luni, 13 aprilie 2015

Arsenie Boca partea 20


OCUPAREA TEMPLULUI DIN IERUSALIM

Când Iisus a profeţit dărâmarea Ierusalimului ucenicii au rămas nedumeriţi, dar s-au dumerit când au intrat în Templul lui Solomon. Era târg de vite, tarabe de zărăfie, colivii de porumbei, măcelărie, fum de jertfe şi toată gălăgia acestora.
La această situaţie a Templului, în cea mai mare contrazicere cu rostul său, până şi răbdarea lui Dumnezeu ajunsese pe isprăvite. Sufletul cel mai blând de pe lume s-a umplut de o sfântă mânie. A făcut pe loc un bici din capete de ştreanguri şi, un singur Om, i-a dat pe toţi negustorii afară, cu vite cu tot, a răsturnat toate mesele şi a încurcat toţi banii zarafilor.
Nimeni nu s-a putut împotrivi. Poate nici prin gând nu le-a trecut să se împotrivească.
Dar nu se ştie dacă Iisus, personal, va fi pus mâna pe cineva, dacă va fi dat vreodată cu biciul, dacă va fi răsturnat vreo tarabă a mamonei, sau toate acestea şi le-au făcut singuri, într-o învălmăşeală de conştiinţe vinovate, biciuite de istov de sfinţenia lui Iisus, care-i ardea, de data aceasta , cu urgie divină.
Fapt e că nu aceştia erau cei mai mari păcătoşi în Ierusalim. Marii vinovaţi erau autorii morali ai situaţiei, căpeteniile Templului. Înfruntarea Mântuitorului, lor le suna. Oficialitatea religioasă a Templului făcuse din el o peşteră de tâlhării în contul lui Dumnezeu. Această situaţie Îl îndreptăţeşte pe Revoluţionar să ocupe Templul cu forţa. (Singura ocupare cu forţa: nevinovată.) N-a vărsat sângele nimănui. Dimpotrivă, a vărsat sudori de sânge şi, peste puţin, propriul Său sânge.
Totuşi cineva L-a primit pe Iisus în Templu. Erau orbii, şchiopii şi copiii. Copiii crescuţi de Templu L-au primit pe Iisus cu „Osana, Fiul lui David !”Odată Templul ocupat, Iisus a început să înveţe poporul, care s-a şi grămădit în Templu, şi a tămăduit pe toţi neputincioşii care veniseră.
La o atare întâmplare au venit într-un suflet şi mai marii Templului care, văzând cele ce se făcuseră, ba mai auzind şi copiii cântând, s-au făcut foc de supărare şi umblau să-L ucidă pe Iisus, dar nu puteau de poporul care-L asculta. Seara, Iisus S-a dus în Betania. Dimineaţa, întorcându-Se iarăşi la Templu, a blestemat un smochin găsit fără roadă,  care putea foarte bine semnifica Templul. Şi smochinul s-a uscat în clipa aceea, cât s-au mirat ucenicii.
Tâlcul smochinului blestemat e acelaşi cu tâlcul biciului din ştreanguri. Oficialitatea religioasă decăzută a Templului e răspunzătoare de dărâmarea Ierusalimului şi de împrăştierea fiilor lui Israel în toată lumea. Căci primul s-a dărâmat Templul din Ierusalim, când i s-a rupt de un fulger catapeteasma în două, de sus până jos.
Iisus urmărea acum rostul Lui în lume într-un chip mai zornic, cu o stăruinţă, cu o mânie şi cu un curaj al înfruntării tuturor riscurilor, cum n-o poate face decât Omul care ştie şi şi-a făcut toate socotelile personale cu mii de ani înainte. Omul Acesta le avea făcute mai înainte de-a fi lumea.
… Oare în templul sufletului nostru se va găsi vreun copil, sau măcar vreun orb, să-L primească pe Iisus ?
Prislop, Marţi XXVIII
28.XI.949  Luca 19,45-47
DILEMA DIN TEMPLU
- 91 -
(Dilema e un raţionament compus dintr-o întrebare cu două răspunsuri posibile, care amândouă constrâng să recunoşti tocmai ceea ce nu vrei să recunoşti.)
Odată Templul ocupat de forţa spirituală a sfinţeniei lui Iisus, căpeteniile Templului nu mai aveau ce mai face pe calea forţei. De aceea ei o iau pe calea vicleană a curselor.
Deci, cu vicleanul în inimă, s-au apropiat de Iisus să-I pună întrebări.
… Ce taine mai are Providenţa ! … Îl recunosc copiii, Îl recunosc negustorii de vite şi zarafii şi-I fug din cale, mustraţi de conştiinţă, dar inimile îndrăcite ale oficialităţii nu vor să-L cunoască. Drept aceea Îl legitimează cu viclenie: „Cu ce putere faci acestea şi cine ţi-a dat-o ?”
Dacă Iisus, va răspunde că de la Tatăl fiind face acestea, ei vor zice că huleşte, cum       I-au mai zis odată. De aceea Iisus a ales să nu le dea răspuns. Drept aceea Iisus le zădărniceşte întrebarea, întinzându-le o cursă şi mai puternică, dilema: „Botezul lui Ioan a fost din Cer sau de la oameni ?”
Viclenii şi-au dat seama de cleştele dilemei şi chibzuiau întru dânşii: De vom zice că a fost din Cer, ne va întreba de ce n-am crezut în el ? De vom zice că a fost de la oameni, ne temem de popor că ne vor omorî cu pietre, fiindcă oamenii erau încredinţaţi că Ioan a fost prooroc.
Din chibzuiala lor rezultă limpede că ei nu credeau în misiunea lui Ioan. Conducătorii aceştia, care nu mai credeau în nimic, au fost cea mai grea osândă pe capul lui Israel. De altfel răspunsul lor „Nu ştim”, pe care 1-au dat mai marii Templului, nu e de fapt un răspuns al neştiinţei, ci un răspuns al necredinţei.
Răspunsul pe care 1-au dat lui Iisus era sentinţa pe care singuri şi-au dat-o: demisia din conducerea spirituală a lui Israel.
De acum înainte Templul nu mai avea rost decât pentru ultimele cuvântări ale lui Iisus în Ierusalim.
Prislop, Miercuri XXVIII
29.XI.949  Luca 20,1-8
PIATRA UNGHIULARĂ
- 92 ­-
Avem câteva cuvântări ţinute de Iisus în ultimele zile ale Templului din Ierusalim. Dintre acestea e şi pilda lucrătorilor ucigaşi, care arată acoperit istoria trecută şi viitoare a lui Israel.
Firea omenească avea rostul să crească şi în dimensiunea ei spirituală, a cunoaşterii şi a iubirii lui Dumnezeu. Acesta era destinul ei pe pământ. Dar via lui Israel se sălbăticea, cât Însuşi Dumnezeu S-a mirat. „Doar viţă de soi bun am sădit, cum acum s-a sălbătăcit şi strugurii ei sunt acri ?”
Pentru ca destinele superioare ale neamurilor pământului să nu sufere vreo zădărnicire, pentru ca roadele duhovniceşti ale lui Israel să fie totuşi în sensul Providenţei, Dumnezeu a trimis neamului acestuia rând pe rând Legea şi proorocii. Dar Israel a făcut din Lege o caricatură, iar pe prooroci i-a scos afară din vie şi i-a omorât, trimiţându-i înapoi fără roada care trebuiau să o aducă.
Mai rămânea să vie Fiul Stăpânului lumii.
A venit. Vorbea cu ei. „Dar lucrătorii au zis: acesta este moştenitorul: hai să-1 omorâm şi moştenirea lui să ne rămână nouă. Şi scoţându-1 afară din vie 1-au omorât.”
Aşa au făcut.
De atunci aleargă în toată lumea să cuprindă moştenirea Fiului lui Dumnezeu, silindu-se pe toate căile închipuite să descreştineze lumea; să scoată „definitiv” din natura omenească preocuparea spirituală de Dumnezeu. Numai cât această muncă de Sisif, de a nivela la orizontala vieţii orice preocupare a minţii omeneşti de Cer, se loveşte permanent de Piatra unghiulară aruncată pe pământ care, cu cât e izbită mai tare, cu atât ridică în unghi drept spre Cer orice încercare de-a o clinti din rostul ei divin.
Totuşi iluzia biruinţei vor avea-o.
Numai cât atunci strugurii viei pământului vor fi tare sălbateci şi cu desăvârşire acri. Revelaţia spune că Providenţa divină va trimite pe rând: secera pentru secerişul pământului şi cosorul pentru via lui. Strugurii îi va grămădi „afară din cetate” (cum au scos şi ei pe Iisus afară din cetate) dar în loc de must a ieşit sânge până la zăbalele cailor, în depărtări de 1600 de stadii (Apocalipsă 14, 17-20).
Până atunci lucrătorii s-au lovit şi s-au împiedecat ei de Piatra de hotar, Hristos, atunci însă va cădea Piatra peste ei: A Doua Venire a lui Iisus, în slavă şi putere mare şi va spulbera definitiv pe lucrătorii nelegiuirii.
Iată o cuvântare profetică în Templul din Ierusalim, o cuvântare unghiulară.
Cele ascunse în ceaţa viitorului fiind greu de desluşit, ba şi cu multe riscuri, ne îndreptăm la tâlcuirea strict duhovnicească a acestei Pietre unghiulare.
Aceasta e o Piatră spirituală cu efecte spirituale. Unul din Psalmi ne spune: „Fiica Babilonului, dornică de pustiire, ferice de cel ce-ţi va plăti ţie după fapta ce ne-ai făcut tu nouă; ferice de cel ce va lua şi va lovi de Piatră pruncii tăi” (Psalmul 136,8).
,,Babilonul” se tâlcuieşte de sfmţii Părinţi: confuzia patimilor, confuzia minţii, iad. Textul se poate citi: „Satană, Satană, dornică de pustiire…” Iar pruncii vaviloneşti sunt gândurile păcatului, momelele…
Ferice de cel ce se luptă duhovniceşte cu gândurile, lovindu-le de Piatra unghiulară a fiinţei omeneşti: Hristos. Acesta nu e nicidecum numai războiul pustnicilor, al smeritei rugăciuni şi atenţiei, ci este al fiecărui creştin. Ca atare nu reacţionezi după fire la întâmplările vieţii, ci trăieşti fiecare clipă după Iisus; adevărata noastră fire, icoana, chipul nostru cel adevărat. Întâmplările ce vin, într-o clipită a lor, să nu ne găsească, să nu ne prindă trăind în neatenţie de valoarea clipei, valoarea Veşnicului în clipă, că altfel în clipa aceea ne trezim expropriaţi de icoana noastră de oameni după chipul şi asemănarea lui Iisus. Nu e aceasta echivalentă cu rugăciunea neîncetată ?
Modul acesta de-a medita, cu timpul, - cu toate clipele lui, venite prin surprindere -, structurează fiinţa noastră pe Piatra unghiulară divinei prezenţe. Aşa se pacifică lăuntric omul, cu pacea pe care numai Iisus o poate aduce.
Mica greutate e că, pentru a câştiga pe Iisus, pe toate celelalte trebuie să le socoteşti „gunoaie” (Filipeni 3,8).
Prislop, Joi XXVIII
30.XI.949  Luca 20,9-18
ISPITITORII CU DAJDIA
- 93 -
Căpeteniile Templului au înţeles că despre ei grăia pilda lucrătorilor ucigaşi. Gândul uciderii deşi era o realitate în inima lor, totuşi ei nu puteau suferi să le fie dat gândul pe faţă. Diavolul se ţine în întunerec şi nu slujeşte decât pe cine-i ascunde gândurile. În realitate umblau să-L omoare pe Iisus, dar căutau să o facă cu mâinile altuia. Drept aceea au trimis nişte iscoade care, prefăcându-se că-s drepţi, umblau să-L prindă în vreun cuvânt, ca apoi să-L denunţe stăpânirii romane.
Evreii urau de moarte stăpânirea romană, dar, ca să termine cu Iisus, erau dispuşi să apeleze la oricine. Astfel au fost în stare, de data aceasta, să se facă apărătorii cei mai ascuţiţi în slujba celor mai mari duşmani ai lor, romanii, numai şi numai ca aceştia să-i scape de cel mai îngrozitor coşmar al istoriei lor: Iisus.
Au făcut-o şi pe aceasta.
Coşmarul acesta al lor însă s-a mărit cu veacurile, ajungând de proporţiile lumii, căci pretutindenea dau de Iisus. Nici porţile iadului nu le-a putut ajuta să scape de El. Nu le-au mai rămas decât aruncarea lumii în Apocalipă. Şi aceasta vor face-o.
Aceştia sunt cei ce L-au ispitit pe Iisus zicând: „Învăţătorule, ştim că adevărul grăieşti şi înveţi: se cade oare să dăm dajdie Cezarului sau nu?”
Întrebarea era vicleană de la început până la sfârşit. Mai întâi iscoadele erau nişte făţarnici şi mincinoşi, fiindcă nu adevărul îi interesa pe ei, nici calea lui Dumnezeu.
Răspunsul lui Iisus e neaşteptat. Pe banul dajdiei n-a pus nici măcar mâna. Dar îi face pe ispititori să-şi dea singuri răspunsul, constrânşi de chipul şi inscripţia de pe ban. Deci ale Cezarului-napoi Cezarului, şi ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu! Dumnezeu şi lumea, Dumnezeu şi Statul sunt două ordine distincte. Omul aparţine la amândouă deodată, fiindcă e trup şi suflet. Ispititorii nădăjduiau să stârnească conflict între aceste două ordine, ordinea Statului şi ordinea lui Dumnezeu.
Originile forţatului conflict între Dumnezeu şi Stat, obârşia ateismului militant e în Templul din Ierusalim.
Prislop, Vineri XXVIII
1.XII.949   Luca 20,19-26
ŢARA DE OBÂRŞIE
- 94 -­
În anii din urmă s-a dovedit că absolut toate popoarele pământului, chiar cele mai înapoiate, toate mărturisesc credinţa unei stări paradisiace, pierdute în străfundurile timpului.
Şi au mai dovedit cercetările că religiile primitive confirmă existenţa unei religii superioare, monoteiste. E destul să pomenim aci credinţa strămoşilor noştri daci, care mărturiseau un singur Dumnezeu, credeau în nemurirea sufletului şi în viaţa viitoare. În concluzie cercetările confirmă că, în străfunduri de noapte a memoriei omeneşti, a strălucit o Revelaţie primordială. De acolo izvorăşte nostalgia paradisului, care nu e altceva decât transcendenţa fiinţei omeneşti, care mai licăreşte în adâncuri metafizice de conştiinţă.
De acolo vine că mulţi gânditori, presăraţi de-a lungul firului gândirii, şi-au mărturisit convingerea că lumea aceasta e un reflex nereuşit, o copie ştearsă a unei alte lumi, arhe-tipice, desăvârşite, pe care am pierdut-o, din care am căzut, sau din care am fost izgoniţi.O ştire precisă ne aduce Iisus.
El împlineşte toate cerinţele ca să fie absolut crezut.
Este, într-adevăr, o altă lume, desăvârşită: Împărăţia din care a venit El. Împăratul ei. Desăvârşirea Sa mărturiseşte desăvârşirea Împărăţiei Sale. E tocmai ceea ce răspunde afirmativ nostalgiei noastre paradisiace. Unora le trebuie Raiul aici, pe pământ, cu elementele lumii acesteia. Dar în lumea aceasta suntem muritori: - nu se poate asigura nici o desăvârşire.
Iisus ne spune limpede: „Vindeţi-vă averile din lumea aceasta şi le daţi săracilor! Transformaţi-le în comori neînvechite în Ceruri; şi va fi inima voastră strămutată unde vă va fi comoara voastră. Căci inima Îşi însoţeşte şi stă lângă comoara sa!” De aci nu rezultă că Împărăţia Cerurilor e numai chestiune de inimă, de sentiment, - deşi s-a dovedit că raţiunile inimii sunt uneori mai profunde decât ale minţii. Oameni mari au fost şi inimi mari. Iisus nu ne lasă numai cu presimţirea - chiar întărită - a Paradisului pierdut, nu ne lasă cu o simplă certitudine a inimii - pe care de fapt o are oricine care-şi vinde averea (marea avere „eul”, „conştiinţa eului”, conştiinţa de „sine”) şi o dă săracilor - ci ne vorbeşte de făclia aprinsă a cunoaşterii acestei Împărăţii şi a aşteptării ei stăruitoare. Deci „nu te teme turmă mică, pentru că Tatăl a binevoit să vă dea vouă Împărăţia” (Luca 12,32). O aşteptare de mii de ani ar obosi răbdarea omenească. De aceea sunt, din când în când, confirmări profund evidente, care împrăştie teama. Dacă a spus Iisus că „Împărăţia Mea nu-i din lumea aceasta” (Ioan 18,36), atunci lumea aceasta nu-i cea adevărată. De aceea nu ne simţim noi bine în ea, nu ne mulţumeşte, nu ne fericeşte, nu are în sine o explicaţie suficientă - iar în noi sunt irezistibile cerinţele acestea - fiindcă obârşia lumii, explicaţia şi destinul ei e în Împărăţia lui Iisus. Până la împlinirea vârstelor şi rotunjirea ocolului creaţiei o îndurăm ca pe-o lume trecătoare. De aceea vine Iisus a doua oară, fie la straja a doua, fie la straja a treia a timpului, ca într-o viitoare noapte a timpului, a întunecării cunoştiinţei de Dumnezeu, să-i lumineze fulgerător explicaţia şi destinul. Şi se bucură nespus dacă-I aşteptat. Împăratul însuşi se va face slujitorul celor ce L-au aşteptat cu toată fiinţa. De altfel acesta e Iisus: Împăratul slujitor al destinului omenesc. Iisus a reîntors Sensul existenţei iarăşi în Ţara de obârşie: Împărăţia Sensului şi a explicaţiei depline. Atunci se va odihni sufletul omului de neliniştea sa. Dar întrucâtva se linişteşte sufletul omului şi până atunci: ştiindu-le acestea precis. Iată o făclie (cunoştinţa în parte) până vine Lumina.
Prislop, Sâmbătă
2.XII.949   Luca 12,32-40
HAINA DE NUNTĂ
ŞI „SFATUL” DIN IAD
- 95 -­
Haina noastră de nuntă e îmbrăcămintea sufletului în Lumina lui Hristos. E haina de la Botez, când ne-am îmbrăcat în Hristos şi Hristos s-a îmbrăcat în noi.
Intrarea noastră în Creşinism e intrarea noastră în sfinţenia lui Iisus.
Am început cu sfinţenia.
De aceea copiii care mor botezaţi se mântuiesc fără pocăinţă. Haina lor de nuntă e albă ca lumina.
Adăugându-se anii haina se pătează.
Sângerează… Fiindcă nu e simplă haină, ci e Fiinţă: Omul din Cer, făptura cea nouă.
Iar la nuntă se caută câtă asemănare este între tine şi Iisus?
Câştigarea asemănării cu Iisus are trecutul ei pe pământ. Iar asemănarea e în lumină. Lumina rezultă din capacitatea omului de iubire, de cunoştiinţă şi de suferinţă.
Dar puţini sunt oamenii pe pământ care să nu păteze haina sfântului Botez. De aceea Dumnezeu, întru mila milostivirii Sale, a rânduit al doilea botez, Botezul pocăinţei: Taina Pocăinţei sau spovedania, care reface strălucirea primului Botez.
Dar oamenii pun diferite motive să nu vie la Taina Pocăinţei. Iată câteva:
1. „N-am timp” de Biserică. - De fapt n-au dragoste.
2. „Nu-s păcătos, ca alţii” - Un fel de farisei moderni.
3. „Acuma suntem tineri; când om fi bătrâni” - Ca şi când ar avea cineva în scris că va ajunge bătrâneţele. Focul tinereţelor crede că poate înşela pe Dumnezeu, lăsându-I bătrâneţele. Căci întrebare dacă vei ajunge bătrâneţele şi, cu o aşa socoteală de viaţă, întrebare dacă o grămadă de doage şi cioburi se vor mai putea pocăi şi vor fi primite.
Cei ce amână pocăinţa pe la bătrâneţe sunt asemenea oamenilor care vor să treacă un râu mare, dar stau la marginea lui, aşteptând până trece toată apa. În vicleşugul acestei socoteli se prind oamenii cei mai mulţi.
SFATUL DIN IAD
Într-o carte veche din Sfântul Munte, un duhovnic, iscusit în poveţe, a lăsat închisă într-o întâmplare, învăţătura aceasta:
„Un preot cu frica lui Dumnezeu şi grija păstorilor săi, se ostenea zi de zi, prin toate mijloacele ce-i stăteau în putinţă, să întoarcă pe cei rătăciţi din calea pierzaniei şi să-i întărească în cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea vedea cu durere că ostenelile sale rămân fără roadă. Credincioşii săi lepădaseră doar făţărnicia. Încolo putrezeau în aceleaşi păcate, cum îi găsise. Zadarnică era slujba, zadarnice predicile, zadarnice sfaturile de la spovedanie. Nimic nu-i clintea din noroiul păcatelor.
Ce să mai facă bietul preot? Cum să-i îndrepte? Se ştia chezaş pentru sufletele lor, şi se frământa zi şi noapte, cerând de la Dumnezeu să-i arate pentru ce nu poate să-i atragă la mântuire?
Într-o sâmbătă seara, după vecernie, stătea amărât pe piatra din grădină, covârşit de datoria sa preoţească şi mâhnit amarnic de truda-i fără roadă. Cum sta aşa, pierdut în gânduri grele, iată că Dumnezeu îi deschise ochii necăjitului său suflet, asupra unei vedenii înfricoşate: O gloată de arapi, negri ca tăciunele i se arătară. Era un nor de duhuri necurate, ţinând sfat, în frunte cu Satana, marele şi încruntatul Tartor al iadului.
Deodată, din mijlocul divanului, cu glasul diavolesc zbieră o dată de clocoti văzduhul: «Voi, drăceştilor gloate, scorniţi cu mintea voastră, meşteră la viclenii, şi să-mi spuneţi: cum aţi putea voi mai uşor şi mai sigur înşela pe oameni, ca să umplem cu ei pântecele flămând al iadului?»
La această poruncă a Tartorului, gloatele încornoraţilor intrară în putoarea diavoleştilor sfătuiri. - Nu trecu mult şi, din mulţimea aprinsă la sfat, ieşi înaintea Satanei o căpetenie, lucind ca păcura, şi zise:
- Întunecimea ta, să furişăm în mintea oamenilor gândul drăcesc că nu este Dumnezeu. Astfel, neavând de cine se teme, uşor ne vor cădea în gheare, vor face numai ceea ce vrem noi şi vom umple iadul cu ei.
Ascultându-1, Satana chibzui şi apoi răspunse:
-Cu minciuna asta prea puţini vom putea prinde în undiţă, pentru că lucrurile Celui de sus: Cerul şi pământul şi toate câte le împodobesc, mărturisesc slava Lui şi toate dovedesc că El este. - Să vie altul, cu o născocire mai vicleană!
Atunci din gloatele întunerecului ieşi o altă căpetenie încornorată şi zise:
-Întunecimea ta, părerea mea e să le spunem oamenilor că, chiar dacă ar fi Dumnezeu, dar după moarte nu este suflet şi nu este nici o judecată şi, prin urmare, nici răsplată sau pedeapsă. Să le spunem că nu este nici Rai nici Iad. Acestea sunt aici pe pământ: ai ce-ţi trebuie e rai, n-ai ce-ţi trebuie e iad. Şi prin urmare, sunt slobozi să mănânce şi să bea şi să-şi facă toate poftele trupului, căci ca mâine vor muri, şi după moarte nu mai e nimic, şi o să le pară rău că nu şi-au petrecut câtă vreme erau în putere.
Satana îi cumpăni vorbele, apoi îi zise:
-Nici cu vicleşugul acesta nu vom putea câştiga prea mulţi. Căci printre oameni sunt unii mai răsăriţi la minte, care ştiu că este Dumnezeu şi că în dreapta Lui stă răsplata şi pedeapsa după fapte. Şi apoi mulţi ştiu că sufletul dăinuieşte şi după moarte şi va ajunge la judecata cea de pe urmă, cum îi învaţă Scripturile. Cu vicleşugul acesta ne pică şi nouă în gheare, dar mare lucru nu. Eu vreau oameni mulţi, ca nisipul mării, să-i închid ca pe-o turmă de proşti, în toate peşterile iadului! - răcni Satana, şi trânti o dată din copită, de sughiţă de groază toată droaia dracilor.
Atunci din mulţime se desprinse o altă căpetenie şi, sprijinindu-se ţanţoş în coadă, duhni următoarea propunere:
-Prea întunecate jupâne şi tată al minciunii, lăudată să fie grija ta de a umple iadul cu proştii şi destrăbălaţii pământului! Am ascultat cu luare aminte vicleşugurile tovarăşilor noştri despre pierzarea oamenilor, dar văzând că ele nu sunt pe placul întunecimii tale, am scornit la rândul meu un vicleşug şi mai mare: De ce să nu lăudăm pe oameni pentru credinţa lor în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului, în judecata de apoi şi în răsplata după fapte? De ce să nu le spunem şi noi că este Rai şi Iad, care dăinuiesc în vecii vecilor? Dar, după ce le vom spune toate acestea - pe care ei le ştiu prea bine - să le şoptim la ureche, o dată, de două ori, de mii de ori: «Nu vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni!» «Mai e vreme destulă!» «Trăiţi întâi cum poftiţi. Pocăinţa lăsaţi-o mai la urmă! Nu vă grăbiţi!»
Ascultându-1, ochii Satanei fulgerară de bucurie drăcească. El se ridică trufaş de pe jilţul de flăcări ca smoala şi bătând cu laba pe umeri pe căpetenia care scornise acest vicleşug, zbieră o dată, de se cutremură tot întunerecul iadului:
-Voi, duhuri spurcate ale împărăţiei mele, risipiţi-vă ca gândul pe faţa pământului, şi ca o otravă dulce, furişaţi în urechile oamenilor şoapta, cu adevărat după numele vostru: «oameni buni, nu vă grăbiţi cu pocăinţa., nici cu spovedania adevărată. Mai e vreme destulă: mâine, poimâine, la bătrâneţe. Până atunci faceţi-vă datoria către Dumnezeu şi suflet numai aşa, de ochii lumii. Vedeţi-vă mai întâi de grijile pământeşti aşa ca şi până acuma. Pentru pocăinţa adevărată mai aveţi vreme, că doar n-o să muriţi mâine!»                      .
Şi la porunca Satanei, duhurile se împrăştiară cu iuţeala gândului pe faţa pământului, să amăgească pe zăbavnicii oameni în minciuna pierzării, cu amânarea pocăinţei: pe mâine, la anul, la bătrâneţe…
…Vedenia se stinse şi preotul, trudit de soarta credincioşilor săi, înţelese, în sfârşit, pricina zăbavei lor de-a se hotărî să se mântuiască cu adevărat. De formă şi de ochii lumii, ei îşi îndeplineau datoriile creştineşti dar, vrăjiţi de şoaptele ademenitoare ale viclenilor tâlhari, găseau că sfaturile părintelui sunt bune mai mult pentru cei bătrâni. Cât despre ei înşişi mai au vreme destulă: mâine, poimâine, la anul, la bătrâneţe…”
Toate „motivele” care le aduc „creştinii” de a nu veni la Cina lui Iisus, de-a nu-şi griji haina de nuntă, sunt motive de râs, pe care nu le cred nici cei ce le spun.
Adevăratul motiv care se ascunde în dosul acestor pretexte este numai unul singur: Nu vor să se izbăvească de moartea care-i sfâşie. Şi oare de ce această mare nebunie? - Pentru că moartea păcatului e o moarte dulce la simţuri, din cauza plăcerii ei, o moarte unită cu plăcerea. Şi aceşti oameni iubesc mai mult moartea din cauza plăcerii ei, decât viaţa, care le cere, la început, un act de curaj pentru suferinţă.
E suferinţa uciderii omului nostru vechi, povârnit spre plăceri, pentru a da loc, a da viaţă, a îmbrăca pe Omul cel nou, Omul care s-a pogorât din Cer.
Şi pe aceasta nu o pot aceştia, pentru că nu cred în Iisus.
*
Când vor zice oamenii: Doamne, sunt un mare păcătos!?
De atâta vreme eşti o haină ponosită în mine; de atâta vreme mă chemi la Tine şi eu Ţi-am întors spatele…
Şi Tu, de atâta vreme mă aştepţi…
Prislop, Dumineca XXVIII
3.XII.949   Luca 14,16-24
ISTORIA CHEMĂRILOR
- 96 -­
Pilda chemării la Cină, de la Luca, are o variantă la Matei (22,1-14), chemarea la Nunta fiului de Împărat. Deosebirea între redactarea de la Matei şi Luca provine din formularea dată în două rânduri, de Însuşi Iisus.
Evangheliştii şi-au ales formularea care convenea mai bine scopului Evangheliilor lor. Astfel Matei a scris Evanghelia evreieşte, pentru evrei, pe când Luca în greceşte, pentru păgâni. În formularea de la Luca intră toţi oamenii. Nimeni nu-i dat afară de la Cină. Iată o formulare universalistă. Scopul e: „ca să se umple Casa mea”, deci toţi trebuie să intre.
Aceste două direcţii, cu totul opuse, le vedem reprezentate de cele două Biserici ale creştinătătii: a răsăritului şi a apusului.
În răsărit, încă de la început, e normativă vederea de la Matei: nu oricine e primit în creştinism. Trebuie mai întâi o haină de nuntă. Aceasta se obţine prin probe aspre, prin catehizaţie specială şi prin proba statorniciei în credinţă şi mărturisire. Câtă vreme s-a observat rigoarea aceasta Biserica a înflorit veacuri de aur şi are o epocă patristică. Ca simbol al acestei orientări, Episcopul poartă o cârjă cu doi şerpi împletiţi la capăt, cu privirile spre cârjă: drept simbol al păstoririi cu înţelepciune paşnică. Aşa, paşnic şi cu prudenţă, a propagat Biserica răsăritului Creştinismul între popoare.
Biserica apuseană şi-a luat direcţia universalistă, a cuvintelor de la Luca: „sileşte-i să intre!” Deci unde n-a mers cu învăţătura paşnică şi înţeleaptă, Biserica apuseană a recurs la forţă, silind pe oameni să intre. Numai în mentalitatea unei atare orientări s-a putut naşte lozinca iezuită: ,,Scopul scuză mijloacele”. Dar nu numai păgânii au fost siliţi să intre, ci şi popoare deja creştine, au fost presate să vie la ascultarea centralistă a Romei. Aşa se explică posibile persecuţiile, cruciadele, mai ales concluzia lor: imperiul latin şi inchiziţia „în numele lui Dumnezeu”.
Dacă vreun eretic nu mai avea alt chip de mântuire, îl mântuia inchiziţia, arzându-1 de viu pe rug. Şi închiziţia era de cea mai bună credinţă că arde oameni de vii: din iubirea de oameni. Ce vină are Iisus? Poate că şi El ar fi fost ars pe rug, cum îşi da Dostoievschi cu părerea, în Povestea Marelui Închizitor.
Dar omul nu poate sili, aşa, pe om. „Sila” o conduce Providenţa, care poate, totodată, să-i lase omului şi libertatea şi viaţa..
Simbolul acestei orientări o arată şi cârja Episcopului roman, care are forma unui cârlig, cu care să poată prinde din fugă oile care n-ar vrea să vie unde vrea păstorul. Toate oile care nu aparţin Bisericii apusene sunt considerate oi rătăcite.
*
Chemarea la Cină mai are şi un alt mod de istorie.
Întâi au fost chemaţi evreii. Se ştie ce-au făcut şi ce-au păţit. Ei reprezintă cel mai bine „motivele” de-a nu răspunde la chemare: ei preferă proprietatea mobilă şi imobilă a lumii, care asigură instinctele vieţii acesteia de aici. Acesta-i motivul lor. Cu el s-au asociat foarte mulţi „creştini” „chemaţi”, încât nu mai răspund la chemare decât prea puţini creştini „credincioşi” şi foarte puţini creştini „aleşi”.
Totuşi, pe lângă credincioşi şi aleşi mai intră şi „siliţii” sorţii: Lazării existenţei, orbii, şchiopii, dezorientaţii de la răspântiile raţiunii, cu un cuvânt toţi convinşii de gardurile de aici ale naturii omeneşti. Cine sunt trimişii să cheme oamenii?
Aceştia încă lămuresc înţelesul istoriei. O prima ceată de trimişi, care vestesc, roagă oamenii să vie la Dumnezeu, sunt Proorocii, Apostolii şi Ierarhia Bisericii. Cei ce „silesc” sunt altă ceată, contemporani cu cei dintâi, fiindcă cei ce n-ascultă de iubire ascultă de frica de sabie. Totuşi ceata lor e trimisă mai către sfârşitul istoriei. Ei nu cheamă, ci împing oamenii să-L caute pe Dumnezeu. Aceştia poartă sabie şi cu ea dezleagă pe oameni de motivele care-i ţin: fiinţele Cerului, în legăturile pământului.
Valorile, oamenii care le reprezintă au, prin urmare, misiunea aceasta de a „sili” pe oameni să-şi caute Cetatea de obârşie. Şi socoteala Providenţei e cu atât mai înţeleaptă cu cât dă valoare - misiune de mântuire - oamenilor „fără valoare”.
Chemarea la Cină e chemarea la viaţa lui Iisus, chemarea la Sfânta Împărtăşanie cu El, chemarea la învăţătura Sa: chemarea la chipul Său de a fi în lume. Chemarea la nuntă e strămutarea de la capătul lucrurilor, a firii omului, din om ce era, în „dumnezeu după dar”. Când va face Dumnezeu aceasta, zice a doua oară: „Săvârşitu-s-a!” (Apocalipsă 21,6) - opera de mântuire a omului: „Acum toate sunt gata!” De altfel numai o natură îndumnezeită poate dăinui la aceeaşi masă cu Dumnezeu. Până atunci ne împărtăşim numai cu Trupul şi Sângele Domnului (învăţăturile şi darurile), atunci şi cu oasele: raţiunile divine ale existenţei (sf. Maxim). Până atunci nu ni s-a dat să avem decât „simţirea care era în Iisus” (Filipeni 2,5) - marea Lui iubire, atunci ni se va da şi cunoaşterea Absolutului (în sfârşit setea raţiunii de adevăr se va astâmpâra). Aceasta e mântuirea şi istoria încetează. (Până atunci să ne vedem de cele atârnătoare de noi!).
Prislop, Dumineca XXVIII
3.XII.949   Luca 14,16-24
FIII ÎNVIERII
- 97 -­
Învăţătura despre învierea morţilor se cunoştea în Israel de pe vremea proorocului Ezechiil (cap. 37). Dar precum au fost israelitenii împotriva proorocului, au fost şi împotriva învierii morţilor. Împotrivi­rea aceasta ajunsese contemporană cu Iisus, în secta saducheilor. Drept aceea se prezintă oarecari sectari saduchei la Iisus, cu gând să-L prindă în cuvânt despre înviere. (Mult s-au zbătut unii oameni ca să-L compromită pe Iisus, numai ca să scape de imperativul felului Său de a fi în lume.) Astfel I s-au prezentat cu un caz fictiv şi 1-au zis: Moise ne-a poruncit prin lege căsătorie de levirat (prin care o femeie, dacă va rămânea văduvă şi fără copii, cumnaţii ei liberi sunt obligaţi să o ia femeie). Deci o femeie a fost soţie la şapte fraţi: a cărora din ei va fi la înviere?
De fapt ei nu mărturiseau decât imposibilitatea lor personală de-a putea gândi şi un alt mod de existenţă. Dar dacă nu putem gândi ceva, fiindcă întrece puterile raţiunii, de aci nu urmează a trage concluzia inexistenţei faptului ce ne depăşeşte. Şi fiindcă sunt date ce depăşesc limitele raţiunii, dar care trebuie totuşi ştiute, de aceea a venit Iisus, Omul-Dumnezeu, Omul de peste limitele omului, şi ne-a descoperit configuraţia celuilalt tărâm, mod viitor al existenţei noastre.
Iată o justificare, o raţiune a credinţei. Iată raţiunea Revelaţiei.
Căci dacă natura noastră ar fi de fapt redusă numai la modul acesta trupesc al existenţei, am avea şi noi măcar liniştea vitelor. Dar de vreme ce orice om refuză a trăi condiţia dobitoacelor, cu toată liniştea lor, aceasta înseamnă că cealaltă natură: natura noastra viitoare o refuză.
E drept că nu poţi cere omidei să zboare. Dar chiar dacă nu va crede, ea totuşi va zbura, când va ajunge fluture. Condiţia omului nu e definitiv aceasta. Şi fiindcă nu e aceasta, de aceea simţim noi, în noi, neliniştea contrazicerii şi a neînţelesului. Dacă aceasta ar fi situaţia noastră definitivă am şti că n-avem sens. Aceasta ar fi cu adevărat tragedia tragediilor.
Dar chipul lumii acesteia trece.
După el vine altul.
Despre acela, din acela chiar, ne vorbeşte Iisus. El a venit la noi din celălalt mod de existenţă. Acolo existenţa are alte legi. E veacul viitor: veşnicia.
,,Cei ce se învrednicesc să-1 dobândească nici nu se însoară, nici nu se mărită şi nici să moară nu mai pot, fiindcă atunci sunt la fel cu îngerii şi sunt fiii lui Dumnezeu, de vreme ce sunt fiii Învierii.”
Iar precum că este înviere, chiar Moise - pe care-1 aduceţi voi saducheilor în sprijin, a arătat-o, când numeşte pe Domnul: Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov. Deci nu e un Dumnezeu al morţilor, ci al viilor, căci în Dumnezeu toţi sunt vii.”
Acestea au fost cuvintele Mântuitorului care 1-au zguduit pe Pascal, când a scris apoi biletul pe care-1 purta cusut în haină: ,,Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacov: nu Dumnezeul filosofilor!”… „Substanţa” lui Spinoza, „Monada” lui Leibniz, „Unicul” lui Platin, „Absolutul” lui Hegel… etc.
Un Dumnezeu viu al vieţii, al construcţiei raţiunii chiar, dar în nici un caz un „Dumnezeu” produs al raţiunii.
Iisus a astupat gura dificultăţilor saduchee.
Învierea omului în veacul viitor stinge neajunsul şi toată nedesăvârşirea modului actual al existenţei. A te căsători e o lege a veacului de acum.
A renunţa la ea, când ai putea-o face, însemnează a trăi prefigurarea modului viitor al naturii omeneşti: a trăi cu anticipaţie o metafizică, însemnează a trăi una din concluziile religiei aşa cum a trăit Iisus.
Prislop, Luni XXIX
4.XII.949   Luca 20,27-44
TAINA RĂBDĂRII
- 98 -­
Răbdarea e o condiţie a mântuirii, cu condiţia să nu fie pentru vinovăţii, ci pentru „vinovăţia” de a fi creştin.
În lumea aceasta, ostilă „celeilalte”, nu poţi crede în Iisus fără să fii pedepsit. Scriptura a prevăzut demult cenzura împotrivirii zicând:
„Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului, găteşte-ţi sufletul tău de ispite!” (Sirah 2,1). Iar sfântul apostol Pavel ne previne: „Toţi cei ce vor să trăiască cucernic în (stilul lui) Hristos Iisus, prigoniţi vor fi!” (II Timotei 3,12).
Oare de ce, oamenii care nu fac rău la nimeni, oamenii care se roagă pentru vrăjmaşii lor, pe aceştia oamenii lumii îi iau la ţinta tuturor fărădelegilor? De ce oare ucenicii lui Iisus, ucenicii iubirii de oameni, stârnesc între „oameni” atâtea valuri de ură? Şi doar dacă lipseşte ceva omului cu adevărat, iubirea îi lipseşte, fiindcă numai climatul iubirii face posibilă viaţa oamenilor.
Deci e de neînţeles cum iubirea stârneşte ura împotriva ei!
Şi e de neînţeles cum iubirea trebuie să înghită toate valurile de ură, oricâte ar fi.
*
Oamenii veacului acestuia vă vor face şi vouă ce Mi-au făcut Mie.
De M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni. Dacă pe Mine M-au denunţat Stăpânirii veacului acestuia şi pe voi vor pune mâna şi vă vor da în judecăţi şi vă vor duce înaintea regilor şi stăpânitorilor lor şi vă vor arunca în temniţe pentru vinovăţia numelui Meu! Deci „păziţi-vă de oameni!”
De ce atâta prigoană?
Fiindcă creştinii au ieşit din complicitatea cu păcatul.
Şi-au schimbat cetăţenia. Ei s-au declarat cetăţenii Împărăţiei Cerurilor.
Aceasta ar fi o explicaţie.
Altă explicaţie: chiar rostul încercărilor.
„În necazuri, cheamă-Mă pe Mine, zice Domnul, Şi-ţi voi ajuta ţie…” În necazurile voastre veţi vedea prezenţa Mea. Eu voi grăi puternicilor lumii prin gura voastră, şi vă voi da o înţelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă toţi protivnicii voştri. Eu voi grăi prin răbdarea voastră, care îi va uimi, şi-i va sili să Mă cunoască pe Mine.
Aşa a fost. Căci mulţi tirani s-au îngrozit de răbdarea mai presus de fire a sfinţilor şi au sfârşit prin a mărturisi şi ei pe Hristos, de asemenea, cu acelaşi preţ al vieţii. Deci iată că răbdarea sfinţilor în încercări are rostul iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Mulţi oameni, mai ales puternicii veacului, sunt refractari propovăduirii Cuvântului, dar unii din ei se biruie de ultimul cuvânt al sfinţilor: cel acoperit cu preţul vieţii.
La urma tuturora este o dreaptă judecată.
Şi e dreaptă pentru că la toţi le-a propovăduit Cuvântul, prilejuindu-le o mărturisire a cuiva, şi deci nu vor avea cuvânt de scuză că n-au auzit de Dumnezeu. Aceasta e raţiunea ascunsă a Providenţei: toată lumea e ispitită să se ciocnească de Iisus: Piatra unghiulară „de poticneală” a lumii, dar de „temelie” a sfinţilor.
Dacă Iisus, Dumnezeul îmbrăcat în om, a fost o puternică ispitire ce i-a făcut Dumnezeu Tatăl, Satanei, ca să se atingă de călcâiul Lui, trupul, şi să păţească, înghiţându-L, spargerea pântecelui iadului şi slobozirea drepţilor, atunci şi cu ucenicii lui Iisus aceeaşi ispitire face oamenilor lumii acesteia, care, atingându-se de ei: sau să se lumineze spre mântuire, sau desăvârşit motivat să se piardă.
Atâta am înţeles din taina răbdării sfinţilor. E ascunsă în ea o mare bucurie.
Şi Iisus o avea.
Prislop, Marţi XXIX
5.XII.949   Luca 21,12-19
SFÂNTUL IERARH NICOLAE
„MILA ŞI ADEVĂRUL MERG ÎNAINTEA TA” Psalmul 88,14
- 99 -­
Sfântul ierarh Nicolae e unul din cei mai populari sfinţi ai creştinismului. Nu e nici sfântul Ioan Gurădeaur, a cărui sfântă Liturghie se săvârşeşte mereu. De ce? Ne-ar putea explica cele două calităţi ale marelui ierarh:
Dragostea de popor - până la sacrificiu, şi Dragostea de Iisus - dragostea de Adevăr.
Deci „mila şi adevărul” pe care le-a trăit ca ierarh, l-au făcut mare înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu 1-a făcut mare înaintea oamenilor.
Constantin cel Mare 1-a găsit pe sfântul Nicolae în temniţă. Prin edictul Împăratului de recunoaştere a creştinismului ca religie de stat, de la anu1 313, sfântul Nicolae, dimpreună cu toţi creştinii de prin temniţele Imperiului roman, sunt puşi în libertate.
La anul 325, când Împăratul Constantin a convocat primul sobor ecumenic, a toată creştinătatea, printre cei 318 sfinţi Părinţi ai lumii şi ierahi era şi sfântul Nicolae.
Soborul s-a convocat pentru a stăvili marea erezie a arianismului, care tăgăduia divinitatea lui Iisus.
Atunci s-a cunoscut râvna sfântului Nicolae pentru Adevăr, care a şi trecut măsura. Căci sfântul Nicolae 1-a pălmuit pe ereticul Arie în plin sobor pentru hulirea lui: că Iisus n-ar fi Dumnezeu, ci numai o făptură a lui Dumnezeu. Hulirea vrednică era de bătaie, căci Arie săpa la temelia creştinismului: ataca dumnezeirea Întemeietorului său. Ori creştinismul stă sau cade cu dumnezeirea sau nedumnezeirea Întemeietorului său.
Deci sfinţii Părinţi, amărându-se pentru palma pe care a dat-o sfântul Nicolae lui Arie, i-au luat omoforul arhieriei.
S-a arătat însă Maica Domnului unuia dintre îmbunătăţiţii Părinţi şi le-a poruncit să-i dea omoforul înapoi, că plăcută a fost Domnului râvna sfântului Nicolae.
De atunci pe icoana sfântului Nicolae e zugrăvită Maica Domnului şi Domnul Hristos, dându-i omoforul arhieriei înapoi.
Iată râvnă pentru Adevăr, cum n-au mai avut-o Părinţii Bisericii. Dar tot râvnă pentru adevăr se pot socoti şi intervenţiile energice, până la răfuială şi până la împăratul, când, în două rânduri erau să fie osândiţi la moarte nişte nevinovaţi.
Sfântul Nicolae i-a scăpat de moarte. Iată râvnă pentru dreptatea omului. Aşa ceva nu poate face decât omul hotărât să le ia locul. Dar aceştia sunt sfinţii: „păstorii cei buni, care-şi pun sufletul pentru oi”.
Dar sfântul Nicolae nu s-a ocupat numai de grijile duhovniceşti ale turmei sale. El n-a văzut omul împărţit, ca să se mulţumească a se griji numai de o parte a omului. El a luat omul ca întreg, şi pentru întreg omul s-a expus riscurilor şi grijilor. Aşa odată, fiind mare secetă, a alergat şi a aprovizionat cetatea sa cu grâu, scăpând oamenii de foamete.
De trei ori a scăpat de mizerie şi păcat pe un tată văduv cu trei fete, aruncându-le bani pe ascuns, şi aşa le-a căsătorit iubitorul de oameni, cu cinste. Şi i s-ar mai putea pomeni din fapte, dar ne oprim aici.
*
Poate că şi aci stă o taină a sfinţeniei lui: în capacitatea lui de a aduna suferinţa. Suferinţa pe care o aduna de la toţi, îi făcea iubirea mai strălucitoare, şi acestea laolaltă ard ca o făclie viaţa sfântului, care apoi, mai multă suferinţă atrage, sporind focul iubirii sale de oameni. Suferinţa şi iubirea se cresc în progresie una pe alta, în sfinţi. Aşa se face că inima lui era o mare în care se revărsau toate lacrimile şi durerile pământului şi găseau alinare. Cred că aceasta e o taină a „luminătorilor lumii”.
De altfel toate minunile pe care le-a făcut Dumnezeu oamenilor, după mutarea sfântului, nu au altă explicaţie, decât că sunt un răspuns pe care ţi-1 dă Dumnezeu, pentru iubirea lor de marele ierarh. Căci Dumnezeu e făcătorul de minuni în sfinţi Săi, indiferent dacă sunt în lumea aceasta sau s-au mutat în cealaltă.
Dar marea minune - şi din ce în ce mai rară între oameni, e tocmai această lumină a inimii, căreia Dumnezeu nu-i pune hotar mormântul. De aceea Dumnezeu o laudă cu fapte mai presus de fire, cinstind cu ele pomenirea iubiţilor Săi: iubitorii de oameni, sfinţii.
Dumnezeu o laudă cu faptele mai presus de fire.
Să o lăudăm şi noi… măcar cu vorba!
Prislop,
6.XII.949
MĂSURILE VREMILOR
- 100 -
Providenţa vede timpul în funcţie de om.
Iar fiindcă omul are darul excepţional al libertăţii deciziei şi timpul are o funcţie variabilă în Providenţă. Dacă: „Înaintea lui Dumnezeu o mie de ani sunt ca o zi, şi o zi ca o mie de ani” (Psalmul 89,4; II Petru 3,8) aceasta se datoreşte şi marilor decizii ale libertăţii omului pe pământ.
Libertatea omului înclină orientările sale, undeva în centrul timpului, iar urmările acestei înclinări sunt mai neprevăzute ca a unei linii ce descrie diferite unghiuri mici la centru, dar nemăsurat de mari, la infinit.
Aşa sunt răspunderile libertăţii.
Omul nu mai poate interveni, cu aceeaşi uşurinţă, în urmările cu necesitate, ale deciziilor sale.
Şi în multe, cât n-ar vrea să intervină.
De aceea omul are nevoie de Dumnezeu, garant al libertăţii sale, şi care are libertatea absolută, a armonizării totului. De aceea libertatea omului e îngrădită în „soroacele” timpului. Numai libertatea lui Dumnezeu e neîngrădită în nici un fel de timp, ci întrucâtva de libertatea omului.
Libertatea omului cu libertatea lui Dumnezeu stau în acelaşi raport ca timpul cu eternitatea.
Timpul i s-a dat omului când s-a ispitit să iasă din starea eternităţii paradisiace. De atunci a început omul bejenia sa în istorie: în „măsurile timpului”, în „împlinirile vremilor”. .
Iar vremile se umplu cu faptele oamenilor. „Soroacele” vremilor însă, sunt în mâna lui Dumnezeu. El rezolvă „crizele vremilor”, puroaiele istoriei. El a cufundat slava Egiptului în fundul Mării Roşii, El a cufundat Sodoma în fundul Mării Moarte, iar în vechime, tot pământul sub potop.
Iar acum Ierusalimul Îşi încarcă în socoteală blestemul pustiirii şi risipirea neamului acestuia în toată lumea, căci n-a învăţat nimic din soroacele robiei babilonice de 70 de ani şi a robiei egiptene de 400 de ani.
„Ierusalimul va fi călcat în picioare de păgâni, până când se vor împlini vremile păgânilor.”
Acestea sunt urmările deciziilor libertăţii omeneşti, în timp, în pietre chiar, când deciziile omului sunt împotriva Domnului.
Iudeii cunoşteau mersul vremii, dar nu cunoşteau vremea în care a venit Mesia, vremea, era pe care a adus-o Iisus. N-au vrut s-o cunoască. De aceea Dumnezeu a consfinţit împietrirea lor, dând loc păgânilor să intre în creştinism, ca cei dintâi să fie pe urmă şi cei de pe, urmă întâi. De atunci iudeii nu caută altceva cu mintea lor, decât cum să înfunde istoria în crize, să implice toată lumea în criza sufletului lor.
Semnele umplerii măsurilor sunt limitele naturii omeneşti, şi anume: cât bine şi cât rău poate face şi răbda firea omenească. Limitele răului sunt limitele naturii. Stavila aceasta a pus-o Dumnezeu. Ca răutatea să nu fie infinită, să nu fie nemuritoare, a vămuit-o cu moartea. De aceea războaiele sunt din ce în ce mai catastrofale încât, la unul din ultimele războaie scrie că va muri a treia parte din omenire (Apocalipsă 9,15). Ca şi cum cazanul timpului nu mai dăinuieşte decât până când omul se va desăvârşi în fărădelegi, iar atunci se va transforma - pentru cei ce 1-au umplut - într-un cazan metafizic de conştiinţe chinuite (Înţelepciunea lui Solomon 5,2-9).
Ideile acestea nu se pot lega prea strâns şi prea cu înţeles, din cauză că au fost spuse sub presiune profetică, nu logică, nici măcar istorică.
Putem spune doar că Dumnezeu, întrucât prevede mişcările libertăţii omeneşti, singur El ştie şi deţine etapele timpului, cât va mai fi timp, căci umplerea timpului de răutăţi atrage un mod necunoscut de existenţă a omului în timp, când „timp nu va mai fi” (Apocalipsă 10,6).
Înţelegem apoi că:                                                                    .
Cele bune lungesc „ziua omului” la mii de ani înaintea Domnului, pe când cele rele scurtează mia de ani (mia de ani poate că însemnează toată istoria omului pe pământ) a omului, la „Ziua Domnului”, căci:
Fărădelegile strigă Judecata şi rugăciunile sfinţilor.
Prislop, Miercuri XXIX
6.XII.949       Luca 21,5-8 şi 20-24
SIGURANŢA ABSOLUTĂ
- 101 -­
Aşa a vorbit Iisus: cu siguranţa absolută. Fiindcă era Dumnezeu.
El era mai înainte de întemeierea lumii. Prin El s-a facut tot ce s-a făcut. Deci ştia mai înainte de a fi vreuna din zilele lumii, toate zilele ei şi sfârşitul zilelor zidirii.
Iisus ştia absolut toate urmările creaţiei lumii. Nu numai că ştia începutul şi sfârşitul creaţiei, dar chiar El este începutul şi sfârşitul, Alfa şi Omega creaţiei.
Dacă pe planul timpului s-a spus: „Nu sunt vremile sub om, ci bietul om sub vremi”, pe planul absolutului se poate spune: Nu e veşnicia sub timp, ci bietul timp sub veşnicie. Timpul nu se cunoaşte pe sine, dar îl cunoaşte eternitatea, îl cunoaşte Veşnicul. Iar în Iisus Veşnicul vorbea istoriei, arătându-i începuturile sfârşitului.
,,Vuietul mării (fărădelegilor) şi valurile ei vor îngrozi oamenii, cât să-şi dea sufletul de spaimă şi de aşteptarea celor ce au să vie peste lume.” (Luca 21,25)
„Ţăriile cerului vor fi zguduite.” (Matei 24,29; Luca 21,26). Structura cosmosului se va zgudui.
E destul să medităm puţin, pe plan religios, preocuparea ştiinţei moderne de a provoca în constituţia materiei procese primordiale de explozie a energiei, fapt de care pomeneşte profetic şi sfântul apostol Petru, când scrie: ,,(…) pământul de istov (istov = năpraznic de repede) va arde şi stihiile (numirea antică a elementelor chimice) arzând se vor desface” (II Petru 3,10). Preocuparea aceasta a ştiinţei moderne de disociaţia materiei şi declanşarea energiei atomice, poate duce la urmări catastrofale. Dacă toate acestea sunt adevărate, preocuparea aceasta apocaliptică dă serios de gândit.
E cunoscută povestea cu ucenicul vrăjitorului: Ucenicul învăţase formula dezlănţuirii puhoaielor şi furtunii, dar, după ce le-a văzut stârnite, de frică a uitat formula de oprire a lor. Ştiinţa aceasta modernă se găseşte în aceeaşi probabilă situaţie. Cu toată nebunia ei, ştiinţa totuşi serveşte o amară ironie materialismului dialectic, care explică unitatea lumii prin materialitatea ei, în vreme ce ştiinţa dovedeşte că materia, la urma urmei, nu mai e materie, ci energie.
Toate acestea nu sunt un semn după care se poate cunoaşte începutul sfârşitului ? Căci nu se poate spune despre Iisus ceea ce se poate spune despre ucenicul vrăjitorului: ştiinţa.
Cele ce ni se par nouă noutăţi şi ale căror rosturi numai Dumnezeu le ştie până în sfârşit, nu erau neştiute de Iisus, Cuvântul lui Dumnezeu, prin care s-a zidit făptura cu deosebire omul şi toate posibilităţile ştiinţei sale.
,,Deci când vor începe să fie acestea, prindeţi suflet şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră s-a apropiat. Când veţi vedea făcându-se acestea, să ştiţi că aproape este Împărăţia lui Dumnezeu.”
,,Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Luca 21,33).
Aşa nu poate vorbi decât Dumnezeu, fiindcă El deţine destinele cele mai presus de minte ale creaţiei şi are un scop cu ea. Iar creaţia, dacă ar rămâne aşa cum e, la nesfârşit, nu-1 realizează. De aceea va trebui profund zguduită. Prima data a făcut-o potopul, adică apa.
A doua oară o va face focul. (E tocmai „focul” de care se ocupă ştiinţa, foc de natura celui din soare şi nu a celui obişnuit pe pământ.)
Oare „ştiinţa” nu aşteaptă - fără să ştie - şi nu „grăbeşte venirea zilei Domnului ?” (II Petru 3,12).
Revelaţia e precisă şi categorică.
Împărăţia lui Dumnezeu (acum smerită în inimile credin­cioşilor) va avea atunci slava ei, căci „noi aşteptăm, potrivit fâgăduinţelor lui Iisus, ceruri noi şi pământ nou, în care dreptatea locuieşte” (II Petru 3,13).
Concluziile personale practice sunt de la sine înţeles.
Orientaţi de-o rază a eternităţii noastre, dată de Iisus, ne putem desface de destinul lumii.
Cu siguranţa absolută n-are rost să te tocmeşti !
Prislop, Joi XXIX,
7.XII.949   Luca 21,28-32
„MARELE” IUDA
- 102 -
Trădătorul…
Omul care a vândut pe Dumnezeu.
Omul meschin, îngust, orbit, obsedat.
Unii au căutat să-1 prezinte dimpotrivă: pătruns de-un ideal al neamului său: dezrobirea politică a lui Israel. Iisus îi înşela aşteptările. De aceea avea dreptate să apere pe Israel de un „om” care-1 conduce contra intereselor sale.
Au dreptate. Dar atâta dreptate câtă poţi da unui om care raţionează just pe principii false.
Israel a refuzat să-1 considere pe Iuda printre eroii neamului. Conducerii lui Israel îi trebuia doar un trădător. S-a prezentat Iuda.
„Iar ei s-au bucurat şi s-au tocmit să-i dea bani.”
*
Pe urmele explicaţiei:
Fariseii, cu gândul ucigaş în inimă, erau deja „fiii diavolului” le-a spus-o Iisus în Templu (Ioan 8,44).
Le mai trebuia un „mijlocitor.”
,,Şi a intrat Satana în Iuda” (Luca 22,3). Aceasta-i explicaţia faptului.
De-acum Iuda nu mai era un anonim, de acum Iuda e o mare putere: a devenit o minte satanică.
,,Marele” Iuda.
Iată oamenilor mici o cale de-a ajunge „mari”.
De acum Iuda va fi prototipul tuturor trădătorilor.
Iuda va avea ucenicii lui până la sfârşitul lumii, care, aceeaşi treabă vor face-o: vânzând, reclamând mincinos stăpânirilor, trădând, dând la moarte: părinţii, copii, fraţi, soţii, bărbaţi, preoţi, sfinţi….
Iuda multiplicat vinde pe Iisus mereu.
Fiii diavolului îi cumpără lui Iuda ucenici.
Şi cu preţuri derizorii, fiindcă se îmbie mulţi.
Explicatia lui Iuda:
Credea în Dumnezeu, dar nu credea în Iisus.
Izbăvirea politică a lui Israel o punea mai presus de marea opera a lui Iisus: mântuirea omului. Pe aceasta n-o înţelegea Iuda. Se crampona într-o contradicţie surdă cu Iisus.
Nu 1-au putut scoate din contradicţie nici darurile excepţionale, pe care li le dase Iisus la toţi, nu-1 lărgise sufleteşte nici însăşi iubirea, care strălucea în Iisus. (Tradiţia spune că pe Iuda îl rodea invidia că Iisus mai mult îl iubeşte pe Ioan decât pe el.)
Adevărul n-a încăput în Iuda, cum n-a încăput în farisei. Structura lui era o dizarmonie - un haos. De aceea Satana întru ale sale a intrat.
*
Explicaţia metafizica: e mai grea. După Scriptură a fost cineva prevăzut cu trădarea. E scris şi preţul şi ce s-a făcut cu preţul trădării.
Nu e scris ce se va alege cu vânzătorul, semn că Dumnezeu n-ar fi vrut sinuciderea lui. Deci dacă în planul Providenţei era prevăzută ,,moartea cea de bună voie” a lui Iisus - fără ca aceasta să fie o sinucidere, ci o jertfă, mijlocirea lui Iuda nu şi-ar fi atras pierderea mântuirii, dacă nu se sinucidea.
Vânzarea şi răstignirea lui Iisus 1-au aruncat pe Iuda în deznădejde, cu care Satana şi-a aruncat ucenicul în zbilţul unui ştreang, din care 1-a mai aruncat o dată „cu capul în jos de a crăpat în două şi i-au ieşit toate măruntaiele” (Faptele Apostolilor 1,18).
De atunci e desenat de zugravi pe genunchii şi în braţele lui Lucifer, ca cel mai iubit fiu al diavolului: „fiul pierzării”.
*
A fost sau nu predestinat Iuda ?
Putea să fie şi altul. El s-a ales: el !
Libertatea lui a cedat ispitei, ca Adam în Rai.
Putea să nu cedeze ? I s-a retras Harul ? Nu i s-a dat ca şi celorlalţi ?
Dumnezeu n-are nici o vină.
O are toată numai Satana ?
„Mai bine i-ar fi fost omului aceluia, de nu s-ar fi născut !” E misterul fiilor pierzării, în care mârâie un rânjet de drac.
„La semn alerg, dar nu mă socotesc să fi ajuns” (Filipeni 3,14):
La starea de-a nu mai putea păcătui, a mântuirii.
Aşa îşi atrăgea aminte Apostolul Neamurilor, care de fapt i-a luat locul între ucenicii lui Iisus.
Prislop, Vineri XXIX
8.XII.949   Luca 21,37-38
Luca 22,1-8
ÎMPĂRĂŢIA ARUNCATĂ
- 103­ -
Heidegger spune că omul e aruncat în lume, duce adică o existenţă de „aruncat în lume”, aruncat în grija existenţei, fără nici o consolare sau siguranţă. Filosofia sa, profund pesimistă, diametral opusă creştinismului, are totuşi o explicaţie creştină. Protestantismul a săpat o prăpastie de netrecut între Dumnezeu şi om, afirmă o deosebire absolută între Dumnezeu şi om, aceasta ca o consecinţă metafizică a lui „Sola fide”.
De altfel numai într-un climat protestant a putut lua naştere „filosofia neliniştii” şi teama de Neant.
Iisus a spus altfel.
„Împărăţia Cerurilor”, comprimată într-o sămânţă mică, a luat-o un Om şi „a    aruncat-o” în grădina Sa - lumea şi s-a făcut creştinismul copac mare şi păsările Cerului s-au sălăşluit în ramurile lui. (Sigur că nu pentru păsări e Împărăţia Cerurilor, ci pentru oameni care trăiesc „ca păsările”: mai desprinse de pământ şi firea pământeană, trăind mai după firea lor cerească, mai „în grija lui Dumnezeu” decât în „grija vieţii”). Păsările acelea sunt „vulturii” care se vor aduna să judece lumea (I Corinteni 6,2) când pământul va fi un „stârv” (Luca 17,37).
Împărăţia lui Dumnezeu e un aluat pe care 1-a luat o femeie - sfânta Fecioară Maria - şi „1-a pus” în trei măsuri de făină (în firea omenească, oarecum întreită: suflet, trup şi timp) până a dospit toată.
*
Mergând Iisus spre Ierusalim, cineva L-a întrebat: ,,Doamne, oare puţini sunt cei ce se mântuiesc ?” Şi a răspuns Iisus tuturora:
,,Nevoiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă (şi cu chinuri, cum zice o pogribanie), că mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea.” Cu alt prilej a precizat cine-i „poarta”:
„Eu sunt uşa; prin Mine de va intra cineva se va mântui.”
Deci dacă Iisus e Împărăţia Cerurilor, sămânţa aruncată pe pământ, dacă Iisus e Cel ce dospeşte natura omului, în sensul Împărăţiei lui Dumnezeu, iar pe de altă parte tot Iisus e şi uşa acestei Împărăţii, acestea însemnează că Iisus e dimensiunea transcendentă, dată naturii noastre, pe care trebuie să o dobândim: linişte împotriva neantului.
1.
Atragem stăruitor aminte oamenilor, şi cu toată gravitatea posibilă:
Nu treceţi cu uşurintă peste Iisus !
Mai bine declaraţi-vă împotriva Lui,
Că mulţi vă veţi lămuri !    .
Căci dacă ne vom ţine mereu că nu-L ştim cine este El pentru noi - cele prescrise în Cartea Veşniciei vor merge înainte şi se vor împlini toate, ne vom afla că ne-am încuiat uşa, în loc să ne-o deschidem, şi vom căpăta răspunsul cu care ne-am amăgit pe pământ: „Nu vă ştiu nici Eu pe voi; duceţi-vă de la Mine !” (Matei 25,12 şi 41).
Marea nefericire a rămaşilor pe dinafară e că atunci văd fericirea drepţilor. Propriu-zis văd marea lor defecţiune, care le-a pecetluit eternitatea.
Până atunci, adică acum pe pământ, aceştia se ţin de ochi să nu vadă pe Iisus. Atunci, cu natura transformată în vederea veşniciei, nu se mai pot ţine să nu vadă destinul firii omeneşti, pe care ei nu 1-au admis.
Iadul nu se poate descrie mai bine.
Nici Împărăţia lui Dumnezeu.
(Prislop: 9.XII.949. Sâmbătă XXIX: Luca 13,19-29)
1.
„Suntem în lume ca marfa scoasă la vânzare. Unii negustori ridică preţul nostru până la cer, alţii îl scoboară până la nimic.” (N. Velimirovici: „Cugetări despre bine şi rău”, p. 34)
Iată o figură plastică a deosebirii dintre Iisus şi filosofi, dintre raţiune şi Revelaţie. Raţiunea a dat dovezi de mari necuviinţe faţă de om. E ceva fantastic stârnit în ea, care-o face să sară peste limitele adevărului. Aceasta e ceea ce o descalifică în faţa Revelaţiei.
(14.III.950)
PEDEAPSA CU LEPRĂ
- 104 -
Lepra este o boală molipsitoare a Orientului, a cărei cauză medicina nu o cunoaşte nici până astăzi. Deci nici leacul. Leprosul putrezeşte de viu, ani îndelungaţi.
Lepra e una din cele mai grele sentinţe de moarte. E o pedeapsă biblică.
De aici putem avea ceva explicaţii. Astfel, au fost pedepsiţi:
1. Mariam, sora lui Moise, de-a dreptul de Dumnezeu, pentru că încolţise invidia în inima ei, precum că numai cu Moise vorbeşte Dumnezeu ? Pentru cârtirea ei „Mariam s-a făcut albă de lepră, ca zăpada”. Şapte zile a fost scoasă din tabără (Numeri 12,14).
2. Neeman Sirianul, generalul comandant al armatei regelui Siriei, lepros şi el, auzise, prin servitoarea nevestei sale, o evreică, de proorocul din Samaria, Elisei, ucenicul lui Ilie, că acesta 1-ar putea tămădui. Când a venit sirianul, Elisei i-a trimis ucenicul să-i spună să se scalde de şapte ori în Iordan şi-i va trece. S-a răscolit însă mândria sirianului că nu i-a ieşit Elisei personal înainte şi a plecat mânios. L-au înduplecat slugile, ca totuşi să asculte sfatul proorocului.
S-a smerit din trufia lui, s-a scăldat în Iordan şi i-a trecut. Întorcându-se cu daruri, e refuzat de prooroc.
3. Încolţeşte însă lăcomia în sufletul lui Ghiezi, ucenicul proorocului, şi se ia după sirian şi ajungându-1 îi cere haine şi bani, cât abia să ducă cu doi măgari. Sirianul îi dă darurile cerute. Ghiezi ajuns acasă minte că n-a fost nicăirea.
Inima proorocului îl însoţise toată vremea şi ştia ce-a făcut. Drept aceea îi dă pedeapsa: „Lepra lui Neeman să se lipească de tine şi de urmaşii tăi în veci !” „Şi a ieşit Ghiezi de la Elisei, alb de lepră ca zăpada.” (IV Regi 5,27).
4. Regele Ozia al iudeilor, zidind multe cetăţi, câştigând războaie, scornind aruncătoare de pietre şi săgeţi din fortăreţele Ierusalimului, săpând multe fântâni, şi mult împuternicindu-se, a sfârşit prin a i se împlânta mândria în inimă, spre pierzarea lui. Astfel a făptuit o mare nelegiuire înaintea Domnului, căci a intrat în Templul lui Solomon, făcând pe preotul, ca să tămâieze pe jertfelnicul tămâierii. Şi pe când era cu cădelniţa în mână, Azaria arhiereul şi cu optzeci de preoţi i-au atras aminte că nu i se cuvine să facă aceasta. Atunci Ozia s-a supărat pe preoţi şi deodată s-a ivit lepra pe fruntea lui, înaintea preoţilor. Ozia a murit lepros pentru mândrie şi sacrilegiu, dar a murit smerit (II Parali­pomene cap. 26,16-21).
Fruntea care n-a gândit bine a fost pedepsită.
Din Scriptură se vede lămurit că pentru stăvilirea fărădelegilor şi stârpirea păcatului din popor, Dumnezeu a pedepsit până şi cu lepră. Deci lepra - şi orice lepră - urmărită în obârşiile ei, găseşti că e păcatul sufletului, care atrage după sine pedeapsa trupului, dar îi aduce şi sufletului sănătatea sa: smerenia.
Scriptura vedem că întregeşte cu lămuriri ceea ce spune medicina. E o retragere, dacă nu izgonire, a lui Dumnezeu din susţinerea sănătăţii omului.
*
Satana cârtea asupra dreptului Iov. Dumnezeu i-a îngăduit să se convingă de statornicia credinţei dreptului: „Iată ţi-1 dau în puterea ta ! Numai nu te atinge de viaţa lui!” „Atunci Satana a lovit pe Iov cu vărsat negru, din tălpile picioarelor până în creştetul capului” (Iov 2,6-7).
Pomenim întâmplarea, întrucât se vede din ea şi o fiinţă nevăzută, care dărâmă în tot chipul zidirea lui Dumnezeu. Aceasta nu poate fi prinsă în analizele de diagnostic. Fiinţa aceasta înclină doar libertatea omului spre rele, spre riscurile dezechilibrului vieţii şi se retrage. Iov a fost o ilustrare a răbdării dreptului, îngăduită ca valoare a virtuţii. Dar ceilalţi, ei silesc pe Dumnezeu să se retragă din ocrotirea lor, şi aşa apare stricătorul, cât nu mai pot scăpa de el. Şi pe mulţi îi mănâncă de vii.
A rămâne numai la explicaţia materialistă a omului - fără cea morală - înseamnă a nu avea niciodată o explicaţie suficientă. Medicina preventivă contează pe existenţa sufletului şi a deciziilor sale faţă de viaţă. Sufletul, pe de altă parte, îşi are paraziţii lui de care trebuie să ştie să se ferească.
Iată de ce în antichitate medicii erau preoţi şi preoţii medici.
Dacă până la Iisus Dumnezeu atâta a purtat de grijă poporului iudeu încât n-a cruţat nici nuiaua cea mai aspră, astăzi, când mila lui Dumnezeu vine în persoană să caute şi să curăţească pe pedepsiţii Săi, iată că nu găseşte recunoştinţă în Israel.
Dar a găsit-o între străini, la un samarinean.
Iată de ce se spune că Binefacerea şi cu Recunoştinţa sunt două virtuţi care nu s-au întâlnit amândouă pe pământ. Iată încă o amărăciune a lui Iisus:
Nouă din zece, iarăşi se vor fi apucat de rele.
Prislop, Duminica XXIX
10.XII.949 Luca 17,12-19
NEAM FĂRĂ SEMN
- 105 -
E una din cele mai grele pedepse. Pe aceasta au căpătat-o jidovii pentru necredinţa lor ispititoare de Dumnezeu. Numai împietrirea egiptenilor o mai egalează pe a jidovilor. Ei însă nu învăţau nimic din dezastrele altora. Toate trebuiau să le păţească şi ei. Egiptenilor li se împlineau măsurile fărădelegilor, şi-i aştepta fundul Mării Roşii. Pe aceia Dumnezeu i-a împietrit.
Providenţa sfârşea o civilizaţie. Acum se apropia a evreilor.
Precum egiptenii se împotriveau evidenţei divine, aşa acum jidovii caută pricină cu Iisus, şi-I cer semn din Cer. Iisus însă îi cunoştea că nici un semn nu i-ar schimba din ce sunt, de aceea „suspinând adânc, a zis: Pentru ce neamul acesta cere semn ? Adevărul vă grăiesc: neamului acestuia nu i se va da semn ! Şi lăsându-i s-a suit în luntre şi a trecut de ceea parte.”
Să faci pe Dumnezeu să suspine adânc; să-L strâmtorezi după semne, după care eşti hotărât dinainte să nu te iei, fiindcă ai ateismul în inimă, nu e un lucru fără urmări. De aceea Iisus le-a apăsat destinul, să fie în lume un neam fără semn !
Şi a suspinat Iisus adânc, pentru veacuri viitoare…
Şi de fapt aşa a fost. „Semnul lui Iona”: Învierea lui Iisus din morţi a treia zi, n-a avut nici un efect asupra lor, încât până în ziua de astăzi ei cred mai bucuros minciuna lor, că Iisus a fost furat de ucenici, deşi ei au întărit mormântul cu peceţi şi paza cu ostaşi.
E semnificativă o deosebire între evangheliştii sinoptici. Evan­ghelistul Marcu redă cuvintele Mântuitorului aşa: „Adevărul vă grăiesc: neamului acestuia nu i se va da semn!” Matei şi Luca redau cuvintele lui Iisus aşa: „Neamului acestuia nu i se va da semn, fără numai semnul lui Iona”. Deci Matei şi Luca nu au cuvântul pe care-1 redă Marcu: „Adevărul vă grăiesc”. Acesta-i adevărul: „Semnul lui Iona” - Învierea lui Iisus, n-a contat ca semn pentru evrei, şi Iisus le-a spus-o dinainte. Deci singuri s-au exclus de la semn, iar Iisus a consfinţit cu anticipaţie ceea ce aveau ei să facă.
Neam fără semn: neam fără Înviere, neam fără Dumnezeu - neam împotriva lui Dumnezeu. Pentru ei Iisus a trecut de ceea parte a mării înţelesurilor. Ei au rămas dincoace, dar fără idealul care i-a părăsit.
A doua pedeapsă îi aşteaptă: vor îmbrăţişa pe omul trufiei absolute, omul care, în numele său, se va proclama ,,dumnezeul” lumii. Acela-i Antihrist: „Semnul” sfârşitului. Iată neamul care şi-a omorât Sensul, oameni care omoară sensul omului. Şi-1 vor omorî. De aceea vine Iisus a doua oară: „Să judece vii şi morţii”.
Prislop, Luni XXX
11.XII.949 Marcu 8,11-21
O MINUNE CU ANEVOIE
- 106 -
Iisus nu putea face minuni, uşor, oriunde. Cu cât se apropia de ,,patria Sa” - Galileia cu atât se resimţea aceasta. Betsaida Galileii e printre oraşele proscrise: „Vai ţie, Betsaido”, iar ucenicilor, când au fost trimişi în misiune, li s-a spus: din oraşele care nu vă primesc ieşiţi, scuturându-le înapoi şi praful de pe picioarele voastre”. La prilejul acesta a zis Iisus „Vai ţie, Betsaido” (Luca 10,10-13).
Cunoscuţii Lui concetăţeni se sminteau de El, văzându-I minunile şi auzindu-I înţelepciunea, pe motiv că-I cunoşteau mama, rudeniile şi meseria de teslar.
Ei aşteptau ca Mesia să fie un om picat din Cer. „Se mira şi Iisus de necredinţa lor.” „Şi n-a putut să facă acolo nici o minune, afară doar că a tămăduit câţiva bolnavi, punându-şi mâinile peste ei.” (Marcu 6,5-6).
Totuşi cei din Betsaida au adus la Iisus un orb, rugându-L să se atingă de el.
Iată un orb care poate că nici el nu credea în tămăduirea lui. De aceea nici n-a zis nimic. Aşa se explică, până la un punct, de ce Iisus 1-a luat de mână şi 1-a scos afară din Betsaida, ca să-i tămăduiască ochii, nu fără oarecare greutate şi i-a zis apoi să nu mai dea prin Betsaida, ci să stea la casa sa şi să nu mai spuie la nimeni nimic.
Ce uşor poate Dumnezeu face ochii sănătoşi:
Scuipă pe cei bolnavi, scuipă infirmitatea strecurată în fire, pune mâinile pe umerii orbului şi-1 întreabă: „Vezi ?”  Şi vede.
Evidenţa divină n-are trebuinţă de nici o sprijinire. Totuşi vedem că necredinţa îi stăvileşte evidenţa. Deci credinţa e o decizie a libertăţii, deci e anterioară, primordială raţiunii. Căci numai despre libertatea omului ştim că hotărniceşte, până la un punct, atotputernicia lui Dumnezeu, cu iubirea Lui.
Decizia de a crede în Dumnezeu sau decizia de a fi ateu, fireşte e o faptă a libertăţii, sensul pozitiv sau negativ al libertăţii.
Cu non-sensul, sub orice formă 1-a întâlnit, Iisus n-a putut face nimic. Aparent, lucrurile arătau pe Iisus neputincios. În fond, Iisus îşi ascundea atotputernicia Slavei, rezervată pentru A Doua Venire, când deciziile negative ale libertăţii omeneşti, nu-i mai pun o stavilă. Dar atunci nici nu mai au îngăduire. Smerenia aceasta a lui Iisus, în faţa omului, e adânc grăitoare: ne ia de mână ca pe orbi.
Iată o minune cu anevoie !
Prislop, Marţi XXX
12.XII.949 Marcu 8,22-26
„CEARTA” LUI IISUS CU PETRU
- 107 -
Sau gâlceava omului cu Revelaţia.
„A certat Iisus pe Petru, zicând: Mergi înapoia Mea Satană, că sminteală-Mi eşti; tu nu gândeşti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor !” Cuvinte grele ca acestea n-a mai zis Iisus decât chiar Satanei, când L-a ispitit în pustia Carantaniei. Acum tot Satana era camuflat în bunăvoinţa de cea mai bună credinţă a lui Petru.
Petru nu ştia că din organ al Revelaţiei: mărturisitor al divinităţii Mântuitorului, cum a fost fără să ştie cu vreun pătrar de ceas mai înainte, tot aşa acum fără să-şi dea seama, a ajuns o unealtă a Satanei. Situaţia dintâi 1-a fericit; a doua 1-a smerit.
Întâmplarea ne face să ne gândim şi la unii dintre sfinţi care, după ce erau cercetaţi de Dumnezeu, în diferite chipuri, îndată venea şi Satana, ca măcar să-i laude dacă alt necaz nu le putea face.
Nu Petru era Satana. Petru era Petru. Totuşi Iisus dă identitatea omului după duhul care grăieşte printr-însul, semn ca aşa va face şi la sfârşitul lumii. Cearta o primeşte Petru, pentru că nu ştia ce punct de vedere grăieşte printr-însul.
Necertat nu te smereşti. Şi nesmerit nu apare în tine înrudirea ta cu crucea, ca să o iubeşti, ca pe ceva în care eşti. (Smerenia, smerirea, iubirea şi crucea sunt din aceeaşi familie a desăvârşirii.)
Şi crucea, cu învierea care-i urmează, era punctul de vedere al lui Dumnezeu. Omul voia să-L scape pe Dumnezeu de cruce.
Dumnezeu se certa cu omul… în numele dragostei. (!)
Satana îi era „milostiv” lui Iisus în Petru şi ucigaş în Iuda.
*
Satana, prin frica de suferinţă a trupului şi prin ignoranţa raţiunilor mântuirii, ţine omul în îngustime, în nedezvoltare, în non­Sens, cu un cuvânt: în sminteală cu Dumnezeu.
Dacă n-ar fi înviere Petru ar avea dreptate.
Ori lui Petru tocmai cuvântul învierii nu i se fixase în minte. Învierea era, pentru om, ceva nou până la imposibil.
Misiunea lui Iisus aceasta era: să antreneze omul în toate „riscurile” mântuirii, fiindcă este înviere.
Drept aceea, după ce a ieşit cu Petru la liman, Iisus a chemat la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii, şi le-a zis: „Oricine voieşte să vie după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi, şi să-mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi mântuiască sufletul, îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui”.
Deci, categoric:
Cine-şi iubeşte viaţa sa, sufletul său în lumea aceasta, fără a considera şi cealaltă, sau chiar împotriva ei, acela îşi va pierde sufletul, pentru că acela e un iubitor de sine, un iubitor de trup, care nu se supune legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate (Romani 8,7) acela e un „fricos” (Apocalipsă 21,8). În aceştia nu e Duhul lui Hristos, aceştia nu sunt ai Lui, ei trăiesc împotriva lui Iisus.
Cine însă vrea să scape de toropeala lumii acesteia, căci de la „a vrea aceasta” începe firul existenţei să capete Sensul transcendenţei şi se aprinde în ei Duhul lui Iisus, Duhul lui Dumnezeu, aceştia toţi Îşi riscă sufletul şi viaţa pentru Iisus şi Evanghelie.
Cine a menţinut vie Evanghelia în conştiinţa veacurilor a fost întreg Calendarul sfinţilor, care în tot chipul au murit curajos pentru Iisus şi pentru Evanghelia Împărăţiei noastre. „Toţi câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, ei fiii lui Dumnezeu sunt, şi n-au primit duh de robie, ca să le fie iarăşi frică, ci duhul înfierii, prin care zicem lui Dumnezeu «Tată». Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8,14-16).
*
Atunci câştigăm mântuirea sufletului când punem preţ pe ea: preţul pe care 1-a pus Iisus şi toţi sfinţii. Pentru veşnicia noastră în Împărăţia lui Iisus nici preţul vieţii şi nici un preţ nu e prea mare. „Necazurile de acum nu sunt vrednice de-a fi puse în cumpănă cu slava noastră viitoare.”
Iisus ne aduce învierea: firul transcendenţei noastre, pe care ni-1 leagă de inimă (fiindcă inima, prin care iubim şi credem, are raţiuni mai adânci ca Raţiunea) şi învierea n-o înţelegea Petru, precum că e o dragoste mai mare ca viaţa.
Şi nu e fir: e noul stâlp de foc, care conduce de două mii de ani neamul creştinesc prin pustia acestei lumi.
Din lumina Învierii e făcut Destinul care ne atrage Acasă.
Cine simte firul acestei lumini se mărturiseşte „străin şi călător” pe pământ. E un rănit de nostalgia Paradisului.
Prislop, Miercuri XXX
13.XII.949   Marcu 8,30-34
TAINA LUI ILIE ŞI IOAN
- 108 -
Unii din ucenici totuşi au reţinut cuvântul lui Iisus despre înviere, care i-a scăpat lui Petru, şi se întrebau între ei: „ce poate să însemneze a învia din morţi ?” Şi nu găseau cu ce să se dumirească decât cu ce auziseră de pe la cărturari, deci L-au întrebat pe Iisus: „Pentru ce spun cărturarii că trebuie să vie mai întâi Ilie ?” Se vede că Iisus provocase în sufletul cărturarilor întrebările îndoielilor ultime, care i-au determinat să ispitească Scripturile cu deadinsul. Ei aşteptau pe Ilie, potrivit proorociei lui Maleahi 3,1, care să le confirme pe Mesia. Şi a răspuns Iisus: „Adevărat, Ilie venind întâi, va rândui toate… Dar va spun că Ilie a şi venit, şi au făcut cu el ce-au vrut - după cum e scris pentru dânsul.”
Îngerul Gavriil, vestindu-i Zahariei naşterea unui prunc pe care-1 cerea în rugăciune, preciza: „El va merge înaintea Domnului, cu duhul şi puterea lui Ilie” (Luca 1,17). Fiul Zahariei ştim că a fost Ioan Botezătorul. (Cine ştie, dacă tatăl său ar fi ştiut că pentru copilul acesta va avea să moară ucis între templu şi altar, oare 1-ar mai fi cerut ? E o rânduială că noi nu ştim viitorul: am zădărnici rânduieli providenţiale.)
Dar Ioan era reîntruparea lui Ilie? „Cu duhul şi puterea lui Ilie” n-ar putea merge şi altcineva, de pildă Ioan ? A fost un singur suflet, o dată în Ilie, a doua oară în Ioan ? Ar fi prin urmare vieţi succesive ? „Reîncarnarea” ar avea baze în Revelaţie ?
Astea-s întrebările şi misterul.
*
Când Ioan a trimis din temniţă o întrebare lui Iisus, cu prilejul acesta Iisus a mai precizat despre Ioan: „Ce-ati ieşit să vedeţi ? - un prooroc ? Da, zic vouă, şi mai mult decât un prooroc. Căci el este acela de care s-a scris: «Iată eu trimit înaintea feţii tale pe îngerul meu, care va pregăti calea Ta înaintea Ta»”. Deci Ioan era Ilie sau era înger; sau Ilie era înger ?
Dacă după înviere toţi vom fi ca îngerii, atunci răpirea lui Ilie la Cer să fi fost cauza transformării (strămutării, deşi nu corespunde nici cuvântul acesta) unui om în înger ?
Îngerii şi oamenii sunt ordine distincte. Dogmatic.
Dar dacă Dumnezeu poate şi din pietre să facă fii lui Avraam, sau pe măgăriţa lui Balaam să vorbească omeneşte ? Cine-I poate pune hotare ? Că nu putea să fie înger mai înainte de aceea ne stau mărturie şi cuvintele lui Iacov: „Ilie, om păcătos asemenea nouă a fost, dar cu rugăciune s-a rugat…” (Iacov 5,17). Dar ce mai înţelegem atunci prin „înger” ?
Întâi înţelegem făpturile cereşti, cetele Îngerilor. Al doilea înţeles e cel de „trimis” al lui Dumnezeu cu o misiune. Pentru acest al doilea înţeles găsim la Maleahi că şi preoţii sunt numiţi îngeri, când zice: „Buzele preotului cuprind ştiinţa şi din gura lui căutăm să iasă învăţătura, căci el îngerul Domnului Savaot este” (Maleahi 2,7).
Dar în ce priveşte pe Ioan Botezătorul, echivalenţa Înger = trimis, începe să nu mai fie mulţumitoare. Cuvintele: „Iată Eu trimit pe îngerul Meu înaintea feţei Tale”, ar fi ştirbite din înţeles. Apoi, la Schimbarea la Faţă a Domnului, vin de faţă şi vorbesc cu Iisus, Moise şi cu Ilie. Moise din iad. Ilie - din Rai sau din Iad ? Dacă considerăm pe Ilie independent de Ioan, atunci a venit din Rai. Dacă Ioan era Ilie, atunci ştim din Predanie că Ioan a fost înaintemergător al Domnului şi în Iad, în cazul acesta şi Ilie a venit din Iad.
Că Ioan a fost înger, sau era Ilie transformat de Rai în înger, rămâne iarăşi o întrebare: de ce Ioan e reprezentat în icoane de Biserica veche, îndată după tăierea capului (şi cu el pe tava Irodiadei) printr-un Ioan cu aripi: semnele firii îngereşti ?
Deci îngerii pot reveni pe pământ în trupuri pământeşti, ori de câte ori sunt trimişi ? Reîncarnarea lor (deşi numai unul, Ilie sau Ioan pune „problema” aşa, ca să nu generalizăm) nu mai e propriu-zis doctrina indiană a reîncarnării. Reîncarnarea se referă la oameni, şi deosebirea dintre om şi înger e o deosebire de natură, nu numai de desăvârşire, deci oamenii, forţaţi de karma, trebuie să se renască în vieţi succesive, să-şi ispăşească, fără să ştie, vinovăţii din vieţile trecute, până când, învăţând să se dezlipească de dorinţa vieţii, nu mai contractă legături care să-i reclame, prin karma, la ispăşiri. Purificarea aceasta, această „mântuire” indiană se face automat şi necesită pentru un suflet perioade de zeci de mii de ani. E o teorie a „mântuirii”, dar nu e mântuirea.
Dacă doctrina aceasta ar exprima adevărul, toată iconomia mântuirii omului, descoperită nouă prin Hristos, ar fi inutilă. Mântuirea era automată. Însăşi venirea lui Iisus n-ar mai fi avut rost.
Dar, fiindcă a venit Iisus şi a pus cu adevărat problema mântuirii omului, reîncarnarea, „mântuirea” automată - nu are nici o bază în Revelaţie. Mai spune ceva şi sfântul Pavel - deci tot Revelaţia: ,,(…) este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9,27), deci nu e rânduit să fie vieţi succesive întrerupte de moarte.
Cu Ilie încă nu s-a terminat. El e prevăzut, ca Ilie, înaintemergător, dar al zilei celei înfricoşate a Domnului, pe la coptul neghinei pământului: „Iată Eu vă trimit pe Ilie proorocul înainte de a veni ziua Domnului, cea mare şi înfricoşată” (Maleahi 3,23).
*
Lăsat-am întrebările să se ciocnească de toate stăvilarele tainei şi să-şi dovedească zădărnicia, izbindu-se de limitele îngăduitului.
Dincolo este Împărăţia marilor taine ale existenţei.
Dumnezeu ţine ascunse în mister rânduieli neştiute de îngeri şi oameni.
Poate că, gândindu-Se la aceste taine ale Tatălui, şi vorbindu-le foarte de departe cu câţiva ucenici, Iisus s-a transfigurat şi transpus în mister până la aşa măsură că, venind apoi la ceilalţi ucenici şi la mulţime, pe care i-a găsit aproape certându-se, „toţi s-au înfiorat şi au alergat să I se închine”.
Despre aşa ceva nu avem ştire să se mai fi întâmplat.
Poate că ei au dezlegat „înfiorându-se şi închinându-se” cel mai bun răspuns, vrednic de Împărăţia marilor Taine.
Prislop, Joi XXX
14.XII.949   Marcu 9,10-16.
ÎMPĂRĂŢIA COPIILOR
- 109 -
Copiii odihnesc şi refac omul.
Chiar ei sunt o refacere a omului. Ei rezumă: gingăşia şi frumuseţea, puritatea, nevinovăţia şi credinţa.
Chiar pe Iisus L-au odihnit copiii. Cei mari Îl amărau mereu. Nu ieşise bine din necredincioasa Betsaidă, unde Iisus abia tămăduise un orb, n-a izbăvit bine pe Petru de „milostivirea” Satanei, când a precizat curajul necesar şi „riscurile mântuirii” (o asemănare cu Iisus neapărat necesară: concluzia uceniciei), când iată altă probă de micime sufletească:
În drum spre Capernaum ucenicii se priceau între ei, care ar fi mai mare ? (Cine ştie dacă Petru a mai avut vreo pretenţie ?). Când i-a întrebat Iisus despre ce vorbeau între ei pe cale, ucenicii „au tăcut”. Simţeau că au vorbit din ale cui nu trebuie. Acela se strămutase din Petru în ceilalţi, pe altă temă a celor omeneşti.
După atâtea, şi de la atâţia - de la toţi - Iisus avea nevoie de odihnă. Deci „şezând”, i-a chemat (Şi de câte ori i-a tot chemat !) şi le-a zis: „De voieşte cineva să fie întâi, să fie cel mai de pe urmă dintre toţi şi sluga tuturora”.
Mare înaintea lui Dumnezeu nu poate fi decât omul smerit. Oamenii ajung mari prin vitejii, bogăţie, putere, chiar deşteptăciune, dar acestea-s trufie şi cu ea sperii lumea şi aşa eşti mare înaintea lumii sau asupra lumii.
,,Lumea” însă nu e cuprinsă în scoarţele Cărţii cereşti. Dar în schimb se scrie un pahar de apă dat unui drumeţ, în numele dragostei de oameni.
Şi luând un copilaş în braţe le-a zis: „Cine primeşte pe unul dintre aceşti prunci în numele Meu, pe Mine Mă primeşte şi pe Cel ce M-a trimis pe Mine”.
Cuvântul poate fi lărgit: dacă mamele ar primi copiii în numele Domnului, ce străveziu ar fi în ei chipul lui Iisus ! Abia atunci şi-ar da seama pe cine au primit prin copii. Copiii ajung în braţele lui Dumnezeu, fiindcă ei sunt cel mai aproape de El. Modul lor de-a fi e cel mai iubit de Dumnezeu. Întelepţii îl înţeleg pe Dumnezeu ca pe-o necesitate în explicarea lumii. Copiii îl au ca pe un bunic de pe celălalt tărâm. Iată de ce copiii sunt în adevăr, şi înţelepţii pe dinafara lui.
Găseşti ceva şi cu mintea, dar numai dacă ai o inimă de copil. Aceasta te duce de-a dreptul în braţele Adevărului. În ochii copiilor seninătatea e de culoarea cerului. Nu e Dumnezeu mai real în Împărăţia copiilor decât într-un tratat de „Mecanică cerească” ? Dumnezeu şi copiii au înrudirea pe care noi cei mari o pierdem.
Sfinţii sunt nişte mari copii. Departe mai suntem de ei !­
Prislop, Vineri XXX
15.XII.949 Marcu 9,33-41
STEAUA DESTINULUI
„O stea răsare din Iacov” (Numeri 24,17)
,,Am văzut steaua Lui” ( Matei 2,2)
- 110 -
Venirea lui Iisus în lume e pecetea de taină, scrisă pe istoria de extaz a 37 de secole.
Atâta a fost aşteptat Iisus în Israel.
De multe ori şi-au schimbat ţara şi numele ei, de mai multe ori şi-au schimbat numele neamului, ba odată şi religia se clătina, dar aşteptarea lui Mesia era o făclie de taină ce se transmitea din neam în neam.
Descrierea vremii lui Mesia, strălucirea Împărăţiei mesianice era adusă poporului aminte în fiecare veac de oameni.
Însuşi Mesia a fost descris cu de-amănuntul şi Sfintele Scripturi ale Profeţilor supravieţuiau inspiraţilor ucişi, mărturie pe când va veni plinirea vremii.
*
Israel era destinat de Dumnezeu să fie un popor întreg de apostoli ai Mântuitorului în lume. Aceasta era steaua destinului său.
Ceea ce Avraam a fost în pământul pribegiei sale, ceea ce Iosif a fost în Egipt, la curtea lui Faraon şi Daniil în curţile din Babilon, aceea trebuia să fie tot poporul evreu pentru toate neamurile pământului.
Acesta-i sensul mesianic - sensul de destin - al cuvântului lui Dumnezeu către patriarhul Avraam: „Şi se vor binecuvânta prin neamul tău, toate neamurile pământului” (Geneză 22,18) şi cuvântul către Isaia: ,,Casa Mea, casă de rugăciune se va chema pentru toate neamurile” (Isaia 5 6,7). Ei erau destinaţi, „aleşi” să fie „norul de martori” (Evrei 12,1) ai lui Iisus în lume, şi aceasta cu atât mai vârtos cu cât toată coloana de strămoşi au crezut nestrămutat în steaua destinului neamului.
Credinţa într-un viitor garantat de Dumnezeu, credinţa într-un Om al viitorului, în care să se împlinească proorociile, era nota cea mai caracteristică a acestui popor ales.
De aceea, în afară de iudaism, nici o altă religie nu făcea proze­litism.
Ei o făceau din fire. Prin ei aşteptau şi păgânii naşterea unui Zeu.
Sfântul Pavel definind credinţa şi făcând un larg pomelnic de strămoşi, care au ilustrat-o cu viaţa, la urmă dezleagă taina „norului de martori”: „Iisus e începătorul şi plinitorul credinţei”. (Evrei 11; 12,1-2).
Deci steaua destinului strămoşilor era „Steaua Lui”.
Iată idealul pribegilor pe pământ, aprins, moştenire de preţ în inima urmaşilor, din neam în neam, ideal al sfintei făgăduinţe a venirii Mântuitorului, motiv pentru care Biserica Creştină i-a trecut printre sfinţi.
Un sfânt ideal, trăit, te face sfânt: o stea a urmaşilor.
,,Şi nu e decât o singură tristeţe: aceea de-a nu fi sfinţi” (L. Bloy).
Printr-o neînchipuită lucrătură a întunericului însă, poporul iudeu trăieşte şi tristeţea aceasta.
La venirea Mântuitorului, aşa cum a venit: învăluit în smerenie, poporul acesta şi-a răstălmăcit destinul: nu i-au făcut lui Iisus absolut nici o primire. Şi doar le era în ochi sfânta Fecioară Maria, cu care au făcut unica excepţie, în toată istoria lor, de-a o duce în Sfânta Sfintelor, să stea acolo 12 ani.
Magii, înţelepţii Răsăritului, căutători şi ei de Dumnezeu, conduşi de „Steaua Lui”, dăduseră pe la Irod Idumeul, regele Israelului, întrebând de Pruncul ce S-a născut, ca dovadă că pe umerii Lui atârna destinul mântuirii tuturor neamurilor pământului.
La auzul acestei veşti Irod, în loc să se bucure, „s-a tulburat, şi tot Ierusalimul împreună cu el”, drept aceea „adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului cercetă de la ei cu de-amănuntul: «unde este să se nască Hristos ? Atunci ei îi răspunseră: În Betleemul Iudeii, precum este scris» (Matei 2,3-5).
Acesta este soborul care a răstălmăcit destinul lui Israel.
Irod văzând că Magii nu 1-au mai băgat în seamă - semn că au ţinut Pruncul mai mare ca pe el, a pus mâna pe sabie împotriva destinului.
La aceasta soborul bogoslovilor a fost inexistent.
,,Întru ale Sale a venit şi ai Săi pe Dânsul nu L-au primit” (Ioan 1,11).
Care-i explicaţia, dacă este vreo explicaţie ?
*
Cel mai urgent interes al evreilor era scăparea poporului de sub stăpânirea romană. Potrivit acestui interes politic erau interpretate şi profeţiile. Astfel Mesia era identificat după profeţiile care priveau A Doua Lui Venire, venirea în slavă, şi erau refuzate profeţiile „Omului durerii” (Isaia 53,3).
Deci, pe primul plan al aşteptărilor în Israel nu erau adevărul şi desăvârşirea interioară a omului - care se puteau foarte bine câştiga şi sub stăpânirea romană, ba chiar cu atât mai asigurat, ci aşteptau omul care să ridice stăpânirea politică a lui Israel asupra tuturor celorlalte neamuri, iar în materie de religie, monopolizarea ei.
Nu aşteptau Împărăţia lui Dumnezeu, ei aşteptau de la Dumnezeu Împărăţia lor. Aserveau pe Dumnezeu imperialismului.
Nu le plăcea smerenia pe care o aveau. Le trebuia trufia. Şi aşa au rămas pe lângă ispita lor până în ziua de astăzi.
Aceasta-i „toropeala pe care le-a dat-o Dumnezeu” (Romani 11,8) şi care începe cu soborul arhiereilor şi cărturarilor, convocat de Irod în Ierusalim.
Aceasta ar fi o explicaţie.
Explicaţia profetică o dă sfântul Pavel în scrisoarea către Romani:
,,Oare lepădat-a Dumnezeu poporul Său ? Ferească Domnul ! Dumnezeu n-a lepădat poporul Său, pe care dinainte 1-a cunoscut. Aşadar întreb: S-a poticnit oare ca să se prăbuşească ? Ferească Domnul ! Ci, prin căderea lor, neamurilor le-a venit mântuirea, ca Israel să râvnească la ele. Deci dacă înlăturarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor la loc, dacă nu o înviere din morţi ?” (Romani 11,1-15).
Căci precum în vremea lui Ilie, care credea că a rămas singurul credincios în Israel, Domnul i-a descoperit că are puşi deoparte şapte mii de bărbaţi care nu şi-au lepădat legea, „tot aşa şi în vremea de acum este o rămăşiţă, după alegerea darului” (Romani 11,5).
Aceasta-i raţiunea profetică pentru care creştinilor le e interzis antisemitismul. Poporul lui Israel e încă un popor ales, dar pus de-o parte pentru vremuri viitoare, ca „o rămăşiţă” a lui, care va împlini totuşi destinele sale ultime. Până atunci însă neamul acesta duce în spate, şi face, toate păcatele lumii, frământând lumea şi izbind-o cu doctrinele lor, de toate limitele existenţei şi neantului.
Faptul acesta, considerat prin punctul de vedere paulin, le dă dreptul să aştepte pe Mesia al lor să-i izbăvească şi pe ei de imensa povară a păcatelor, adunate de atâtea mii de ani.
Până atunci, râul de sânge ebraic, al cărui izvor e în jertfa lui Avraam şi care creşte mereu cu sângele proorocilor, până se revarsă lumii prin cele cinci răni ale lui Iisus, e Sângele sfintelor Potire, pentru mântuirea lumii.
Iată de ce Biserica Creştină i-a primit drepţii între sfinţi.
Şi „Steaua Lui” se îmbie destin fiecărei peşteri omeneşti, în care se naşte Iisus. Şi aceasta până la capătul veacurilor.
Prislop, Duminica sfinţilor Strămoşi
16.XII.949   Matei 1,1-25.
„O PRIVIRE ÎN RAI”
- 111 -
Dacă strămutăm pilda cu locurile la nuntă în spiritul pildei cu Nunta Fiului de Împărat, găsim printre sfinţi întâmplări ca acestea: voiau să ştie, câte unii, la ce măsuri au ajuns ?
Atunci Dumnezeu îi îndrepta la sfinţi neştiuţi de oameni, dar mai ales neştiuţi în ochii lor, care împlineau lucruri simple din poruncile lui Dumnezeu.
Aceştia erau cu adevărat smeriţi şi smerenia lor îi aducea înaintea lui Dumnezeu la un loc mai de frunte la nuntă. Ba unii dintre ei erau socotiţi drept neîntregi la minte, iar ei aveau o socoteală ascunsă: de-a aduna ocări, care-i umileau cu adevărat.
Însemnez aci - căci vrednic este - cugetul unei femei simple, dar plin de tâlc: „(…)Pe mine păcătoasa, de m-ar lăsa Dumnezeu numai să mă uit puţin în Rai, şi-mi ajunge…”
N-avem siguranţa mântuirii în noi, în puterea noastră.
Aceasta îi este omului cu neputinţă: să-şi asigure el eternitatea sa. Dar e cu putinţă, şi totul îi e cu putinţă lui Dumnzeu. Dar chiar de-am fi siguri că Dumnezeu ne mântuieşte şi încă n-am scăpa de primejdie, fiindcă această siguranţă nu s-a dat nimănuia.
„Cui i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă !”
De aceea stăm în provizorat, în nesiguranţă, în atârnare de milostivirea lui Dumnezeu. Firea noastră nu e întărită ca să poată „sta”. „A sta” până n-am ajuns în stare, şi n-am ajuns, e înălţare, care se corectează cu căderea.
Descurajarea, depresiunea, de asemenea nu e starea de-a sta la masă.
O ardere în umilinţă, convins de binefacerea ei, pe mulţi i-a folosit şi la mai mari măsuri i-a adus, decât pe mulţi dintre nevoitorii conştienţi de sfinţenia căii lor.
Foloseşte a te smeri pe tine însuţi, dar când te smereşte altul mai mult foloseşte. Când vom binecuvânta pe cei ce ne blastămă şi ne vom ruga pentru cei ce ne fac nouă rău ?
Parcă în simplitatea sa, femeia simplă a spus o mare desăvârşire în puţine cuvinte, decât pot spune toate cuvintele…
Prislop, Sâmbătă XXX
16.XII.949 Luca 14,1-11.
O DESCOPERIRE ÎN VIS
- 112 -
Evanghelistul Matei, scriind Evanghelia sa pentru evrei, are scopul de a dovedi că Iisus e Mesia cel aşteptat şi făgăduit de prooroci. Drept aceea aduce dovada istorică, înşirând de câte trei ori patrusprezece neamuri de la Avraam până la Iisus, între care, de două ori patrusprezece sunt de la David. Tot acum se împlineau şi cele şaptezeci de săptămâni de ani de la Daniil. Acum se împlineau toate proorociile venirii lui Mesia.
„Deci, dacă a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4,4-5). Acum s-a împlinit şi proorocia făcută prin Ieremia:
,,Domnul va face ceva nou pe pământ: femeia va mântui pe bărbat !” (Ieremia 31,22).
Erau însă oarecari dispoziţii aspre ale Legii.
Iisus Fiul lui Dumnezeu era născut mai înainte de veci, fără mama din Tatăl, iar acum se năştea în veac, fără tată din mamă. Legea nu prevedea această unică naştere, decât că tot primul născut e închinat Domnului, întrucât unul din primii născuţi poate să fie Mesia.
Legea nu-i prevedea naşterea mai presus de fire.
Deci ca să, nu se întâmple neorânduieli, neorânduielile erau pedepsite cu moartea. Orice fată necăsătorită care năştea un prunc, era ucisă cu pietre înaintea tatălui ei.
Dacă sfânta Fecioară n-ar fi fost logodită cu bătrânul Iosif, la fel ar fi păţit.
Dar Iosif, logodnicul Mariei, nu ştia de Buna-Vestire.
Deci când s-a întors Maria de la Elisabeta, soţia lui Zaharia, mama lui Ioan Botezătorul, trecuseră „ca la trei luni” şi sarcina se observa. Bătrânul Iosif, ştiindu-se neprihănit, era într-o mare cumpănă: să o mai ia de soţie sau să o părăsească, să fie ucisă cu pietre. Deci se gândea să desfacă logodna şi pe Maria să o lase în voia sorţii.
Chiar dacă Fecioara Maria 1-ar fi lămurit, şi poate că tot nelămurit rămânea. De aceea a intervenit Providenţa.
Îngerul Domnului i s-a arătat lui Iosif în vis, zicându-i: ,Nu te teme a lua pe Maria” sub scutul tău şi a face să fie socotită de lume ,,nevasta ta”, pentru că sarcina ei nu e de la vreun bărbat, ci „de la Duhul Sfânt este”. Sarcina aceasta nu-ţi este spre ruşine, ci spre cinste. Tu ai menirea să o acoperi de asprimea Legii, scăpând-o de la moarte.
Tu ai menirea să scapi Pruncul ce se va naşte, de asprimea tiranului Irod, care va umbla să-L omoare. Tu ai menirea să fii ocrotitorul Aceluia căruia îi vei pune numele Iisus, care se tâlcuieşte Mântuitor, fiindcă El va mântui pe popor de păcatele sale.
Naşterea Pruncului din Fecioară e împlinirea proorociei făcută de Isaia: „Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vei pune numele lui Emanuel”, nume care se tâlcuieşte şi corespunde misiunii Lui în lume, adică: „Dumnezeu cu noi” (Isaia 7,14).
Adică Dumnezeu ia chip de om adevărat, ca să poată vorbi şi suferi la rând cu oamenii, să petreacă între oameni, ca om, deşi El e şi Dumnezeu adevărat.
*
Iată un vis revelator, care a liniştit pe Iosif şi i-a dat curajul tuturor ostenelilor viitoare, pe care avea să le facă, şi pentru care Biserica 1-a cinstit printre sfinţi.
Una din cele mai fericite treziri din somnul îndoielilor.
Prislop, Dumineca înainte de Naşterea Domnului
17.XII.949   Matei 1,1-25.
TÂNĂRUL BOGAT
- 113­ -
Bogatul auzise că este viaţă veşnică.
El o dorea din cauza bogăţiei sale, cu care dorea să fie veşnic. Aceasta se vede din tristeţea cu care a plecat de la Cel Veşnic.
Tânărul întreabă: ce are de făcut pentru a dobândi veşnicia ?
Iisus îi răspunde scurt: poruncile. Tânărul, vrând să atragă atenţia asupra sa, întreabă, care? şi apoi puţin îi pasă dacă la urmă minte: „Toate acestea le-am păzit din tinereţele mele!” Şi mai nădăjduia şi o laudă, de aceea mai şi întreabă pe Iisus: „Ce dar îmi mai lipseşte ?” Dar, în loc să primească o laudă înaintea poporului, primeşte o demascare. Zici că ai împlinit toate poruncile, că iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi; iată ai prilejul să dovedeşti cu fapta, lucrul care-ţi mai lipseşte: ,,Vinde-ţi averile şi le dă săracilor apoi vino de-Mi urmează Mie !”
La această întorsătură a lucrurilor nu se aştepta tânărul fariseu.
Averile sale nu erau adunate din iubirea de-aproapelui, ci din averea de-aproapelui. Pe urmă averea, care nu era toată legitimă, cerea şi certificat moral, recunoaşterea cinstei şi corectitudinei şi toată slava deşartă, la care a trebuit să renunţe ruşinat.
Cu această lecţie „a plecat întristat”.
Tristă bogăţie: pe urma întristării tânărului, Iisus arată marea piedică a lipirii inimii de bogăţie, cu care nu se poate intra în Împărăţie. Ucenicii auzind întreabă înspăimântaţi: „Atunci cine poate să se mântuiască ?” că fiecare are câte ceva pe lângă inima lui. Dar Iisus le răspunde: „Ceea ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu”. Şi Dumnezeu are multe posibilităţi de a dezlega inima bogaţilor de bogăţie. Vinovăţia bogăţiei e că ţine inima omului legată aici, şi deformează omul încât nu mai iubeşte pe oameni, ci se înarmează împotriva lor. Pentru „cinstitul” bogat, ceilalţi oameni sunt „hoţi”. Bogăţia măreşte inegalitatea dintre oameni, care naşte ura.
Atitudinea sufletului faţă de bogăţie trebuie să fie ca a unui administrator al bunurilor altuia. Noi suntem economi. Câtă vreme economisim averile după legea iubirii de oameni, Stăpânul averii ne-o menţine, dar dacă uzurpăm dreptul lui Dumnezeu, o pierdem şi ne pierdem. Trebuie să fim cu avuţia ca şi cum n-am avea-o. „Cei ce se folosesc de lumea aceasta să fie ca şi cum nu s-ar folosi de ea” (I Corinteni 7,31). Lumea întreagă, condusă după legi împotriva lui Dumnezeu, tot la Dumnezeu ajunge, dar la Dumnezeu ca „sfârşit” al lumii.
Prislop, Dumineca XXX şi a XII-a
18.XII.949   Luca 18,18-27 şi Matei 19,16-26
SMINTELELE, FOCUL ŞI SAREA
- 114 -
„Un om rău” a semănat peste noapte - pe când paznicii dormeau - neghină, zâzanii, smintele în ţarină. Iar ţarina este lumea.
Va fi sminteală, când faptele voastre nu corespund poruncii: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune să preamărească pe Dumnezeu” dar sminteala cea mai mare va fi când se va propovedui şi impune neexis-tenţa lui Dumnezeu. Iisus zice că mai uşor le-ar fi smintitorilor de şi-ar lega de gât o piatră de moară şi s-ar arunca în mare.
Impunerea ateismului e un păcat mai greu ca sinuciderea.
Dacă mâna ta (faptele), dacă piciorul tău (căile), dacă ochiul tău (punctul tău de vedere, principiul ) te smintesc, taie-le, scoate atare ochi de la tine.
În judecarea faptelor altuia se întâmplă iarăşi o mulţime de smintele.
Sunt mulţi ochi de scos. Ca decât să vadă rău unde poate nu e, mai bine le-ar fi să fie orbi. De aceea a zis Domnul: „A Mea e judecata !” iar voi „Nu judecaţi !” De pildă o mulţime de fapte dumnezeieşti şi cuvinte ale lui Iisus au fost sminteală peste sminteală în Israel.
Smintelele sunt judecăţi superficiale, prejudecăţi. Acestea ignoră principiile. Căci dacă ai şti, ai trăi principiile divine, ai fi curat şi nu te-ai sminti. Sminteala din ale sale grăieşte. De fapt cel ce se sminteşte fără de voie se mărturiseşte.
*
Focul e al Duhului Sfânt, care sărează, păstrează firea nestricată. Această păstrare e şi o asceză voluntară, o jertfă de sine a firii.
Sarea e şi nevoinţă şi suferinţă şi pocăinţă. Înţelepciunea încă e numită sare. Sare sunt şi slujitorii lui Dumnezeu între oameni, ca să nu se strice natura omenească. Deci dacă slujitorii nu mai au rolul de sare (fiind cu risc acest fel de a fi), iată vor fi călcaţi în picioare. Cinstea lor va fi terfelită. Şi de multe ori, pentru relele peste care au dat oamenii, se aude răsturnarea răspunderii în seama slujitorilor lui Dumnezeu.
Vinovăţia însă e pe din două:
,,Pentru înmulţirea neascultării a luat Dumnezeu sfatul de pe pâmânt”
Cuvântul a ajuns „predică în pustiu”.
Cât foc şi sare trebuie să ai, ca să înflorească „pustia” ca şi crinul !
Prislop, Luni XXXI
19.XII.949   Marcu 9,42-50; 10,1.
CĂSĂTORIA
- 115 -
Chiar şi după Legea Vechiului Testament căsătoria e de nedezlegat.
Ştiind aceasta „fariseii s-au apropiat de Iisus, ispitindu-L: se cuvine oare ca bărbatul să-şi lase femeia ?”
Iisus îi provoacă la Lege. Ei răspund în sensul îngăduirii care a dat-o Moise, cu carte de despărţire. Dar Iisus, care era la zidirea omului, le-a spus rostul de la începutul zidirii, în care nu merge despărţire, fiindcă amândoi alcătuiesc o singură făptură. Iisus reîntăreşte căsătoria la rostul ei de la începutul zidirii.
Iisus nu putea pogorî raţiunile creaţiei din „motivele” lui Moise.
De aceea Iisus a ridicat căsătoria la rangul de Taină. Deci căsătoria dacă ar fi trăită de soţi la valoarea şi cuviinţa ei de Taină, ar da şi roade vrednice de Tainele lui Dumnezeu. Dumnezeu a ridicat omul la cinstea de colaborator al Său în lume (I Corinteni 3,9; II Corinteni 6,1,4). Căsătoria susţinută la rangul la care a instituit-o Dumnezeu ar trebui să realizeze în progresie geometrică posibilitatea acestei colaborări.
Dacă în Taina cununiei cei doi sunt o singură făptură, atunci „această făptură ce năzuieşte ea ?”
„Odrasle pentru Dumnezeu !” (Maleahi 2,15). Răspunsul Revelaţiei e simplu şi categoric.
La ce e atunci „Hristos cap bărbatului ?” (I Corinteni 11,3) dacă nu pentru împlinirea unui suspin al firii: „Căci făptura a fost supusă deşertăciunii - nu de voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-o, totuşi cu nădejde: pentru că dorul statornic al făpturii aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu, de vreme ce făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să se bucure de libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8,19-21).
Fiarele uitau sălbătăcia lor la picioarele sfinţilor. Sălbătăcia din om e însă robie de fiară. Creşterea omului la posibilităţile sfinţeniei, ieşirea omului la odihna „libertăţii fiilor lui Dumnezeu”, atârnă hotărât şi de atitudinea căsătoriţilor faţă de căsătorie, fiindcă sfinţii sunt şi roadele căsătoriei, iar ei, mulţi sunt „aleşi”, tocmai din cauza atitudinii religioase a părinţilor, mai înainte de-a îi naşte. Aşadar căsătoria are multe motive să fie Taină.
Când familia nu va mai fi întemeiată pe Taină, oamenii vor fi o turmă de fiare destrăbălate.
Prislop, Marţi XXXI
20.XII.949 Marcu 10,2-12.
„S-A SUPĂRAT IISUS…”
- 116 -
Cât de puţin au înţeles chiar ucenicii sensul căsătoriei se vede din întâmplarea ce a urmat îndată după lămurire. Mai mult au înţeles mamele ce-şi „aduceau la El pruncii ca să-şi pună mâinile peste ei şi să-i binecuvinteze”.
„Ucenicii certau pe cei ce-i aduceau”. „Iisus văzând aceasta s-a supărat şi le-a zis: «Lăsaţi pruncii să vie la Mine şi nu-i opriţi !»”
Iată o supărare a lui Iisus: supărarea că pruncii nu-s lăsaţi, de mici, să vie la Iisus. E lucru ştiut că din copilărie aduce omul înclinarea pentru Dumnezeu, indiferentismul sau necredinţa. Rar când e altfel.
Copilăria e intervalul vieţii mai apropiat de sfinţenie, mai capabil de credinţă. Şi oricum, în orice domeniu, „credinţa” e factorul pe care se clădeşte şi pe care se contează. Dacă acest factor primordial e înclinat dintru început spre Dumnezeu, vom avea „credinţa în Dumnezeu”, dacă e înclinat împotriva Lui, vom avea „credinţa în ne-credinţă” şi rar se aud cuvintele îndoielnicului de odinioară: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele !”
Filosofia, oricare filosofie, se bazează pe factorul primordial al credinţei în raţiune, credinţa în ştiinţă, etc.
Împărăţia lui Dumnezeu e făgăduită copiilor, oamenilor ce o primesc fără discuţie, ca şi copiii, oamenilor ce au venit la Iisus de copii. Deci cum să nu se supere Împăratul, când copiii sunt opriţi de a veni la Iisus, când Iisus li-e interzis ?
Ştim însă că, indiferent cum e dirijată educaţia copiilor, tot Dumnezeu e Tatăl sufletului şi cele ce le lucrează educaţia pe dinafară, pot fi zădărnicite de cele dinlăuntru.
Conştiinţa e un grai de altă natură de cum poate vorbi omul.
Cu toate că lucrurile pot să se desfaşoare şi în favoarea necredinţei, totuşi Dumnezeu rânduieşte fiecărei generaţii libertatea de a se decide.
Mare e răspunderea celor ce opresc copiii de la Iisus: „Mai bine şi-ar lega de grumaz o piatră de moară şi s-ar arunca în mare !” (Marcu 9,42).
Prislop, Miercuri XXXI
21.XII.949   Marcu 10,11-16
TÂNĂRUL BOGAT
- 117 -
III
Sinceritatea acestui tânăr nu poate fi bănuită de făţărnicie, de vreme ce „a alergat şi îngenunchind înaintea Lui L-a întrebat” despre viaţa veşnică.
Obişnuit făţărnicia nu cade în genunchi. Iar dacă ar fi fost aşa de mare făţărnicie, altfel ar fi vorbit şi Iisus. Dar, după ce-şi mărturiseşte tânărul buna creştere în Legea Domnului, „atunci Iisus căutând la el, 1-a iubit şi i-a zis: «una-ţi mai lipseşte: mergi şi vinde-ţi câte ai şi le dă săracilor, şi vino de-Mi urmează Mie !»
Era o chemare între cei 70 de ucenici.
Iubirea lui Iisus ar fi trebuit să-1 desfacă de câte avea dar, până în sfârşit, tot 1-au desfăcut cele de după Înviere.
[Prislop: 22.XII.949 Joi XXXI, Marcu 10,17-27.]
,,Cu anevoie va intra bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu”:
1. Bogatul de averi.
2. Bogatul de succese.
Despre succese se pot spune aceleaşi lucruri ca şi despre bogăţii: că umflă. Şi umflaţii nu intră pe uşa cea strâmtă, pe care mulţi au re­dus-o la urechile acului. Beşica mândriei creşte din fumurile succeselor.
Poate că aci se va fi aflând raţiunea pentru care „sunt fericiţi” înfrânţii, dar nu prea feriţi de înfrângeri.
Trebuie să învăţăm a privi succesul şi înfrângerea, ca pe doi soli nedespărţiţi: doi mincinoşi, care ne mint unde ne prind.
[Prislop, 24.III.950]
ÎNTREBAREA ÎNTREBĂRILOR
„Cine poate să se mântuiască ?”
- 118 -
Întrebarea aceasta: a „îngrozit”, a „înspăimântat” şi „înfricoşat” pe Apostoli.
Ei şi-au pus întrebarea aceasta prima dată.
Omul nu poate să se mântuiască: nu-şi poate asigura veşnicia sa. De aceea a răspuns Iisus: „Aceasta-i cu nepuţinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu”.
Totuşi de ce nu scăpăm de întrebare ?
Întrebarea e provocată de veşnicul din noi (cf. Ecclesiast 3,11). Dumnezeu dezlănţuie în noi întrebări la care numai El poate răspunde.
Iar răspunsul nu-1 dă nimănui în cursul vieţii, căci cine ştie, poate că ar sparge limitele de acum ale omului.
Calea mântuirii e arătată de Iisus.
Cine trăieşte şi moare ca Iisus, se va mântui.
Iată un răspuns.
Prin Iisus, Dumnezeu a dat omului răspunsul la întrebarea „Cine poate să se mântuiască ?”
Omul trebuie să ajungă el însuşi un răspuns la întrebarea sa. De aceea e o întrebare îngrozitoare. Răspunsul îl costă uneori şi viaţa. Lepădarea de sine, de avere, de toată rudenia lumii, de viaţă chiar, pentru Iisus şi Evanghelie, toate sunt de fapt răspunsul la înfricoşata întrebare.
Toate aceste riscuri ale lepădărilor asigură „însutit” posesiunea lor „încă în viaţa aceasta, în mijlocul prigonirilor”.
Toată lumea e a ta, când ai renunţat la ea. Atunci eşti mai tare ca ea şi ea ascultă de tine. Această renunţare totală asigură „pentru veacul viitor viaţa veşnică”.
Fiecare om are ţesut în destinul său răspunsul la întrebarea mântuirii.
Omul trebuie să-şi actualizeze Sensul său în lume. Aşa-şi construieşte răspunsul. De aceea întrebarea e perfect legitimă.
Mai greu e răspunsul răspunzătorilor de oameni:
„Ori te-or asculta ori nu, tu, fiul omului, să nu te temi de ei, şi de vorbele lor să nu te sperii, deşi ei vor fi pentru tine spini şi ciulini şi ai să trăieşti între ei ca între scorpii, să nu te temi de vorbele lor şi de faţa lor să nu te sperii, ci să le spui cuvintele Mele, ori te-or asculta, ori nu te-or asculta” (Ezechiel 2,5-7).
Trădarea misiunii, sau chiar şi numai împlinirea ei cu „nepăsare” (Ieremia , 8,11) îţi pune în pumni sângele oamenilor care mor pedepsiţi cu dreptate, după păcatele lor, dar cu ei te pierzi şi tu, că n-ai avut pentru ei iubirea, care nu i-ar fi lăsat să moară.
„Iar dacă tu ai prevestit pe păcătos să se abată de la calea lui şi el nu s-a abătut, atunci el va muri pentru păcatele lui, iar tu ţi-ai mântuit viaţa” (Ezechie133,9).
Întru atât răspunsul e atârnător şi de om, întrucât ajută sau nu mântuirea oamenilor.
E răspunsul despre corelaţia în care ne găsim, trăim chiar, ca mijlocitori între Dumnezeu şi oameni.
E un răspuns de răspunderi.
Prislop, Vineri XXXI
23.XII.949   Marcu 10,23-32.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu