeu, făcându-1 să vrea şi el ce vrea Dumnezeu.
Duhovnicul va întoarce şi mintea noastră de la atâta umblare pustie în afară şi o va face scaun al lui Hristos-Dumnezeu, în care sunt ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii (Coloseni 2, 3).
Soţul preot poate fi şi duhovnicul soţiei.
  • Necazurile vieţii sunt grai mai aspru al lui Dumnezeu către oamenii mai grei sau mai vicleni la minte… Relele de pe pământ aşa de mult vor strânge oamenii, încât nu mai rămâne istoriei altă soluţie decât sfârşitul ei… Să nu uităin că una e lupta şi suferinţa omului mărturisit şi alta e suferinţa omului nemărturisit.
  • Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinţe, şi numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă suferinţă putem răbda cu bucurie. Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem bea în locul celor ce vrem să-i mângâiem. Atât de puternice vor fi mila şi adevărul în noi, câtă văpaie de ură înfruntăm bucuroşi pentru Dumnezeu şi pentru oameni.
  • Convertirea talentelor este un mare talent. Înzestrările lui Dumnezeu nu sunt date ca simple ornamente de care să ne bucurăm numai noi.
Când ţi-a găsit Dumnezeu vreo treabă pentru Împărăţia Sa între oameni, ai isprăvit toate obligaţiile lumii… Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e să ne dăruim Lui, pe noi înşine, toată viaţa… Creştinismul nu e numai o afacere de duminică, ci e o strădanie de toate zilele.
Să nu calci legea iubirii
Bilet scris de Părintele Arsenie câtre Maica Teoctista din Voila, atunci când nu putea vorbi:
“…Ziceţi mai pe scurt. Eu nu mă răzbun. Are cine. N­-aş crede să vorbească ca ei”.
“Tu fă bine şi aşteaptă răul. Binele ţi-l va răsplăti Dumnezeu. Dacă oamenii - rudele ţi-ar face bine, ţie ce cruce ţi-ar mai rămîne?
Tu esţi călugăriţă şi, ca atare, trebuie să te bucuri de necazuri, ca să câştigi plata de la Dumnezeu pentru tot ce suferi - cu bună stiinţă şi răbdare - de la fraţi.
Deci roagă-te pentru cei ce te blastămă, fă bine celor ce-ţi fac rău; celui ce-ţi cere - nedrept - dă-i tot ce-i trebuie lui, din lăcomie. Cu alte cuvinte, nu te împotrivi răului când te asupreşte cu nedreptate, ca să nu calci legea iubirii de Dumnezeu şi de oameni, indiferent cum sunt ei. Tu fii cum trebuie.
Tu să ai grijă să nu zici rău absolut nimănui, indiferent ce nedreptate ţi-ar face,- pentru că iertându-le toate, aşa urmezi lui Iisus, - aşa ţii (împotriva firii, sau mai bine zis mai presus de fire) legea lui Dumnezeu - a iubirii.
Că toţi sunt fiii lui Dumnezeu, chiar dacă ei tăgăduiesc asta, iar tu trebuie să ştii că şi ei au un suflet de mântuit”.
„Cine vine şi mă caută,
nu vine degeaba!“
  • Spunea Părintele Arsenie că „cine vine şi mă caută, nu vine degeaba”. Eu am fost de vreo 300 de ori la Părintele, timp de 20 de ani. Apoi am fost la toate parastasele lui. L-am visat de multe ori, dar în ultimul timp nu 1-am mai visat. Mi-a zis odată Părintele: „Să povestiţi despre mine, că eu sunt între voi”. Şi am povestit mult, că spunea cineva: „Opriţi-o pe asta, să nu mai vorbească despre Părintele Arsenie”. Aş povesti şi acum, dar n-am cuvinte, nu mai am ţinere de minte. (Chiş Aurelia, 93 ani, com. Boiu, jud. Mureş)
  • Părintele Arsenie spunea: „Mă, nu veniţi numai voi. Aduceţi-i, şi pe cei care nu au fost aici niciodată. Este destul dacă aţi venit o dată sau de două ori, că la dreapta judecată am şi eu un cuvânt de spus. Unde veţi fi, pun mâna în capul vostru şi vă scot afară. Dar este o condiţie: să fiţi buni, să faceţi fapte bune, să mergeţi pe linia Bisericii şi să fiţi tot timpul pregătiţi, cum vă învaţă preoţii Bisericii”.(Maria Matronea, Sibiu)
  • M-am căsătorit cu o credincioasă, Emilia, eu fiind ateu pe atunci. Prin ea 1-am cunoscut pe Părintele Arsenie Boca, prin 1972. Soţia mi-a propus să mergem la Părintele Arsenie la Drăgănescu, dar nu ne-am înţeles. I-am dat chiar o palmă soţiei, dar până la urmă am plecat împreună la Drăgănescu. Acolo era lume multă, din toate părţile. La întâlnirea cu Părintele, acesta mi-a zis mustrător: „Ai venit mă, ai venit? Tu care bei vin Coteşti, ai cotit-o”. A stat de vorbă cu toată lumea, apoi iar mi-a zis: „Mă, n-ai încredere în mine. Vrei s-o baţi iar”. La plecare mi-a zis: „Să mai vii la mine”. M-a atras ca un magnet şi 1-am vizitat ori de câte ori am avut ocazia.
Şi a doua oară când am venit 1-am găsit pe Părintele înconjurat de multă lume. M-am plâns Părintelui de locul de muncă (eram vopsitor, lucram în mediu de gaze) şi mi-a zis: „Lasă mă, că ai să te duci la cei cu halate albe”. Peste 2 săptămâni, fratele meu, care lucra la spital, mi-a zis că este un post de zugrav la spital. M-am transferat cu locul de muncă la spital, unde am lucrat până în 1992, când am ieşit la pensie de boală. Când am mers iar la Părintele Arsenie, mi-a zis: „Cum e, măi, la halate albe?” şi i-am spus: „E foarte bine Părinte. Vă mulţumesc că m-aţi ajutat”.
De la o vizită la alta simţeam că mă încărcam cu energie. Când plecam de la Părintele Arsenie mă simţeam uşurat. O dată m-am plâns Părintelui că soţia mea e cam rea. Atunci Părintele a făcut o experienţă cu mine. Mi-a spus că sunt altele şi mai rele, apoi m-a rugat să duc nişte bagaje la casa parohială, peste drum. Am dus bagajele, am intrat şi apoi am întrebat dacă e cineva acasă. A ieşit o persoană cu gura mare: „Ce vrei mă? De ce baţi? Vrei să chem miliţia?”. „Doamnă -am zis- v-am adus nişte bagaje”. Ajungând din nou la Părintele, acesta mi-a zis: „Ai văzut că sunt altele şi mai rele?”. Altă dată mi-a zis: „Rabdă, măi, realitatea, altfel vă veţi despărţi”. (Eugen Butum, 52 ani, Făgăraş)
  • Am auzit de Părintele Arsenie de la credincioasele care mergeau la catedrală şi ştiam că era o problema să ajungi la dânsul. Problema consta în faptul că, dacă nu aveai „chemare” din partea Părintelui, nu aveai cum să ajungi să stai de vorbă cu dânsul.
Am dorit mult să ajung la Părintele şi am început să mă rog şi să postesc, după putinţa mea. Într-o noapte, am visat o scenă biblică care reprezenta Naşterea Domnului Iisus; mai precis, am visat steaua care i-a călăuzit pe magi. Apoi, am visat că sunt pe o platformă, împreună cu mai multe persoane. De pe cer şi-a făcut apariţia Sfânta Treime şi Maica Domnului, iar Domnul Iisus Hristos m-a binecuvântat. După aceea, nişte raze, care porneau de sus, din cer, m-au inundat mângâindu-mă.
Mă simţeam atât de fericită, de puternică şi ocrotită şi tot binele îl simţeam când eram scăldată de acele raze aurii; nu am cuvinte şi cred că nici nu există cuvinte în lumea noastră limitată care să explice fericirea care m-a inundat. Cu acea fericire am rămas în suflet şi peste zi, când eram la serviciu sau cu treabă prin casă. Acea fericire era ca un fel de magnet, care m-a făcut să simt că trebuie să plec imediat la Părintele Arsenie.
Aşadar, simţeam „chemarea” şi totul a mers perfect. Eu şi sora încă ne-am dus la gară şi am luat acceleratul de Bucureşti. Nu ştiam cum să ajungem în comuna Drăgănescu, dar totul a fost dinainte pregătit de Părintele. Când am ajuns la Bucureşti, pe peronul gării    s-au apropiat de noi două călugăriţe şi ne-au spus să mergem la Drăgănescu şi să luăm autobuzul de la o autogară. Ne­-am bucurat că la Bucureşti am fost întâmpinate şi îndrumate. Când am ieşit din gară, nu ştiam cu ce tramvai să ajungem la acea autogară. Atunci, un bătrân s-a apropiat de noi, ne-a spus că şi el merge la acea autogară şi ne-a chemat să-1 urmăm. Aşa am făcut.
Am ajuns la autogară, am găsit autobuzul de Drăgănescu, dar pe acel bătrân nu 1-am mai văzut. Iată, aşa proceda Părintele nostru când mergeam la dânsul. Odată instalate în autobuzul de Drăgănescu, eram amândouă foarte bucuroase, dar, în scurt timp, a căzut peste mine o oboseală de nedescris. Ieşisem din tura de noapte, a urmat apoi încă o noapte de călătorie cu trenul şi sigur, urma oboseala. Când, în sfârşit, am ajuns la Drăgănescu, în preajma staţiei, ne-a apărut din nou acel bătrân şi ne-a arătat cu mâna pe unde să o luăm. Aşa am şi făcut. Ajungând la biserică, obosite dar şi curioase, ca nişte tinere ce eram pe atunci, am păşit în curte, am deschis uşa bisericii şi am păşit înăuntru. Şi iată, Părintele nostru era pe schelă şi picta exact visul pe care 1-am avut, acela cu steaua care i-a condus pe magi la ieslea Domnului Iisus. În biserică era slujbă. Părintele picta, dar s-a întors spre noi şi m-a cuprins în privirea lui albastră ca cerul, atât de pătrunzătoare, clară, iubitoare şi totuşi fermă. M-am apropiat de schela pe care era urcat, aproape de altar şi i-am spus :„Părinte, la dumneavoastră am venit“. „Ştiu, acum stai în genunchi şi te roagă” - a zis el, după care a continuat să picteze. Am stat eu cât am stat, dar nu mai puteam de oboseală. Din nou m-am apropiat de schelă şi, ridicându-mi capul şi mâinile spre dânsul, i-am spus că vreau să-i vorbesc. Dar el din nou m-a scrutat cu privirea şi mi-a spus să mă duc să mă rog în genunchi. Aşa am făcut, deşi vroiam să stau de vorbă cu dânsul.
Apoi, nemaiputând sta pe genunchi, m-am aşezat în strană şi mă tot uitam la pictura ce mi-a apărut în vis, pictură la care sfinţia sa tocmai lucra. Şi iată că coboară Părintele şi, foarte repede, trece prin biserică spre ieşire. Atunci eu, fuga după dânsul. L-am prins chiar când închidea uşa. Am ţinut uşa şi 1-am apucat de braţ, spunându-i insistent că sunt din Sibiu, că vreau să-i vorbesc şi că, în nici un caz, nu vreau să-1 pierd. Atunci, sfinţia sa a râs şi mi-a spus că eu n-o să-1 pierd niciodată. Mi-a mai zis să: mă întorc la rugăciune, pe genunchi. Aşa am făcut.
Dar, văzând că trece timpul şi că Părintele nu mai apare în biserică, m-am alarmat şi am ieşit repede afară, în curte. Părintele se plimba în faţa bisericii şi mi-a spus, plin de bunăvoinţă, că m-a aşteptat. Apoi, ne-a poftit, pe mine şi pe sora mea, să ne aşezăm pe o lespede de mormânt din curtea bisericii, ca să stăm de vorbă. I-­am spus că sunt atât de obosită, încât nu mai pot ţine ochii deschişi. Sfinţia sa m-a privit zâmbind şi, în acel moment, am simţit cum a pătruns, parcă, în întreg sufletul meu şi mi-a luat întreaga oboseală. Între noi s-a stabilit un fel de comuniune spirituală. Părintele îmi făcea, parcă, un fel de transfuzie, iar eu mă hrăneam.
Repet, aceste cuvinte sunt sărace, sunt limitate în a descrie puterea ce se revărsa din privirea Părintelui. Dar am ştiut că, în acel moment, sufletul meu a fost, colţişor cu colţişor, cercetat de Părintele. Am simţit că acele clipe mă vor marca pentru toată viaţa şi, într-adevăr, de atunci încolo am avut sentimentul că aparţin altei vieţi şi altei lumi.
De fapt, eu am venit la Părintele cu sufletul încărcat de întrebări. Dânsul, însă, m-a curăţat de toate întrebările pe care doream să i le pun şi mi-a lăsat doar una, pe care i-am pus-o la sfârşit. L-am întrebat atunci: „Cu mine ce va fi, eu ce voi fi?“. Dânsul m-a cuprins în întreaga sa privire iubitoare de Dumnezeu şi de oameni şi mi-a pus: Tu vei fi o luminată.
De vorbit mi-a vorbit foarte mult, căci abia când am ajuns înapoi, la Sibiu, nişte credincioşi care m-au întâlnit la catedrală mi-au spus că am stat aşa mult de vorbă cu Părintele, încât ei nu au mai ajuns să vorbească cu dânsul. Ziceau că am stat ore întregi, dar eu nu am simţit să fi stat aşa de mult.
Părintele a vorbit despre teologie, filozofie, medicină, astronomie, psihope-dagogie şi chiar - ridicându-se, punându-şi mâna pe frunte şi uitându-se înspre cer - mi-a vorbit despre lumea nevăzută, dar care există, tot aşa cum stelele există pe bolta cerului şi ziua, chiar dacă noi nu le putem vedea.
Apoi, făcând câţiva paşi spre mine, mi-a spus: „Am avut o pereche de cai nărăvaşi, pe care îi iubeam mult, dar care, nu vroiuu să tragă la căruţă. Atunci, am săpat o râpă de o parte şi de alta a drumului şi m-am urcat în căruţă, trăgând de hăţuri. Şi iată, caii mei au înţeles că trebuie să meargă liniştit la drum, aşa cum îi dirijez eu, căci altfel, dacă şi-ar da curs firii lor nărăvaşe, ar cădea în râpă”. Şi Părintele m-a scrutat cu privirea, ca şi când mi-ar fi zis: „No, acum ai înţeles cum trebuie să fii?”. Dar eu, sincer vă spun, la vremea aceea nu am prea înţeles această parabolă. Doar când am trecut prin multe strâmtorări, am înţeles că acestea erau spre binele meu, căci îmi struneau firea nărăvaşă. Şi sora mea la fel. Chiar şi acum, când este preoteasă, are parte de strâmtorări educaţionale din partea Părintelui! De ce spun „chiar şi acum”, de vreme ce dânsul nu mai este printre noi? Pentru că Părintele mi-a spus, liniştitor şi autoritar totodată, că eu nu-1 voi pierde niciodată! Asta înseamnă că dânsul veghează asupra noastră, ca şi când ar fi în trup lângă noi şi ne transformă, pas cu pas, firea rebelă, într-o fire aptă de a fi în veşnicii cu toţi aleşii Domnului, căci acolo este adevărata viaţă după care tânjim mereu. Pentru aceasta, însă, noi trebuie ca aici, pe pământ, să ne desăvârşim firea, trecând prin şcoala Domnului Hristos, care a lăsat pe pământ, din timp în timp şi din loc în loc, pe sfinţii săi, sfinţi care să ne înveţe cum să vieţuim frumos, în concordanţă cu preceptele biblice.
Apoi, Părintele mi-a spus: „Ştii, pe acolo pe unde am copilărit am avut nişte porumbei. După ce au avut pui, pe aceştia i-a băgat într-o colivie. Când puii s-au făcut mari,     le-am dat drumul să zboare, dar ei nu prea vroiau să-şi părăsească casa. Atunci i-am alungat, iar ei, neavând încotro, au zburat, căutându-şi singuri hrana şi făcându-şi cuibul lor”. Astfel, pe parcursul conversaţiei când decidea dumnealui, Părintele îmi dădea răspuns la unele din întrebările care mă presau, dar pe care nu apucasem să i le pun.
Am mers şi cu alte persoane la Părintele. Odată, i-am dus-o pe fiica mea ca s-o binecuvânteze. Altădată, am fost cu nişte colege ca să-şi rezolve problemele lor. Din câte persoane au fost la Părintele, ştiu că dânsul la toate le-a schimbat viaţa.
Eu, ori de câte ori am căzut, imediat am fost ridicată. Părintele ne însoţea şi când plecam de la dânsul, pe tot parcursul călătoriei noastre şi mai încolo. Asta o simţeam văzându-i ochii, care îmi spuneau ce aveam de făcut mai departe. Dacă nu-i urmam sfatul atunci urma disciplinarea, căci disciplinarea este biblică (vezi proverbele lui Solomon). A săpat Părintele şanţ adânc, deoparte şi de alta a destinului meu; şi iată că, după atâţia ani, ori de câte ori mă abat din drum, văd râpa şi mă întorc. Căci aşa este omul, de ştie multe, tot se mai abate din drum, căci dacă nu ar fi aşa, am fi toţii sfinţi deja.
Mulţumim Domnului că ne-a lăsat modele demne de urmat, în decursul întregii istorii a omenirii şi a Bisericii. Amin. (anonimă, Sibiu )
  • Îmi amintesc cum odată, aflându-mă chiar lângă pervazul prispei, Părintele m-a chemat la dânsul, m-a ridicat pe genunchii sfinţiei sale, ţinându-mă aşa mai multe minute, timp în care conversa cu oamenii. Doamne, cât de stingher m-am simţit atunci! Şi acum simt acel sentiment de copleşire totală, generat de nevrednicie. Însă, prin gestul său, Părintele voia, parcă, să repete cuvintele Mântuitorului: „Lăsaţi copiii să vină la Mine”, aşa, ca să înţeleagă ceva cei care erau de faţă. Pe mine însă, m-a întărit pentru tot restul anilor vieţii mele.
Răspunsurile pe care le dădea diferitelor întrebări şi probleme, ale unuia sau altuia, conţineau mesaje pentru viitor - asemenea unor prorocii - fără înţeles sau noimă pentru prezent, însă cu descifrare în anii care urmau. Pe cele ale mele, eu le-am înţeles abia peste ani şi ani, pe unele, abia acum, la vârsta a treia. Mitropolitului Nicolae Mladin, fost coleg de mănăstire la Sâmbăta, i-a zis: „Niculae, Niculae, ei te-au pus mitropolit şi tot ei [comuniştii] te vor da jos”. (Pr. Bunea Victor, Sibiu)
  • La lacurile Mănăstirii Sâmbăta se aflau trei persoane: un călugăr şi o femeie cu fiul ei. Mama zice către fiul: „Cine o mai fi şi acest călugăr?” (călugărul era îmbrăcat în haine de lucru). Când a spus aceste cuvinte către fiul ei, femeia a vorbit în limba engleză, ca să nu înţeleagă călugărul. Dar ce să vezi, călugărul le-a răspuns în limba franceză! Acel călugăr îmbrăcat simplu era Părintele Arsenie, stareţul Mănăstirii Sâmbăta. Cei doi n-au ştiut cum să plece mai repede de acolo. Nu numai că aveau de a face cu un om cult, care a răspuns în limba franceză la remarcile lor spuse în limba engleză, dar aveau în faţă un om cu har, un om sfânt! Cu blândeţea care-1 caracteriza, Părintele i-a chemat însă la el şi a povestit cu ei prieteneşte.
Odată, m-am dus la Drăgănescu să vorbesc cu Părintele. În biserică n-am văzut nici un om cu barbă, îmbrăcat în haine călugăreşti - aşa cum îmi închipuiam că trebuie să arate Părintele Arsenie. Acolo era doar un om îmbrăcat în halat alb şi cu bonetă pe cap. Văzând că nu pot lua legătura cu dumnealui, m-am hotărât să plec. Atunci, numai ce văd că omul acela îmbrăcat în halat vine către mine şi mă întreabă: „Ce cauţi?”. Eu m-am întors către dânsul şi i-am răspuns că îl caut pe pictorul Arsenie. „Ce ai cu pictorul Arsenie?”-mă întreabă dumnealui. „Am şi eu ceva” - i-am răspuns. Omul zice: „Vino mai aproapepe”. Şi iar mă întreabă ce am cu pictorul Arsenie şi eu iar îi spun că am şi eu ceva. Apoi dau să plec. Omul acela îmi zice cu vorbă blândă: „Hai, mă, să-ţi spun eu ce ai cu pictorul Arsenie”. Şi începe să-mi spună de ce îl caut pe Părintele.Văzând că-mi spune gândurile,că-mi spune de ce am venit la dânsul mi-am dat seama că omul acela în halat alb nu poate fi decât Părintele Arsenie Boca. I-am zis: „Dumneata eşti pictorul şi Părintele Arsenie”. Şi dumnealui îmi zice: „Pe ce te bazezi când spui că eu sunt?” şi eu îi zic: “Mi-aţi spus gândurile mele şi de ce am venit;ori altcineva nu putea să mi le spună decât Părintele Arsenie”. Şi-am mai zis: “Părinte, încă un om ca dumneavoastră nu mai este în România”. Atunci, dumnealui îmi zice: „Du-te, mă!” şi mă mângâie pe faţă cu mâinile.
Atunci am stat de vorbă cu Părintele cam o oră. Mi-a spus multe, dar nu le voi spune aici, fiindcă orice om are tainele lui,totuşi, pot să spun ceva din discuţia cu Părintele şi anume că dumnealui mi-a descris exact locul unde stătusem de vorbă cu nişte fete, pe care le-am întâlnit în timp ce veneam la biserică. Mi-a zis că dacă aş fi fost aşa de serios precum mă ţineam, n-aş fi stat de vorbă cu fetele, ci aş fi mers direct la dânsul. „ Nu eşti băiat aşa de serios pe cum te ţii. Mă, altădată să fii cum te ţii, ai înţeles?”- mi-a zis. „Am înţeles Părinte” - am zis.
O fată din Făgăraş a plecat spre Drăgănescu, la Părintele Arsenie deşi nu ştia dacă va putea să vorbească cu dumnealui. Era sfârşit de toamnă şi era tare frig. Cum stătea ea pe peron, în gară la Făgăraş a dat peste o ţigancă necăjită care nu avea ciorapi în picioare. Fata, care avea în picioare două perechi de ciorapi, s-a dus la toaletă, şi-a dat jos o pereche. I-a adunat frumos şi i-a dat ţigăncii să se încalţe cu ei, ca să nu-i mai fie frig. Când a ajuns la Drăgănescu, Părintele i-a ieşit în cale şi i-a zis: „Hai tu fată, că de când te aştept, că ştiu de fapta ta cea bună pe care ai făcut-o pe peronul gării, cu femeia aia necăjită la care  i-ai dat ciorapii tăi, să se încalţe cu ei”.
Odată, s-a dus la Părintele o femeie care şi-a făcut o operaţie 1a nas, ca să fie mai frumoasă. Părintele i-a zis: „ Tu, femeie, de ce te-ai schimonosit aşa?”. Femeia zice: „Cum Părinte?”. „De ce ţi-ai făcut operaţie la nas? Crezi că dacă Dumnezeu ar fi vrut să fii cum eşti acum, nu te-ar fi putut face aşa de la început? Du-te de aici, că nu vreau să stau de vorbă cu tine. “
Odată, m-am dus la Drăgănescu, la Părintele Arsenie. Când am ajuns acolo, în curtea bisericii era adunată multă lume. Părintele era cam la vreo 30 de metri, iar în faţa mea, cam la vreo 2 metri, era un băiat de vreo 19 ani. Părintele strigă la băiat şi-i zice: „Măi băiete, ce ţigări fumezi tu?”. Băiatul răspunde: „Nu fumez de nici unele, Părinte”. Părintele zice: „Măi, eu văd că acum nu ai ţigări nici în mână, nici în gură, dar te întreb ce ţigări fumezi când eşti cu băieţii şi cu fetele?”. Băiatul spune că nici atunci când este cu băieţii şi cu fetele nu fumează. Părintele zice: „Bagă mâna în buzunarul stâng de la pantaloni şi vezi că acolo este un pachet de ţigări Delta. Ia vezi, cine ţi l-o fi băgat?!”. Atunci, eu mă dau în spatele băiatului şi-1 văd că scoate un pachet de ţigări Delta neînceput, din buzunarul stâng. Părintele a plecat, iar băiatul, nedumerit, a zis: „Ce părinte mai e şi părintele acesta!?“. (Biliboacă Matei, Săvăstreni)
  • S-a dus un cetăţean la Drăgănescu şi Părintele Arsenie era pe schelă, pictând. De cum 1-a văzut pe Părintele, omul a strigat: „Părinte, eu am dreptate, dar tribunalul nu-mi dă dreptate şi mi-a luat moştenirea”. Părintele coboară repede de pe schelă şi-i spune: „Mă omule, dacă oamenii îţi fac dreptate, atunci Dumnezeu ce să-ţi mai facă?” . Şi 1-a calmat pe cel în cauză, încât a plecat omul liniştit şi foarte împăcat, renunţând de bună voie la moştenire! (Silvia Pătrucean, Sibiu)
  • Părintele a spus că „este mai mare pacea ca dreptatea”. (Burs Maria, Ucea de Sus)
  • Păriritele Arsenie, cu rugăciunile lui, a vindecat-o pe maică-­mea de o boală şi i-a spus: „Tu de mănăstire să nu te depărtezi”. Între timp ea a avut o suferinţă sufletească: când eram foarte mic, nu mult după leagăn, „m-a dat celui rău”. Mai târziu, într-o noapte, am visat că trecea Iisus cu apostolii. M-am luat şi eu după ei, dar unul din apostoli s-a întors către mine şi mi-a spus: „Tu nu poţi să vii cu noi, căci te-a dat mama ta răului când ai fost mic”. Mama s-a dus la Părintele Arsenie şi i-a zis necazul acesta. Părintele i-a spus să vin la sfinţia sa, că Dumnezeu va face ceva şi pentru mine. După ce m-­am dus la Părintele nu m-am mai oprit de pe drumul mânăstirii; făceam naveta de la Drăguş la mănăstire. Aveam 14 ani şi eram foarte atent la predicile Părintelui, simple, dar cu mult înţeles. Din predici descopeream cauzele suferinţelor noastre şi a copiilor (păcatele), căci veneau mulţi oameni suferinzi, care nu înţelegeau de ce trebuie să sufere, nu acceptau suferinţa. (Pr. Sofonea Ioan, Sibiu)
  • Odată am dus trei femei din Sibiu la Părintele, la Drăgănescu şi am stat o zi întreagă acolo, căci ele nu-i vedeau decât spatele (în timp ce picta). Spre seară, mi-a zis: „Adă-le aici” şi le-am dus în faţa Sfinţiei Sale. La una i-a zis: „ Tu ai venit aici, că ţi s-au furat cutare lucruri, dar, mai întâi, tu ai furat şi de aceea pătimeşti acum”. La a doua i-a zis numărul avorturilor pe care le-a făcut. Acesteia până la sfârşitul vieţii nu i s-au uscat lacrimile şi a făcut milostenie cu nemiluita. La a treia i-a zis: „Ai făcut trei case din furt, dar nu vei avea niciodată mulţumire şi pace”. Şi aşa a fost; a avut o boală cumplită. (Ana Bichi, Sibiu)
  • „Beţivii au urmări şi până la al treilea neam: părinţi, bunici, străbunici. Ce este de făcut? Rugăciuni, milostenii, Sfinte Liturghii, sfinte masluri, parastase, dezlegări. Toate făcute cu înţelegere şi cu dreaptă judecată”- a zis Părintele Arsenie. (Maria Matronea, Sibiu)
  • Fratele Silea Miron zicea că a băgat şi el apă în lapte pentru ca să-şi poată achita datoria. După aceea s-a îmbolnăvit şi l-­au internat în spital. A stat mult în spital. Odată, zicea el, am auzit uşa salonului unde eram eu. Mă uit, nimeni. Se deschide uşa şi se închide. Nimeni. Imediat, simt că se lasă arcurile de la patul meu; după un timp, se ridică iar arcurile, se deschide uşa şi se închide, dar nu văd pe nimeni. După ce m-am făcut sănătos, m-am dus la Părintele Arsenie şi 1-am întrebat: «Părinte, nu cumva aţi fost la mine când am fost în spital ?». «Ba da, mă, am fost şi ţi-am văzut suferinţa». Şi i-a spus că aceasta i s-a întâmplat din cauză că a băgat apă în lapte. Toate necazurile sunt îngăduite de Dumnezeu, pentru păcatele noastre.
Doi fraţi au ajuns la proces de judecată la tribunal. Unul dintre ei, ştiindu-1 pe Părintele Arsenie bun sfătuitor, s-a dus şi 1-a rugat să-1 ajute să câştige procesul cu fratele său. Părintele i-a promis că o să-1 ajute, dar cu o condiţie: să-şi facă cruce corect şi să zică, până ajunge la judecată: „Aşa-mi trebuie”. Omul nu ştia însă că şi fratele său îl căutase pe Părintele Arsenie, că 1-a rugat acelaşi lucru şi că Părintele i-a zis că-1 ajută să câştige procesul numai dacă-şi face semnul crucii şi zice mereu până la proces: „Aşa-­mi trebuie”. Şi astfel, cei doi fraţi îşi făceau semnul crucii în toate zilele şi spuneau neîncetat: „Aşa-mi trebuie”. Când au primit citaţiile şi unul şi celălalt au zis: „Aşa-mi trebuie”. Pe urmă, în drum spre tribunal, fiecare dintre fraţi spunea neîncetat: „Aşa-mi trebuie”. Când a început procesul, instanţele judecătoreşti i-au împăcat imediat iar ei au devenit fraţi adevăraţi. Le-a dispărut ura pentru totdeauna. Şi unul, şi celălalt au câştigat procesul aşa cum le-a promis Părintele Arsenie Boca şi ca recunoştinţă s-au dus şi i-au mulţumit de sfatul dat. (Morar Gheorghe, Ucea de Sus)
  • Era prin anul 1953. Foamete mare. Părinţii nu aveau ce să ne dea de mâncare. Eram 11 fraţi acasă şi mama stătea iar să nască. Atunci, tata s-a hotărât să meargă la Mănăstirea Prislop la Părintele Arsenie Boca. Când a ajuns a văzut că acolo erau mulţi oameni de pe Valea Oltului, îmbrăcaţi frumos. Tata era foarte rău îmbrăcat, că nu avea haine bune. S-a aşezat la uşa bisericii. Părintele era la strană.. Dintr-o dată, 1-a chemat pe nume: „Vino, măi, încoace, Cercel Popoviciu! De ce stai acolo?”.
După ce s-a terminat slujba, au plecat cu toţii la masă. O parte din oameni s-au dus la pădure să taie lemne pentru mănăstire, că pe vremea aceea era în construcţie. După amiază, Părintele a ieşit să le dea nişte pâine şi o damigeană cu vin. Seara, Părintele Arsenie şi Părintele Dometie au ţinut rugăciune în biserică. Aşa au trecut două zile. Tata se pregătea să plece, că mama trebuia să nască. Am uitat să vă spun că Părintele cânta într-una „Ierusalime, Ierusalime, mi- e tare dor de tine”.
Pentru că voia atât de mult să vorbească cu Părintele, a treia zi, seara, tata s-a apucat să-1 urmărească. Văzând că intră în bucătărie, tata s-a dus la tăietor, a luat un braţ de lemne şi s-a îndreptat cu ele spre bucătărie. Între timp, însă, Părintele a ieşit. Atunci, tata a aruncat lemnele jos, i-a ieşit în cale Părintelui, l-a salutat şi … s-a uitat după el cum urcă la mansardă. Când a ajuns sus, Părintele i-a zis: „Ce mă, vrei să vorbeşti cu mine?”. „Da, Părinte” - zice tata. Părintele a coborât la tata: „Spune, mă, ce ai?”. „Am o casă de copii şi sunt sărac lipit”. „Aşa cum eşti, să mergi la Sfânta Biserică. Mă, dacă vă este greu cu mulţi copii, trăiţi ca fraţii, în curăţenie. Altă cale nu este”. Tata zice: „Nu pot, o cunosc şi mă cunoaşte”. „Atunci ce-i de, făcut?”. „Părinte, ce să vă mai spun, ce am avut nu mai am. Toate s-au terminat: şi vitele, şi porcii, şi păsările”. Atunci, Părintele i-a spus să aştepte şi a urcat din nou la mansardă. A coborât după puţin timp, aducând cu sine un plic şi o pereche de şosete de lână. „Ia, mă, sămânţa asta şi vom vedea. În seara asta să pleci. să n-o iei pe drum, ci s-o tai prin pădure drept înainte. Când ieşi din pădure, o să dai de un drum sau de o cale fercată. Şi aşa să te duci acasă. Acum du-te la Părintele Dometie şi ia binecuvântarea”.
Când a ajuns în gara Sibiu, tata a aflat că în noaptea aceea Părintele fusese arestat de Securitate şi dus din post în post. Noi, până în toamnă, am avut vacă cu lapte, scroafă cu purcei şi bucate. Pe fratele care s-a născut 1-au botezat Rusalim, că tata s-a dus la Părintele de Sfintele Rusalii. În plic, tata a crezut că Părintele scrisese legi. Dar au fost 500 lei. Bani de sămânţă. (Maria Matronea, Sibiu)
  • Altădată, când m-am dus la Drăgănescu, m-am nimerit cu un student din Haţeg. Părintele Arsenie ne-a primit în casa parohială. Studentul 1-a întrebat pe Părintele: „Părinte, am auzit că dumneavoastră deschideţi Cartea”. Părintele Arsenie îi răspunde: „Eu nu deschid Cartea, ea deschide mintea”. (Morar Gheorghe, Ucea de Sus)
  • Odată, cineva a întrebat: „Părinte, oamenii care mor de cancer se mântuiesc?”. „Mă, ştiţi, « ca’n cer ». Aţi înţeles. Să spună „Doamne, ai milă de mine!”. Să fie împăcaţi cu toată lumea şi prin suferinţa lor vor avea parte de cer, de mântuire”. La această întrebare, Părintele Ilarion Argatu răspundea că aceşti oameni sunt mucenici prin suferinţă, răbdare, rugăciune, împăcare cu toată lumea, spovedanie şi mărturisire. (Maria Matronea, Sibiu)
  • A venit în biserică un om şi 1-a intrebat pe Părintele dacă să mai mănânce fructe şi legume din grădină, că sunt radiaţii multe Părintele a zis: „Măi, să pice din cer otravă pe pământ şi să mănânci; cine are credinţă, nu are nimic”. (Burs Maria, Ucea de Sus)
  • Prin anul 1985 am fost la Părintele Arsenie cu o fotografie a părinţilor mei. Când a văzut fotografia mi-a zis: „Măi, să ştii că la taică-tău îi va tăia piciorul şi va rămâne în pensie”. Acest lucru s-a şi întâmplat, dar nu imediat, ci după 7 ani şi 2 luni. Părinte Arsenie ne ştia şi trecutul şi viitorul. (M.S., Victoria)
  • Bunica mea, Scutea Ana, mergea mult la mănăstire, la Părintele Arsenie. Dar diavolul 1-a ispitit pe bunicul şi într-o zi a luat sapa şi a lovit-o pe bunica în spate. Nu după mult timp a murit din cauza rinichiului care fusese lovit cu sapa. În ziua de Rusalii am îngropat-o. Având o mare durere în suflet, bunicul a mers la Părinte Arsenie să-şi mărturisească păcatul, împreună cu mama mea, care rămăsese orfană la 12 ani. Părintele a binecuvântat-o şi i-a spus că Dumnezeu o va ocroti; după ce se va căsători va naşte un copil ce se va ruga mult la Dumnezeu. Aşa s-a şi întâmplat. La vârsta de 2 ani, m-a dus la mănăstire şi Părintele m-a binecuvântat. Am crescut în credinţă şi frică de Dumnezeu, cercetând biserica şi pomenindu-1 mereu pe Părintele Arsenie, a cărei fotografie, rămasă de la bunica, mama o păstra în Psaltire.
Mama mi-a spus că Părintele a sfinţit o cruce (nu ştiu anul când a fost sfinţită). Este vorba de „Crucea din români“ (partea din sat unde locuiau românii, deoarece Chirpărul era sat săsesc). În anu 1999, când mă rugam la Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, izvorâtoare de mir şi tămâie de la mine din casă, într-o zi de miercuri, am auzit un glas: „Coboară Icoana la Cruce şi spune preotului să facă maslu pentru sat” (deoarece multe rele se adunaseră asupra satului nostru). Totul s-a împlinit. Rugăciunea a fost miercuri dimineaţa, iar Sfântul Maslu s-a făcut la „Crucea din români” în ziua de 8 mai 1999 (de Sfântul Arseiue).
O dată cu Sfântul Maslu de la „Crucea din români”, au început şi alte slujbe şi misiuni. În data de 2.07.1999 s-a făcut un alt maslu pentru sat, cu 7 preoţi, într-un loc unde, cu ani în urmă, călcase şi Părintele Arsenie. Aici, Maica Domnului mi-a spus să-i zidesc locaş de închinare în care să pun Icoana făcătoare de minuni care acum se află sub ocrotirea bisericii noastre, precum şi sfânta cruce găsită de familia noastră în lemnul unei sălcii. Deasupra locului, Maica Domnului îmi transmite să ridic o cruce mare. La mormântul Părintelui m-am rugat să mă ajute să ridic crucea şi să se roage pentru sufletul mamei mele, că era moartă doar de 3 luni.
Când am ajuns acasă, Părintele îmi arată pe mama mea lângă mine şi-mi zice: „Nu te teme. Am venit să-ţi spun să nu faci crucea din fier; s-o faci din lemn”. Dânsul mi-a călăuzit paşii spre locul unde trebuia să fac crucea, la un om ce-1 căutase pe Părintele când era în viaţă, din Viştea de Sus, la nenea Sandu.
După ce am adus Crucea, 1-am rugat pe Părintele să mă ajute s-­o ridic. Încă nu am reuşit s-o ridic, că nu am terminat actele, iar pentru ridicare îmi trebuia proiect. Încercările au fost mari, dar Părintele m-a luat de mână şi mi-a zis: „Dacă Iisus Hristos ţi-a pus Crucea asta-n mână, de cine ţi-e frică!?”. (Mioara Stănuleţ, Chirpăr, Sibiu)
Crucea de piatră de la Mânăstirea Brâncoveanu, aflată între clopotniţă şi biserică, a fost adusă de Părintele Arsenie de la Săsăuş (comuna Chirpăr, jud. Sibiu). Când se afla în acea localitate a spus: „Măi, daţi-mi mie crucea aceasta şi am s-o pun la loc de cinste la Mânăstirea Sâmbăta”. Locuitorii au fost de acord. Crucea a fost scoasă din locul unde era (la capătul satului) şi dusă cu căruţa la Sâmbăta. Nu se cunoaşte istoricul acestei cruci vechi (pare a fi vorba de „Crucea din români” din mărturia de mai sus). De asemenea, în grădina mânăstirii, lângă stupină, Părintele Arsenie a adus o piatră mare din Jibert şi a aşezat-o peste trei pietre mai mici. Odată a zis: „Măi, chiar dacă ar rămâne doar pietrele astea, voi tot să veniţi pe aici”. (Victoria Turtea, 72 ani, Făgăraş)
„Dacă nu alăptaţi copii,
veţi alăpta cancer!”
„Nu creşteţi câini creşteţi copii.
Nu vreţi copii? Trăiţi ca fraţii”
  • În 1941 a venit la Părintele pentru sfat şi un frate al meu Vasile, căsătorit în satul Calbor, lângă Făgăraş. Venise pentru că se gândea că va fi chemat şi el în război şi să primească binecuvântare. Când a ajuns în faţa Părintelui, fără să-i spună cine este, Părintele i-a spus: „Vasile, tu ţi-ai ales avere, nu muiere. Pentru asta vei suferi toată viaţa”. Atât i-a spus. Şi aşa a fost. El îşi luase o fată bogată cu pământ nesfârşit. Când au venit comuniştii, i-au luat şi pământul de sub casa lui. (Pr. Sofonea Ioan, Sibiu)
  • Eu sunt la a doua căsătorie, binecuvântată şi aceasta de Părintele Arsenie. Când eram căsătorit cu prima soţie, 1-am rugat să mijlocească ca să ne binecuvânteze bunul Dumnezeu cu copii. Apoi i-am spus că soţia avusese două sarcini extrauterine. Dânsul mi-a răspuns: „Minte, mă, dar dacă n-a vrut să alăpteze copii, va alăpta cancer”. Într-adevăr, a murit de tânără, cu cancer la piept. (Dumitru Matronea, Sibiu)
  • Stăteam cuminte şi aşteptam să-mi vină rândul. Păriniele tuna şi fulgera împotriva păcatului, la creştini, iar eu mă făceam tot mai mică, pe măsură ce mă apropiam de el. Cu epitrahilul tras peste un halat, cu o căciulă pe cap şi cu pantofii încălţaţi în galoşi, Părintele Arsenie catehiza, predica, mustra şi binecuvânta, dezvăluind păcatele fiecăruia, după măsură. Am fost martora unor scene care m-au înfricoşat…
Un bărbat de vreo 50 de ani se arsese pe faţă cu azot şi era desfigurat. Dar nu pentru asta venise la Părintele, ci doar pentru a-­i înmâna un modest pomelnic. Duhovnicul 1-a străpuns cu privirea, după care 1-am auzit spunând: „De ce crezi tu, creştine, că te-ai ars chiar pe faţă, ca să fii respingător pentru toată lumea? “. Bărbatul amuţise. „Să-ţi spun eu de ce…Ţi-ai bătut joc de o fată în tinereţe, dar nu ai luat-o de nevastă. A rămas singură, până la vârsta asta şi este şi stearpă pe deasupra,, fiindcă a avortat, ca să evite ruşinea unui copil fără tată, iar de atunci n-a mai putut rămâne însărcinată. Ai păcătuit şi tu, dar ai împins-o şi pe ea spre păcat! Acum plăteşti cu suferinţa asta…”. Omul îşi plecase ochii în pământ şi plângea înfundat, cu pomelnicul uitat într-o mână.
O femeie trecută de 60 de ani, din Sâmbăta de Jos, se plângea că fiul ei s-a apucat de băut şi o bate cu lanţul de câte ori se îmbată. Părintele a ascultat-o, privind ţintă în ochii săi, apoi 1-am auzit cum ridică vocea: „Pe tine te bat de fapt cele 22 de avorturi pe care le­-ai  făcut! Ştii ce însemnă asta? Auzi acum: asta însemnă tot atâtea suflete care s-au dus pe lumea cealaltă, fără a.fi fost botezate şi nu vor putea intra în Împărăţia Cerurilor din cauza ta! În schimb, tu ai strâns bani şi ţi-ai făcut ditamai cavoul, de parcă după moarte vei rămâne acolo”. (Lucia Chima, Şinca Veche)
  • A venit un om la Părintele Arsenie. Îi zice Părintele: „Ai venit împreună cu soţia şi cu fetiţa”. „Da“. „Mă, dacă se duce de 7 ori la uşa cămării şi nu ştie de ce s-a dus, îşi pierde mintea. Mă, de ce nu lăsaţi copiii să vină la rând? Şi tu ţi-o pierzi mă; să te laşi de băutură şi de fumat”.
Odată, o femeie însărcinată de la Sibiu s-a dus la Părintele Arsenie, la Drăgănescu. Când a văzut-o, Părintele i-a zis: „Mă, du-te repede să nu scapi trenul”. „Păi, Părinte, zice, eu am venit să…“. „Nu mă, mergi repede să nu scapi primul tren”. Femeia a plecat supărată, gândindu-se: „De ce n-o fi vrut Părintele să vorbească cu mine?”. A ajuns în Sibiu noaptea la ora 1. Când ă intrat în casă i s-a rupt apa. A dat telefon după Salvare, iar la ora 4 a născut un copil, pe care 1-a botezat Ioan.
Altădată, stăteam la Sibiu, la coadă la pâine. În spatele meu s-au aşezat doi domni. Unul dintre ei zice către celălalt: «Am un prieten, Mihai, care a venit la mine plângând, spunând că are cancer. A fost la o grămadă de doctori, la Bucureşti, la Mediaş, la Cluj . Toţi i-au spus că are cancer. Eu îi zic: „Am auzit că există un om care-ţi spune de toate. Hai să mergem la el. Omul acela stă dincolo de Bucureşti, la Drăgănescu”». Atunci, mi-am dat seama că e vorba de Părintele Arsenie. Domnul din spatele meu continuă: «Când am intrat pe poartă, în curtea bisericii, văd că omul acela iese din biserică şi-mi zice: „Hai, măi, că de când te aştept. Ai reuşit în şfârşit să-l aduci?” şi către prietenul meu bolnav: „Mă, să nu te mai duci la doctor, că ştii ce-ţi spune: sapa şi lopata. Mă, n-ai cancer, dar să te laşi de băutură şi de fumat. Şi să lăsaţi copiii să vină la rând”. Acum s-a făcut sănătos; nu-1 mai doare nimic, s-a lăsat de băutură şi de fumat, au copii. Vine la mine bucuros ».
S-au dus două doamne la Drăgănescu, la Părintele. Părintele o întreabă pe una dintre ele: „Câţi ani ai?”. Ea zice: „33″. „Şi câţi copii ai avut? Îţi spun eu: 32″. Eu mă gândeam că nu putea să aibă tot câte un copil la un an, dar ea a spus apoi că facea chiuretaje şi de 3-4 ori pe an. Pe urmă, Părintele a întrebat-o şi pe cealaltă doamnă câţi copii a avut şi i-a spus că a făcut semne la piciorul de la masă şi a ajuns până sus. Zice Părintele: „Doi dintre ei ţi-au spus: «Mamă, de ce nu ne-ai lăsat să venim pe lume, că ne făceam sfinţi». Vezi mă, pe ea am putut-o ierta, dar pe tine nu te iert“.
Părintele Arsenie ţinea foarte mult ca mamele să lase copiii să vină pe lume. Zicea că sfârşitul lumii vine când copiii nu se mai nasc şi când mulţi oameni vor muri înecaţi sau ca urmare a accidentelor, crimelor, fulgerelor. Multe rele vin peste noi, că noi trebuie să plătim sângele şi păcatele celor ce nu vor să ştie ce e păcatul, ale acelora care umblă în plăceri şi omoară (părinţii pe copii şi copiii pe părinţi).
Să nu ne mulţumim numai că 1-am cunoscut pe Părintele Arsenie, ci să şi ascultăm ce ne-a învăţat. Să iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru, ca să-i facem o mare bucurie lui Dumnezeu. (Maica Glicherin)
  • Într-o zi de joi, dimineaţa, în vara anului 1973, am ajuns la Drăgănescu. Biserica era deschisă şi nu erau credincioşi ca de obicei. Am intrat şi am sărutat icoana de la tetrapod, apoi am îngenuncheat şi am început să plâng, reproşându-mi şi zicând în gând: „De ce voi fi venit şi eu aici? Să mă vadă şi pe mine Părintele Arsenie cât de netrebnică şi păcătoasă sunt?”. Atunci am auzit o voce tunând din altar: „Cine-i măi, acolo, care plânge şi nu vrea să vină?”. Ne-­am ridicat şi ne-am îndreptat spre altar. Soţul meu, fiind preot, a intrat. Apoi, Părintele mi s-a adresat şi mie, zicând: „Hai şi tu, să­-ţi văd , faţa”. Am dat la o parte, cu sfială, perdeaua de la uşa diaconească şi 1-am salutat. Părintele mi-a răspuns: „Ai faţa luminoasă”.
Apoi a început să vină lume cu diverse probleme. Părintele ne spunea tuturor că, pentru sănătatea femeii, e bine să avem 3-4 copii. Dacă nu naştem câţi vin, păcatul cade pe cei care sunt în viaţă. Eu nu puteam să suport ca din cauza mea să sufere copiii. Având patru copii, mă gândeam că eu sunt bine… Dar când a ajuns la mine, i­-am arătat o fotografie de familie cu noi doi, cei 4 copii şi mama mea. Privind-o, mi-a zis: „Tu să mai faci un copil”. Am răspuns: „Dacă va vrea Dumnezeu”. Avusesem o problemă cu o sarcină care s-a oprit din evoluţie şi nu ştiam dacă voi mai putea naşte. I-­am mărturisit acest lucru Părintelui şi dumnealui mi-a zis: „Tu să trăieşti viaţă normală, fie să mori la datorie. Nici abuz, nici refuz şi viaţă curată în timpul sarcinii”. Apoi a zis: „Ai grijă şi nu asculta sfaturile soacrei, dar cinsteşte-o ca pe o mama”. Mama zicea către mine, când vedea că sunt însărcinată: „Nu vedeţi cât vă e de greu? Ce veţi face când vor fi mari?”. Am reprodus şi alte argumente, dar Părintele a zis, parcă mâhnit: „Ca să trăiţi, măi, ca să trăiţi”. Nu ştiam ce vrea să spună, atunci.
Au urmat alte încercări. Mergeam la Părintele şi el îmi repeta: „Viaţă normală, fie să mori…”. După alte trei opriri din evoluţie şi o sarcină moartă (înainte cu 3 zile de a se naşte) m-am dus iar la Părintele. În ziua aceea Părintele nu vorbea cu nimeni. Totuşi, cu soţul a schimbat câteva vorbe. Eu i-am sărutat mâna. Mai târziu, plângând şi rugându-mă în gând, am zis: „Ajută-mă Părinte Arsenie…”. S-a oprit din lucru şi s-a uitat la mine. În 8 mai 1978, aud o voce în somn: „Eşti însărcinată!”. După vreo săptămână, mi-am dat seama că e adevărat. S-a născut al cincilea copil, o fetiţă mai voinică decât toţi. Apoi, în 1981 s-a mai născut încă o fetiţă.
Anii au trecut. Copiii cei mari au fost toţi la Părintele. Învăţau foarte bine, aveau burse (bursă republicană sau bursă obişnuită). Fetele mai mici au avut burse pentru străinătate, de câte trei luni. Mama a trăit 92 de ani. Până să moară, zicea tot timpul: „Am văzut puterea lui Dumnezeu”. Adică, toţi copiii mei au ajuns bine: fata cea mare, profesoară; o fată, medic; băieţii, unul preot locotenent colonel şi celălalt arhiereu; o fată, cadru universitar şi ultima născută, încă studentă.
În anul 2001, înainte ca cel de-al şaselea copil să-şi termine studiile, soţul meu a fost victima unui atac de cord foarte grav. Doctorii nu i-au mai acordat nici o şansă de supravieţuire. În disperarea mea, am strigat şi la Părintele Arsenie, spunându-i: „Părinte Arsenie, eu te-am ascultat şi am făcut cum ai zis, acum ce fac? Ajută-mă!“. Minunea s-a întâmplat. Soţul a fost salvat. Dumnezeu ne-a miluit pentru sfaturile şi rugăciunile Părintelui Arsenie. (Emilia Şpan, Sibiu)
  • Când a venit mama prima data de la Părintele, de la Drăgănescu, era plină de bucurie: găsise Calea. Găsise un om care voia să facă ceva pentru ea, pentru noi şi pentru casa noastră, un om dispus să ne înveţe şi să ne ajute să facem voia lui Dumnezeu. Mama voia să se elibereze de tot răul din lumea aceasta. A mers şi cu tata la Drăgănescu. Văzându-1, Părintele i-a spus mamei: „Da, l-ai adus şi pe el”. L-a iubit Părintele pe tata, deşi, în vremea aceea, tata era un om fără răbdare. Îmi povestea mama că Părintele avea puterea să scoată tot duhul rău din om. După ce mergeau la Părintele, se simţeau eliberaţi, bucuroşi, liniştiţi.
Mama a spus să mergem şi noi (eu şi soţul meu) la Părintele. I­-am spus că noi nu avem probleme. Totuşi, era ceva care mă îngrijora şi anume cum să-mi împac eu viaţa conjugală, în aşa fel încât să nu ajung să săvârşesc un păcat mare, cum este avortul.
Ajungând în biserică, am văzut că oamenii aşteptau să dea pomelnice sau să se înscrie pentru a putea vorbi în ordine, în faţă fiind părintele Bunescu. M-am aşezat şi eu la rând şi soţul meu a mers la intrarea în biserică ca să cumpere lumânări. Părintele Bunescu s-a dus la el şi i-a spus că Părintele Arsenie ne aşteaptă în faţă, la strană. Sunt momente în viaţă când timpul stă parcă în loc, când nu mai e nimic în jur, când mintea e înălţată şi desprinsă de cotidian şi doar bucuria şi liniştea te învăluie.
Minunat lucru ne vorbea Părintele Arsenie despre ceea ce cugetam în tren. Noi trebuie să lăsăm să împlinească Dumnezeu mila Sa cu noi. Să lăsăm să se nască copiii, să nu recurgem la practici pe care, noi fiind asistenţi medicali, le cunoşteam bine. Şi ne-a exemplificat mijloacele „anticoncepţionale” din vremea aceea. Asemenea unui medic desăvârşit, ne-a explicat fiecare metodă la ce patologie duce, dintre bolile expuse cea mai gravă fiind cancerul. De asemenea, ne-a spus că lipsa unor relaţii normale în familie duce la starea rea de nervozitate, tulburări psiho-afective, dereglări endocrine sau legături extraconjugale.
Iar ca un preot desăvârşit, ne-a explicat faptul că avortul este un mare păcat şi că odată făcut, vom suferi prin copiii pe care îi avem prin boli şi neputinţe, ca să ne dăm seama de păcatul săvârşit. Ne priveau doi ochi albaştri, senini; Părintele ne vorbea cu o voce blândă, caldă. I-am sărutat mâna care ne-a binecuvântat, care ne-a mângâiat sufletul. Eram cei mai fericiţi.
A doua oară când 1-am căutat, eram însoţită de tatăl meu. Când Părintele s-a oprit în faţa mea, deşi biserica era plină de oameni, aveam aceeaşi nelinişte, pe care am mărturisit-o cu glas tare: „Cum să fac să nu am prea mulţi copii?”. Era glasul lumii în cuvintele mele. Probabil mă îngrijora să fac voia lumii, să fiu în rând cu lume dar nici să nu greşesc, să nu supăr pe Dumnezeu. Vorbele mele au fost ca un tunet pe cer senin pentru femeile din biserică, pentru tata; probabil ştiam asta, dar în faţa Părintelui nu eram doar cu mintea, eram şi cu sufletul. În faţa Părintelui, nu puteai să măsluieşti lucrurile, să le „îmbrobodeşti” şi să pară altfel decât sunt. Probabil aşa vom răspunde şi în faţa lui Dumnezeu - păcatele vor fi descoperite, nu învăluite în aburul minciunii. Cât s-a mai mâhnit Părintele auzindu-mă! Mama mi-a zis: „Cum ai putut să spui aşa ceva?” şi toată lumea a auzit: „Dacă mai ţii în suflet grija asta, nici să nu mai vii la mine. Dacă s-ar mai întâmpla să gândeşti aşa, o să  fii ca o mamă criminală, o să fii în stare să ucizi. Nu vrei copii, trăiţi ca fraţii”.
Am ieşit supărată de acolo, dar nu eram supărată pe Părintele. Oare ce ne stăpâneşte mintea şi voia şi de ce nu am putut primi cu tot sufletul şi fiinţa mea cuvintele spuse când  1-am întâlnit prima data pe Părintele? Cum am putut trăi cu neliniştea aceea atâţia ani câtă rătăcire stăpâneşte lumea şi pe fiecare om, dacă nu se lasă deplin în voia lui Dumnezeu şi dacă se abate de la „Cărarea Împărăţiei”.
Am plecat totuşi, gândind că nu trebuia altceva, decât să privesc în sufletul meu şi să văd cât îmi sunt de dragi copiii mici. Câtă durere e să ucizi lucrul cel mai minunat de pe lumea aceasta, cel mai frumos şi desăvârşit dar al lui Dumnezeu - copilul, viaţa. Nimic nu se aseamănă cu o fiinţă nou născută. Nimic nu schimbă viaţa omului atât de mult ca momentul când se naşte un copil.(o credincioasă - 2; Sibiu)
  • Odată, am plecat spre Drăgănescu în pantaloni, crezând că e un lucru bun şi gândindu-mă că am să mă schimb în fustă înainte de a da ochii cu Părintele. Când am ajuns la Drăgănescu, am făcut ceea ce îmi propusesem, în spatele bisericii. Apoi am intrat în biserică, unde era foarte multă lume. După câteva minute, Părintele s-a întors şi a spus: „Mă, a mers un bărbat după biserică; aştept să intre, dar nu mai apare. Unde-o fi?”. De atunci n-am mai îmbrăcat pantaloni. Tot legat de pantaloni, o doamnă 1-a întrebat odată pe Părintele dacă, în caz de neputinţă, poate purta pantaloni. Părintele i-a spus că poate purta, dar numai pe sub fustă. Referindu-se la căsătorie, Părintele a spus că fiecare sac îşi găseşte petecul lui. Şi mai zicea Părintele: „Nu creşteţi câini; creşteţi copiii care nu au părinţi”.(o credincioasă - 1; Sibiu)
  • Părintele a făcut Sfânta Liturghie într-o duminică, la Sălişte. La sfârşit a miruit. A trecut prin faţa lui o doamnă cu fetiţa în braţe. Părintele Arsenie îi zice: „N-ai răbdat până nu te-ai culcat cu bărbatu-tău azi noapte. Du-te, du-te”. Şi a miruit numai fetiţa.
În biserică la Drăgănescu, o cetăţeancă îi spune Părintelui: „Părinte, băiatul meu are 38 de ani şi nu se poate însura”. Părintele i-a zis: „E şi normal! Doar pe ceilalţi copii  i-aţi trimis pe apa sâmbetei, iar acum, familia voastră se stinge. De aceea băiatul nu se poate însura“. (Silvia Pătrucean, Sibiu)
  • Despre fetele tinere, Părintele Arsenie spunea că „trebuie să se mărite, însă mai uşor se mântuieşte un bărbat, decât se mărită fericit o fată”. Mie îmi argumenta avantajele vieţii de căsnicie, dar atunci nu 1-am înţeles… (Pr. Bunea Victor, Sibiu)
  • Prima mea întâlnire cu Părintele a fost la Drăgănescu. Biserica era plină de lume. Se sta la rând; Părintele vorbea cu fiecare persoană, dar puţin; după ce vorbea cu tine, ieşeai afară, căci lumea venea continuu.
Eram căsătorită şi aveam doi copii. Soţul bea mult. Era gras şi roşu. Când m-a văzut, Părintele a spus: „Tu ai să rămâi văduvă”. M-am cutremurat şi nu am mai putut zice nici o vorbă. M-am întors acasă, fără să spun nimic soţului şi copiilor. Mă gândeam că soţul va păţi ceva la serviciu. Dar nu! A tot băut şi a făcut ciroză la ficat. A murit după ce s-a pensionat de boală. La 32 de ani am rămas singură cu doi copii.
La o altă întâlnire cu Părintele, 1-am întrebat ce să fac: să mă mai căsătoresc sau nu. Mi-a spus că dacă mă recăsătoresc - alţi copii, alte necazuri. Am hotărât să nu mă mai căsătoresc. (Burs Maria, Ucea de Sus)
  • Pe Părintele Arsenie, 1-am cunoscut prima dată lă Drăgănescu, unde picta în biserică. Mai întâi, a vorbit cu soţia despre boli, cum că toate bolile pe care le are sunt din cauza nervilor. I-a zis că femeile rămân sănătoase prin naşterea de copii, iar cele care nu au încă copii sau nu au destui copii, se îmbolnăvesc de nervi şi le doare capul, de nu are nimeni ce să le mai facă. Ne-am dus acasă şi, în aproximativ o lună de zile, tot timpul îmi venea să plâng şi simţeam o mângâiere, o bucurie şi o pace în suflet, de nu se poate spune cuiva, în cuvinte. La fel a fost şi cu soţia. Eu, din momentul acela şi până la plecarea lui la cele veşnice, m-am dus mereu lă dânsul. Îmi făceam drum şi doream ca măcar să îl văd şi după aceea să plec acasă.
În timpul cât am fost în biserică, un om s-a dus la Părintel Arsenie şi a zis: „Părinte, am un băiat care vorbeşte cu o fată şi eu aş vrea să nu se ia”. Părintele a zis: “Mă, tu eşti o pacoste pe capu femeii tale. Tu trebuia să ai şapte copii şi nu ai decât doi. Să ştii că, cu aceştia doi, s-ar puteu să ajungi la bătaie şi să fie mai iuţi de mână decât tine. Aceştia doi  răzbună pe ceilalţi fraţi pe care nu i-ai făcut. Tu nu mergi la biserică şi dacă ţi-ar fi spus preotul vostru ce ţi-am spus eu, l-ai fi bătut. Dar mie nu mi-e frică de tine şi ţi-aş spune şi mai multe, dar s-ar putea să mai fie aici, de la tine din sat, şi să-ţi auzi vorbe”. (Morar Gheorghe, Ucea de Sus)
  • Odată, Părintele era în biserica de la Drăgănescu şi vorbea cu lumea. Îl chema pe fiecare aproape de dânsul şi îi zicea păcatele în auzul tuturor. L-a întrebat pe un bărbat de 46 de ani, cu femeia bolnavă: „Câţi copii aveţi, măi?”. Omul a zis că are 3 copii. „Şi ceilalţi unde-s, măi? Ori i-aţi aruncat pe gârlă?”. Omul i-a spus că n-a aruncat nici un copil pe gârlă. „Şi atunci - zice Părintele - atunci unde sunt ceilalţi? Ştiu că nu i-aţi înecat în gârlă, dar i-aţi „ aruncat ” aşa cum faceţi voi. Uite, ce-ţi spun. Du-te şi lămureşte-­ţi, femeia să mai facă încă un copil şi nu va mai fi bolnavă. Dacă va mai da naştere încă unui copil, vă va ierta Dumnezeu o parte din păcate, dar să ştiţi că vă mai rămân multe păcate. Ai înţeles, măi?”. „Am înţeles Părinte” - a zis omul. (Biliboacă Matei, Săvăstreni)
  • Odată, Părintele Arsenie i-a spus unui tânăr care venise la el: „Dacă vrei să mai.faci o facultate, promite-i lui Dumnezeu că nu vei lua şpagă de la nimeni. Şi să mai laşi femeile. Atunci îţi va mai reveni vederea, că văd că porţi ochelari şi vei reuşi să ajungi doctor ” (Biliboacă Matei, Săvăstreni)
  • Mă bucur cât voi trăi că 1-am cunoscut pe Părintele Arsenie, reuşind prin aceasta să-mi menţin credinţa şi să mi-o întăresc. Eram bolnavă şi slăbită [din cauza avorturilor făcute sub ameninţările soacrei] şi am fost pentru un sfat la Maica Teoctista, care zăcea la pat, în Voila (răbda multă durere, fiind bolnavă cu coloana vertebrală şi auzind un sunet insuportabil în cap). Ea m-a îndrumat să merg la Părintele Arsenie, la Drăgănescu. Când am ajuns la Drăgănescu, Părintele era în curtea bisericii cu mai mulţi creştini. Le ştia păcatele la fiecare şi-i îndruma cum să o ia pe calea cea bună, să se lase de păcate. Când mi-a venit rândul, ştiind de ce sunt acolo, mi-a zis: „Unde-s ceilalţi?”. I-am spus: „Părinte, sunt pierdută” şi cu lacrimi în ochi 1-am rugat să-mi ajute să-mi cresc copiii şi în starea în care mă aflam. Mi-a spus că nu sunt pierdută, că trebuie să-mi duc crucea, dându-mi porunca să merg cât mai des sub patrafir. A doua oară când am mers la Drăgănescu aveam 32 de ani. Mi-a zis să mai fac un copil: „Cu greu, o să mai ai un copil”. Aşa a fost. După ce am rămas însărcinată am mers iar la dânsul şi mi-a zis să stau sub supravegherea medicilor. La naştere însă, n-am avut nici un medic. Surorile se agitau, iar eu mi-am văzut moartea cu ochii. Am născut greu, prin declanşare de sarcină, o fetiţă care, din cauza surorilor care au tras de ea, nu putea mişca mânuţa dreaptă. Am fost cu ea 1a doctori la Bucureşti, iar aceştia mi-au spus că mânuţa nu se mai poate reface şi că va rămâne cu ea aşa (nemişcată şi mai scurtă). Atunci, o sora a mea, Nela, a mers la Părintele Arsenie şi mi-a adus mir de la Sfântul Maslu. Am uns fetiţa mereu cu mir şi m-am rugat cu lacrimi la Dumnezeu şi - minune - într-o bună zi fetiţa şi-a mişcat mânuţa. Am fost cu ea la control la doctorii din Bucureşti, care au rămas uimiţi zicând: „Numai printr-o minune dumnezeiască s-a putut vindeca”. Eu mulţumesc lui Dumnezeu, Măicuţei Sfinte şi Părintelui Arsenie, care m-au ajutat şi mă ajută.
De multe ori am fost la Părintele Arsenie cu surorile mele şi de câte ori mergeam, veneam de acolo cu o linişte sufletească şi cu o putere pe care nu le pot descrie. Ne încărcam cu o putere care ne ajuta să ne ducem crucea. (Viorica Fărcaş, 48 ani, Voila)
  • Câteva din sfaturile Parintelui Arsenie:
- Dacă ai ajuns la căsătorie, ia aminte ce faci. Căsătoria a doua de obicei este mai rea ca prima.
- Decât fuga de riscurile eredităţii şi decât feririle de a avea copii, mai bine moartea la ­datorie.
- Nu este bine să te bagi în căsătoria cuiva.
- În vremurile de pe urmă se vor scula copiii asupra părinţilor de a-i ucide şi părinţii asupra copiilor de a-i ucide. (Maria Matronea, Sibiu)
„Judecata de Apoi“ şi
„Calea Veţii şi calea morţii“
în pictura Părintelui Arsenie Boca
  • Scena „Dreptului Judecător” este reprezentată astfel: Mântuitorul Iisus Hristos se află pe scaunul de judecată, iar de o parte şi de alta sunt Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul. Icoana acesta se numeşte Deisis… Dar cum ajungem noi la judecată? Şi mai ales, care e cea mai apropiată judecată? Pentru că sunt două judecăţi: judecata particulară şi judecata finală, obştească, de la sfârşitul veacurilor. Părintele a transpus, de fapt, scena „judecăţii particulare”.
Şi a pornit de la începutul începutului! Când vrem să facem început de drum spre Hristos, noi trebuie să fim într-o stare de pocăinţă, trebuie să ne mărturisim nimicnicia noastră, să curăţim impurităţile care ne îngreuiază şi să mergem spre Hristos. Deci, prima scenă e scena Spovedaniei. Este o scenă vizionară; e ca şi cum ai visa lucrarea sfântă care se produce în actul Spovedaniei. Cel care se spovedeşte stă în genunchi în faţa Sfântului Altar, a iconostasului, şi citeşte o jalbă mare de păcate. Preotul îi dă binecuvântare şi pune mâinile pe capul lui, iar Hristos din icoana împărătească îi dă iertare păcatelor. Lucrarea aceasta, binecuvântarea lui Hristos, este împlinită de slujitorul lui Hristos, adică de înger - în uşile împărăteşti stă un înger care ia jalba, o primeşte şi şterge cu buretele toate păcatele mărturisite astfel încât jalba apare curată.
Iată, jalba păcatelor devine curată şi ea este dusă, în planul al doilea, în balanţa Dreptului Judecător. Balanţa aceasta e ţinută de un deget, de o mână care ţine sufletele, mâna care ţine sânul lui Avraam. Dar sufletul este pus acolo, în faţa judecăţii, într-o întruchipare stranie, fiind înfâţişat speriat, îngrozit, pentru că în registrul următor este scena infernului, unde vedem că diavolii abia aşteaptă ca sufletul să iasă din trup şi să-1 prindă. Atâta timp cât sufletul mai este în trup, noi nu putem vedea duhurile; numai părinţii trăitori, cei care au ajuns la o viaţă înduhovnicită pot vedea duhurile. Deci, văzând lupta aceasta extraordinară, sufletul stă îngrozit.
Deci apare balanţa. Demonii se prind de balanţa păcatelor să o tragă în jos, dar dacă jalba este curată, păcatele sunt uşoare, iar faptele, puţinele fapte bune, pe care le facem noi, trag în balanţă şi atunci, sufletul merge în rai.
Iată o transpunere extraordinară a acestei lucrări spirituale, care e de fapt viaţa noastră. Dacă ar trebui să precizăm care sunt metodele câştigării vieţii veşnice, n-am putea să spunem altceva decât ceea ce am primit de la Botez, adică: curăţia, nevinovăţia prunciei, haina curată (pe care însă am întinat-o cu păcatele noastre). Deoarece Botezul nu se repetă, avem totuşi un al doilea „botez” - botezul lacrimilor - care ne dă posibilitatea să ne unim iarăşi cu Hristos, să ne împărtăşim cu Hristos. Luându-L pe Hristos în noi, trăind bucuria Învierii, noi, cei păcătoşi, suntem martorii Învierii, suntem cei care Îl propovăduim pe Hristos prin viaţa noastră.
Pictura Părintelui a fost o pictură vizionară! A creat ceva ce iese din canonul obişnuit, din rânduiala obişnuită; a creat nişte compoziţii. Noi suntem obişnuiţi să vedem numai scene clasice: sfinţi, portrete, medalioane de sfinţi, dar Părintele creează două scene mari: scena „Nunţii fiului de împărat” - o scenă care cuprinde multe taine în sine şi scena „Calea Vieţii şi calea morţii”.
Fiul de împărat este Hristos Împăratul. Ca să ajungem la Nuntă, putem merge pe două căi (două căi ale Vieţii): prin calea obişnuită, a creştinului obişnuit şi prin mucenicie, calea cea mai grea, calea directă. Într-o parte se arată moartea creştinului, adică exact ce spunem noi la Sfânta Liturghie: să ne dea Dumnezeu sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neruşinat, în pace… Se arată acolo, în scenă, moartea unui călugăr evlavios. În partea cealaltă este mucenicia, calea cea mai grea, calea directă. Şi pentru ca Părintele să reprezinte calea muceniciei, este prezentată acolo scena mucenicilor care au murit în Sevastia. Interesantă este imaginea centrată pe o cunună primită din cer pentru cel de-al patruzecilea mucenic, care s-a lepădat, iar locul lui a fost preluat de un ostaş roman. Ostaşul roman văzând că cerul i-a încununat pe aceşti oameni aruncaţi în iezer, în gheaţă, s-a dezbrăcat şi i-a luat locul pentru a primi şi el cunună.
Ca să ajungem la Nuntă trebuie să trecem prin Cartea Vieţii, pentru că la masa împăratului se află Cartea Vieţii, iar jos, pe faţa de masă, se află toate scenele istoriei mântuirii de la creaţie până la a doua venire, până la sfârşitul lumii. Viaţa creştină e o viaţă de sfinţenie, e şansa de a gusta aici pe pământ bunătăţile care ni se vor da deplin în Împărăţia Cerurilor. Deci, Euharistia este, într-­adevăr, şansa vieţii noastre.
Cea mai apropiată de zbuciumul nostru, de viaţa noastră cotidiană este scena intitulată: Calea Vieţii şi calea morţii. În literatura bisericească au existat multe scrieri cu acest titlu: calea Vieţii e calea creştină şi calea morţii e calea iadului. Imaginaţi-vă un pătrat despărţit printr-o diagonală: partea de sus e calea Vieţii şi partea de jos e calea morţii. Calea Vieţii arată un urcuş, calea morţii e un coborâş spre infern. Calea Vieţii este deschisă de imaginea răstignirii Mântuitorului Iisus Hristos.
Se vorbeşte în Teologie de semnificaţia aceasta a răstignirii cu braţele întinse, ca semn al iubirii; Hristos, din iubire totală s-a dăruit pentru noi. Dar mâna dreaptă a lui Hristos este smulsă de pe cruce şi întinsă spre noi cu chemarea: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi …”.
Iată ca există în permanenţă un apel al lui Dumnezeu către noi, există o chemare sfântă pe care noi trebuie să o ascultăm, să o auzim şi să o recepţionăm, dar şi să răspundem la ea. Dacă nu răspundem, deşi auzim, suntem surzi. Cum se poate ajunge la calea Vieţii? Se arată un model: deasupra ei, mult mai sus, apare chipul răstignirii unui călugăr. El este pe axa aceasta diagonală. El stă într-adevăr pe o temelie care e Hristos. Împrejurul călugărului sunt nişte demoni însă. Demonul e atât de urât şi atât de înverşunat…(înjură şi spune: „Ticălosule, dă-te jos de pe cruce! De ce te răstigneşti?”) pentru că această fiinţă umană stă răstignită cu două lumânări în mână, pe o cruce, fără să aibă piroanele bătute în mâini. Lumânările reprezintă dragostea şi smerenia pe care demonii nu o au. De aceea, demonii sunt înfuriaţi pe „călcarea voii” pe care o are călugărul.
Dar, mai importantă pentru noi, mai sugestivă, este partea a doua - calea morţii. Nu ca să ne îngrozim, ci profilactic, să ne păzim. Sunt desenate acolo, deasupra, foarte multe globuri (19). Părintele le numea gogoşi sau minciuni ale diavolului şi pe fiecare dintre ele scrie câte ceva. Una care se potriveşte foarte bine tinerilor este la centru. Diavolul îi spune tânărului să nu se ducă acum la biserică, să nu se pocăiască acum, căci e tânăr, are timp atunci când va fi bătrân. Nu spune „Nu crede în Dumnezeu”. Astfel este cea mai abilă şi mai vicleană amăgire. Poţi să crezi în Dumnezeu, poţi să faci ce vrei, dar nu acum. Lasă că ai timp; acum du-te la discotecă, petreceţi de sărbători. O altă minciună a diavolului, care de fapt este o avertizare - chiar deasupra scrie: „Ziceţi că nu sunteţi răi? Aţi auzit vreodată ca un drac să-şi vândă fratele?”. Apoi iarăşi la îndemâna tinerilor: „Vând yoga, vând spiritism…”, toate aceste filosofii şi practici orientale care fac azi ravagii printre unii tineri, tineri care  n-au ştiut ce-i metania, n-au cunoscut ce-i rugăciunea, căci metania-i mai mult decât un exerciţiu yoga, mai mult decât o lucrare din aceasta de concentrare. Trăirea în Hristos, concentrarea în rugăciune, îţi oferă într-adevăr şansa eliberării tale.
Sunt foarte multe din aceste gogoşi, din aceste minciuni, din aceste ispite cărora trebuie să le facem faţă. Jos, în schimb, iarăşi vizionar, Părintele a pus doi dintre cei care au pus temelia acestui sistem diabolic, de a guverna fără Dumnezeu, de a face iubirea fără Dumnezeu. Sistemul comunist nu a fost altul decât altruism fără Dumnezeu, adică fac bine numai eu; eu vreau să fiu cel care împărtăşesc dreptatea. A fost înlocuirea lui Dumnezeu cu omul şi omul acela a devenit dictator. Sunt puşi doi în costum de proletar, fără nume; nu le-a scris numele pentru că era în mare pericol; biserica putea fi dărâmată. Au fost Nietzsche şi Renan? I-a trecut acolo şi pe marii teologi. Mai sunt şi alţii care pot fi descifraţi într-o luptă. Infernul e reprezentat ca un război. Cu mitraliere care mai de care mai sofisticate, iar jos scrie că într-adevăr aşa se va distruge pământul. Omul va distruge pământul prin lucrarea aceasta pe care o va face diavolul.
{ Alte „gogoşi” (şoapte ale diavolilor):
- Citiţi Biblia cum vă taie capul că şi noi o ştim pe dinafară şi “sfinţi” în fantezie vă vom face!
- Nu vă mai trebuie minte, vă teleghidăm noi la toate nebuniile.
- Veniţi la noi, căci vă dăm aşa o libertate încât vă puteti şi sinucide!
- Nu este diavol, nu este suflet, nu este Dumnezeu, totul este biochimie.
- Ştiinţa are ultimul cuvânt.
- Adevărul? Stafia filozofilor. In vino veritas.
- Totul e minciună şi minciuna este adevărul.
- [Ereticul Arie]: Hristos este făptură.
- [Bultmann]: Iar eu cu Bâlă 1-am demitizat.
-[Renan şi Nietzsche]: Ţi-am spus: fii pe pace. Oamenii L-au creat pe Dumnezeu. Iar eu L-am omorât. Eu sunt marea vieţii. Veniţi la mine, că pe toţi vă înec; altfel la ce mai trăiţi. - Aici pe pământ e “raiul” şi iadul. Dracul deschide uşile “raiului”… şi porţile balamucului.
- De fricoşi ce sunteţi vă rugaţi şi lui Dumnezeu, dar ştiţi că în inima smeritului şade dracu greceşte, aşa că nu vă stricaţi nici cu noi!
- Vindem yoga, teozofie, spiritism, magie, cultul lui satan. Eu sunt Wotan, Mamona, Priap. Cei ce mă urmaţi sunteţi ai mei.
- Onirismul, artele absurdului, cu frumuseţea luaţi-o după noi… urâtelor! [femeile desfrânate, mândre].
- Eului, care-i dumnezeul omului, numai lui să i te închini.
Gogoşile se termină cu concluzia la care trebuie ca omul să ia aminte: „Fărădelegile atrag pustiirea pe pământ”}
Ca îndemn pentru tineri, vreau să spun să nu vă opriţi la jumătatea drumului. Aţi primit Botezul, Mirungerea şi Euharistia, aţi ajuns odată până la poarta Raiului, dar prin păcatele făcute v-aţi îndepărtat de poarta Raiului. Încercaţi mereu să bateţi la această poartă, încercaţi să trăiţi Sfânta Liturghie împreună cu Hristos şi atunci Treimea împlinită prin Împărtăşanie vă va da tot ceea ce aveţi nevoie, căci dacă-L avem pe Hristos, nu ne mai trebuie altceva. Să vă adune la biserică nu dorinţa de a vă ajuta Dumnezeu la examene etc., ci să ne aducă pe noi la biserică foamea şi setea după Hristos!
Calea Vieţii este chemarea lui Hristos. Hristos vine şi spune: ,,Veniţi la Mine”, iar în scena respectivă este arătat răspunsul pe care-1 dă omul. În privinţa aceasta este luată ca model chemarea la nuntă. Au fost mulţi invitaţi şi au început să se scuze: unul că „Mi­-am luat boi şi nu pot să vin”, altul că „Mi-am luat ţarină şi mă duc s-o văd”, altul şi-a luat soţie… Dacă încercăm să pătrundem mai adânc, e ceva vizionar acolo: un fotoliu care are în faţa lui un aparat: ,,videotelefon” - poţi vorbi cu cineva la telefon şi să vezi persoana respectivă. Deasupra sunt nişte antene mari parabolice. Deci, răspunsul omului este că nu are timp, e prea ocupat. Acesta e răspunsul pe care-1 dăm noi, sugerat în imagine. S-a gândit părintele şi la posibilitatea aceasta a transmiterii, a primirii bisericii în casa ta! Auzi la radio, vezi la televizor toată Sfânta Liturghie … Dar sacrul nu se transmite prin imagini. (Preot Profesor Liviu Streza, Sibiu, 1992 - acum PS. Laurenţiu Streza)
  • Fostul mitropolit Nicolae Bălan 1-a trimis cu bursă la Academia de Arte frumoase din Bucureşti, unde a făcut studii deosebite cu profesorul Costin Petrescu. Acesta i-a încredinţat pictarea scenei cu Mihai Viteazul, la Ateneul Român. Cine vrea să se convingă că în urma acestor studii, Părintele Arsenie n-a pus în fresca de pe pereţii bisericilor la care a pictat doar scene şi compoziţii creştine remarcabile, ci a sesizat, în linii şi culori, adevăruri vii şi luminoase ale vieţii harice, cum puţine s-au realizat la noi, acela n­-are decât să cerceteze pictura bisericească din Drăgănescu (Ilfov), ca să nu mai vorbim atâtea lucrări de coloristică şi de modelaj cunoscute atât la Sâmbăta, cât şi la Prislop. Nu trebuie uitate nici copertele minunate ale primelor patru volume ale Filocaliei şi ale Vieţii în Hristos. (Pr. Prof Teodor Bodogae - în “Telegraful român”, nr. 2-4, 1990)
Îmi aduc aminte că odată, la Drăgănescu, am avut deosebita plăcere să-i fiu Părintelui ucenic de o zi, dându-i la mână pensulele şi culorile. Într-o pauză de lucru, am coborât de pe schelă şi am început să mergem prin biserică, pe lângă pereţii deja pictaţi ai naosului. Părintele Arsenie îmi explica semnificaţia fiecărei scene. Pe peretele din stânga, în interior, era gura de foc a iadului în care alunecau păcătoşi de tot felul, printre care şi un teolog occidental, Bultmann, pe atunci în mare vogă în Occident, teolog care susţinea că a demitizat Biblia.
Semnificativ este faptul că Învierea Mântuitorului stă aşezată imediat lângă scena iadului, în directia spre altar. Trupul (transpar­ent) al lui Iisus înviat depăşeşte pictural toate canoanele erminiilor tradiţionale. Ne-am despărţit cu gândul şi cu promisiunea de a ne mai revedea.
De două ori am mai mers la Drăgănescu, o dată prin 1982-­1983, şi o dată cu un mesaj din partea Î.P.S Mitropolit Antonie Plămădeală, care dorea să-1 găzduiască pe Părintele la Sibiu. Însă, nu 1-am mai văzut în viaţa aceasta pământească. Se retrăsese în întregime din lume. (Pr. Bunea Victor, Sibiu)
  • M-am dus la Părintele Arsenie, la Drăgănescu şi i-am cerut o explicaţie la o pictură din partea stângă, de la intrare, pictură care se numeşte “Calea contemplaţiei şi a nevoinţelor cu dreaptă socoteală”. Dânsul mi-a răspuns: „Mă, măcar de m-ar întreba mulţi de asta” şi, arătându-mi pictura, a zis: “Dacă ţii aceste două făclii ridicate în sus - dragostea şi smerenia, te mântuieşti”. (Morar Gheorghe, Ucea de Sus)
La înmormântarea Părintelui Arsenie, părintele Bunescu a spus în predică: „Doctor nu ai fost, dar veneau doctorii să-ţi ceară indicaţii; inginer nu ai fost, dar veneau inginerii să le dai indicaţii. Pictura pe care ai făcut-o la Drăgănescu o să fie unică în lume”. A scris acolo (pe pictura de la Drăgănescu): „Nu va avea omul pace pe pământ, câtă vreme nu va avea pace cu Dumnezeu”. Un suflet - pe care 1-a pictat acolo - mergea înspre Rai şi i-a ieşit Satana înainte şi i-a zis: „Nu veţi intra în Împărăţia în care n-aţi trăit de pe pământ”. (Nicolae Streza, Făgăraş)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu