Parintele Arsenie Boca partea 15

- Cum intră diavolii în oameni?

1. Prin oricare din cele 7 păcate de moarte (de căpetenie). Întâi ca momeală de gând, pe urmă ca obsesie, apoi ca a doua natură pervertită.

2. Prin neîncetata lor pomenire.

3. Prin împărtăşania cu nevrednicie: furarea Sfintei împărtăşanii. Primul exemplu e Iuda, care avea obsesia vânzării lui Iisus (Luca 22, 3).

4. Ca pedeapsă pentru răutăţi. Sfântul Pa­vel a dat satanei pe trei inşi: Pe Imeneu şi Alexandru, pe care i-a dat satanei, ca să se înveţe să nu mai hulească; iar pe al treilea 1-a dat satanei spre pieirea trupului (făcuse una mare!) ca sufletul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus (I Timotei 1, 20; I Cor. 5, 5).

- Cum ies diavolii din oameni?

1. Prin post şi rugăciune - cu socoteală şi blagoslovenie de la duhovnic.

2. Prin mărturisirea păcatelor cu căinţă la preotul duhovnic; deci prin pocăinţă - Taina Pocăinţei.

3. Crucea îi arde. „Doamne, armă împotriva diavolului, Crucea Ta ai dat-o nouă”(Molitfelnic). Şi orice suferinţă primită cu mulţumire, acelaşi rost îl are.

4. Smerenia, văpaie le este.

5. Pomenirea Preasfântului nume al lui Iisus: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dum­nezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! „Armă în cer şi pe pământ, mai tare ca Sfân­tul nume al lui Iisus, nu este” (Sfântul loan Scăraru).

Aceeaşi putere o are şi pomenirea Sfântu­lui nume al Maicii Domnului.

6. Îngerul păzitor îi alungă (dar numai la rugăciunile noastre).

SMINTELILE, FOCUL ŞI SAREA

,,Dar dormind oamenii a venit vrăjmaşul lor şi a semănat zâzanii (neghină) în ţarina cu grâu şi s-a dus” (Matei 13, 25) .

În ţarina lumii va fi sminteală când fap­tele noastre nu corespund poruncii. „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune să preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5, 16). Dar sminteala cea mai mare va fi când se propovăduieşte inexistenţa lui Dumnezeu.

Iisus zice că: „Cine va sminti pe vreunul din aceştia mai mici care cred în Mine mai de folos i-ar fi lui dacă i s-ar lega de gât o pia­tră de moară  să-l înece în adâncul mării”(Matei 18, 6).

Impunerea ateismului e un păcat mai greu ca sinuciderea căci: dacă mâna ta (fap­tele), dacă piciorul tău (căile), dacă ochiul tău (punctul de vedere) te smintesc, taie-le, scoate afară „ochiul de la tine”.

*

În judecata faptelor altuia se întâmplă iarăşi o mulţime de sminteli.

Sunt mulţi ochi de scos care decât să vadă rău(unde nu e) mai bine le-ar fi să fie orbi.De aceea le-a zis Dumnezeu:„a  Mea este judecata, iar voi nu judecaţi”(Matei 7,1).

De pildă, o mulţime de fapte dumneze­ieşti şi cuvinte ale lui Iisus au fost sminteală în Israel.

Sminteala e o judecată superficială pen­tru că ignoră principiile. Dacă ai ştii principi­ile ai fi curat şi nu te-ai sminti. Sminteala din ale sale grăieşte. De fapt cel ce se sminteşte, fără de voie se mărturiseşte.

*

Focul e al Duhului Sfânt, care sărează, păstrează firea nestricată. Această păstrare e însă şi o asceză voluntară, o jertfă de sine a firii. Sare e şi nevoinţa şi pocăinţa. Înţelep­ciunea e încă numită sare.

Sare sunt şi slujitorii lui Dumnezeu între oameni, ca să nu se strice natura omeneas­că. Deci, dacă slujitorii (preoţii) nu mai au rolul de sare (fiind cu risc acest fel de a fi!), iată, vor fi călcaţi în picioare, cinstea lor va fi terfelită.

De multe ori se aude că răspunderea pen­tru relele în care au dat oamenii e răsturnată în seama slujitorilor lui Dumnezeu. Vinovăţia este însă pe din două.

Şi atunci, păstorul, predică în pustie!

Cât foc şi câtă sare trebuie să ai ca să înflo­rească pustia din lăuntrul omului ca crinul?

„Pentru înmulţirea neascultării a luat Dumnezeu cuvântul de pe pământ”.

Prejudecăţile - păcate ale minţii - ochiul care trebuie scos - trebuie ca fiecare dintre noi să ne vedem de ochelarii proprii şi să-i ştergem de praful păcatelor altora, că nu acelea ne vor mântui; ci atunci să nădăjduim mântuirea când ochii noştri nu mai văd paiul nimănui, ca pe toţi să-i învăluim cu iubirea care iartă totul şi înţelege totul.

*

Sunt draci pe care-i poate scoate Dumne­zeu din oameni şi sunt oameni din care nu poate Dumnezeu scoate dracii. Mare tragedie!

Iată, de pildă, un fel de oameni care suspectează cea mai curată facere de bine. Parcă e un blestem: ies dintr-unii şi se întăresc „legiune” într-alţii. Unele dintre aceste victime sunt toţi cei ce nu admit Dumnezei­rea lui Iisus. Fiindcă Iisus e o realitate care se impune până şi măsurării timpului şi Se impune ca un Stăpân liniştit a toate.

Îndrăciţii la minte proiectează boala lor mintală asupra celui mai sănătos Om, numindu-L pe El conspirator cu Belzebul.

Acest viciu de minte, acest tip de alienaţi mintal îl demască Iisus, spărgându-1 în ele­mentele sale contradictorii şi ireductibile: absurzii aceştia trebuie să-şi recunoască ab­surditatea. „O Împărăţie dezbinată întru sine mai dăinuieşte sau nu mai dăinuieşte?”, ei însă nu pot pricepe aceasta. A spune că o îm­părăţie dezbinată dăinuieşte, e o imposibili­tate în termeni, o absurditate; iar a recunoaşte că nu mai dăinuieşte va însemna recunoaş­terea Împărăţiei lui Dumnezeu care venise.

Reducerea lor la absurd, demonstrarea Lui ca poziţie (dreaptă) a minţilor, sigur că nu I-o puteau ierta lui Iisus. Aceasta e cate­goria de oameni în care nu încape adevărul;

li se pare că îi înnebuneşte. Despre ei şi des­pre vremea pecetluită cu structura lor, zice Iisus: „Cine nu-i cu Mine, acela e împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine, risipeşte” (Matei 12,30).

Să fie cuvintele acestea mărturisirea unei înfrângeri, sau cuvântul judecăţii, care des­parte oile de capre încă de aici.

IISUS HRISTOS,
MOTIVUL REVOLUŢIEI ULTIME

Se întrevede că se vor lichida toate moti­vele de război dintre oameni: motive econo­mice, naţionale, rasiale, etc. Va mai rămâne unul: motivul lui Dumnezeu. Iisus a azvârlit pe pământ focul acestei revoluţii: pârjolul dragostei lui Dumnezeu, care aprinde împo­trivă-i văpaia urii împotriva lui Dumnezeu.

Iisus a venit să ne arunce sabia între vir­tuţi şi păcat. Iată oamenii învrăjbindu-se de moarte, pe motivul lui Dumnezeu. Nu va fi casă fără gâlceavă din cauza lui Iisus. Ulti­mul ideal capabil de unificare a oamenilor va dovedi oamenii incapabili de el. Cu cât oamenii îşi vor pogorî destinul lor din cer pe pământ, cu atât mai mult se va cutremura pământul sub ei fiindcă totuşi nu este pace decât sub Dumnezeu. Un destin răsturnat antrenează în răsturnare, în revoluţie, totul în jurul lui. Aşa se face că cei ai lui Dumne­zeu „cunoscând duhul vremii”, cunoscând înclinarea ei spre Făcătorul său, au pacea lui Dumnezeu, pe când ceilalţi, ignorând sensul existenţei, iubind faţa exterioară a lumii, se găsesc în afară de sens, aruncaţi lăuntric de pârâşul lor - conştiinţa - care şi fără credinţa lor, îi va aduce la judecata lui Dumnezeu. Iar Judecătorul va da dreptate pârâşului lor - „conştiinţei” - fiindcă aceştia nu s-au împă­cat cu ea, pe când mergeau alături stadia vieţii acesteia (Matei 5, 25-26).

Iisus destăinuieşte şi aceasta, că li s-a prevăzut o temniţă care să semene cu ei, cu existenţa lor negativă. Acolo nu există Dum­nezeu, decât ca un coşmar, ca o lipsă, ca un chin absolut. Iată dreptatea care atârnă peste ucigaşii drepţilor.

Căsătoria

Chiar şi în legea veche, căsătoria este indisolubilă, de nedezlegat, adică nu era îngăduită despărţirea. Ştiind aceasta, fariseii s-au apropiat de Iisus, ispitindu-L: „Se cuvine oare ca bărbatul să-şi lase femeia?”. Iisus îi provoacă la lege. Ei îi răspund în sensul îngăduinţei pe care a dat-o Moise cu „cartea de despărţire”. Dar Iisus, Care era la zidirea omului, le-a spus rostul de la începutul zidirii în care nu merge despărţirea, fiindcă amândoi alcătuiesc o singură făptură. Iisus întăreşte căsătoria la rostul ei de la începutul zidirii.

Iisus nu putea coborî raţiunile creaţiei din motivele lui Moise, de aceea a ridicat căsătoria la rangul de taină. Deci, dacă ar fi trăită de cei căsătoriţi la valoarea ei adevărată, de taină, căsătoria ar da roade vrednice de tainele lui Dumnezeu.

Dumnezeu a ridicat pe om la cinstea de colaborator al Său în lume. Căsătoria, la rangul la care a instituit-o Dumnezeu, ar trebui să realizeze în progresie geometrică posibilitatea acestei colaborări.

Dacă în Taina Cununiei cei doi sunt o singură făptură, „atunci această făptură ce năzuieşte ea?” - „Odrasle pentru Dumnezeu!”. E un răspuns categoric (Maleahi 2, 15). La ce atunci Hristos este cap bărbatului dacă nu pentru împlinirea acestui suspin al firii? (Rom.8, 22). „Căci făptura a fost supusă deşertăciunii - nu din voia ei, ci din pricina celui care a supus-­o - totuşi cu nădejdea că făptura se va izbăvi din robia deşertăciunii, ca să se bucure de libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu”, pentru că dorul statornic al făpturii aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu (Rom. 8, 19 - 21).

Fiarele uitau de sălbăticia lor la picioarele sfinţilor. Sălbăticia din fiara de om este cea mai mare robie. Creşterea omului la odihna „libertăţii fiilor lui Dumnezeu” atârnă hotărât şi de atitudinea căsătoriţilor faţă de căsătorie, iar mulţi sunt aleşi tocmai din cauza atitudinii religioase a părinţilor mai înainte de a se naşte copiii lor.

Căsătoria are multe motive ca să fie taină. Când familia nu va mai fi întemeiată pe Taină, oamenii vor fi o turmă de fiare destrăbălate.

Sfaturi pentru cei căsătoriţi

[ Dumnezeu iartă,
dar neîndreptat nimic nu lasă ]

Cunoştinţele acestea urmăresc ideea de responsabilitate a căsătoriţilor faţă de Legea divină înscrisă în fire, sub formă de instinct. Şi mai urmăresc lămurirea ideii de păcat, idee
care a început să fie neclară în mintea multora.

Începem cu aceasta: păcatul este o conspiraţie a minţii omului cu diavolul, împotriva Legii lui Dumnezeu. Cu această definiţie de lucru, înţelegem dintr-o dată că numai Iisus a fost fără de păcat, adică singur El a refuzat orice idee diabolică din mintea, viaţa şi faptele Sale.

Voi, ca tineri începători ai vieţii, sunteţi poate ispitiţi de ideea că tineri fiind, de ce să începem cu copiii din primul an; să ne mai trăim puţin viaţa şi avem vreme şi de copii. Cu acest gând, dacă-1 primiţi şi-l luaţi de bun, vă deschideţi calea către păcat şi către tot felul
de necazuri care vin matematic. Ca să n-o luaţi rău, de la început să vă precizaţi poziţia
sufletească faţă de roadele binecuvântate de Biserică ale cununiei: copiii. Ei sunt roadele
dragostei; evitarea lor nu e dragoste, ci crimă. Căutarea plăcerii numai cu evitarea rostului firesc al instinctului, e viciu şi păcat şi se pedepsesc de Legea care vede toate ale omului.

Deci, dacă nu sunteţi bine lămuriţi de la început, către bine, foarte uşor vă treziţi în greşeli de convieţuire, de unde vin apoi un rând întreg de necazuri de care nu vă poate scăpa nimeni.

Cu diavolul nu scapi de greşelile făcute. Acestea te urmăresc în alte căsătorii sau în orice altă parte ai lua-o. Nu te scapă nici rugăciunile. Doar spovedania te pune în temă cu vinovăţiile tale faţă de hotarele legii de la cununie, pe care le-ai încălcat, şi-ţi dă iertarea lui Dumnezeu pentru neştiinţă (dacă aceasta a fost), sau pentru neputinţă (dacă aceasta este) şi-ţi dă puterea şi răbdarea ispăşirii, dacă te îndrepţi ca şi convieţuire. Dumnezeu iartă (dacă-i ceri aceasta prin spovedanie), dar nepedepsit, neispăşit [neîndreptat], nimic nu lasă. Aşa scrie Cartea! [n. ed.: preotul iartă păcatele mărturisite, dar dă şi canon, pentru îndreptare. Redăm un fragment dintr-o predică despre Taina Spovedaniei, ţinută de părintele Arsenie la Mânăstirea Drăgănescu: „Când aceste păcate (biruinţe ale diavolului asupra omului) sunt spovedite şi ispăşite prin canon şi necazuri, ele nu mai au nici o greutate în cântarul judecăţii particulare. Când sunt spovedite numai pe patul de moarte şi n-a mai rămas timp pentru canon şi îndreptare, diavolii vin Şi înfricoşează sufletul cu necaz şi urgie mare. Dacă însă omul le-a ars pe pământ măcar cu o lacrimă, aceasta nu se  pierde ci poate atrage mila lui Dumnezeu. Când biruinţa diavolilor (păcatelor) rămâne consimţită întrutotul toată viaţa şi nu e ştearsă prin taina pocăinţei, omul acela, deşi botezat, s-a făcut fiu al aceluia de care a ascultat, biruinţele aceluia (păcatele) având toată greutatea fărădelegii pe cântarul judecăţii particulare"].

[ În convieţuire nu-i bun nici
abuzul, nici refuzul ]

Iată acum o descriere sumară a greşelilor de convieţuire şi legat de ele, urmările lor inevitabile, care te aşteaptă în faţă şi ţi se aşează în braţe. Iar dacă aşa stau lucrurile şi practica pe teren aşa confirmă, atunci măsura preventivă e cea mai bună, e singura raţiune posibilă şi la îndemâna tuturor.

În convieţuirea căsătoriţilor nu-i bun nici abuzul, nici refuzul. Abuzul atinge pe soţ, refuzul pe soţie, dar şi pe soţ. Cum aceasta? Aşa-i făcut omul de Dumnezeu: bărbat şi femeie într-un singur trup. Cu cunoştinţele contemporane de biologie, de endocrinologie şi de neurologie putem înţelege clar acest lucru.

Sistemul nostru nervos, ca să servească solicitările vieţii în bune condiţii, are nevoie de o bună şi corectă functionare a glandelor noastre endocrine. Glandele acestea sunt înşirate în număr de 7-8, pe toată verticala staturii noastre. Două glande sunt în cap, responsabile de comenzile şi cu modul de funcţionare al tuturor celorlalte. Acestea din cap sunt sensibile, adică lucrează în consonanţă cu concepţia ta de viaţă, în care te integrezi trup şi suflet. Pentru o clarificare pe scurt a rosturilor acestor două glande din cap, ca să funcţioneze într-un fel sau altul, e destul să dau un exemplu a două concepţii de viaţă diametral opuse: într-un fel vor lucra aceste glande de comandă asupra tuturor celorlalte glande din subordine când te integrezi în turma lui Epicur [n. ed.: Epicur spunea că fericirea se dobândeşte prin cultivarea plăcerii] şi altfel vor conduce iconomia endocrină când te integrezi în turma lui Hristos.

Sărim peste aceste glande de pe verticala omenească şi ne oprim puţin la cele sexuale. Aici-i aici! Aici au fost lăsaţi oamenii fără nici o cunoştinţă exactă. Ba li s-au spus multe minciuni şi fiecare a fost lăsat în voia lui, cu greşelile şi ereziile sale. S-o luăm fugitiv cu puţină biochimie endocrină. Sexele (bărbat şi femeie) se caută la maturizare unul pe celălalt, trecând peste orice bariere, ale oricui. Totuşi e bună (foarte bună chiar) şi puţină minte şi cât de cât cunoştinţa pozitivă a faptului acesta, a continuităţii vieţii [prin naştere de prunci].

Constituţional, natura bărbatului are o glandă în plus faţă de femeie: prostata. Această glandă spune foarte multe şi importante lucruri în iconomia vieţii şi în interpretarea corectă a foarte multe necazuri ivite în familie (pentru clarificare, trebuie spus şi numele produşilor de biosinteză ale glandelor: hormonii. Aceştia sunt substanţe de biosinteză, produse de glande şi vărsate în circuitul intern al sângelui, cu ajutorul căruia circulă prin tot organismul, ei având rol în activitatea şi activarea sistemului nervos, deci a tuturor organelor, în scopul de a menţine organismul întreg şi în bune condiţii de viaţă internă şi externă). Iată din tainele prostatei: aceasta sintetizează săruri ale acidului glutamic, substanţe absolut necesare sistemului nervos, atât al bărbatului cât şi al femeii. Dar nu le prepară decât bărbatul! Aici este explicaţia, fundamental biologică, în temeiul căreia femeia este atârnătoare de bărbat. Fără substanţele lui endocrine, ea se degenerează nervos, mintal, etc. Aici începe să se înţeleagă de ce au urmări nefaste şi abuzul şi refuzul.

Dacă aceste substanţe extrem de valoroase pentru iconomia vieţii în bune condiţii a sistemului nervos sunt risipite pe plăcerea de care nu te mai saturi - atunci încep să apară urmările. Abuzul păgubeşte pe bărbat de necesarul de substanţe glutamice a sistemului nervos (15 miliarde de neuroni) şi încep fenomenele de carenţă nervoasă, care pot ajunge până la slăbirea totală a funcţiei mintale. S-au văzut atâtea cazuri de tâmpenie a minţii şi a pierderii totale a memoriei, fără să fie şi alte boli în organism. Respectivul era suprasolicitat, iar el s-a predat. Urmările sociale se înţeleg.

Refuzul păgubeşte pe femei. Unul din refuzurile obişnuite este acela „întemeiat” pe stăvilirea numărului de copii. Modalitatea aceasta este viciul „onaniei” cu femeie. Păgubesc amândoi - pagubă biologică ce se resimţe în sănătatea amândurora.

Minţirea, trişarea, ferirea (sunt unul şi acelaşi viciu), duce în mod normal la o nervozitate şi la o nemulţumire faţă de altul, pe care natura în nevinovăţia ei caută să o remedieze. Şi cum o remediază? Căutând fiecare din părinţi alt partener, ca să nu falsifice convieţuirea. În fond e o rezolvare greşită, vinovată faţă de unitatea de dragoste a Tainei Cununiei. Deci, dacă o femeie greşeşte cu altcineva, de vină (de trişarea lor) e „ferirea” soţului, care o împinge la gestul căutării altuia care să fie corect cu natura. În majoritatea cazurilor de necredinţă a femeii e de vină soţul, că nu şi-a umplut casa de copii. Deci, cine fuge de copii, fuge de responsabilitate. Şi unde fuge? În iresponsabilitate. Când însă îţi iei răspunderea de a rodi copii, Stăpânul vieţii îţi va ajuta să ai şi ce le da mâncare şi-ţi va asigura şi cinstea căsătoriei.

Deci, nici abuzul nici refuzul, ci o dreaptă socoteală şi o convieţuire corectă şi cinstită.

[În constituţia biologică a femeii e
pusă obligativitatea naşterii a 3-4
copii, în ordine naturală]

Mai mult chiar, o altă constrângere de care trebuie ţinut seama e foliculina, hormon toxic şi cancerigen. Toxic la nivelul creierului, dând continue dureri de cap şi foarte intense; cancerigen la nivelul sânului sau uterului (fibroane uterine). De cleştele acestui hormon nu este scăpare decât de la 3 - 4 copii în sus, cu sarcinile în mod natural, cum apar ele nor­mal. Această ordine naturală a sarcinii e singura cale care asigură sănătatea copiilor. Salturile peste sarcini, lepădările de copii, indiferent cu ce metode şi din ce motive, ating sănătatea copiilor ulteriori, dacă mai vin. Dar chiar dacă nu mai vin alţii, Legea divină pedepseşte şi retrospectiv, pe cei făcuţi cronologic (n. ed.: pe cei născuţi în ordine naturală). Aşadar, în însăşi constituţia endocrină a femeii e pusă obligativitatea naşterii de mai mulţi copii. E chiar condiţia de mântuire a femeii după cum i-a descoperit Dumnezeu Sfântului Apostol Pavel.

În cazul viciului sau al greşelilor de convieţuire, apariţia cancerului care ucide soţia se răstoarnă iarăşi în răspunderea soţului. Soţul care nu vrea copii nu trebuie luat, e un criminal camuflat al soţiei sale. Nu e din turma lui Hristos! Abia de la 3-4 copii în sus, făcuţi în ordinea naturală în care apar, se neutralizează acţiunea toxică şi cancerigenă a foliculinei. Practica confirmă aceasta. Sunt mame cu 10-12 copii făcuţi, care trăiesc şi ajung la vârsta de 80 de ani, sănătoase, în destulă putere, fără să le doară capul sau să fi fost bolnave.

Femeile mai pătimesc şi de crizele climacteriului (menopauză), de la 50 - 52 de ani. Când viaţa lor de până aici a fost corectă şi conform cu natura, tulburările acesteia trec aproape neobservate. Echilibrul endocrin e asigurat de normalitatea convieţuirii şi a roadelor făcute până aici. În cazul viciilor de convieţuire, perioada aceasta e adevărată nebunie.

Nu mai pomenesc de reflectarea (normalităţii sau anormalităţii de convieţuire) în afara psihicului, lucru care formează un capitol aparte, cu o matematică mult mai complicată şi cu pedepse mai greu de evitat. De asemenea, nu pomenesc aici decât în treacăt reflectarea purtării în genere în codul genetic, deci în fondul ereditar al urmaşilor. Totuşi, nu mă pot abţine de a pomeni unul, care produce extrem de multe şi grele dificultăţi în educarea copiilor. Când soţul nu dă pace sarcinii (zice el că se poate, sau nu vrea altfel, sau se declară stăpân pe legile naturii) atunci copiii vin pe lume cu predispoziţia precoce spre sexualitate. Aceasta îi face îndărătnici şi foarte greu educabili (sunt certaţi cu disciplina, unii genetic prezintă cromozomul criminalităţii şi chipurile, circumstanţe atenuante în justiţie). Fug de la şcoală şi încep aventurile. Deci tot în răspunderea soţului se soldează şi aceste necazuri. Explicaţia biologică: au crescut în mediul uterin hrăniţi cu sânge prea îmbibat cu testosteron, hormon sexual masculin.

[ Degenerarea prin alcool şi tutun ]

Tot în treacăt pomenesc de acţiunea toxică a alcoolului. Dacă 6 grame de alcool la litrul de sânge e capabil să sudeze o mulţime de spermatozoizi câte doi, cap la cap, fără să le tulbure viaţa, atunci ce vom zice de beţivii notorii? Iată ce se întâmplă: aceşti monştri masculini au două cozi, deci cu o capacitate dublă de mişcare, ajunşi ca atare în organismul femeii, caută febril ovulul, până şi la trompă şi acolo îl fecundează, oul format nelalocul lui creşte astfel normal, dar trebuie extirpat cu trompă cu tot. Aşa se instalează sterilitatea, condiţie suficientă de dezechilibru, până la faze clinice. Iată ce pustiu de bine face băutura. Femeia, în cazul acesta, să prefere orice agresiune, numai sterilitatea şi dezechilibrul nu.

Toxicitatea tutunului duce la cazuri excesive, dar nimeni [dintre fumători] nu vrea să ştie de carenţa organică pe care o are sau chiar de atrofierea funcţională…

Alcoolismul, beţivitatea bunicilor apar în nepoţi ca tulburări şi insuficienţe nervoase până la nivelul de epilepsie. Beţia e mare pacoste care se înscrie genetic în patrimoniul ereditar şi duce treptat, dar sigur, la degenerarea omului din neam în neam, duce la degenerarea neamului. Răspunderile cresc considerabil!

Pravila albă

Adică darea pe faţă a unor lucruri privitoare la căsătorie şi în afara ei, dimpreună cu urmările lor, în cea mai mare parte necazuri fără îndreptare - şi rânduiala de urmat, pentru cine vrea să creadă şi să nu ajungă la acestea.

«Erau multe şi mari pricinile pentru care trebuia un leac puternic ca acesta. Iată-1, dat la îndemâna tuturor - unora spre bucurie mare, altora spre supărare mare. „Cei ce au păzit cu sfinţenie pravila cea sfântă, sfinţise-vor şi cei ce au învăţat-o, vor şti ce să răspundă» (Înţ: 6, 10).

[ Căderea de la însuşirile cereşti la
cele dobitoceşti ]

Cel căzut între tâlhari a fost încredinţat Bisericii, ca slujitorii ei să poarte grijă de dânsul, spălându-i rănile cu vin şi ungându-i­le cu untdelemn. Adică: pocăinţă aspră (ca vinul pe rană) şi împărtăşirea harului celor 7 Taine ce izvorăsc din Hristos-Pomul vieţii (ca untdelemnul ce unge rănile omului şi-l tămăduiesc deplin).

Căderea între tâlhari este căderea firii omeneşti din Rai în lumea aceasta. Este „căderea de la desăvârşire…, căci, îndată după călcarea poruncii s-a făcut în om străvezie şi arătată asemănarea lui cu dobitoacele necuvântătoare, deoarece trebuia, după ce a acoperit strălucirea minţii, ca firea oamenilor să fie chinuită, pe dreptate, de însuşirile dobitoceşti… până ce omul îşi va veni întru conştiinţa de sine şi la simţirea măreţiei sale de făptură raţională” (Sf. Maxim Mărturisitorul; Scoliile - Răspunsuri către Talasie, Răspuns la Întrebarea 1).

Astfel, o însuşire prin care omul se aseamănă dobitoacelor este înmulţirea. Chipul cunoscut al naşterii trupurilor a venit omului tocmai din pricina căderii în neascultare, căci ar fi fost cu putinţă şi un alt chip de înmulţire, nepătimaş şi nepăcătos. Când însă a păcătuit, Adam urma să moară şi să se stingă omul din zidire. Dumnezeu văzând însă peste veacurile toate, că mulţi au să se întoarcă din dobitocie, 1-a osândit pe calea naşterii trupeşti, care constă din pătimire [poftă] şi păcat - păcatul avându-şi porneala în poftă, iar pofta fiind dată pentru acest scop de naştere (Sf. Maxim Mărturisitorul; Scoliile - Răspunsuri către Talasie, Răspuns la Întrebarea 21). Astfel, ca într-o lege de pedeapsă dată firii, firea şi voinţa au fost legate într-o înlănţuire rea, căci cu cât se silea firea să dăinuiască în viaţa aceasta, prin naştere, cu atât se strângea pe sine mai mult în lanţul legii păcatului, sporindu-se şi moartea. I s-a dat deci omului, ca pedeapsă, să se lupte cu moartea, de care se atinsese cu voia sa.

Dorul după Dumnezeu s-a întors în pofta pătimaşă după trup. Mintea, întorcându-se de la vederea lui Dumnezeu, a căzut în hăţişul simţurilor, care se lipesc de plăcere ca de bine şi fug de durere ca de rău. Iar plăcerea este momeala cu care “hoţul” amăgea pe om să se pogoare din Ierusalim la Ierihon.

Pe drumul acestei pogorâri, toate începătoriile şi stăpâniile cele din văzduhuri, ca un puhoi, se sileau să intre, pe întrecute, în partea pătimitoare a firii (adică în poftă şi în iuţime) şi să le povârnească contra firii (Col.2, 15). Voinţa 1-a împins pe om ca să vrea numai ispita vicleanului (plăcerea) şi să ocolească povara naşterii de fii (ca pe o durere), căci a fost pândit omul şi în latura minţii şi a liberei voinţe. Mintea, care odinioară avea şi vedea pe Dumnezeu într-însa, acum e „templu al idolilor, având, în loc de un singur Dumnezeu, multe chipuri ale patimilor necurate” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Scolia 9 după răspunsul la întrebarea 55). Mintea, nemaidepănând în sine vederea lui Dumnezeu, stăpânitorul lumii acesteia [satana] a încâlcit-o în înfăţişările celor supuse simţurilor. Ea fiind o putere arzătoare, ca una ce avea să sălăşluiască pe Dumnezeu într-însa, care este şi El tot foc, acum „născoceşte şi aprinde plăcerile trupului, ea însăşi fiind reţinută astfel în legătură pătimaşă cu simţurile” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Scolia 18 după răspunsul la întrebarea 58). Şi, iată aşa, legea păcatului (care este plăcerea simţurilor şi pentru care s-a hotărât moartea trupului) s-a furişat în sfatul minţii şi de atunci mintea dă trupului numai sfaturi contra firii sau sfatul fărădelegii.

,,Foc de ocară este legea trupului, iar îmboldirea spre deprinderea patimilor este lumina lui şi pară de ocară este arderea cu care lucrează patimile. Sau, pe scurt: focul de ocară este păcatul; lumina de ocară - deprinderea păcatului, iar flacăra-lucrarea păcatului. Prin urmare, nu se cade minţii să se încălzească la focul acesta, nici să se lumineze cu lumina aceasta, nici să ardă în această flacără. Căci ceea ce pentru simţuri este lumină şi plăcere, pentru minte este adânc de întuneric” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Scolia 20 după răspunsul la întrebarea 54).

Simţurile nu sunt în stare decât de rătăcire şi nu aprind decât stricăciunea trupurilor, iar mintea, împinsă de această stricăciune, nu este numai contra firii, ci şi împotriva lui Dumnezeu. Iar o minte biruită de simţuri şi de poftele contra firii, prin care lucrează toată puterea vrăjmaşă („fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu”- Rom. 8, 7), ce sfaturi poate da, decât sfaturile tâlharilor, care căsăpesc pe cei ce coboară din Ierusalim la Ierihon: copiii ce vin în lumea aceasta .

[ Patimile ne distrug vlaga, mintea
şi chiar neamul ]

Mai departe să schimbăm puţin cuvintele. Ştiinţa medicinii, printre multele ei învăţături, o are şi pe aceasta: s-a băgat de seamă că toate ţesuturile omului se pot drege, adică se tămăduiesc, numai celula nervoasă nu se mai drege niciodată; lucrul ei se opreşte fulgerător.

Celula nervoasă o asemănăm cu un ghem de la care pleacă fire în multe părţi, cu rost de „telefoane”. Creierul ar fi ghemul cel mare, sau ,,centrala telefonică”, prin care sufletul primeşte veştile şi trimite hotărârile sale tuturor „creieraşelor” mai mici, celulele nervoase împrăştiate în tot corpul. Prin şira spinării duc mii de „fire telefonice” la creier. Prin creier (celulele nervoase), mintea lucrează asupra trupului, mintea fiind o parte a sufletului nu a trupului.

Ştiinţa dovedeşte că desfrânarea, sau risipirea de orice fel, omoară milioane de celule nervoase. Iată cum: în tot trupul, dar mai ales cu desăvârşire în şapte locuri, izvorăşte un fel de putere foarte trebuincioasă pentru bunăstarea întregului om trupesc. Asta e vlaga de viaţă. Între cele şapte izvoare de viaţă, printre cele mai puternice este şi izvorul care înmugureşte sămânţa de om. Când omul se ţine de desfrânare, robit de spurcata ei plăcere, izvorul nu mai poate dovedi să mai verse şi înăuntrul trupului, în sânge, partea de vlagă neapărat trebuitoare, pentru că tot lucrul izvorului e tâlhărit în afară. [n. ed.: după cum am văzut, cele 7 izvoare de viaţă sunt glandele endocrine şi nu chakrele cunoscute în practicile orientale, aşa cum au încercat să arate adepţii acestor practici]

De pe urma năravului desfrânării, scade puterea izvorului de a mai vărsa în sânge felul său de vlagă. Scăderea aceasta de putere aduce moartea a milioane de celule nervoase. Căci toate ţesuturile din om pot răbda de foame sau pot lucra cu schimbul, sau se topesc, ca să se facă mâncare celorlalte şi la vreme prielnică, iarăşi se înmulţesc la loc, numai celula nervoasă, odată moartă de foame, nu mai învie niciodată. Iar mâncarea ei este acea vlagă a celor şapte izvoare. Acum suntem pe cale de a înţelege ce se întâmplă cu mulţi care slăbesc la minte, văzând cu ochii. Şcolarii, de unde la început învăţau foarte bine, acum, de când practică onania, le slăbeşte mintea şi trebuie să părăsească şcoala. Dar la năravul lor mai este cineva răspunzător şi să nu ne grăbim.

Iată pe nume câteva feluri de patimi prin care oamenii îşi prăpădesc sămânţa şi vlaga, aprinşi de pofte contra firii:

1. Onania sau malahia;

2. Curvia;

3. Sodomia;

4. Bestialitatea (cu dobitoacele).

Iar în căsătoria legitimă:

1. Desfrânarea;

2. Fereala de zămislire;

3. Crima de avort;

4. Preacurvia;

5. Necurăţia;

6. Nesocotirea vremurilor oprite;

7. Alte nenumite spurcăciuni.

Dar ce-i atunci după fire? Numai şi numai zămislirea de prunci.

Căsătoria este o Taină din cele şapte, tocmai ca să nu îngăduie într-însa atâta şerpărie de fărădelegi. Cu toate acestea, în zilele noastre trebuie să strigăm amarnic: ,,Ridicaţi căsătoria din desfrânare, măcar la rânduiala dobitoacelor. Binecuvântarea lui Dumnezeu nu s-a dat fărădelegilor!”. E aşa de greu de înţeles? Dar zic unii: „Noi putem şi fără binecuvântarea lui Dumnezeu!” Iertaţi de întrebare: „Unde?”. Da, pentru cine nu vrea să înţeleagă, nici Dumnezeu n-a avut ce să zică decât aceasta: “Cine este nedrept să nedreptăţească mai departe, cine e spurcat să se spurce şi mai rău, cine e drept să facă dreptate şi mai departe, cine stă sfânt să se sfinţească şi mai mult. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui” (Apoc. 22, 11 - 12).

Şi mai zice ştiinţa că tot omul vine pe lume cu un anumit număr de celule nervoase. Prin faptele lui cele de desfrânare, pierde un număr mai mic sau mai mare de celule. Şi pentru că peste toate fărădelegile atârnă legile, aşa atârnă ele şi peste viaţa desfrânatului: faptele sale sunt descrise în sămânţa sa, astfel încât copilul este îmbinarea celor doi părinţi şi a celor patru bunici, a celor opt străbunici şi a celor 16 stră-străbunici (aceasta este o moştenirea numai până la al patrulea neam, dar şi ceilalţi înaintaşi îşi dau partea lor de zestre, însă din ce în ce mai mică). Ne putem da seama cât au de ispăşit copiii din greşelile părinţilor! Şi ce moştenesc? Forma şi întocmirea trupului, precum şi numărul de celule nervoase pe care îl aveau părinţii când au chemat copilul în lume. De la numărul şi sănătatea acestui număr, atârnă multe pentru viaţa urmaşilor. Sau mai pe înţeles, un copil are scrise în sine toate înclinările unui număr mare de părinţi, atât cele bune cât şi cele rele (jumătate de la cei doi părinţi, a patra parte de la cei patru bunici, a opta parte de la cei opt străbunici şi aşa mai departe).

Acum, din toate înclinările acestora, vor veni la arătare mai întâi cele mai puternice, de la părinţii cei mai apropiaţi, dar pot veni la arătare şi porniri de la moşi-strămoşi, atunci când împrejurările din afară sau tocmirea dinăuntru înlesneşte să se arate moşteniri îndepărtate. Firea ţine la sănătate: de aceea, moştenirii bolnave de la un părinte îi sare în ajutor cu partea sănătoasă de la celălalt, dar neputinţa o poartă totuşi, nearătată, în cojoc.

Acestor înclinări să le zicem grâu şi neghină. Vom pricepe că în copil se arată şi sămânţa celui rău, care va trebui să o răbdăm până la seceriş, fiindcă semănătorii, lucrătorii şi economii tainelor au mai adormit, încât acum vedem cam multă neghină în ţarina aceasta. Iar somnul de care e vorba, e adormirea străjii minţii, toropeala în patimile fărădelegilor. Omul vrăjmaş, diavolul, a strecurat în firea omenească, din neam în neam, tot mai multă neghină, sau înclinarea drăcească a fărădelegii.

Dar nu numai patima desfrânării omoară grăuncioarele nervoase, ci toate patimile. Mânia aprinsă, durerea peste măsură pentru o dragoste pământească, la câţi nu le-a făcut sânge rău şi nu i-a pălit guta? Dărâmarea cea mai cumplită însă, vine de la patima beţiei. Otrava băuturii, pe lângă amorţirea şi arderea tuturor nervilor, strică sămânţa toată, într-un chip nemaivăzut - după cum mărturiseşte ştiinţa. Dacă cineva cheamă copii la viaţă în starea aceasta, peste bietul copil atârnă necaz greu, boala îndrăcirii. Căci, oriunde este dărâmare, vine şi puterea rea, diavolul, ca la o ispravă a sa şi se arată prin chinuirea ce o face copilului nevinovat. Aşa se face că vedem nesfârşitul şir de urmaşi nenorociţi: orbi, şchiopi, uscaţi sau putrezind de vii, alţii strâmbi în fel şi chip şi mai greu decât toate, chinuiţi de draci. Iar alţii, în ce priveşte mintea, porniţi de mici spre rele, când vor fi mai mari vor azvârli în părinţi, în Dumnezeu şi vor sfârşi năpraznic. Mare dărâmare în firea omenească! Acestea sunt fărădelegile, în chip de om, ce plângând, strigă vinovăţiile părinţilor şi aduc mare durere în toate părţile.

Iar dacă vreţi: singura scăpare sigură este de a nu ajunge aici (există cale care n-are fărădelegi: aceasta este dată de taina cununiei). Aceştia sunt „pruncii născuţi din somnul necurat, martori ai nelegiuirilor părinţilor, dacă stai să cercetezi” (Înţel. 4, 6). Legea atotputernică ce întoarce faptele oamenilor în braţele lor, o strigă Sfânta Carte în fiecare veac de oameni. “Fiii desfrânaţilor nu vor avea desăvârşire şi sămânţa ieşită din patul nelegiuit se va stinge. Că, de vor avea viaţă lungă, nu vor fi de nici o treabă şi bătrâneţea lor, la urmă de tot, va fi fără cinste. Iar, de vor muri de timpuriu, vor fi fără mângâiere şi fără nădejde vor fi în ziua judecăţii. Căci neamul celui nedrept are groaznic sfârşit” (Înţ. 3, 16-19). “…Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce mă urăsc pe Mine, până la al 3-lea si al 4-lea neam şi mă milostivesc până la al miilea neam, către cei ce Mă iubesc şi păzesc Poruncile Mele” (Ieş. 20, 5 - 6).

Dar milostivirea lui Dumnezeu, care nu de bunăvoie pedepseşte şi umileşte pe fiii oamenilor (Plâng. leremia 3, 3) aduce în câte unii înclinările bune ale străbunilor şi copilul de mic ajunge la deosebirea dintre bine şi rău. Despre aceştia zice Dumnezeu: “Dacă un copil care văzând păcatele toate câte a făcut tatăl său, se păzeşte şi nu face nimic asemenea… acest om nu va muri pentru păcatele părinţilor săi, ci în veci va trăi… pentru că fiul a făcut ceea ce este drept şi legiuit şi toate legile Mele le-a ţinut şi le-a împlinit: de aceea va trăi”. (Iez. 18, 14-19; 17, 19).

[ Singura scăpare:
Pocăinţa şi ridicarea căsătoriei din
desfrânare la înălţimea de Taină ]

Iată cât de cât înţeleasă sporirea pustiirii, ce se lucrează în ascuns în firea fiecărui rând [generaţie] de oameni, care acum, în zilele noastre, s-a arătat în afară cu urgie mare. Căci: “De unde vin războaiele şi certurile dintre voi? Nu oare de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre?” (Iac. 4, 1).

Cine va opri prăpădul pustiirii? “Fără Mine nu puteţi face nimic” zice Domnul (Ioan 15, 5). Prăpădul pustiirii nu se va opri până nu vor scoate oamenii desfrânarea din inimile lor şi până nu vor să ştie de Dumnezeu (Osea 4, 1-6). “Cei ce ţin de trup, poftesc pe cele trupeşti, iar cei ce ţin de duh, poftesc cele duhovniceşti. Căci pofta cărnii este moarte, iar dorinţa Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă pofta cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune Legii lui Dumnezeu, că nici nu poate. De aceea cele ce sunt în carne (în curvie) nu pot să placă lui Dumnezeu”. (Rom. 8, 5 - 8). Cei ce sunt ai lui Hristos, şi-au răstignit trupul, împreună cu patimile şi cu poftele. „Nu suntem datori trupului ca să trăim după trup. Căci dacă vieţuiţi potrivit trupului, veţi muri, iar dacă ucideţi cu Duhul poftele trupului, veţi fii vii. Fiindcă toţi câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, fiii lui Dumnezeu sunt”. (Rom.8,12-14).

“Căci voinţa lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră, să vă feriţi de desfrânare, ca să ştie fiecare dintre voi să stăpânească vasul său în cinstire şi în sfinţenie, nu în patima poftelor, cum fac necredincioşii, care nu cunosc pe Dumnezeu… căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire” (I Tes. 4, 3-7).

Pe vremea Sfântului Apostol Pavel încă sufla urgie mare, mai ales peste creştini. De aceea mulţi îşi luau de la ei înşişi sfat să se înfrâneze desăvârşit în căsătorie, cu gând să fie gata oricând de Sfânta Împărtăşanie şi de mărturisirea muceniciei. Sfântul Pavel însă, socotind copiii mugurii căsătoriei, n-a îngăduit înfrânarea desăvârşită decât pentru vremurile de post şi rugăciune (I Cor. 7, 5). Socotind însă şi „nevoia ceasurilor de faţă” (urgia vremurilor de atunci) le da sfatul acesta: “Bine este pentru oricine, să fie aşa cum se găseşte. Legat eşti cu femeie, nu căuta desfacere. Dezlegat eşti de femeie, nu căuta femeie… Că de acum vremea s-a scurtat. Aşa încât cei ce au femei, să fie ca şi cum nu ar avea… cei ce cumpără ca şi cum n-ar stăpâni şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi de ea. Căci faţa acestei lumi trece” (I Cor. 7, 25 - 40).

În zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare că “de acum vremea s-a scurtat”, cercetând firea durerilor, am aflat desfrânarea încleştând pe oameni şi lucrându­-le de zor dărâmarea în întindere şi în adâncime. Iar pe de altă parte, preoţii vremurilor noastre n-au mai urmărit-o ca păcat şi ca atare să o măture afară din Taina lui Dumnezeu, adică din căsătoria creştină. Aşa se face că, „lipsind preotului cunoştinţa legii şi bătrânului sfatul” (Iez.7, 26), oamenii orbecăie în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-a întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni, care dorm liniştiţi somnul de primejdie, de bună credinţă că aceea [desfrânarea între soţi] nu-i păcat.

Dar fiind rânduit să văd şi să ascult mereu durerile oamenilor, care vin de pe urma păcatelor şi a lipsei de sfat şi ajungând adesea una cu durerea lor, într-o zi, slujind Sfânta Liturghie, rugându-mă ,,pentru Pacea a toată lumea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici”, aud deodată în urechea dinlăuntru înfruntarea amarnică: “Nu te ruga de Mine să le dau Pace, roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările, dacă vor să mai vadă pace pe Pământ”.

Şi am înţeles pe urmă multe lucruri… Drept aceea, ascultător Poruncii, trebuie să strig cuvântul Scripturii ca o strigare de alarmă: ,,Dumnezeu vesteşte acum pe oameni, ca toţi, de pretutindeni, să se pocăiască” (Fapte 17, 30). Adică să vină la viaţă curată, după învăţătura drept măritoare a Bisericii lui Hristos, iar când vremea o va cere, să mărturisească pe Hristos cu preţul vieţii, netemându-se de moarte. Altfel, nu se poate ridica o stavilă pustiirii ce se întinde peste bieţii oameni. Iar ridicarea stavilei este ridicarea căsătoriei din desfrânare, la înălţimea de Taină, între cele 7 Taine, ca oamenii să nu îngăduie şerpăria fărădelegilor.

Iubirea desfrânării îi face pe oameni groşi la minte şi la obraz şi nu înţeleg cinstea. De aceea, mugurii căsătoriei lor , copiii, îi dau pe părinţi cu capul de toţi pereţii şi prin purtările lor rele le azvârle cu copite în obraz, iar la rândul lor îndoit vor lua şi ei de la copiii lor.

Lămurit că lucrurile nu stau bine!

Nu fără înţeles „a fost chemat şi Iisus la nuntă, cu ucenicii săi” (Ioan 2, 2), ci ca să pricepem că la nuntă se face prima minune dumnezeiască, spre bine. Numai prin tocmirea căsătoriei după Hristos, care este mintea desăvârşit stăpână pe patimi, se pot scoate înclinările rele din fire şi să nu mai fie date moştenire (sporită) din neam în neam şi să chinuiască pe oameni.

Iar viaţa curată a căsătoriei, după cinstea ei de Taină, este aceasta:

1. Binecuvântată este numai rodirea de copii. Iar tot ce-i în afară de rostul acesta, în privinţa trupească, este desfrânare şi păcat şi să nu se mai facă;

2. Vremi îngăduite pentru chemarea copiilor sunt numai zilele între posturi, însă numai dacă soţii amândoi sunt învoiţi la rostul rodirii de copii;

3. Vremi oprite sunt acestea:

a) Cele patru posturi mari;

b) Cele trei zile de post pe săptămână (miercuri şi vineri, iar luni numai dacă este voinţă);

c) Sărbătorile şi zilele sărbătorilor[inclusiv duminica:ziua Domnului şi sâmbăta];

d) Vremea necurăţiei;

e) Vremea de slăbiciune sau de boală a unuia din soţi;

f) Vremile de tulburări şi războaie precum şi oarecare vreme după acestea, pentru cei ce au luat parte la ele;

g) Vremea oprită cu mare asprime este toată vremea sarcinii, precum şi vremea alăptării.

4. Cei ce se dovedesc neroditori, să se înţeleagă la petrecerea frăţească, evitând păcatul;

5. De la încetarea semnelor femeii, încetează şi datoria căsătoriei, a chemării de copii.

6. Urmând aşa, nu se mai întâmplă:

a) Crime de avort;

b) Blestemăţia ferelii;

c) Fărădelegea desfrânării;

d) Şi alte spurcăciuni.

Iată cu ce rânduială să fie soţii de un înţeles. De ce aşa?

Lămuriri:

O căsătorie creştină nu e cu putinţă decât între creştini convinşi. Necredincioşii în Dumnezeu nu pot avea parte de Taina lui Dumnezeu, în care nu cred. Până când cineva e în afara credinţei dreptmăritoare, tot ce face e păcat şi păcatul îi este lege. Cu necredincioşii nu e cu putinţă viaţa curată. Prin răbdarea chinuirii de la ei, pot fi biruiţi de Dumnezeu şi înviaţi din moartea în care trăiesc. Căci câtă vreme sunt numai trup, sunt printre morţi şi când află despre Dumnezeu şi suflet, învie din morţi şi încep pocăinţa.

Ajutaţi-le, răbdând toate de la ei, dar împotrivindu-vă păcatului, chiar dacă ar fi aceasta o mucenicie neîntreruptă. “Femeia să se teamă de bărbat” când Hristos este capul bărbatului (Efes. 5, 22-24; 1 Cor. 11, 3), dar când capul lui e păcatul şi “Dumnezeul lui e stomacul” n-are ce sfat de mântuire lua de la dânsul. Fără Hristos este mort, iar sfatul morţilor duce la moarte; acolo să nu mergeţi. De morţi să n-aveţi frică. De cei ce nu se tem de Dumnezeu, nici vouă să nu vă fie teamă. Toată teama să fie de păcat, căci pe aceasta au avut-o şi sfinţii.

De aceea sunt opriţi de la căsătorie:

a) Nebunii, îndrăciţii, băutorii, slabii de minte şi cei cu boli lumeşti;

b) Rudeniile de sânge până la gradul 8 (verii de gradul 4 îi îngăduie pravila bisericească, însă am văzut şi la depărtarea aceasta, copii însemnaţi de păcatul amestecării de sânge şi cu sănătatea zdruncinată pentru totdeauna);

c) Cei prea deosebiţi de vârstă. Depărtarea cea mai mare ce poate fi îngăduită este de 7 ani (maxim 10). Ce trece peste aceştia dovedeşte patima desfrânării, care se răzbună. Văduvii să ia văduve.

d) Vârsta îngăduită pentru fete, de la 18 la 20 de ani, iar pentru băieţi spre 25 de ani, adică la o vârstă la care să priceapă pe ce cale merg şi cum trebuie să meargă. Şi încă ceva: trebuie să se aştepte o vârstă mai mărişoară, ca să se vadă, pe cât e cu putinţă, toate înclinaţiile din cei doi tineri, care numai cu vârsta se arată. Altfel, se mai întâmplă că înainte de căsătorie au o purtare, iar după căsătorie, după oarecare vreme, au alte purtări pentru care bucuros ai fi căutat tovărăşia vieţii în altă parte.

e) Căsătoriile făcute după sfatul sau sila părinţilor, care socotesc averea - patima lăcomiei - n-au dus la capăt bun; averea toată s-a împrăştiat.

f) Cercetaţi ce purtări au avut părinţii, cei 4 bunici, căci aşchia nu sare departe de butuc.

g) Nu începeţi căsătoria cu păcatul, că siliţi Taina lui Dumnezeu şi-L veţi avea împotrivă. Până la Cununia Bisericească, toţi sunt datori a avea fecioria nestricată, şi fete şi băieţi. Celui ce crede în Dumnezeu şi ţine posturile şi are duhovnic, îi este cu putinţă. Celuilalt, nu i-a fost cu putinţă întâi, nu-i va fi nici pe urmă. De aceea, cei ce robesc la patimi, trebuie să dovedească întâi îndreptarea din toate patimile şi să ajungă la credinţa lucrătoare, apoi să întemeieze căsătorii, căci altfel numai înmulţesc răul în oameni, osândind şi pe alţii împreună cu ei.

[Binecuvântată este numai rodirea de copii ]

Înainte de Hristos, Tobit a zis cuvântul: “Doamne, iau pe această soră a mea, nu pentru împlinirea poftelor mele, ci o fac cu inimă curată” o iau într-adevăr ca femeie (Tobit 8, 7). Cine în vremea noastră mai crede aşa. Căsătoria este numai aprindere de trupuri, iar unde este numai atâta, vine ura şi face vrajbă.

Nunta este mai mult decât aceasta, este chip al unirii sufletului cu Dumnezeu. De aceea, numai când cei doi soţi sunt uniţi cu sufletul în Dumnezeu, dăinuieşte şi unirea cea trupească şi aduce roade după Dumnezeu: copii curaţi şi trăgători spre El.

[Vremi oprite chemării copiilor la viaţă]

E oprită vremea posturilor şi a sărbătorilor. Întâi e sufletul şi Dumnezeu şi apoi trupul. Când poartă omul grijă de suflet, iese din pofta trupească, o stinge chiar, ca să poată primi Sfânta Împărtăşanie - mâncarea sufletului şi de care trebuie să se apropie tot creştinul, măcar de patru ori pe an. Postul e rânduit tocmai spre stingerea poftelor trupului. Câtă vreme omul nu iese din poftă, nu se poate apropia de Dumnezeu. Copiii chemaţi în sărbători şi posturi, toţi poartă în ei păcatul părintesc. Aşa cum părinţii n-au ţinut seamă de ziua Domnului, aşa nici copiii nu vor ţine seama de voia Domnului şi de sfatul părinţilor.

E oprită vremea necurăţiei. În lege, cei ce călcau rânduiala aceasta erau omorâţi cu pietre, pentru că pruncul ce se zămislea în necurăţenie, la evrei, avea înclinări spre lepră, fiind o ţară caldă, iar la noi va avea orice altă înclinare spre putrezirea de viu.

E oprită vremea de tulburări, războaie, pentru cei ce iau parte la ele, fiindcă în acestea li se zdruncină nervii şi au pornire spre vărsare de sânge. Apoi, mai e ştiut că pruncul ce se naşte, se alătură părintelui slab, ca să ţină cumpăna; se înţelege astfel, de ce în rândul de copii ce se nasc după războaie, sunt mai mulţi băieţi şi moştenesc apucăturile războinice ale taţilor şi zdruncinarea lor nervoasă, din vremea când au fost chemaţi la viaţă; se mai înţelege de asemenea şi de ce copiii aceştia vor face revoluţii şi vor sfârşi cam prost, ca unii ce vor fi mereu în război cu ceilalţi oameni. Mai aşteaptă puţin, până ce se mai liniştesc nervii şi nu mai ai vise tulburătoare, cu spaimă de război. În starea aceasta nu poţi chema decât un băiat, care, şi din graba ta, poate apuca calea puşcăriei.

De ce este oprită toată vremea sarcinii? O dată, pentru că nu mai are rost [copilul nu mai trebuie chemat la viaţă căci el este este, deja în pântece! ], apoi, pentru că toate simţirile celor doi părinţi, mai ales ale mamei, prin care trece în vremea aceea, se întipăresc cu  deosebire în mugurele ce s-a plămădit. Deci, iată o mare cheie a lucrurilor: precum au fost purtările şi toate simţămintele mamei, în vremea celor nouă luni, aşa va fi şi moştenirea copilului ce se va naşte, pe toată viaţa sa. Dacă părinţii i-au tulburat tocmirea cu fărădelegea desfrânării, aceasta se va întipări într-însul cu tărie mare. Iar când se va naşte, până nu ajunge să priceapă, se va juca cu sora de-a mirele şi mireasa, şi încă de la 7 ani. Mai târziu, va cerca la dobitoace, sau se va deda la curvie cu mâna, pe urmă curvie în regulă, patimi care îi vor omorî milioane de celule nervoase. Şi de nu se va întâlni cu cineva care să-i cunoască boala, pe la vârsta căsătoriei va ajunge în doaga nebuniei. Despre sporul la carte nici nu mai vorbesc; patima aceasta le tâmpeşte mintea, căci începe să se poată face pe la 14 ani, iar dacă nu i se dă de leac, nu lasă pe om să ajungă nicidecum la 70 de ani. Toate patimile slăbesc puterea de împotrivire a sufletului, pustiind şi trup şi suflet şi pierzându­-le pe amândouă pentru totdeauna. Cei ce pătimesc de aceasta, întâi să se tămăduiască, apoi să se căsătorească.

Doctorii dau sfatul căsătoriei numaidecât, fără să socotească roada bolnavă ce vor chema-o pe lume să se chinuiască, dacă aduc vreo roadă.

Prin urmare, înclinările ce le-au avut părinţii în timpul sarcinii acelea vor fi conducătoare în toată viaţa copilului ce se va naşte. Acum e vremea cea mai scumpă de a îngriji de purtările viitoare ale copilului, căci acum poţi semăna într-înşii înclinările unui sfânt sau apucările unui tâlhar. Să se roge părinţii în vremea aceasta, să se împărtăşeacă cu Sfintele Taine, să petreacă cu dragoste de Dumnezeu; aşa va fi şi în viaţa copilului ce se va naşte şi nu veţi avea bătaie de cap cu el, că nu crede, că nu ascultă şi umblă după rele. Întors - ştiţi cum e.

Dar şi vremea alăptării trebuie ţinută curată, că încă e legat de de mamă şi de purtările ei. Apoi,nu poate rodi copil nou, pentru că nu-şi poate împărţi sângele în 3 părţi şi toate să meargă bine;o parte cu laptele, alta pentru sine şi a 3-a pentru cel de pe cale. Dacă sunt mai deşi decât îngăduie firea rânduiala aceasta, toţi sunt slabi şi nu-s de trai. Dar aici se mai înţelege ceva: că pe măsură ce s-a întărit desfrânarea în mădularele oamenilor, a scăzut şi puterea lor de apărare împotriva boliior de tot felul, iar căzând în acestea, foarte greu se tămăduiesc, deşi mijloacele de vindecare sunt din ce în ce mai bune. Orice desfrânare este o putrezire înceată (ca gunoiul care arde) ce scurtează zilele oamenilor.

Luaţi aminte, că pentru osteneala părinţilor, după voia lui Dumnezeu, se milostiveşte spre copii şi-i binecuvintează cu daruri, precum însuşi a zis: “până la al miilea neam” pentru cei ce-L iubesc pe El.

[ Părinţi neroditori ]

Întrebaţi medicul înainte de căsătorie, cum staţi [dacă sunteţi roditori]. Cei ce n-aţi făcut-o înainte de căsătorie, întrebaţi-1 acum ce se mai poate face (drege). Se poate întâmpla ca amândoi soţii să fie roditori şi totuşi roade nu aduc. Ce să fie? Pe unul din soţi, cu deosebire pe bărbat, 1-au ajuns faptele lui din tinereţe: era curvar, onaninst sau în alt chip pătimaş şi mult făcând fărădelegile acelea, i­-a slăbit frâna şi repede îl trece firea, înainte de clipa când femeia ar fi fost pregătită să-i primească sămânţa. Femeia nu are aşadar nici o descărcare, bărbatul nu o mulţumeşte, i se face scârbă de el, iar dacă se duce la doctori, aceştia cunoscând şi ei pricina, că n-au potrivit timpurile, dau sfaturi păcătoase, de a cerca cu altul şi iată stricându-se o căsătorie. Şi de unde începătura la toate acestea? Din păcatele tinereţii, pe care atotputernicia şi rânduiala firii le-a întors, să ţi le duci în spate. Tinereţea se răzbună, dacă n-a fost bună. Iată de ce trebuie fecioria nestricată să o aibă şi feciorii [nu numai fecioarele].

Faceţi bine şi ţineţi posturile, osteniţi-vă trupul să nu zburde şi nu uitaţi că este Dumnezeu care ajută pe tot omul ce zice: “Doamne ajută!”. Întăriţi-vă cu Sfânta Împărtăşanie şi nu se poate să nu se poată. Iar dacă n-aţi făcut aceasta şi aţi ajuns aici [neroditori], plecaţi-vă puterii mai mari şi petreceţi pentru suflet. Căci, tot ce se dovedeşte fără rost pentru Dumnezeu, tulbură conştiinţa şi ea mărturiseşte că-i păcat. Ajunşi aici, să ţinem partea conştiinţei [glasul lui Dumnezeu din om], ca să fim pe placul lui Dumnezeu şi să dobândim iertare.

Un sfat: e bine să vă doriţi copii de la început, din tinerete, până ce nu v-aţi hodorogit de grijile vieţii şi de atâtea păcate, căci copiii din tinereţea părinţilor sunt mai ageri şi de mai bună nădejde de viaţă; copiii de la bătrâneţea părinţilor sunt mai stinşi, parcă le lipseşte vlaga din ei şi duc o viaţă chinuită, pentru că au moştenit o zestre slăbită. Căci, dacă viaţa ta este o cheltuire neîndrumată şi dacă mai eşti şi cu greşeli, le dai povară copiilor. Totuşi, se poate ajunge până la 12 copii fără cusur, cărora le va veni vremea să fie o datorie, prin greutăţile şi osteneala de a-i creşte.

[ Urmând sfaturile de mai sus, nu ajungeţi la necazurile de mai jos ]

a) Crima de avort este mai mare decât crima simplă, pentru că se face împotriva unui copil fără apărare. De aceea, cere cap de mamă şi de tată. Sângele lor strigă la cer ,,Răzbunare” şi puţini sunt cei ce scapă de ea. Nenorocirile între oameni, războaiele, au şi rolul acesta, de a face dreptate acolo unde nu s-a făcut pocăinţă. “Să nu spurcaţi pământul pe care aveţi să trăiţi; că sângele spurcă pământul şi pământul nu se poate curăţi de sângele vărsat, altminteri decât cu sângele celui ce l-a vărsat”. (Numeri 35, 33).

b) Blestemăţia ferelii de zămislire, iată unde poate duce: la îmbolnăvirea nervilor interni ai soţiei, care răspund cu un capăt în şale, încât soţia (femeia) nu mai poate ridica de jos nici un braţ de lemne şi nu mai poate merge. Vin şi durerile de stomac şi rărunchi şi acestea uşurează căpătarea diferitelor boli care greu se mai vindecă, printre care şi „poala albă” [leucoreea]. Iar a treia supărare este că strică rânduiala dinăuntrul femeii, care ajunge desăvârşit neroditoare. Aşa se răzbună firea pentru fapta aceasta. De aceea nu trebuie să îndrăznească fetele a gândi la căsătorie înainte de vârsta de 18 - 20 de ani, când să fie în stare a naşte copii. Sfatul greşit al părinţilor de a se căsători cât mai repede, cu soţi prea deosebiţi ca vârstă, îi face pe aceştia să se ferească de sarcină, neştiind urmările, care sunt cu mult mai multe decât înşirai aici. Aşa se întâmplă că neamul celui fără de sfat se stinge.

c) Nu apăraţi desfrânarea, că nu are nici o apărare. Ea nu întreţine, ci (mai curând sau mai târziu) macină dragostea între soţi şi duce la ură, ca orice păcat.

Alte lucruri de ştiut: Văd oamenii chinuindu-se, dar mai ales copiii, între a crede în Dumnezeu şi a nu crede. Lupta lor între bine şi rău, de multe ori, e aşa de mare, încât se tem să nu-şi piardă mintea. Iar ei încă sunt copii. De unde vin chinurile acestea? De la părinţii şi bunicii care sunt într-însul. Se aflau între dânşii unii care credeau în Dumnezeu şi alţii care credeau în cel rău. Se moşteneşte atât înclinarea de a crede în Dumnezeu cât şi înclinarea de a nu crede. Tot ce este sănătos în părinţi înclină spre Dumnezeu, iar tot ce-i păcătos sau bolnav înclină spre începătorul răutăţii; iar în copil se bat cap în cap aceste înclinări potrivnice. Dacă nu este cineva ca să-1 ajute în vremea lui de cumpănă, se poate întâmpla să fie biruită partea cea bună de către cea rea, căci mai întotdeauna imboldurile din afară aşa „ajută”; dacă însă are parte de un sfat la vremea chinuirii sale, îşi mai vede binele, [partea bună]. Cunoaşte deci, că firea părintelui necredincios, cât a moştenit-o, trebuie să o biruie, lipindu-se de Dumnezeu, care nu are de lepădat pe nimeni. Unii ca aceştia trebuie să călătorească în viaţă cu foarte mare grijă şi să nu cadă de la poruncă, la desfrânare, că se pot stârni la bătrâneţe gânduri împotriva lui Dumnezeu, chiar în vremea rugăciunii şi gata-gata să dea în deznădejde de mântuire. Mântuirea se află răbdând însă toată supărarea aceasta. Iată de ce nu e bine nicidecum să-ţi dai copilul în casa necredinciosului, că e chinuire şi pentru el şi pentru urmaşii lui, din neam în neam.

*

Erau multe şi mari pricinile pentru care trebuia un leac puternic ca acesta. Iată-1, dat la îndemâna tuturor - unora spre bucurie mare, altora spre supărare mare. „Cei ce au păzit cu sfinţenie pravila cea sfântă, sfinţise-vor şi cei ce au învăţat-o, vor şti ce să răspundă “(Inţ. 6, 10).

Pentru necredincioşi, după sfatul Părinţilor, n-am nici un cuvânt, iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu.

Păstorul îşi păzeşte oile…, iar lupii îi găsesc vină… nimic nou.

Chemăm însă din nou pe Iisus la nuntă…, căci cei ce se pogoară în lumea aceasta, [copiii], vin în vremea noastră peste măsură de răniţi şi urmările cele mai grele abia de acum vin.

Doamne, ajută-ne să facem voia Ta! Amin.

Sfaturi şi îndemnuri ale
părintelui Arsenie

Căsătoria şi copiii

- Căsătoria e sacul cu păcate, mărită-te şi ia-l în spate.

- Căsătoria a doua, de obicei, este mai rea ca prima.

- Dacă nu alăptaţi copii, veţi alăpta cancer!….

Decât cancer mai bine copii. Iobagii aveau câte 16 copii. Şi erau slugi!

- Copiii nefăcuţi strică pe cei făcuţi.

- Nu creşteţi câini, creşteii copii. Nu vreiţi copii? Trăiţi ca fraţii.

- Decât fuga de riscurile eredităţii şi decât feririle de a avea copii, mai bine moartea la datorie.

- Căsătoria-i pentru mântuire şi prunci, nu pentru plăceri şi desfrânare.

- Pantalonii la femei - mult mai grav ca lipsa de basma la rugăciune.

- Dacă nu poţi vorbi cu copiii despre Dumnezeu, vorbeşte cu Dumnezeu despre ei.

- Cine face curte nu face carte.

Păcatele - plăceri pierzătoare de suflet

- Diavolul prezintă patimile din om ca plăcute şi uşoare.

- Trupului de noi nu-i pasă dacă ne bagă în focul iadului. De aceea ar trebui ca nici nouă să nu ne pese de poftele lui, ci să le mai ucidem cu postul.

- Toţi cei ce umblă după plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de primejdii, căci sub orice plăcere e încolăcit un şarpe.

- Paralizia loveşte de obicei pe cei nesătui de avere şi poate fi moştenită.

- Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.

- Atâta vreme cât ţinem păcatele nemărturisite, ascunse cu voia, atâta vreme atârnă pedeapsa lor asupra noastră, ca o sabie ce stă să cadă peste viaţa noastră. De îndată însă ce mărturisim păcatele şi vinovăţia, primejdia morţii o înlătură Dumnezeu de deasupra noastră.

Faptele credinţei

- Credinţa este o asceză a raţiunii.

- Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă.

- Mai mare este omul în genunchi, decât în picioare.

- Mai multă rugăciune către Sfântul Înger Păzitor.

- Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine.

- Să nu vorbeşti niciodată despre proiectele tale, căci cel rău ştie doar ce vorbeşti nu şi ce gândeşti şi ţi le nimiceşte.

- Cel cu un talant, din Sfânta Evanghelie, are numai botezul şi talantul lui i se va da celor fără botez, dar cu fapte.

Sectele. Ecumenismul

- Sectarii au provocat o libertate catehetică care duce la erezie.

- Nu da cu bâta în viespile sectare.

- Se vorbeste de unirea Bisericilor, deci de ajungere la sobornicitate. La sobornicitatea Bisericii ajung cei ce renunţă la confesionalitate…Tendinţa Papei de a atrage în acelaşi staul pe toţi creştinii nu se va realiza niciodată. Papa nu va ajunge niciodată la o turmă şi un Păstor în staulul Romei, deoarece Biserica are un singur Păstor: Iisus Hristos.

- Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor. Căderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor ale apusului. Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă, fie ei arhierei, preoţi de mir, călugări sau mireni. Înapoi la Sfânta Tradiţie, la Dogmele şi Canoanele Sfinţilor Părinţi, ale celor 7 sinoade ecumenice, altfel, la iad - cu arhierei cu tot. Ferească Dumnezeu.

Vin necazurile!

- Vine timpul, şi e foarte aproape, când toţi preoţii vor repara bisericile, iar alţii vor construi altele noi, dar nelucrând ei la sufletul omului, vor rămâne bisericile goale, cucuvelele vor cânta într­-însele. Roadele slăbirii în dreapta credinţă a teologilor în facultăţi şi seminarii vor fi preoţii, care vor fi şi mai slabi ca învăţătorii lor; mai ales în Transilvania ortodoxia aproape că va dispare, ultima redută va fi Sibiul, dar va cădea şi acesta. Dumnezeu nu forţează mântuirea nimănui. Cine are minte să ia aminte.

-„Nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu” (Rom. 13, 1). Deci primim divinul stăpânirii, dar refuzăm păcatul ei… Să fiţi deci pregătiţi să puneţi capul pe butuc dacă credinţa o va cere.

- Unei stăpâniri de stat (sau şef), care nu se supune lui Dumnezeu, nici Sfânta Biserică (şi slujitorii ei) nu trebuie să i se supună.

- Din toate timpurile se ştie că, atunci când puternicii vremii ridicau mâna asupra slujitorilor lui Dumnezeu, n-a mai dăinuit puterea lor.

- Ungurii vor mai mult decât Ardealul.

- Vor veni necazuri mai mari decât Munţii Făgăraşului

- Într-o noapte, către ziuă, ne vor ocupa 3 ţări Ungaria, Bulgaria şi Rusia… Şi pe cei ce ne vor ocupa va veni ploaie de foc!

- Munţii Făgăraşului şi dealurile Prislopului vă vor acoperi pe voi.

- Rugăciunile şi jertfa Sfinţilor Brâncoveni m-a adus pe mine pentru ţara aceasta a noastră.

- Va lua ţara foc din Prislop [e vorba de "focul" Duhului Sfânt: Lc.12, 49]

Vine sfârşitul!

- Precum Taina Pocăinţei e un dar al cerului, sub chip smerit, pentru mântuirea fiecărui suflet în parte, aşa Sfânta Liturghie, marea taină, ascunsă iarăşi sub chip smerit, mântuieşte lumea sau o fereşte de urgiile lui Antihrist. Iată de ce, toată lumea ar trebui să vie la Sfânta Liturghie, că pentru dăinuirea lumii e darul acesta pe pământ.

- Sfânta Liturghie mai ţine lumea.

- Când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de tare, încât vor zice ca nu le mai trebuie Dumnezeu şi Biserică şi preoţi, încât va fi sălbăticirea şi nebunia urii (Lc. 6, 11) peste tot pământul, atunci vine sfârşitul.

- Nu suntem din maimuţă, dar mergem cu paşi repezi spre ea.

- Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri. Regele David, înzestrat deodată cu darul stăpânirii şi cu darul proorociei, a căpătat o straşnică pedeapsă, numai fiindcă a îndrăznit să numere poporul (II Regi 24). Darul proorociei i s-a luat o vreme, iar din popor i-au murit 70.000 de oameni - şi doar el greşise, nu poporul (II Regi 24,17). Deci, înaintestătătorii şi deţinătorii puterii au să dea searna, chiar de venirea săbiei după dreptate.

- Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu. Când şi-1 trădează să se gătească de pedeapsă.

- El e „acela” care va veni în numele său - nu al lui Dumnezeu - evreu de neam, care va tirăni sub ascultarea sa tot pământuL Căci „acela” va primi să fie împărat peste strălucirea tuturor împărăţiilor pământului (Mt. 4, 8-9)… Cel rău vrea să ocupe scaunul lui Dumnezeu.

- În ordinea chemării la pocăinţă, Dumnezeu te cheamă mai întâi prin glasul conştiinţei; dacă nu asculţi îţi rânduie după aceea glasul preoţilor; dacă nu asculţi nici de această chemare îţi dă necazuri, boli, suferinţe - le îngăduie. Dacă nici acestea nu te duc la pocăinţă, îţi grăieşte Dumnezeu cu tunul. Unii e drept se fac mai credincioşi, după ce au fost pe front. Alţii nu vor crede nici când Dumnezeu le grăieşte cu tunul. De glasul domol al preoţilor n-au vrut să asculte, de glasul aspru al tunului la fel, atunci le rânduieşte Dumnezeu chemarea a cincea, care este anarhia… unde nu mai este temere de Dumnezeu ci prigonire. Şi cine trece dreptcredincios prin această încercare este mântuit. Căci în acele zile sau eşti cu ei sau cu Dumnezeu.

Aceasta este vremea strâmtorării celei mari. Aşa merg lucrurile în afară, dacă nu-şi dau seama să se îndrepte înăuntru. Apocalipsa e cea mai citită carte în vreme de strâmtorare.

*

- Fraţilor, ascultaţi de Biserică, findcă cei ce ascultă de preoţii ei, aşa cum sunt, de Dumnezeu ascultă.

-Nu va putea avea omul pace pe pământ de nu va avea pace cu Dumnezeu!(I Tesalonicieni 5,3; Luca 21, 55; Isaia 139, 11). Aşadar în numele lui Hristos vă rugăm ca şi cum Dumnezeu v-ar ruga prin noi: împăcaţi-vă cu Dumnezeu (II Corinteni 5, 20).

Cele 3 cruci

[ N. edit.: Părintele Arsenie a scris într-o predică ("Ziua Crucii"):

"Sfântul Marcu ne spune despre crucea încercărilor, că pentru trei pricini vin asupra noastră:

1.Ca pedeapsă pentru păcatele săvârşite;

2. Pentru ferirea de cele ce altfel le-­am face;

3.Pentru întărirea virtuţii; ... virtutea necercată în necazuri nu este întărită".

Iar din scrierile, cuvintele şi viaţa Părintelui Arsenie deducem că în viaţa pământească omul are trei cruci de purtat:

1. Crucea de prevenire (ferire), prin care Dumnezeu ne ţine departe de ispite şi păcate

2. Crucea de îndreptare (ispăşire, pedeapsă), prin care plătim pentru păcatele făcute sau moştenite;

3. Crucea de întărire (jertfă), prin care ne dăruim aproapelui, prin care trăim şi chiar murim pentru aproapele. Aceasta e crucea creştinului. Numai cine iubeşte pe aproapele este creştin adevărat (In. 13, 35). Iar a ne jertfi pentru aproapele înseamnă a ne înmulţi talanţii pe care ni i-a dat Dumnezeu „spre folosul tuturor" (1 Pt.4, 10), talanţii destinului.  Cine-Şi îngroapă talanţii în pământul inimii (în sub-conştient), în întumericul egoismului (al lenei, indiferenţei şi uitării), nu ajunge la crucea de jertfă, ci din con­tra, tâlhăresc viaţa aproapelui precum cei doi tâlhari răstigniţi în stânga şi în dreapta lui Iisus.

Observăm că aceste trei cruci sunt asemenea unui tratament pe care Dumnezeu ni-1 administrează pentru a ne lecui de bolile sufleteşti şi care are trei trepte: prevenirea apariţei bolii, îndreptarea (însănătoşirea) şi întărirea sufletului].

Rugăciune de dimineaţă

scrisă de Părintele Arsenie

Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mă ca astăzi toată ziua să mă lepăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac şi astfel, ţinând la mine, să Te pierd pe Tine.

Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca rugăciunea Preasfântului Tău nume să-mi lucreze în minte mai mult decât fulgerul pe cer, că nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, căci iată păcătuiesc în tot ceasul.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întuneric. Patimile au pus tină pe ochii minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind în noi inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, aşa risipind în deşert zilele noastre, umbriţi şi dosădiţi până la pământ.

Doamne, Cel ce vii între oameni în taină, ai milă de noi şi pune foc temniţei, aprinde dragostea în inimile noastre, arde spinii patimilor noastre şi fă lumină sufletelor noastre.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Tău cel Sfânt. Căci Duhul Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea rămân neputincioase.

Doamne, Cel ce vii în taină, ai milă de noi, căci nu ne dăm seama cât suntem de nedesăvârşiţi şi cât eşti de aproape de sufletele noastre şi cât ne depărtăm noi prin păcatele noastre.

Ci luminează lumina Ta peste noi, ca să vedem lumina prin ochii Tăi, să trăim în veci prin viaţa Ta.

Lumina şi Bucuria noastră, slavă Ţie! Amin.

Despre lepădarea de lume

Lumea este lucrarea lui Dumnezeu. Dar stricăciunea din lume este lucrarea păcatului. Călugării fug de stricăciunea din lume pentru că aceasta desface pe oameni de Dumnezeu. Dar pentru că stricăciunea este aşa de tare ţesută cu lumea, călugării se leapădă de lume. Aceasta pe scurt.

Mai pe larg, fuga de lume se petrece aşa: la vârsta minţii se trezeşte în noi şi conştiinţa de creştini. Conştiinţa aceasta e un însuşi dar al botezului. De acum doi inşi ne cheamă: Dumnezeu şi lumea, fiecare în partea sa. Dumnezeu ne cheamă prin conştiinţă, iar lumea prin trup. Aflându-ne în această cumpănă sufletească, avem prin urmare libertatea de a alege modul nostru viitor de viaţă.

Dacă am avea să trăim o viaţă creştină în lume, vedem împrejur sau chiar în casa noastră că obiceiurile şi îndeletnicirile din lume ne-ar birui şi am sfârşi prin a trăi şi noi ca toată lumea. Dacă însă chemarea conştiinţei către Dumnezeu e mai tare decât chemarea trupului către lume, atunci ne lepădăm de lume, vindem tot ce avem şi venim într-o mănăstire să urmăm lui Hristos.

Lepădarea de lume este, prin urmare, un act de libertate a conştiinţei, o convingere. Nici un alt motiv nu e mai temeinic decât acesta.

Iată primul pas către împărăţia lui Dumnezeu.

Despre lepădarea de sine

„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23).

Lepădarea de lume are două trepte. Întâi ne lepădăm de lumea din afară şi de tot ce ne-ar putea ţine legaţi de ea. În al doilea rând ne lepădăm şi de toate asemănările noastre lăuntrice cu lumea. Acestea sunt patimile, năravurile şi toate slăbiciunile noastre personale.

Dacă am rămâne în lume, ne-am face una cu lumea. Dacă însă vrem să urmăm lui Iisus, atunci trebuie să desăvârşim lepădarea de lume cu lepădarea de sine. Lumea aceasta este eul, egoismul, este iubirea şi încântarea de sine, e suportul plăcerii şi al complacerii în lumea aceasta. Egoismul este rădăcina tuturor patimilor. Iar lepădarea de sine este uscarea acestei rădăcini şi prima condiţie a urmării lui Hristos.

Dacă ieşim din lume, scăpăm de vedere şi de auzire. Cu aceasta mai slăbesc puţin şi patimile noastre. Dar ca să ne desprіndem deplin din puterea lor, trebuie să tăiem odraslele şi rădăcina prin nevoinţa de fiecare zi a lepădării de sine. Aceasta e simţită de firea noastră cea pieritoare ca o cruce pe care de fapt moare omul nostru cel vechi. Nu putem urma lui Iisus decât omorând în tot ceasul patimile noastre.

Pentru început, urmarea lui Iisus chiar rostul acesta îl are: de a ne desprіnde firea de patimi, iar în locul lor a deprіnde virtuţile.

Lepădarea de sine nu este cu neputinţă sau înfrângere. Dimpotrivă, e descătuşarea unei foarte mari puteri sufleteşti. Mărturie la îndemână ne stau însăşi prilejurile. Dacă le cîştigăm, adică ne comportăm prin ele după Duhul lui Dumnezeu, simţim în suflet o pace şi o creştere sufleteasca. Pe când dacă le pierdem, adică ne comportăm după om sau după patimi, simţim o tulburare, o mustrare de conştiinţă şi o împuţinare sufletească. Lepădarea de sine dovedeşte credinţa şi dragostea pe care o avem către Iisus. Din aceasta izvorăşte o mare trăire sufletească. Lepădarea de sine trebuie să ne-o facem a doua natură, ca să ne însoţească toată calea călugăriei şi să caracterizeze călugăria.

În felul acesta seacă izvorul şi rădăcina patimilor.

Despre sfaturile Evangheliei şi
voturile monahale

Iisus a dat porunci şi sfaturi şi pildă cu viaţa Sa. În aceasta a descoperit toată voia lui Dumnezeu către oameni, ca să se mântuiască. Poruncile asigură mântuirea pentru toată lumea, iar sfaturile evanghelice sunt acestea: sărăcia de bună voie, viaţa fără prihană şi ascultarea necondiţionată.

Pe sfaturile evanghelice se întemeiază călu­găria. Cinul monahal urmăreşte deci trăirea creştinismului până la măsurile desăvârşirii. Dar ca să facă firea omenească o cale atât de lungă, trebuie înţelese bine mijloacele şi foarte bine cunoscută calea.

Mai întâi fiţi de-a dreptul ucenicii lui Iisus, cum au fost apostolii, dar putem fi nişte ucenici mai smeriţi ai unui slujitor al lui Iisus, cum este duhovnicul. Călugăria nu se învaţă atât din cărţi cât din această ucenicie.

Voturile sau făgăduinţele monahale au rostul de a desprіnde rând pe rând patimile care strică firea noastră şi primejduiesc mântuirea. Primejdia cea mai mare a patimilor de căpetenie este aceasta, că duc sufletul la necredinţa în Dumnezeu prin faptul că prind sufletul şi trupul numai de viaţa aceasta deşartă.

Ştiind Iisus că patimile opresc sufletul de la calea Sa, întrucât îl lipesc de viaţa aceasta, ne-a cerut să ne lepădăm de tot ce avem, să urâm familia, ba să urâm şi propria noastră viaţă în condiţiile lumii acesteia (Luca 14, 26). Călugăria stabileşte o altă înrudire între oameni: rudenia cea după Duh. Căsătoria şi copiii îi părăseşti înainte de a-i avea şi n-o iei pe calea aceasta. Aceasta este voia sfântă pentru propria ta viaţă văzută după chipul veacului acestuia. Aici îşi dovedesc sfaturile evanghelice temeiul. Astfel, sărăcia de bună voie ne izbăveşte de lăcomie, de iubirea de argint şi de lene. Fecioria biruie desfrânarea. Iar ascultarea necondiţionată omoară mândria, invidia, mânia, slava deşartă şi întristarea.

Dintre cele trei făgăduinţe, cea mai grea e ascultarea, pentru că are de biruit mai mult patimile minţii care discută cu Dumnezeu în loc să asculte fără discuţie.

Nici o patimă nu vrea să părăsească firea fără nevoinţe, adică silinţe ale conştiinţei întărite de voinţă. Din pricina acestei lupte între convingeri şi patimi, călugăria e dătătoare de har şi e numărată la Taina Pocăinţei.

Ascultarea este pretutindeni o temelie a rânduielii în societatea omenească, dar în călugărie ascultarea mai are ceva fundamental deosebit: ca ascultare din convingerea că prin conştiinţa stareţului sau a duhovnicului îţi grăieşte Însuşi Hristos. Orice abatere de la acest greu de ascultare atrage o întărire a patimilor şi o slăbire a sufletului.

Iată înţelesul călugăriei.

Despre post şi rugăciune

Postul e vechi şi începe odată cu omul. E prima poruncă de stăpânire de sine. Postul şi rugăciunea sunt două mijloace prin care curăţim firea de patimi. Toţi oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu şi-au smerit sufletul cu rugăciune şi post. Şi Iisus a postit 40 de zile punând postul începătură a vestirii împărăţiei lui Dumnezeu, deşi Lui nu-I trebuia, fiind nepătimaş.

Temeiurile mai adânci ale postului şi rugăciunii le găsim tot la Botez. Adâncul fiinţei noastre se îmbracă în Hristos. În acest adânc al minţii sau în altarul inimii, după expresia Părinţilor, se sălăşluieşte Hristos, izgonind afară pe satana, care se retrage în simţiri. De aici puterile potrivnicului, patimile, se silesc să învăluie şi să prindă voinţa din nou în mrejile sale.

Cu trupul însă nu putem trata decât prin post. El nu ştie şi nu recunoaşte convingeri. De aceea el trebuie uscat, încet şi cu socoteală, fiindcă în mocirla uscată porcii patimilor nu mai vin să se scalde.

Ca să zădărnicim puterea potrivnică care lucrează prin simţuri patimile plăcerii, slăbim prin post aceste simţuri şi închinarea lor către plăcere. Un organism topit cu postul nu mai are putere să schimbe convingerile conştiinţei.

Dar mai bine de jumătate din numărul patimilor sunt ale minţii. Postul lucrează şi asupra acestora. E lucru de mirare, zice Sfântul Ioan Scărarul, că mintea fiind netrupească, de la trup se spurcă şi se întunecă şi că, dimpotrivă, cea nematerialnică de la ţărână se subţiază şi se curăţă. Ochii văd lucrurile, mintea vede gândurile.

Postul curăţeşte ochiul, rugăciunea curăţeşte mintea. Aici nu vorbim de rugăciuni care cer lucruri materiale, nici de rugăciunea care dă drumul închipuirii, după cum nu vorbim nici de rugăciunea liturgică, ci numai de rugăciunea minţii. La intrarea în călugărie, rugăciunea vameşului, completată poate chiar de Iisus, e numită deodată cu metaniile ,,Sabia Duhului Sfânt”. Rugăciunea minţii este: ,,Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cu numele lui Iisus spus întâi cu gura, apoi cu mintea, pătrundem din afară spre înlăuntrul nostru către Iisus, Care la rugăciunea noastră bate război cu potrivnicul din gânduri şi ne izbăveşte de asupririle patimilor. Rugăciunea minţii sau rugăciunea inimii are temeiul acesta, descoperit de Însuşi Iisus, că „fără Mine nu puteţi face nimic” în privinţa izbăvirii de patimi, deci în privinţa mântuirii.

Rugăciunea minţii are şi stări superioare, când izbăvindu-se patimile, se deapănă de la sine fără cuvinte, într-o nesfârşită dragoste de Dumnezeu, de oameni şi de toată făptura.

Războiul nevăzut sau despre ispite

Sufletul este mai de preţ decât toată materia lumii, pentru că în el e sădită de la obârşie posibilitatea desăvârşirii. Pe de altă parte, şi firea întreagă suspină după arătarea fiilor lui Dumnezeu (Romani 8, 19), adică după îndumnezeirea omului. În cale stă infirmitatea firii şi o putere potrivnică nevăzută care caută să înfrâneze sufletul de la un zbor mai înalt decât viaţa veacului acestuia. Şi fiindcă puterile nu erau egale, Dumnezeu S-a făcut om şi ca om a biruit pe ispititorul, învăţându-ne şi pe noi lupta. A întărit firea noastră şi sălăşluindu-Se întru noi prin botez, ne-a făcut făptură nouă, ascultătoare de Dumnezeu. Dar de la noi atât se cere: să punem în lucrare aceste ajutoare.

Tot războiul nevăzut al potrivnicului urmăreşte abaterea sufletului din ascultarea de Dumnezeu şi toată nevoinţa călugărului e să sporească această ascultare. Potrivnicul are două feluri de ispite: prin plăcere şi prin durere. Cu primele umblă să ne amăgească. Dar cu celelalte umblă să ne constrângă să socotim plăcerea ca bine şi durerea ca rău. Cu această meşteşugire ar restrânge năzuinţele sufletului numai la o viaţă comodă în veacul acesta.

Iar călugărul are către primele: nevoinţele înfrânării pentru dragostea de Dumnezeu, iar către celelalte: lepădarea de sine pentru dragostea de oameni.

Dacă vede vicleanul că nu isprăveşte surparea cu ispitele, atunci aruncă în minte hule împotriva lui Dumnezeu. Covârşirile acestui mândru să nu sperie pe nimeni, căci nu spurcă pe om, nici să nu le băgăm în seamă.

Dar nici o viaţă sporită nu e cruţată de bântuieli: fie cu vederi amăgitoare şi trăgând către slava deşartă, fie cu înfricoşări grozave ducând către ieşirea din minţi. În calea celor dintâi avem lepădarea de vederi, căci mai de folos este a ne vedea păcatele decât a vedea îngerii, iar în calea celorlalte avem lepădarea de sine în grija lui Dumnezeu. Pe puţini credincioşii şi molatecii vicleanul îi scoate din luptă cu evidenţa neputinţei cu care îi aruncă în deznădejde, iar către smerenie le închide calea prezentându-le-o ca umilire. Pe calea aceasta le macină sufletul între deznădejde şi nemulţumire, de unde ajung la mânia persecuţiei. Adună la conflict, se închid sufleteşte în prejudecăţi şi aşa alunecă din calea sfântă în calea profană sau chiar clinică. La aceştia lepădarea de sine a fost mereu un lucru de silă sau fără convingere.

În urmă, ispitele aleg trebnici de netrebnici. Într-unii, ispitele desăvârşesc în suflet ascultarea şi dragostea de Dumnezeu. Iar în ceilalţi le şterg pe acestea şi pun în loc ascultarea şi dragostea de sine. Ispitele descoperă ceea ce este în inima omului. Drepte sunt căile Domnului şi cei drepţi merg pe ele, dar îndărătnicii pe aceleaşi căi se poticnesc şi cad. Pentru calea călugăriei trebuie, prin urmare, sănătate deplină şi majoritate de minte. Viaţa duhovnicească nu se deschide decât în sufletul care are curajul umilinţei. Înjosirea în faţa lui Dumnezeu, dispreţul de sine şi lepădarea voinţei proprii, iată calea celor trei arme ale sufletului (Avva Pimen).

De aceea în calea lui Dumnezeu să fii neclintit, neabătut nici de plăcere, nici de durere. Dar să ştii că a rămâne în picioare nu e treaba ta, nici a virtuţii tale, ci a harului Aceluia Care te ţine în braţele Sale ca să nu cazi în întristare. Deplin izbăvit de lupte nu este om pământean, nici nu trebuie să fie. Altfel nu ar mai fi luptă, nici ucenicie, nici sporire, nu ar mai trebui nici Harul neîncetat de la Dumnezeu. Omul nu şi-ar mai cunoaste slăbiciunea şi nici de smerenie nu ar mai avea trebuinţă. E mai de preţ lupta, că vezi ajutorul lui Dumnezeu şi te smereşti şi te umpli de dragoste, căci biruinţa pe mulţi i-a păgubit.

Pe această cale nu poţi călători fără primejdie decât condus de mâna nevăzută a lui Dumnezeu prin conştiinţa unei călăuze.

Treptele vieţuirii duhovniceşti

Este o singura viaţă duhovnicească, pentru că este un singur Duh. Deprinderea şi trăirea ei însă este treptată, pe măsură ce ne curăţim de patimi, iar aceasta este numai începutul. Perioada de timp caracterizată prin lupta cu patimile se numeşte asceză, luptătorul ,ascet, iar totalitatea învăţă­mintelor se numeşte ascetică. Cuvântul asceză e grecesc şi însemna la început exerciţiu fizic. Apoi a căpătat înţelesul de exerciţiu moral pe care 1-au luat mănăstirile desăvârşindu-i înţelesul de totalitatea nevoinţelor prin care se izbăveşte firea de patimi.

Aceasta, prin urmare, este perioada de urcuş în care preocuparea de căpetenie a monahului este curăţirea de patimi. Chiar termenul de „curăţire” are şi el două vârste şi   s-a încetăţenit sub numele de purificare . Perioada ascetică cuprinde purificare activă, în care intră toate nevoinţele din partea omului şi purificarea pasivă, adică de curăţire a firii de patimi dincolo de puterile omului, pe care o face Dumnezeu Însuşi. El Îşi face loc curat în cei ce-L caută cu dragoste, dar puterile lor nu le mai ajung pentru aceasta şi atunci ei trebuie să sufere curăţiri mai presus de fire ca să poată locui în ei cu slavă Cel mai presus de fire.

Faza de culminaţie a ascezei şi de adâncire a trăirii duhovniceşti se numeşte iluminare. În faza aceasta, Darurile Duhului Sfânt primite la Botez se dezvoltă în toată deplinătatea lor şi întăresc sufletul pentru şi mai grele încercări. În faza aceasta pot apare amăgiri şi daruri extraordinare şi cine le are e sfătuit să nu-şi lipească inima de ele, pentru că nu numai că nu înaintează, dar poate pierde şi tot ce a agonisit. Iar calea e din ce în ce mai subţire şi tot mai mult trebuie să te lepezi de toate.

Asceza are şi un caracter hristologic. În nevoinţe nu e numai omul, e şi Hristos prezent. În forţările noastre e prezentă forţa din firea omenească a lui Hristos.

Trupul şi Sângele Lui din Sfânta Împărtăşanie se luptă cu trupul şi sângele nostru împotriva patimilor, sfinţind trupul şi arzând patimile. În perioada ascetică murim lumii şi nouă înşine împreună cu Hristos, în viaţa mistică. Să nu uităm însă că înainte de Înviere a fost săptămâna patimilor, răstignirea, părăsirea, umilirea, moartea, îngroparea şi pogorârea la iad, dragostea ucenicului trecută prin cele mai grele cumpene sufleteşti, uscăciunile, părăsirile, întunericul umilirii de moarte. Acestea constituie purificarea pasivă şi curăţesc şi ultimele rădăcini ale patimilor, realizând nepătimirea.

Ca dovadă, din cel mai adânc mormânt şi părăsire suntem răpiţi afară fără veste de sfântă lu­mina dumnezeiască. Din cea mai adâncă beznă fulgeră lumina contemplaţiei divine plină de Har şi adevăr. De la acest moment al luminii divine începe  viaţa mistică, adică unirea făpturii cu Dumnezeu. Aceasta este asemănarea nu prin fire, ci prin Har.

Spovedania şi despre cercetarea conştiinţei

Citirea Dumnezeieştilor Scripturi;
Lecturi spirituale

Odată intraţi în calea împlinirii sfaturilor evanghelice care restrâng mult firea omenească, se înţelege că până să deprіndem vieţuirea după sfaturi greşim adeseori. Din pricina aceasta trebuie să înmulţim şi mijloacele de a ne menţine în această vieţuire. Unul din aceste ajutoare de preţ este spovedania deasă. Spovedania fiind Taina Pocăinţei, este dătătoare de Har care întăreşte puterile noastre slabe către împlinirea făgăduinţelor ce le-am făcut sau ne pregătim să le facem. Spovedania deasă trebuie ţinută însă la preţul ei. Ţinta sufletească a monahului faţă de taină trebuie îndreptată atunci când se dovedeşte uşurătate la mijloc. De aceea, o prea deasă spovedanie, în sufletele neadâncite, se banalizează. De aceea ne ajutăm de cercetarea conştiinţei sau de spunerea gândurilor, care poate fi oricât de deasă.

Sunt mănăstiri în aşa fel organizate încât nimeni nu se culcă până nu şi-a spus gândurile rele, până nu s-a împăcat din inimă cu fratele său cu care s-ar fi învrăjbit peste zi şi până nu ia iertare de la toţi. Spovedania deasă şi cercetarea conştiinţei au rostul de a slăbi din fire deprinderile patimilor şi a pune în loc deprinderile bune sau virtuţile contrare patimilor.

Practica aceasta are însă temeiul pe cunoaş­terea însuşirilor gândurilor. Gândurile pătimaşe nemărturisite sau simplu spuse au însuşirea că se întăresc şi se fac funii, cum zic părinţii, şi trag mintea la învoire şi la faptă, care este păcat. Păcatul acesta este: înfrângerea morală a sufletului de către un gând rău. De aceea toate gândurile trebuiesc spuse înainte de a se întări şi de a birui mintea, căci de îndată ce sunt spuse, le piere puterea de a obseda, asupri, stăpâni mintea. De altfel, şi gândurile bune trebuie controlate cu o altă conştiinţă mai limpede.

Controlul tuturor gândurilor e lege în călugărie. Neîntrebat nimic nu e bine nici ce e bine, pentru că singur nu te poţi apăra de săgeţile slavei deşarte.

O altă măsură de ajutor în biruinţa asupra firii ne-o dă citirea dumnezeieştilor Scripturi. Este Duhul lui Dumnezeu în cărţile Sfintei Scripturi, de aceea citirea ei zideşte duhovniceşte. Dar şi pentru aceasta trebuie puţină preocupare. Mai întâi trebuie învăţată această carte a lui Dumnezeu către oameni, adică înţeleasă în rostul ei de revelaţie, înţeleasă în cadrul ei istoric, în forţarea ei de a menţine în conştiinţa poporului ales aşteptarea descoperirii desăvârşite în Iisus Hristos. Valoarea spirituală a Scripturii nu se pierde în istoria pe care o cuprinde. De aceea Biblia e şi singura carte ale cărei date istorice au şi o neistorie pe care o cuprinde. De aceea Biblia e singura carte ale cărei date istorice au şi o memorie duhovnicească.

De Acelaşi autor sunt şi scrierile ascetice ale Sfinţilor Părinţi, şi scrierile evanghelice, şi scrierile sfinţilor. În concluzie, citirea cu socoteală a Dumnezeieştilor Scripturi aprinde şi hrăneşte sufletul cu gândurile lui Dumnezeu, care nu sunt ca gândurile omului.

Despre răbdare, mândrie, smerenie, tăierea voii,
smerita cugetare

Lepădarea de sine nu se realizează dintr-o dată sau odată pentru totdeauna, ci trebuie timp şi răbdare. Timp pentru deprindere şi răbdare pentru greutatea ei. Răbdare trebuie să avem mai întâi cu noi înşine, ca să nu cădem în întristare, apoi trebuie să aibă şi alţii răbdare cu noi până deprindem desăvârşit lepădarea de sine. Dacă învăţăm practic lepădarea de sine şi sporeşte dragostea în inima noastră, răbdarea încetează de a mai avea înfăţişarea negativă, de necaz, şi se schimbă în bucurie; cu toată întristarea mea, sunt covârşit de bucurie. Când avem lepădarea de sine şi dragostea, ocara ni se face ca lauda şi lauda ca ocara. Răbdarea mai este şi nevoinţă, adică pedepsirea de bună voie a firii cu tot felul de osteneli.

Atârnă de treapta duhovnicească pe care ne găsim ca sǎ fie cu neputinţă unele nevoinţe sau altele. La aceste nevoinţe ale răbdării nu e bine să năzuim decât pe mǎsura însănătoşirii firii de patimi. La începători, deprinderea răbdării începe cu ocara. Începutul trebuie întărit cu răbdarea, pentru că în lupta cu mândria şi cu slava deşartă, acestea au obiceiul să-1 arunce în deznădejde ca sǎ părăsească lupta. Cine rabdă (îndreptarea) până la sfârşit se va mântui (Matei 10, 22).

Viaţa duhovnicească are multe greutăţi de învins, mai ales din partea mândriei. Partea importanţei, boala locului de cinste sau a numelui de cinste, boala obrăzniciei, neascultarea, grăirea împotrivă, posomorârea, groaza de umilinţă, toate acestea sunt forme în care se dezvoltă şi se înmulţeşte mândria în suflet. Mândria şi toţi puii ei sunt pricini de conflicte, de nemulţumiri, de făţărnicii. Din răcirea dragostei şi a umplerii sufletului de răutate sub influenţa acestei patimi, mintea alunecă pe panta nebuniei. Ce e de făcut în momentul de limpezime de minte? Să simţim, să ne dăm seama că la mijloc e o patimă, un duh rău care ne trage de minte cu o logică foarte strânsă ca sǎ ne scoată afară din ascultarea lui Hristos. Să ne dăm seama că mai avem ceva în noi neatins de logica aceasta: conştiinţa. Deci să ascultăm conştiinţa, nu dreptatea noastră. Să căutăm de mai este cineva care ne-ar putea ajuta să ajungem la linişte. Dacă întinzi mâinile către ajutor, vei fi ajutat. Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

Aşa începe smerita cugetare: formalizează mintea. Smerita cugetare e începutul smereniei, care nu e o virtute a firii sau expresia neputinţei. Izvorul smereniei e darul lui Hristos. Nu de la oameni, nici din cărţi, nici de la îngeri, ci de la Mine vă învăţaţi că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29). Suntem în furtună cu sufletul numai atâta vreme cât trăim la suprafaţă, la expresia cea mai dinafară a vieţii. Când însă ne mai adâncim sufletele acolo unde ne aşteaptă Hristos de la Botez, sau de la oricare altă Taină, primim cuvântul Lui care împrăştie furtuna. El este izvorul smereniei care reechilibrează sufletul din bântuielile mândriei. De la această experienţă începând, iubim Crucea lui Hristos şi crucea noastră, cu firea primim şi credem că tăierea voii proprii e într-un cuvânt curăţirea de patimi.

Purtarea monahului în lume

Viaţa monahului este lăuntrică, duhovni­cească, pe când viaţa în lume e în afară. Una cu alta nu seamănă. Mirenii mai vin la mănăstire pentru rugăciune, călugării nu se mai duc în lume să se odihnească. Toate profesiunile au vacanţă sau concediu, numai călugăria nu. Aşa ceva ar însemna încetarea călugăriei. Se duc însă la mare trebuinţă în interesul de obşte al mănăstirii. Haina călugă­rească îl face pe călugăr văzut şi cunoscut de toţi. Unii îl iubesc, alţii îl ocărăsc. Călugărul trebuie să se ferească în sufletul lui de cel ce-1 iubeşte, ca să nu fie rănit de slava deşartă, precum trebuie să se ferească şi de cei ce-1 ocărăsc, ca nu cumva, poate, din nepăsarea lui, să fie hulit Dumnezeu. De aceea, călugării nu umblă printre oameni cu ochii pe ei, cătând cunoscuţi sau dorind să stea de vorbă, ci îşi văd de cale cu gândul la Dumnezeu.

Toţi călugării care pentru neapărată trebuinţă au mers prin oraşe au simţit trebuinţa ocrotirii lui Dumnezeu. Rugăciunile celor din mănăstire i-au însoţit ca o mână de apărare. Un drum în lume îţi face dovada statorniciei în calea cea duhovnicească. De altfel, nici nu se trimit din mănăstire decât cei mai statornici în călugărie. În ce constă primejdia? Firea omenească a fost asemănată cu câlţii, patimile cu focul. Dacă te atingi cu focul câlţi fiind, patimile amorţite prin înfrânare se aprind prin simpla vedere.

Călugării trăiesc într-un alt fel de foc al Duhului Sfânt. Acesta se stinge când se apropie de ei întinăciunea prin simţuri. Altă grijă pe care trebuie să o aibă monahul e la felul vorbelor pe care trebuie să le audă sau să le stăvilească. Chipul monahului a trezit întotdeauna şi în tot locul mâncărimea de limbă a mirenilor. Ei caută, oarecum, fie să defaime modul acesta de viaţă, fie să-1 fericească pe al lor.

Călugărul să se ferească, din conştiinţă de cunoştinţă, de a califica moral viaţa mirenească, aşa sau aşa. Cât priveşte mântuirea, aceasta are multe căi înaintea lui Dumnezeu. Fiecare îşi alege viaţa care îi place sau de care se simţe în stare. Mirenii ştiu toate înfrângerile călugărilor, dar nu ştiu niciodată pe vreunul din sfinţii care să fi biruit el aceste înfrângeri.

Mirenii văd pe călugări prin patimile de care sunt stăpâniţi ei şi nu le vine a crede că-i cu putinţă şi o viaţă de virtute. Virtutea e neînţeleasă, ba uneori e numită făţărnicie. Aşa, frate călugăre, învăluie pe oameni în dragostea ta cea din multă rugăciune şi vei vedea trezindu-se în necunoscuţii cu care stai de vorbă şi o scânteie dumnezeiască, pe care nu şi-o pot exprima, ci numai o suspină.

Chipul cel dinlăuntru şi
cel dinafară al monahului

Sfântul Apostol Pavel a descris ca pentru sine chipul cel dinlăuntru al omului:    „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni 2, 20).

Aşadar, Hritos este făptura cea nouă a monahului sau monahul în Hristos este făptură nouă (2 Corinteni 5, 17). El este înlăuntru şi în afară, blând şi smerit, hotărât şi liniştit. Tulburarea celor dinafară nu-1 sminteşte din aceste însuşiri sufleteşti, dimpotrivă, el aduce linişte. Chipul cel dinlăuntru şi cel dinafară al monahului sunt într-o deplină armonie, printr-unul străvezi pe celălalt.

Toţi ştim că înlăuntrul nostru stau ascunse mărgăritarul, comoara, talantul şi altarul împărăţiei lui Dumnezeu. Înlăuntrul nostru avem aşadar posibilitatea sfinţeniei. Dar posibilitatea încă nu e realitatea. De la sine numai posibilitatea sfinţeniei nu se transformă în sfinţenie.

În viaţa duhovniceasă credinţa hotărâtă poate face ca posibilitatea sfinţeniei să se transforme în realitatea sfinţeniei. Este nevoinţa monahului. Fără nevoinţă întinsă, susţinută de convingere, orice posibilitate reală va rămâne numai posibilitate sau chiar se va transforma în imposibilitate.

De pildă, mulţi vin la călugărie cu o părere bună despre ei înşişi, părere pe care nemărturisit şi-o păstrează şi în mănăstire. Părerea sau iubirea de sine e o formă subţire a mândriei. În mănăstire visează sfinţiri şi litanii şi viaţă fericită, iar când aici dau de severitatea luptelor cu patimile, de tăierile dureroase ale pedepsirii întru toată fapta bună, visul se destramă şi începe dezamăgirea şi nemulţumirea, camuflările mândriei. Dacă cel în cauză îşi închide sufletul de către povăţuirea duhovnicească, pentru că aceasta taie amăgirea de sine din care creşte dezamăgirea, bobul de grâu se schimbă în tăciune şi se crede grâu nedreptăţit. Aceasta este iubirea de sine pe care o menţine mândria şi punctul de vamă al diavolului. Sufletele slăbănogite de mândrie stau totuşi pururea încordate în legitimă apărare de către orice îndregători, gata să-şi apere dreptatea şi să-şi justifice întristarea, să-şi explice ei mai bine cauza şi niciodată nu simte trebuinţă să asculte şi să urmeze dacă este o cale mai presus de ce pot ei pricepe. Aşa se explică îndepărtările, împuţinările şi chiar întunecările de la rostul luminos al călugăriei.

Sufletul dus în robie e jefuit pe dată de toată agoniseala sa duhovnicească. Aceasta-i contabili­tatea fricosului: zarafii cu banii lor falşi fură talanţii noştri buni.

Acum monahul leneş de mântuirea sa începe să uite înţelesul celor ce are de făcut, se mulţumeşte numai cu intrarea în călugărie, ca şi cum cu aceasta şi-ar fi ajuns scopul. Potoleşte râvna de războire cu slăbiciunile firii patimilor, îmbrăcămintea sa de luptător al duhului pierde însemnătatea ei de la început. Sandalele nu mai aleargă pe calea gătirii evangheliei păcii, calea duhului, ci o iau iarăşi pe calea pământului. Nici nu observă monahul molatic de minte când a fost scos din luptă şi redus la un simplu cuier de haine călugăreşti. Cu alte cuvinte, nu vede că a ajuns o mizerie căzută între tîlhari, un mincinos al Domnului Hristos. Dacă monahul se complace într-o asemenea călugărie de uniformă şi nu-1 doare stingerea luminilor sufletului său - întristarea e chipul unui suflet cu luminile stinse - înseamnă că a dat în micime de suflet şi a ajuns un om de nimic. Potrivit acestei îndreptări, el caută altă hrană sufletului său: lauda oamenilor, aprobarea voilor sale. De povăţuitorii săi se desparte sufleteşte, judecându-i şi găsindu-le tot felul de pricini. Aşa se cuibăreşte viclenia în suflet şi îl face pe monah om cu două feţe, mormânt văruit pe dinafară, neîngrijit pe dinăuntru, ipocrit. Prinderea sufletului într-o viaţă dinafară de duh prin tărâţele vieţii e tot una cu ducerea lui iarăşi în temniţa patimilor. Când monahul a realizat făţărnicia, a ajuns pe punctul de a părăsi călugăria. În ochii lui toţi sunt făţarnici, e o victimă nevinovată a nedreptăţilor, de aceea osândindu-i, iese dintre ei. De aici se vede destul de limpede că mândria singură, chiar sub cea mai subţire formă a sa, cum e părerea de sine, dacă nu e tăiată din rădăcini, e în stare să risipească din suflet toată viaţa după duh. Nu e mândria urâciunea pustiului? De aceea, când te crezi bun să ştii că eşti nebun şi să aştepţi ocara ca să te curăţeşti. Întunecarea aceasta însă ne aduce aminte de învinuirile pe care le-a adus Iisus peste capul celor ce făţărniceau virtutea. Astăzi, pentru obrazele celor din îndărătnicie părăsesc lupta călugării. Biserica încearcă pedepsirea, scoaterea din monahism, afurisirea sau caterisirea. Creştinii nu au de învăţat nimic bun de la aceşti dezertori şi mincinoşi. Biserica prin slujitorii ei nu face degrabă lucrul acesta, dar ce nu poate rugămintea, poate pedeapsa.

Plata neascultării de Biserică este pierderea mântuirii. Îndărătnicii dau aşadar de primejdia pierzării ca să se dezmeticească. Aşa se întâmplă când se întăreşte fariseul şi slăbeşte vameşul.

Votul ascultării şi personalitatea monahului.
Poate înceta obligativitatea voturilor monahale ?

Dintre cele trei făgăduinţe monahale, ascultarea necondiţionată s-a dovedit cea mai grea, din două motive cu totul opuse: unul, infirmitatea firii, iar celălalt, personalitatea ei.

Mai întâi ce este personalitatea? Ca lămurire pe scurt spunem că personalitatea este o înzestrare sufletească neobişnuită. Într-o personalitate chipul lui Dumnezeu este mult mai puternic şi mult mai limpede. Toţi creştinii au sigur câte un talant, dar unii au şi câte doi, iar alţii şi câte cinci. Talanţii sunt talente, energii de lucru, ca de pildă o minte mai străvăzătoare, o inimă mai largă, o mare capaci­tate de dragoste, o voinţă mai puternică, o memorie mai bună, o ingeniozitate înăscută. Aceste energii ale chipului prind mai bine, au nişte antene mai bune, energiile Harului care le sfinţeşte. Perso­nalitatea are de asemenea de făcut calea de la chip la asemănare. Dar datorită înzestrării sufleteşti mai puternice, personalitatea ar putea străbate calea într-un timp mai scurt sau ar putea realiza o neasemănată asemănare. E destul să ne gândim la Sfântuliţa de la Argeş, o copiliţă numai, dar cu o capacitate de dragoste care a ridicat-o între sfinţi.

Disciplina ascultării însă e generală, pentru că ea ridică firea din infirmitate, precum scoate şi mândria din personalitate. Ascultarea face şi pe leneşi, şi pe vicleni să-şi dezgroape talantul, precum acoperă şi pe cei talentaţi de jefuirea slavei deşarte.

Se ştie că unde este bogăţie mai mare şi hoţii se nevoiesc mai tare să o prade. Rânduiala ascultării e cale dumnezeiască. Chiar când se realizează sfinţenia, nici aceasta nu dezleagă de acoperământul ascultării. Căci o sfinţenie conştientă ar putea cădea ca fulgerul în ispita sfinţeniei, care e cea mai rafinată capcană a mândriei. De aceea Avva Macarie era dus de îngeri din lumea aceasta şi pe drum îl întâmpinau dracii zicându-i: ai scăpat de noi, Macarie, iar sufletul lui răspundea: încă n-am scăpat.

Aşa se explică de ce nici unul dintre sfinţi nu a scăpat desăvârşit de vreo frână oarecare a neputinţei, ca nu cumva tocmai la urmă să piardă totul. De aceea Sfinţii Părinţi nu au recunoscut desăvârşirea decât după semnul desăvârşitei smerenii.

În călugărie, aşadar, nu are nici o importanţă numirea de personalitate. Dimpotrivă, e un nume de care trebuie chiar să te lepezi, să scapi de ştiinţa lui. Înzestrarea sufletească ce-i corespunde e folositoare într-alt fel, în curajul smereniei, în avântul dragostei, în capacitatea de a te bucura în suferinţă. Acestea dovedesc un suflet mare. Călugăria nu creşte visători ai împărăţiei lui Dumnezeu, ci oameni hotărâţi care duc trăirea creştinismului până la ultimele lui consecinţe de disciplină şi frumuseţe. Altfel Hristos nu ne-ar fi spus că „Împărăţia lui Dumnezeu - chiar aceasta lăuntrică - se ia cu năvală şi năvălitorii pun mâna pe ea” şi „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”.

Temeiul îndrăznelii celei după Dumnezeu este Învierea Sa din morţi, dovada atât de puternică a dumnezeirii Sale. Pe cuvântul Lui, de Dumnezeu dovedit, avem şi noi îndrăzneală şi curaj împotriva lumii şi a morţii din noi. Acesta-i temeiul străfund al uceniciei noastre, al cărei capăt este învierea sufletului încă din veacul acesta, în lumina veacului viitor. Pentru o astfel de rostuire a vieţii e călugăria şi ea cere smerenie şi curaj. Smerenia şi curajul s-ar părea doi termeni opuşi. Cu toate acestea, în viaţa duhovnicească ei se armonizează, aşa se şi completează. Absenţa sau împuţinarea unuia slăbeşte pe celălalt şi între ei trebuie ţinut un echilibru. Căci viaţa creştină orientată numai spre umilinţă ia o înfăţişare de sclavie spirituală, de pipernicire la literă şi pierde curajul. De asemenea, orientarea numai spre îndrăzneală personală şi spre profetism distruge bisericitatea şi sobornicitatea creştinismului, provocând fie erezie, fie schismă, deci pierde smerenia. De aceea păstrarea capacităţii de încadrare în disciplină a unui suflet face dovada armoniei şi valorii sale. Călugăria slăbeşte în suflete slabe şi  se întăreşte în suflete mari.

Dar pilda celor de pe urmă aprinde curajul celor dintâi. Voturile monahale au obligativitate de constiinţă. De Dumnezeu ascultăm necondiţionat toată viaţa şi fără abatere. Dacă însă povăţuitorii noştri după Dumnezeu, stareţii şi duhovnicii, devin eretici şi ca atare se încarcă din partea Bisericii cu pedeapsa afurisirii sau caterisirii, atunci suntem dezlegaţi de ascultarea lor pentru că ei au strâmbat dreapta credinţă şi prin conştiinţa lor nu se mai exprimă voia lui Dumnezeu. Dar ascultarea de Biserică nu încetează. Obligativitatea voturilor monahale poate înceta numai în cazul extrem de rar când se întâmplă din motive clinice ale perso­nalităţii omeneşti, deci şi a conştiinţei în cazul deplinătăţii de conştiinţă, însă făgăduinţele rămân obligatorii, iar lepădarea lor, păcat. Încetarea voturilor e încetarea călugăriei. Mănăstirile cu viaţă de sine au slăbit votul ascultării şi al sărăciei şi din pricina aceasta sunt o forma decadentă de monahism.

Rostul şi însemnătatea

monahismului

Se întîmplă ca unii creştini să nu mai cunoască rostul monahismului în creştinism. De aceea te poţi aştepta de la ei la cele mai felurite întrebări. Dar dacă ni-1 cunoaştem noi cum trebuie, putem da seama oricând despre rânduiala noastră.

Monahismul se justifică în linii largi cu aceleaşi argumente cu care se justifică creştinismul. Creştinismul nu s-a învechit, dovadă că în orice epocă a istoriei s-au găsit oameni să-şi dea viaţa pentru el. Atunci nu s-a învechit nici monahismul, de vreme ce este ales de câte unii ca mod de viaţă. Cea mai bună justificare a monahismului o fac cele trei rosturi cu care a străbătut el istoria: rostul spiri­tual, rostul cultural şi rostul social.

Rostul spiritual

Rostul spiritual şi-1 împlineşte monahismul prin disciplinarea firii după sfaturile evanghelice. Prin aceasta monahul nevoitor se izbăveşte de patimile firii şi se face cu neputinţă arătarea unei alte forme de viaţă după Duhul Sfânt. Viaţa mai presus de fire dovedeşte constrângător şi totuşi simplu existenţa lui Dumnezeu. Mintea obişnuită, chiar a celei mai înzestrate şi cultivate firi, nu poate face dovada decisivă nici că este, nici că nu este Dumnezeu, pentru că mintea firii acesteia e tot atât de dibace de a dovedi şi afirmaţia, şi negaţia unuia şi aceluiaşi lucru. De aceea filozofii şi-au dat seama de viclenia raţiunii. Ştiinţa, când se pronunţă în materie de religie, a ieşit din domeniul său, care este studierea materiei şi a legilor ei pentru folosul practic al oamenilor. Iar religia nu face ştiinţă, ci conştiinţă. Căci oamenii nu trăiesc numai cu pâine. De aceea, despre Dumnezeu nimenea nu poate grăi cu competenţă absolută decât numai El Însuşi, când străluceşte slava Sa pe chipul fiilor Săi, sfinţii. Si totuşi, oamenilor le mai rămâne libertatea să se îndoiască. Aceste exemplare rare, sfinţii, apar printre oameni din vreme în vreme şi aduc în ei chipul lui Hristos - Care a dovedit desăvârşit pe Dumnezeu - fiind stîlpii Bisericii. Acesta este rostul de căpetenie al monahismului: trăirea creştinismului până la tensiunile desăvârşirii, când existenţa lui Dumnezeu devine un fapt de natura evidenţei abso­lute pentru toţi. Călugării care realizează mo­nahismul sunt în lume făcliile aprinse ale lui Dumnezeu. Ceilalţi, care nu-1 realizează, umblă cu ele stinse, iar pentru înfrângerile lor morale Dumnezeu este hulit printre oameni (Romani 2, 24). Dar nu aceştia califică monahismul, ci cei dintâi.

Rostul cultural

Rostul cultural este mai modest, totuşi de mare preţ şi el. Ei au împletit rugăciunea cu munca, o muncă de răbdare, o muncă de conştiinţă. Călugării s-au ocupat de copierea cărţilor sfinte. Astfel, monahilor din pustia Sinai le datorăm cel mai vechi manuscris întreg al Noului Testament. Mai târziu au început să-şi ilustreze cărţile sfinte cele mai des folosite, dintre care ne-a rămas o minunată Psaltire. Tot călugării au fost primii iconari şi apărători ai icoanelor în perioada împăraţilor iconoclaşti. În toate artele minore unde a trebuit migală şi răbdare deosebită găsim pe călugări. De la ei avem obiecte bisericeşti de mare valoare artistică. Printre primii care au îmbrăţişat invenţia lui Gutenberg, tiparul, au fost călugării. Primele tiparniţe la noi le-au înfiinţat călugării. Prin munca lor s-a asigurat unitatea limbii româneşti.

Rostul social

Rostul social e şi mai neînsemnat şi totuşi aşa de mare. Mai întâi munca dezinteresată a călugărilor, care-i izbăveşte de lene, e un model de conştiinţă. Călugării lucrează orice ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni (Coloseni 3, 23). În vremea noastră conştiinţa faţă de muncă începe să fie un factor de mare preţ în construirea viitorului oamenilor. Munca iese din stadiul pedepsei şi trece în cel al consacrării, capătă o sfinţenie pentru conştiinţa cu care e făcută.

Călugării trăiesc în viaţa de obşte având totul de obşte. Deci ei au adus până în zilele noastre amintirea vie a primelor comunităţi creştine din Ierusalim şi Alexandria, unde se împărţea fiecăruia după cum avea fiecare trebuinţă (Fapte 4, 35). Deci călugării prin viaţa lor de obşte sunt o icoană străveche a lumii noi.

Călugării îşi mai justifică rolul lor social şi prin faptul că sunt totdeauna în lupta Bisericii creştine pentru marea cauză a vremurilor noastre: pacea între popoare. Rugăciunea pentru pacea a toată lumea călugării o fac la toate slujbele lor în biserică, zi şi noapte. Pacea nu e numai un bun social, ci şi un bun spiritual al oamenilor, de aceea noi ne rugăm pentru pace, pentru că la urma urmei Dumnezeu deţine pacea. Astăzi armele nu sunt numai ucigătoare, ci pustiitoare. Şi pentru care pricină? Pentru o mai dreaptă repartiţie a bunurilor între toţi oamenii. Toate religiile pământului s-au unit în lupta pentru pace, toate seminţiile pământului şi minţile limpezi sunt în ideea de pace. Niciodată între cei mai depărtaţi şi deosebiţi nu s-a văzut aşa o unire ca în a cere pacea. Acesta e un lucru mai presus de oameni, de aceea pacea va învinge războiul. Convingerile unite în dreptatea cauzei sunt o putere în care intră şi toţi călugării. N-a auzit Avraam de la Dumnezeu că dacă vor fi şi numai zece drepţi nu va pierde cetatea? (Facere 18, 32). Iată ce nebănuite rosturi pot avea aceşti oameni săraci cu duhul, care sunt şi călugării.

Purtarea monahului faţă de superior şi faţă de obşte,
faţă de ascultări şi faţă de bunurile mănăstirii

În calea vieţii duhovniceşti nu sporeşti decât pe temeiul încrederii totale în povăţuitorii tăi: stareţul sau stareţa şi duhovnicul. Ascultare şi dragoste să ai către toţi din obşte, dar către povăţuitorii tăi mai ales, pentru că ei răspund înaintea lui Dumnezeu de sufletul tău. Aşadar, de ce să poarte răspunderea aceasta suspinând? Purtarea monahului descoperă adevărata sa trăire, dacă are o credinţă de adâncire sau o credinţă de suprafaţă. În cazul dintâi va fi pururea cuviincios şi smerit, în cazul al doilea îndrăzneţ şi obraznic. Cuviinţa sau obrăznicia purtării arată ce duh are în inimă în cazul acela. Stările sufleteşti molipsesc prin surprindere. De aceea e bine ca povăţuitorii să grăiască totdeauna din conştiinţa slujirii lui Hristos, ca în faţa lui Hristos, şi atunci vor fi blânzi întru dojană şi smeriţi întru mustrare, altfel mustrarea lor învinge, dar nu convinge. Niciodată nu trebuie să uităm că prin purtarea de grijă a părinţilor luăm îndreptare de la Dumnezeu. Când uităm lucrul acesta, cădem în întristare. Alţii au uitat îndemnul care grăieşte ca unor fii: „Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu-ţi pierde cumpătul când eşti mustrat de El. Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă şi pe tot fiul pe care-1 primeşte îl bate cu varga” (Proverbe 3, 11-12).

Acesta este examenul purtării. Eşti în stare să vezi în mustrare grija lui Dumnezeu de tine sau numai o treabă de administraţie? De aici se alege folosul sau începe pierderea de vreme.

Purtarea faţă de obşte dovedeşte şi mai bine cum suntem cu adevărat. Faţă de povăţuitori, ca mai mari, avem o purtare, iar noi între noi altă purtare. Aceasta dovedeşte cu câte feţe umblăm. Dacă avem pe Hristos în inimă, către toţi avem aceeaşi faţă, făcând toate ca pentru Dumnezeu, date în chivernisirea obştii pentru neputinţa firii. Aşadar, de la aşezământul inimii în duhul lui Dumnezeu izvorăşte toată purtarea monahului către cel dinafară, iar cele dinafară, după modul cum le face, sporesc duhul celor dinlăuntru.

Purtarea monahului faţă de rude, prieteni, cunoscuţi

şi faţă de credincioşii care vin la mănăstire

Urmarea lui Hristos stabileşte o altfel de rudenie între oameni decât cea după trup. Între cei ce iubesc pe Dumnezeu mai mult decât orice altceva se stabileşte o rudenie duhovnicească. Aceştia se adună laolaltă în obşti şi împlinesc unul din cuvintele lui Iisus: Tot cel ce se leapădă de avuţiile sale şi pentru Mine părăseşte mamă, tată, soţie şi copii - se înţelege, înainte de a le lua - însutit va lua înca în viaţa aceasta şi avuţie şi tată şi copii - deşi cu necazuri - iar în veacul ce va să fie viaţa veşnică. Iată rudenie, iată avuţii de obşte ale mănăstirii, deşi şi cu necazuri, dar dătătoare de nădejde a vieţii veşnice. „Mama şi rudeniile Mele sunt cei ce fac cuvântul lui Dumnezeu”, din pricina aceasta rudenia mea după trup rămâne pe planul al doilea ca importanţă. Călugăria dezleagă pe monahi de obligaţiile îngrijirii familiei în lume. Cu toate acestea, legătura nu e ruptă, ci rămâne în dreapta cumpănire a situaţiilor şi a celei mai bune soluţii. Dacă dai stareţului toată grija ta, o dai şi pe aceasta, şi cum va rândui, aşa va rămâne. Prea multă întâlnire cu rudele nu e bună, pentru că ele aduc grijile lumeşti, tânguirea că au fost părăsite şi felul de a gândi după lume. Sunt totuşi rude care se bucură cu adevărat de calea noastră. O viaţă îmbunătăţită a noastră le-ar fi singura mângâiere şi bucurie care ar cântări în sufletul lor mai mult decât amărăciunile. Acesta-i primul folos sufletesc ce se aşteaptă de la noi. Iar al doilea e acela al rugăciunilor pentru mântuirea lor.

Prieteni, cunoscuţi, vizitatori şi închinători nu mai sunt de folos celui ce se nevoieşte   să-şi ţină mintea şi inima curate de gânduri. Pentru porunca dragostei pot fi primiţi, dar după rânduiala cea pentru străini. Putem vorbi cu ei, dar la un nivel de seriozitate. Totdeauna şi în toate mănăstirile unde mirenii au fost primiţi fără nici o băgare de seamă, aceştia au destrămat rânduiala şi au sfârşit prin desfiinţarea mănăstirilor sau şi numai a valorii ei duhovniceşti. A umbla după vizitatori sau chiar închinători este a umbla după slava deşartă. Într-o atare mănăstire nu se adâncesc monahii în Duhul lui Dumnezeu, ci în duhul lumii. De aceea în mănăstirile clasice nu se îngăduie cu uşurinţă nici intrarea părinţilor sau a fiilor după trup.

Până să covârşeşti cu dragostea peste toată făptura, trebuie să te nevoieşti cu înfrânarea spre toată zidirea.

Tâlcuirea rânduielii tunderii în
monahism

Intrarea în călugărie se săvârşeşte în vremea Sfintei Liturghii, îndată după intrarea cea mică cu Evanghelia. Spre ştiinţă, pe scurt, Sfânta Liturghie este slujba de căpetenie a Bisericii în care e prezentată viaţa şi învăţătura Mântuitorului precum şi lucrarea de mântuire a omului prin Jertfa de pe Golgota. Sfânta Liturghie este repetarea sau continuarea peste veacuri a aceleiaşi Jertfe şi Taine. Fratele care vine la călugărie este o roadă a acestei Jertfe. Braţele părinteşti îl aşteaptă deschise pe cruce. Aceasta e cea mai puternică chemare ce s-a putut face vreodată oamenilor. În faţa ei părăsim viaţa cea uşuratică a firii şi dorim să dăm şi noi vieţii acelaşi înţeles. Iar slujitorul tainei lui Dumnezeu, preotul sau arhiereul, primeşte pe fratele înaintea uşilor împărăteşti, deschizându-i urechile dragostei prin cuvintele Domnului: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi - cu păcatele - şi Eu vă voi odihni pe voi”. Păcatele, patimile, ostenesc şi încarcă, slăbesc şi apasă sufletul în întuneric. Dorul după odihnă de acestea este fundamentat în suflet. Acestui dor nimeni şi nimic nu-i poate răspunde decât Iisus. De la El învăţăm smerenia şi primim odihna, adică nepătimirea.

Cuvântul de lămurire continuă şi prin el fratele e adus înaintea lui Dumnezeu în privinţa dorinţei sale. În faţa sfinţeniei lui Dumnezeu avem deodată aceste simţăminte contradictorii, de frică şi de bucurie, de temere şi de atragere. Dar nu numai Mântuitorul e nevăzut de faţă, ci şi Preaslăvita Sa Maică, sfinţii îngeri şi toţi sfinţii cei dintre oameni vin de faţă asupra hotărârii fratelui cu destinul sufletului său. Stau plecate privirile întregii lumi văzute şi nevăzute. Aceştia sunt martorii noştri în ziua răsplătirii, când Mântuitorul nostru va veni să judece vii şi morţii, „nu după cum vom făgădui mărturisind - cu gura - ci după cum vom păzi şi împlini - cu fapta - cele ce vom făgădui”.

Deci e întrebat fratele de ce a venit în faţa altarului, în faţa jertfelnicului Domnului. Iar fratele răspunde spunându-şi dorinţa călugăriei. Dorinţa aceasta e însă o convingere. Preotul confirmă bunătatea şi fericita alegere a fratelui. Fratele a ales biruinţa asupra firii, pe care urmează să o câştige prin osteneli şi suferinţe. O astfel de hotărâre, ca să ducă la rezultat, trebuie să îndeplinească o condiţie esenţială: să fie o hotărâre a libertăţii sale. Libertatea conştiinţei e cel mai adânc bun spiritual pe care-1 avem la îndemână în viaţă. Acesta este factorul de care Biserica ţine seama şi garantează seriozitatea convingerii, alegerii şi statorniciei. Sila împrejurărilor, sila neputinţelor, sila înfrângerilor, dacă nu se vor converti în convingere, nu stau garanţie pentru călugărie. Făgăduinţele călugăriei sunt, aşadar, pe viaţă, viaţă petrecută într-o mănăstire.

Urmează întrebări şi răspunsuri, cele trei răspunsuri sau voturi monahale. Primul este fecioria, al doilea ascultarea de povăţuitor şi de fraţi, iar al treilea sărăcia, lipsurile vieţii călugăreşti. După aceste trei făgăduinţe din partea fratelui, preotul, slujitorul tainei, lămureşte mai pe larg în ce constau aceste sfinte făgăduinţe. Mai întâi că sunt date în faţa Celui Sfânt, că sunt scrise de îngeri şi că vom da seama de ele şi la sfârşitul lumii. Trăite aceste făgăduinţe, prin ele se arată în viaţa noastră viaţa Domnului, întrucât El Însuşi este viaţa veşnică. Viaţa moahală nu este o viaţă după trup. Poftele lui trebuiesc stinse.

Cuviinţa faţă de om trebuie câştigată şi mintea curăţită prin nevoinţe, căci şi trupul e chemat la sfinţenie şi viaţă veşnică. De aceea şi el trebuie făcut ascultător de Dumnezeu. Postul, osteneala, prive­gherea, îl îmblânzesc. Ascultare să ai faţă de toţi. „În ascultări fără cârtire”, zice preotul. La viclene gânduri să te aştepţi, care vor să zdruncine hotărârea de a merge prin greutăţi în urma lui Hristos. Acestea vor să te întoarcă înapoi de la calea Duhului iarăşi la calea firii. Firea trebuie tămăduită de frică în faţa suferinţei. Pentru dobândirea vieţii duhovniceşti trebuie să birui şi toată dragostea firii, chiar şi dragostea de părinţii după trup. Nici dragoste de sine, nici dragoste de slavă să nu mai ai. Nu împărţi sufletul tău, ci adună-l din toate şi dă-1 întreg lui Hristos. De toate să fii sărac, ca să atârni întru totul de Dumnezeu. Oamenii te vor defăima, neînţe­legându-ţi viaţa, dar nu uita că nici viaţa lui Iisus nu au înţeles-o cei ce L-au răstignit.

Oamenii prea legaţi de fire nu au înţeles niciodată vieţuirea cea mai presus de fire, de aceea s-au temut de aceia cu o astfel de vieţuire ca de un rău, ca de o mustrare şi i-au făcut mucenici. Iar cuvioşii au trăit o viaţă de bună voie, o viaţă de mucenici. Vieţile Sfinţilor ne sunt nouă hrană şi curaj în urmarea lui Hristos, precum şi convingerea că e cu putinţă această urmare. Hristos făcându-Se om, ne-a dat nouă această putinţă.

Cu toate acestea, viaţa după Hristos nu e o viaţă de vis sau de visători, nici o viaţă cu minuni. Lepădarea de sine şi crucea rezumă toate greutăţile ce le vom avea cu firea cea veche şi ne prevestesc multă umilinţă în lumea aceasta. Dar tocmai acestea când le vom împlini ne fac dovada că viaţa noastră e după Dumnezeu. Întru aceasta ne stă puterea, de a ne bucura întru necazuri. Cu trupul ne amărâm pentru greutatea virtuţilor, dar cu sufletul ne bucurăm pentru plata pe care o aduc.

Fratele e întrebat dacă poate mărturisi această concepţie de viaţă. Cu Harul lui Hristos acest fel de vieţuire e cu putinţă. Preotul se roagă în continuare lui Dumnezeu, amintind şi fratelui că dragostea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos e mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt pentru Dumnezeu, de aceea Dumnezeu nu uită de om cum uită omul de Dumnezeu. De aceea El ştie dorul fratelui şi adaugă la acesta puterea Sa, spre împlinirea poruncilor Sale.

Sfaturile evanghelice prin făgăduinţă solemnă devin porunci. Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e să ne dăruim Lui pe noi înşine, pe viaţă. Dumnezeu primeşte şi îmbrăţişează, apăra şi întăreşte un asemenea dar. Abia cu această dăruire a dragostei prindem putere asupra greutăţii, asupra neputinţei şi căpătăm curaj în nevoinţe. Un duh nou se sălăşluieşte întru noi din clipa aceasta. Îl avem noi mai de demult, dar acum a prins el inima noastră în razele lui. Căci duh dumnezeiesc este dragostea care a făcut sfinţi.

Cu capul plecat şi cu cartea rânduielii călugăriei pe cap, preotul se roagă lui Dumnezeu să-1 primească şi pe fratele acesta în ceata celor care au părăsit toate cele lumeşti şi s-au făcut vrednici de Dumnezeu. Întărit de Adevăr, îngrădit de Duhul Sfânt, hotărârea fratelui să fie neclintită în războaiele cu meşteşugirea potrivnică. Biruinţa se câştigă prin răbdarea întărită de Dumnezeu cu Har şi prin rugăciunile Maicii Creştinătăţii, Preasfânta Stăpână de Dumnezeu Născătoarea şi ale tuturor sfinţilor întru care S-a proslăvit Dumnezeu Cel în Treime închinat.

Toţi îşi pleacă capetele. Preotul din nou se roagă lui Dumnezeu să-1 primească pe fratele acesta, care şi-a ales din feluritele căi de mântuire pe aceasta a jertfei de sine. Rugăciunea continuă ca poftele şi gândurile firii să fie ridicate de la dânsul odată cu tunderea părului, al căror semn este. Păzirea poruncilor aduce în fire sfinţenia Celui ce a dat poruncile. Preotul mai cere de la Dumnezeu şi darul nestrămutării hotărârii fratelui, voinţa oţelită care i-a caracterizat pe nevoitori.

Cu acestea, slujitorul Sfintei Liturghii se apropie de Cel ce nevăzut săvârşeşte Taina, Hristos, întinde mâna sa după Sfânta Evanghelie aşezată în faţa icoanei Mântuitorului din tâmplă şi zice: „Iată Hristos, nevăzut, aici stă de faţă”. Şi preotul mai întreabă odată pe fratele dacă face pasul călugăriei de bună voie, deplin liber, fiindcă numai acesta e factorul sufletesc hotărâtor în căile omului. În adâncul fiinţei sale omul e libertate. Acesta e darul lui Dumnezeu făcut omului, prin care 1-a deosebit de toată făptura văzută şi 1-a înrudit cu îngerii şi cu aceasta 1-a făcut capabil şi de viaţă îngerească. Călugăria e, aşadar, o logodnă cu modul mai presus de veac al vieţuirii îngereşti.

Fratele afirmă definitiv libertatea conştiinţei sale în faţa Celui ce-i va desăvârşi libertatea. Logodna aceasta începe însă cu foarfecele, unelte care taie vălul necunoştinţei de Dumnezeu de pe suflet sau mrejile patimilor de pe minte. La această tăiere nu numai că te învoieşti, dar săruţi şi foarfecele, mijloacele fizice sau morale cu care se face această rupere a sufletului şi a minţii de patimi. Aceasta a fost ultima zi din viaţă în care ai mai avut păreri personale şi voinţă proprie. De la logodna cu îngerescul mod de viaţă sub o nouă lege, tăierea voii şi a toată părerea îţi este lege. Aceasta o ai chiar din mâna lui Hristos. În lumea nevăzută sunt mii şi milioane de fiinţe şi numai o singură voie a lui Dumnezeu este. Prin călugărie intri în această lume ca să completezi locul cetei a doua îngereşti pe care Dumnezeu a hotărât să-1 împlinească cu oamenii care, în trup greoi fiind, biruie în lupte pe îngerii cei căzuţi prin neascultare. De aceea, ca să sui la sfârşitul zilelor la această destinaţie cerească, trebuie să înveţi firea de a nu avea pe pământ altă voie decât numai voia lui Dumnezeu, precum e şi în cer. Ce rost mai au aceste foarfeci? Foarfecele, povăţuirile, mustrarea, dojenirile, ocara au rostul tăierii patimilor, căci cu tăierea voii se taie toată patima. Iar al doilea rost al foarfecelor este venirea la cunoştinţa adevărului care este Hristos.

Adevărul este fiinţă vie. Noi însă suntem fiinţă, dar prinsă în amăgiri. Trebuie tăiate amăgirile ca să fiinţăm în Adevăr, adică în Hristos. El e„uşa” la „casa” Tatălui, iar Duhul e „cheia” cu care Fiul Îi deschide. Aceasta-i cunoştinţa adevărului cu noi, cu calea noastră după Duh, cu destinaţia noastră cerească. Pe acest înţeles luptătorul primeşte nume nou, după al unuia dintre sfinţii care bine s-au nevoit. De aici începând, de la darea numelui, monahul e un nou botezat, care îşi înţelege personal Botezul. Aceasta nu e repetarea primului Botez, ci înnoirea lui. Viaţa lui viitoare, deşi continuată pe pământ, va avea să fie o slavă a Sfintei Treimi. Întreaga Sfântă Treime îşi face sălaş într-un ales. Chemaţii sunt mulţi, dar vin numai câte unii care se aleg. Cu acestea începe noua îmbrăcare în Hristos, din afară văzându-se cele ce urmează.

Cămaşa albă

Mai întâi o cămaşă albă, haină luminoasă a Sfântului Duh, Harul luminii dumnezeieşti care stinge pentru totdeauna mohorâciunea întristării din patimi şi luminează firea cu slavă dumnezeiască. Acum e logodna cu darul luminii de pe Tabor, urmează lucrarea de o viaţă şi înmulţirea lui până cuprinde în dumnezeiască văpaie nu numai sufletul, ci şi trupul. Aceasta e haina noastră, haina de lumină pentru ziua de nuntă a Fiului, care este la sfârşitul veacului acestuia şi începutul veacului viitor.

Paramanul

Urmează paramanul a cărui însemnare, ca să n-o uităm, e scrisă pe el: „Luaţi jugul Meu că este bun şi sarcina Mea uşoară”. Iar din prooroci: „Dat-am spatele Meu spre bătăi şi obrazul Meu spre pălmuire şi faţa Mea n-am ferit-o de scuipări”. Iisus e arătat de Revelaţie şi ca „Înger de mare Sfat”, ca Unul ce a descoperit Calea de mântuire. Cu această Cale a Îngerului de mare Sfat al lui Dumnezeu ne logodim şi din această pricină calea scrisă pe paraman e numită a îngerescului chip, căci nu sunt aceste cuvinte dintre cuvintele îngerilor.

Crucea

Crucea aminteşte de toată lucrarea de mântuire, de umilirile prin care a trecut Iisus nevinovat, de desăvârşita jertfă de sine. La aceeaşi cale ne făgăduim şi noi, printre ocări şi scuipări, căci noi vrednici suntem de acestea. Jertfa Mântuitorului a dat Crucii putere de alungare a meşteşugirii potrivnice. Crucea este podoaba Bisericii, Crucea este întărirea credincioşilor şi dracilor rană. „Armă împotriva diavolului crucea Ta ne-ai dat”, cântă Biserica.

Dulama

Dulama nu are decât însemnătatea culorii negre, semnul lepădării de lume. Lumea îmbracă haine colorate, călugărul stinge de pe sine culorile cu viaţa curată a pocăinţei.

Cingătoarea

Cingătoarea au descoperit-o luptătorii pentru că prin ea îşi măresc puterile de luptă. Călugărul are această luptă: omorârea firii sale celei vechi şi nevoinţa înnoirii duhului.

Culionul

Culionul vine de la coif, care e un acoperământ de luptă, cu rostul să apere capul de săgeţi. El înseamnă nădejdea de mântuire. În lupta cu patimile, cu firea, cu viclenele gânduri, adeseori primim săgeţile deznădejdii în cap. Dacă însă suntem întăriţi lăuntric cu credinţa, nădejdea şi dragostea - în Dumnezeu trei paveze aprinse ale Duhului Sfânt: una a minţii, una a inimii şi una a voinţei - săgeţile vicleanului nu ne ating, ci-1 ard ale noastre pe el. Căci celor întăriţi în smerenie le îngăduie Dumnezeu să-1 ardă pe vicleanul cu sabia duhului.

Rasa

Rasa aminteşte hainele de zale care apără pieptul şi toate încheieturile. Rasa e îmbră­cămintea cuvioşilor care sting toate gândurile rele şi îndemnările voii proprii, smerindu-le cu gândul morţii. Haina aceasta de luptă are de asemenea culoarea neagră. Cu gândul morţii omori plăcerea pătimaşă de viaţă deşartă. Culoarea neagră a îmbrăcăminţii călugăreşti nu are însemnătatea de doliu pe care o are această culoare la mireni.

Sandalele

Sandalele sunt încălţămintea uşoarei alergări în luptă, căci mult trebuie să alergi până plineşti gătirea Evangheliei păcii. Până la pacea nepătimirii e mult de alergat şi totuşi trebuie ajuns la pacea evanghelică (pentru care avem Evanghelia) în termen. Termenul dobândirii biruinţei asupra patimilor e „până este ziuă”, adică mai înainte de seara vieţii sau chiar a nopţii. Ca să ştim cum să ne împărţim vremea sau stadiul vieţii acesteia, aducem la mijloc cuvântul Sfântului Ioan Scărarul: „Celor începători ştirea că sunt după Dumnezeu le-o dă paşii lor care sunt roadele smereniei. Celor din stadiul de mijloc, dispariţia luptelor, iar celor desăvârşiţi, manifestarea şi prisosinţa luminii dumnezeieşti” .

Mantia

Mantia se vede în zugrăvirile sfinţilor mucenici, aparţinând şi ea îmbrăcăminţii ostaşilor. De la dobândirea nepătimirii firea omenească se bucură de harul luminii dumnezeieşti, ca şi îngerii. De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul. Mantia, deşi e neagră, nu înseamnă gândul morţii, deşi cuvioşii adormiţi se înfăşoară în mantie. Mantia e o îmbrăcăminte plisată, ceea ce aminteşte o îmbrăcăminte de raze a unei lumini necreate, ţâşnind ca fulgerele din fiinţa lui Dumnezeu, aşa cum s-au învrednicit s-o vadă pe Muntele Tabor Petru, Iacov şi Ioan, şi aceasta numai cât îi este cu putinţă firii omeneşti. Aceasta este îmbrăcămintea nestricăciunii şi sfinţeniei, lumina dumnezeiască în care au strălucit mulţi, „oameni după fire şi dumnezei după har” (Sfântul Simeon Noul Teolog).

Camilafca

Camilafca e un văl uşor, aproape străveziu, care pogoară de la cap pe corp. Deşi e negru şi el, nu înseamnă gândul morţii. E un simbol al minţii care sub puterea curăţitoare a Harului devine străvezie, devine de culoarea cerului şi se vede pe sine ca lumină înţelegătoare. Aici e o mare taină a vieţii duhovniceşti. Altarul minţii în care S-a sălăşluit Hristos la Botez devine tot luminos şi lumina dumnezeiască din Iisus străbate catapeteasma care este trupul în întregimea lui şi astfel mintea noastră se uneşte cu mintea lui Hristos - cum spune Sfântul Apostol Pavel - şi tot trupul nostru se face primitor de lumină înţelegătoare. Iată unde are să ajungă rugăciunea minţii, să străbată nu numai luptele, ci şi nepătimirea. Într-o atare tărie şi deplinătate de Duh mintea nu mai cugetă greşit sau rătăcit pe Dumnezeu ca obiect, ci  ne întâlnim noi şi Dumnezeu  în acelaşi subiect al unei altfel de cunoaşteri, mai presus de firea de dincoace a minţii (Dumnezeu este subiectul universului văzut şi nevăzut şi tot universul este obiectul cugetării lui Dumnezeu; deci Dumnezeu gândeste lumea, iar nu făptura Îl gândeşte pe Dumnezeu; când face aceasta nu e de mirare că nu-L găseşte, de vreme ce-L face ceea ce nu e: obiect). În felul acesta El se face hrană minţii noastre, căci în ea s-a sădit putinţa unirii omului cu Dumnezeu.

Metaniile

Metaniile sunt o asemănare a sabiei. Rugăciunea minţii este sabia Duhului care taie gândurile rele cu Numele lui Iisus. Propriu-zis, Iisus ne izbăveşte neîncetat de lupta potrivnică: „Cu Numele lui Hristos Iisus batem pe vrăjmaşi. Căci armă mai puternică asupra diavolului ca Numele lui Dumnezeu în cer sau pe pământ nu este” (Sfântul Ioan Scărarul).