Parintele Arsenie Boca partea 14

Povestire a Preacuviosului Părintelui nostru ZOSIMA,

despre Pământul fericiţilor

În părţile Tebaidei, în pustia cea mai dinlă­untru, era un pustnic cu numele Zosima, care de 40 de ani trăia în pustie şi faţă de om nu vă­zuse în tot acest timp. Acestuia i s-a descoperit de la Dumnezeu că se află în lumea aceasta un loc numit pământul fericiţilor. Şi se ruga Zosima Bunului Dumnezeu, ziua şi noaptea, ca să-i arate istoria lor şi petrecerea fericiţilor. Deci, i s-a trimis lui îngerul Domnului, zicându-i:

- Zosima, omul lui Dumnezeu, s-a auzit rugăciunea ta şi, iată, m-a trimis Dumnezeu ca să-ţi poruncesc să te duci în pământul fericiţilor, însă nu o să poţi să rămâi cu dânşii; iar acum, scoală-te şi te du!

Mulţumind Zosima lui Dumnezeu, a ieşit din peştera sa şi a pornit spre insula aceea fără să ştie drumul, ci povăţuit fiind numai de Dum­nezeu; şi merse el timp de 40 de zile, însă, slă­bind de oboseală, a leşinat. Trei zile a rămas acolo şi s-a rugat lui Dumnezeu ca   să-i ajute ne­putinţei lui. Şi iată că a venit din pustie o cămilă şi plecând genunchii, 1-a primit pe dânsul pe spatele ei, ducându-1 într-un loc, în pustie, unde erau fiare otrăvitoare şi purtătoare de moarte. Iar el, temându-se foarte tare, s-a rugat către Domnul să-i ajute, şi   s-a făcut acolo cutremur mare şi vijelie de vânt a suflat şi 1-a luat pe el de pe pământ şi 1-a înălţat în văzduh. Aşa mer­gând, se ruga, şi 1-a pus pe el pe marginea unui râu pe care vrând el să-1 treacă, n-a putut. Şi iată că, din apă, s-a auzit un glas care i-a zis:

- Zosima, omul lui Dumnezeu, apele mele nu poate să le treacă nici pasărea lumii acesteia, nici suflarea vântului, nici acest soare, nici ispi­titorul diavol. Caută însă peste apă şi vezi cât este până la cer.

Iar Zosima se ruga cu lacrimi şi i s-au arătat doi copaci de la pământ, unul de o parte de râu şi altul de cealaltă parte de râu, foarte înalţi şi frumoşi şi plini de roade bine mirositoare. Şi plecându-se un copac, l-a luat pe Zosima în vâr­ful lui şi 1-a înălţat mult, iar celălalt copac s-a plecat şi el şi 1-a primit pe Zosima între crengile lui, punându-1 pe el dincolo de râu, unde s-a odihnit timp de trei zile.

Şi era tot locul acela numai un câmp neted. Acolo stând Zosima, obosit fiind, a văzut un om şezând gol şi a socotit că este o nălucire şi s-a pecetluit pe sine cu semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Apoi, apropiindu-se Zosima de dânsul, i-a zis:

- Bucură-te, frate.

Iar acela i-a răspuns:

- Darul lui Dumnezeu cu tine. Şi iarăşi a zis Zosima către el:

- Omule al lui Dumnezeu, cine eşti? Iar acela a zis către dânsul: - Tu cine eşti şi cum ai venit aici?

Atunci Zosima i-a povestit viaţa sa şi toate cele despre dânsul; că s-a rugat lui Dumnezeu şi 1-a adus aici. Şi acela i-a zis lui :

- Şi eu cunosc că eşti om al lui Dumnezeu, că nu era cu putinţă să treci norul şi râul cel mare şi învolburat, fiindcă lăţimea râului este de trei mile, iar adâncimea lui este un abis, iar norul ajunge până la cer; iar tu ai venit aici din de­şertăciunea lumii.

Apoi, Zosima 1-a întrebat:

- De ce eşti gol?

Iar omul acela i-a raspuns:

- Tu te bucuri că porţi piele de oaie, însă aceasta se strică pe trupul tău, dar priveşte sus la cer şi vezi haina mea cum este.

Şi privind Zosima la cer, a văzut faţa aceluia ca soarele şi haina ca fulgerul şi s-a temut foarte, zicând în sine că este fiul lui Dumnezeu, şi a căzut la pământ. Iar acela, ţinându-1 de mână, i-a zis:

- Scoală-te că şi eu sunt unul din cei fericiţi, vino să te duc la bătrâni.

Şi luându-1 pe Zosima de mână, l-a dus într-un loc unde erau noroade multe şi acolo şedeau bătrânii, asemănare având ca a lui Dumnezeu şi noroadele şedeau înaintea bătrâ-nilor cu multă luare aminte.

Văzând pe Zosima, au zis între dânşii:

- Acest om a venit aici din deşarta lume; veniţi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne descopere taina aceasta, nu cumva a venit sfârşitul lumii?

Şi, sculându-se, s-au rugat lui Dumnezeu şi iată că s-au pogorât din cer doi îngeri, care le-au zis lor:

- Nu vă temeţi de bărbatul acesta că Dumne­zeu 1-a trimis aici ca să şadă cu voi şapte zile şi să primească aşezământul vostru şi vieţuirea şi apoi o să se ducă înapoi la locul lui.

Acestea zicând, îngerii s-au înălţat la cer, iar bătrânii l-au dat pe Zosima la unul dintre dân-şii, zicându-i: „Păzeşte pe omul acesta până la şapte zile”. Şi luându-1 pe el, păzitorul 1-a dus la locuinţa lui şi şedea sub un pom, fiindcă la ceasul şase din zi (ora 15⁰⁰) mânca din roadele pomilor şi bea apă mai dulce decât mierea şi nectarul, şi iarăşi se ridicau pomii şi apa la locul ei până la ceasul şase (ora 15⁰⁰) al zilei de mâine. Şi auzind norodul că a venit un om din deşarta lume, veneau să-1 vadă pe el; şi-1 întrebau cu de-amănuntul, iar el le răspundea la toate întrebările lor.Dar, din prea mare oboseală îmbolnăvindu-se, a leşinat; atunci 1-a rugat pe păzitorul său, zicând:

- De va veni cineva, spune-le că nu sunt aici, ca să mă odihnesc puţin.

Iar păzitorul auzind, a strigat tare:

- Vai mie! Că istoria lui Adam, acesta voieşte să se împlinească la mine. Satana 1-a amăgit pe Adam prin Eva, şi pe mine omul acesta, prin măgulirea lui, voieşte să mă facă mincinos, fiindcă mă îndeamnă să spun minciună, „că nu este aici”. Ridicaţi-1 pe el de aici că voieşte să se­mene între noi sămânţa lumii celei deşarte.

Zicând acestea, s-a ridicat împotriva lui Zosima tot norodul şi toţi bătrânii, spunându-i:

- Du-te frate de la noi, fiindcă nu ştim de unde ai venit aici!

Dar Zosima a plâns foarte mult, căindu-se către bătrâni:

- Iertaţi-mă, domnii mei, că am greşit.

Atunci bătrânii au împăcat poporul şi iarăşi 1-au întrebat pe Zosima cum a venit aici. Şi din nou le-a spus el cum s-a rugat lui Dumnezeu ca să vină către dânşii şi cum 1-a învrednicit Dum­nezeu. Iar apoi bătrânii i-au zis:

- Şi acum ce voieşti să-ţi facem?

Iar el le-a zis:

- Voiesc să iau de aici, în scris, toată vieţui­rea voastră. Iar ei, auzind acestea, s-au bucurat şi luând plăci de piatră au început să scrie:

„Ascultaţi, fiii oamenilor, petrecerea aşeză­mântului şi viaţa noastră a fericiţilor. Fiindcă şi noi suntem dintre voi. Căci atunci când a pro­povăduit proorocul Ieremia şi a zis: „Că cetatea Ierusalimului se va da în mâinile închinătorilor la idoli”, atunci şi-a rupt Ieremia hainele sale, s-a îmbrăcat în sac şi-a pus cenuşă pe capul lui şi a zis la tot poporul să se întoarcă din calea lor cea vicleană. Auzind acestea, părintele nostru Riham, fiul lui Aminadav, a zis către noi: „Ascultaţi, fiii şi fiicele lui Riham, părintele vostru. Scoateţi hainele voastre şi nu beţi vin, nu mâncaţi buca­te fierte şi sicheră şi miere să nu puneţi în gura voastră, până ce va primi Domnul rugăciunile noastre”.

Şi noi am făcut câte ne-a poruncit nouă Riham: pâine coaptă în foc nu am mâncat, unt­delemn, vin şi sicheră nu am băut, ci numai am plâns plângere foarte mare şi ne-am rugat lui Dumnezeu; şi ne-a auzit rugăciunea noastră şi a întors urgia Sa de la cetatea Ierusalimului şi de la norodul Său şi 1-a izbăvit din mâna celor de alt neam.

Şi, după aceea, a murit împăratul cetăţii Ierusalimului şi s-a sculat alt împărat şi s-a adu­nat tot poporul şi a zis împotriva noastră: „Unii din oamenii din poporul tău au schimbat calea lor de la noi. Cheamă-i pe dânşii şi întreabă-i pentru care pricină au făcut aceasta?” Iar împă­ratul ne-a chemat pe noi şi ne-a zis: „Cine sun­teţi şi de unde vă este patria?” Iar noi i-am zis lui: „Noi suntem fiii lui Riham, fiul lui Amina­dav, şi când a propovăduit proorocul Ieremia şi a zis: „Această cetate se va da în robie celor de alt neam”, atunci împăratul cel mai înainte de tine, auzind şi pocăindu-se de păcatele lui, a poruncit la tot norodul să postească şi să se roa­ge lui Dumnezeu, iar părintele nostru Riham, ne-a poruncit nouă, zicând: „Scoateţi hainele voastre, pâine coaptă în foc şi miere să nu mân­caţi, vin şi sicheră să nu beţi”, şi noi am făcut precum ne-a poruncit părintele nostru Riham şi ne-am rugat către Domnul şi a miluit Dumne­zeu pe norodul Său şi Şi-a întors urgia Sa de la noi. Iar noi ne-am întărit întru porunca părin­telui nostru şi am zis între noi că bine este nouă să fim aşa totdeauna”. Iar împăratul a zis către noi: „Învoiţi-vă cu norodul meu să mâncaţi pâine şi să beţi vin şi slăviţi pe Dumnezeu şi o să vă faceţi plăcuţi lui Dumnezeu şi împăratu­lui”. Iar noi i-am zis lui: „Nu, noi facem as­cultare lui Dumnezeu şi părintelui nostru”.

Atunci, mâniindu-se împăratul, ne-a pus pe noi în temniţă, iar noaptea, în temniţa unde stă­team a strălucit lumină mare şi îngerul Domnu­lui, venind, a ridicat acoperişul temni-ţei şi, ţinându-ne pe noi de creştet, ne-a scos pe noi din temniţă şi ne-a ridicat în văzduh şi ne-a adus la apa râului acestuia, iar când ne-a trecut pe noi la locul acesta a venit zid de nor şi a acoperit deasupra apei şi a ajuns până la cer şi a despărţit locuinţa aceasta şi nu ne-a despărţit pe noi de pământul acesta, ci ne-a dat nouă acest loc bun.

Şi acum ascultaţi, fiii oamenilor, petrecerea şi vieţuirea noastră, a fericiţilor, fiindcă ne-a pus Dumnezeu pe noi în pământul acesta şi suntem bine credincioşi, iar nu fără de moarte. Pământul acesta rodeşte poame bine mirositoa­re, şi roadele la tot pomul sunt mai dulci decât mierea, şi aceasta este hrana şi băutura noastră, neîncetat ne rugăm Domnului ziua şi noaptea. La noi, nu este vie, nici arătură, nici rocodelie de lemn sau de fier, la noi nu este casă şi nici zi­dire, nici foc, nici cuţit, nici vânt greu. Unii din noi îşi iau femeie ca să nască până la doi fii şi pe urmă se deosebesc unul de altul şi cealaltă parte a vieţii lor trăiesc întru curăţie şi în feciorie. Unul din fiii lor se însoară, iar celălalt trăieşte în feciorie şi nu este în noi număr de ani, de lună şi săptămână. Dedesubtul pomilor ne este aşter­nutul, fiindcă frunzele pomilor cad şi nu se stri­că, că acestea sunt aşternutul şi acoperământul şi nu suntem goi cu trupul, precum ne vedeţi şi ne socotiţi, ci avem îmbrăcămintea dreptăţii şi nu ne ruşinăm unul de altul. În ceasul al şaselea din zi, vine rodul pomilor la apă, de la sine-şi, şi mâncăm şi bem cu săturare şi ele iarăşi se trag la locul lor. Cunoaştem pe toţi drepţii cei din lu­me şi pe cei păcătoşi şi lucrurile toate vi le ştim fiindcă în toate zilele vin îngerii lui Dumnezeu şi ne vestesc nouă şi faptele drepţilor şi ale păcătoşilor şi pentru cei drepţi ne bucurăm, iar pentru cei păcătoşi ne mâhnim şi ne rugăm lui Dumnezeu ca ei să se pocăiască şi să plângă că­tre Dumnezeu, ca să le ierte lor păcatele. Iar când vine vremea Postului Mare (Patruzecimii), toţi pomii încetează de a-şi mai da rodul lor şi ne plouă Dumnezeu mană din cer (precum a plouat şi strămoşilor noştri). Atunci cunoaştem că s-a schimbat vremea anului, iar când vin Paştile, atunci îşi dau pomii roadele lor cele cu bun miros. Atunci şi noi priveghem trei zile, pentru Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, şi nu este întru noi nedreptate sau ispite, nici boală trupească, ci este pace şi linişte, unire multă şi dragoste. Iar când ne primesc pe noi îngerii nu se tulbură nicidecum sufletul nostru, ci mai vârtos se bucură sufletele noastre îm­preună cu îngerii. Şi precum în urmă primeşte mireasa pe mirele său, aşa primeşte sufletul nostru buna-vestire de la sfinţii îngeri; şi nu zic nimic altceva îngerii către suflet decât numai: „Te cheamă Domnul”. Atunci iese sufletul din trup cu toată bucuria şi se duce către îngeri şi îndată îl primesc pe el îngerii şi îi zic: „Fericit eşti tu, suflete, că ai împlinit voia lui Dumne­zeu”. Iar vremea vieţii noastre este aşa: ieşind din viaţa noastră, adică din trup, la trei sute şai­zeci de ani, tânăr fiind se desparte de trup, iar la bătrâneţe iese din trup la opt sute opt zeci de ani, iar ziua sfârşitului nostru ne-o arată înge­rul, că atunci când vin îngerii ca să ia sufletul unuia din noi, mergem şi noi împreună cu dânşii, iar bătrânimea, văzând pe înger, adună pe tot poporul şi ne ducem cântând împreună cu îngerii la locul locuinţei noastre, fiindcă nu se află la noi unelte, ci îngerii fac coşciugul tru­pului nostru. Iar cel chemat la Domnul, fratele nostru, merge împreună cu noi şi fiecare dintre noi îi dăm sărutare, petrecându-1 şi fericindu-1. Atunci iese sufletul din trup şi îl sărută pe el îngerii, iar noi vedem fiinţa celui chemat ca o închipuire a icoanei (trupului), fără a deosebi dacă este bărbat sau femeie. Atunci îngerii îl primesc pe el cântând cântarea lui Dumnezeu. Apoi alte cete de îngeri îl întâmpină cu sârgu­inţă pe sufletul acela ce vine în văzduh şi îi dau sărutare şi când intră în locul unde I se închină lui Dumnezeu, atunci îngerii îl primesc pe feri­citul suflet, ducându-1 la Cel fără de început, Părintele luminilor. Iar atunci când îngerii cântă în cer, iar noi, fiind aici jos, îi auzim pe dânşii, iar când cântăm noi aici jos, ei ne aud pe noi sus, în cer, şi aşa între noi şi între îngeri se suie slavoslovia şi laudele către Dumnezeu. Şi când sufletul fericitului va cădea cu faţa în jos să se închine Domnului, în ceasul acela ne închinăm şi noi lui Dumnezeu, iar când se va scula să meargă la locul orânduit pentru el, atunci mergem şi noi în biserică, ca să împlinim mulţumirea către Dumnezeu.”

Toate acestea scriindu-le, adică aşezământul şi vieţuirea lor, au dat această scriere lui Zosima şi 1-au petrecut până la locul copacilor de lângă râu. Apoi s-au rugat către Domnul, şi au zis:

- Dumnezeule, Cel ce ne-ai arătat nouă aceste semne şi ai făcut să vină la noi robul Tău Zosima din deşarta lume, iarăşi Te rugăm ca să-1 duci pe el cu pace şi porunceşte să se plece copacii aceştia şi să ia pe robul Tău şi să-1 treacă pe el dincolo.

Apoi Zosima şi-a cerut iertare şi rugăciune de la sfinţii fericiţi, iar ei i-au zis lui:

- Pace ţie, frate. Du-te, povăţuit fiind de Dumnezeu!

Şi luându-1 pe el copacii, 1-au pus de cealaltă parte a râului. Atunci s-a rugat Zosima lui Dumnezeu şi a venit vijelie de vânt şi 1-a luat pe el pe aripile lui şi 1-a pus la locul acela unde 1-a găsit şezând. A venit apoi cămila din pustie şi 1-a primit pe spatele ei,  ducându-1 opt zeci şi cinci de stadii şi 1-a pus pe el la locul unde 1-a găsit şi s-a dus cu pace zicând: „fericit eşti, Zosima, că te-ai învrednicit să-i vezi pe fericiţi”. Şi iată îngerul Domnului, venind, i-a zis lui:

- Bine ai venit robul lui Dumnezeu! Vino să te duc la peşteră, la locaşul trupului tău, fiindcă o să se facă peştera ta mărturie a pustiei şi tămăduire celor ce vor veni acolo! Ardere şi chinuire dracilor va fi ea.

Şi 1-a petrecut pe el cale de 40 de zile şi în­dată s-a aflat la peştera lui. Şi a şezut îngerul Domnului de 1-a ajutat pe el să pună plăcile cele de piatră în altarul bisericii celei din peştera lui, pietre ce i-au fost date de acei fericiţi.

Iar când s-a suit îngerul Domnului în cer, iată că a venit diavolul cu chip sălbatic şi cu mânie mare şi tulburat şi i-a zis lui:

- Ştiu că Dumnezeu are să te facă ca pe fericiţii fără de păcate, asemenea îngerilor. Însă eu vreau să-ţi arăt puterea mea şi să te prăpă­desc pe tine şi pe toţi cei care vor primi în ini­mile lor şi vor împlini cele scrise pe aceste plăci de piatră.

Acestea zicând, diavolul a fugit şi venind îngerul Domnului i-a zis lui:

- Zosima, nu te teme, nicidecum, de satana, fiindcă Domnul o să-ţi ajute şi pe el o să-1 piardă!.

Acestea zicând, îngerul s-a suit la cer. Iar după opt zile, luând diavolul cu sine încă 1.360 de draci şi venind, 1-au răpit pe el, când se ruga, şi 1-au scos afară din peşteră unde 1-au bătut 40 de zile, şuierând de mânie. Iar după aceea a plâns diavolul zicând: „Amar mie! că pentru un om am pierdut toată lumea, fiindcă acesta m-a biruit prin rugăciunea lui”. Şi încercă diavolul să fugă de la dânsul, dar sfântul, ţinându-1 pe el, i-a zis: „Nu te las să fugi de aici dacă nu tei vei jura că de astăzi înainte nu vei mai face rău la vreun om”. Iar diavolul, cu mare plângere, s-a jurat lui şi pe tăria cerului, zicând: „Câtă vreme va fi locuinţa ta şi a celor ce locuiesc după tine şi după învăţătura ta, nu voi veni la locul acesta”. Atunci 1-a lăsat Zosima, bleste­mându-1, să meargă în focul cel veşnic, cu toţi dracii care erau împreună cu dânsul. Atunci a venit îngerul Domnului şi 1-a dus pe el în peş­tera lui cu multă slavă şi a mai trăit Zosima după aceea încă 36 de ani şi a dat aşezământul şi vieţuirea sfinţilor fericiţilor la toţi părinţii de prin pustie. Iar diavolul plângea şi se văicărea tânguindu-se că dacă se vor propovădui plăcile acelea ale aşezământului şi vieţuirii fericiţilor în lume, s-a făcut de batjocură, fiindcă oamenii vor rămâne fără de păcate şi numai el o să ră­mână în iad şi în muncă.

Iar după ce au trecut 36 de ani, au venit în­gerii lui Dumnezeu către Avva Zosima, precum şi la acei fericiţi, şi s-au adunat şi toţi monahii şi s-a citit aşezământul lui şi toată viaţa lui şi a fericiţilor şi aşa şi-a dat sufletul. Iar îngerii, pri­mind sufletul lui, care strălucea mai mult decât soarele şi suindu-1 la cer, îl sărutau pe el, iar trupul lui, cu cântări cinstindu-1 monahii, a fost luat şi îngropat ca un odor de mult preţ în biserica peşterii. Şi au crescut 7 finici în locul acela şi au umbrit peştera, iar din peşteră a ieşit izvor de apă, care se vede până astăzi şi care tă­măduieşte sufletele şi trupurile tuturor celor ce aleargă la el cu credinţă.

Iar pe noi, păcătoşii, să ne învrednicească Dumnezeu să urmăm şi noi vieţuirii părintelui nostru Zosima, şi să fim cu toţii părtaşi vieţii celei veşnice, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Preasfântul Duh în veci. Amin.

ROSTUL ÎNCERCĂRILOR

Darurile cu care înzestrează Dumnezeu omul, pe creştin, la Sfântul Botez, sunt:

- Lumina cunoştinţei de Dumnezeu.

- Lumina înţelegerii lucrurilor.

- Lumina dumnezeiască în cei desăvârşiţi.

Darurile sădite în om aşteaptă vreme cu prilej, aşteaptă împrejurări de tot felul, ca să se arate cele ascunse în firea omului, fie bune, fie rele, precum şi lupta dintre ele.

Toate întâmplările şi împrejurările prin care trecem într-o viaţă, multe de nu mai seamănă o zi cu alta, printre alte rosturi îl au şi pe acesta: să vădească, să scoată la iveală cele sădite în ascunsul omului.

Şi fiindcă în om sunt două înclinări: una către Dumnezeu şi alta către sine - adică împotriva lui Dumnezeu - încercările şi ispitele pun omul fie într-o valoare, fie într-o negaţie.

Expresia: „Ca să se arate gândurile as­cunse ale inimii” se află în Noul Testa­ment, spusă prima dată de Dreptul Simeon Preasfintei Fecioare când a adus pe Iisus prima dată în templu. „Iată Acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri, iar prin sufletul tău va trece sabie ca să se descopere gândurile din multe inimii” (Luca 2, 34-35).

Iată pe Iisus între oameni şi Sfânta lui Cruce dimpreună cu Crucea Maicii Sale puse: „ca să se dea pe faţă gândurile a multor inimi”.

Mai departe Scriptura lămureşte că unora ispitele le sunt spre mântuire şi al­tora spre pierzare (II Tesaloniceni 2, 11-12). Dumnezeu le trimitea amăgiri puternice ca să dea crezământ minciunii şi să cadă sub osândă toţi cei care n-au crezut adevărul, ci au îndrăgit nedreptatea.

Cei înclinaţi spre Dumnezeu, în încercă­rile care au rostul lămuririi, uneori ca prin foc, se purifică „Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a sufe­rit Crucea, n-a ţinut seama de ocara ei,şi a şezut de-a dreapta tronului Iui Dumnezeu. Luaţi bine seama, dar, la Cel ce a răbdat de la păcătoşi, asupra Sa, o atât de mare împotrivire, ca să nu vă lăsaţi osteniţi, slăbind în sufletele voastre. În lupta voas­tră cu păcatul nu v-aţi împotrivit încă până la sânge. Şi aţi uitat îndemnul care vă gră­ieşte ca unor fii: «Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja când eşti certat de EL Căci pe cine îl iu­beşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care-1 primeşte. Răbdaţi spre înţelepţire. Dumnezeu vă ia ca pe nişte fii. Şi care este fiul pe care tatăl său nu îl pedepseşte?»” (Evrei 12, 2-7).

Iar unde sunt aceste daruri, prin focul ispitelor ca aurul se fac. Cam acestea sunt de prevăzut înapoia poruncii: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune să preamărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).

A înţelege necazurile vieţii în rostul lor nevăzut…, e o lumină în sufletul minţii.

O întrebare iubirii

„Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât ,Şi pe Fiul Său, Cel Unul Născut, L-a dat (spre jertfă) ca oricine crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

De ce L-a dat Dumnezeu pe Fiul Său Iisus ca jertfă, şi încă Jertfă pe Cruce?

Pentru că singurul grai care mai poate răzbi la inima oamenilor s-a dovedit că nu mai rămâne altul decât jetfa cuiva pentru ei.

Când moare cineva pentru tine, pe acela nu-1 poţi uita niciodată.

La începutul unuia dintre războaie ie­şise o lege că poţi lipsi de la război dacă îţi găseşti un înlocuitor. Greu de găsit un înlocuitor de la moarte.

Era undeva un om cu o casă de copii dar necredincios şi trebuia să plece la răz­boi. Când era gata de plecare, iată că vine la el un tânăr şi-i spune: „Eu sunt singur, chiar dacă mor, după mine nu plânge ni­meni, merg eu în locul dumitale la război!” Şi s-a dus tânărul. După oarecare vreme tânărul cade rănit de moarte şi cum ajunge acasă moare.

Mormântul său era mereu împodobit cu flori şi nimeni nu ştia cine i le pune până când, într-o noapte, a fost găsit necredin­ciosul că-i duce flori la mormânt.

„- Bine, dar tu nu crezi în Dumnezeu!

- Ba acum cred, fiindcă numai Dumne­zeu i-a putut da tânărului acestuia iubirea de mine şi de copiii mei, ca să meargă el în locul meu la moarte, şi asta numai Dumne­zeu a mai făcut-o când a trimis pe Fiul Său să moară în locul nostru.”

Ne frământă întrebarea:

Dacă aşa de mult ne iubeşte Dumnezeu cum se face că viaţa aceasta e aşa de apă­sată de tot felul de încercări? Sau punând întrebarea cu cuvintele Scripturii: De ce „pe cel pe care-1 iubeşte Dumnezeu îl ceartă, iar pe cine-1 primeşte îl bate”?

Cu alte cuvinte, dacă aşa de mult ne iu­beşte Dumnezeu de ce-i viaţa noastră aşa de necăjită?

Fiindcă „pe cât sunt de departe răsă­riturile de apusuri, aşa sunt de departe judecăţile Mele de judecăţile voastre” - zice Domnul (Isaia 55, 8-9).

Ca pildă: altfel sunt judecăţile unui tată care-şi ia la rost copiii, decât e socoteala copiilor. Dar când copiii vin la mintea de­plină, atunci înţeleg care a fost judecata tatălui lor când le-a dat bătaie.

Aşa şi noi, cât suntem înfăşuraţi în trup suntem destul de legaţi (la minte) într-o înţelegere trupească a vieţii, suntem prunci cu înţelegerea. Dar când vom scăpa de muritorul acesta de pe noi, atunci cu mare recunoştinţă vom zori a mulţumi lui Dumnezeu pentru toate încercările la care ne-a supus cât eram în lume.

Trebuie, prin urmare, să lungim vede­rea (înţelegerii) până dincolo de zarea vieţii acesteia şi în cealaltă împărăţie, că altfel nu putem pricepe nevoile vieţii aces­teia şi nepricepând-o pe aceasta, pe cea­laltă n-o putem răbda. Dar dacă o înţele­gem aşa cum este, pe una în legătură cu cealaltă, ne întărim cu răbdarea şi atunci oricum ar fi de necăjită viaţa aceasta ca­pătă o valoare nepreţuită. Şi atunci se în­tâmplă un lucru minunat: omul iubeşte necazurile şi pe toţi cei ce-1 necăjesc îndeosebi. De acum creştinul stă liniştit pe conducerea lui Dumnezeu şi vede că orice cruce a vieţii sale este o mărturie a iubirii părinteşti a lui Dumnezeu, orice cruce este o treaptă a desăvârşirii.

Deci, dacă des ne împărtăşim cu Sfânta Jertfă a Domnului, ne împărtăşim cu Taina iubirii supreme a lui Dumnezeu, împărtă­şire care printre alte daruri are şi pe acesta: că ne ridică de la înţelegerea prun­cească a vieţii la înţelegerea pe care o avea Iisus, în temeiul căreia Îi suntem următori convinşi şi liniştiţi, oricât de neliniştită ar fi marea vieţii de aici. La cârma Bisericii e Tatăl nostru.

Not ştim cui credem şi ştim Cine-i la cârmă.

Suferinţa

„Fragmente”

Încercat de toate suferinţele pe care omul le îndură, autorul Ecleziastului, ca un strigăt de groază şi de deznădejde a arun­cat acest dispreţ vieţii: „Am urât viaţa, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare, că toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt” (Ecleziastul 2, 17). Tot suferinţa 1-a făcut şi pe Iov să spună că omul se naşte ca să sufere:

„Adu-ţi aminte că viaţa mea este duh, că ochii mei nu vor mai vedea cele bune. Ochiul celui care mă privea, n-o să mă mai vadă. (…) Ca un nor ce trece pe cer, aşa se va pogorî omul în locuinţa morţilor, şi nu se va mai înălţa niciodată” (Iov 7, 7-9).

Din această singurătate în care trăieşte omul, şi în care suferinţa 1-a aruncat ca  într-un abis, într-o sforţare puternică în­cearcă să iasă, punând puţin câte puţin stăpânire pe sufletul său. În loc să se lase omorât de suferinţă, sufletul va încerca să facă din ea un prilej de meditaţie profundă şi de înălţare. Va ajunge să înţeleagă că: „nimic nu ne măreşte ca o mare durere”. Sau, cum zice Sfântul Apostol Pavel: „nu numai atât, ci noi ne lăudăm în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea curăţire, iar curăţirea nădejde” (Romani 5, 3-4).

Într-adevăr, aşa cum din fierul turnat în foc se pot face lanţurile puse în jurul gâtu­lui unui popor în robie, tot din fier se poate face şi spadă care-1 eliberează. Tot aşa, din suferinţe omul poate face şi prilejul care-1 omoară (sufleteşte) şi mijlocul care să-1 în­veţe ca altă dată să se ferească de tot ce-1 poate face să sufere. Prin suferinţă omul ajunge să se purifice, să se desăvârşească, să-şi înalţe sufletul, să se sfinţească şi să se creştineze.

Cauza suferinţelor suntem noi înşine. Sufletul nostru are deplină libertate s-alea­gă între binele şi răul pus în faţă. Căci trebuie să ştim că: „fiecare din noi are în el două porniri care ne guvernează şi ne poartă acolo unde ele vor să ne ducă: una este dorinţa născută în plăceri, alta gândul chibzuit de a face binele…

Aş asemăna fiinţa noastră cu un car, la care sunt înhămaţi doi cai: unul din ei e blând şi de rasă bună, altul e rău şi neas­tâmpârat, pentru că aşa îi este neamul. Pe când carele care poartă pe zei pot fi uşor conduse şi se înalţă liniştit, căci amândoi caii sunt potoliţi, cele ale oamenilor se ridică cu anevoie, căci calul nărăvaş se lasă cu greu dus şi face să-1 răstoarne spre pământ, iar calul cel bun vrea să meargă acolo unde merg carele zeilor. E vina vizitiului, care n-a ştiut să îmblânzească calul nărăvaş. E o luptă grea, pe care sufle­tul trebuie să o ducă ca să stăpânească pornirile rele din noi” (Platon).

Ajungând să înfrângi ispita care te duce la păcat, ai suprimat cauza suferinţei. Ai ajuns să nu te mai laşi dus acolo unde conştiinţa te mustră. E o încercare grea, în care trebuie să izbuteşti. Căci ispita şi păcatul te ţin înlănţuit între braţele lor seducătoare. E un fel de viaţă în care conştiinţa adoarme.

În ceasul în care Dumnezeu începe să pregătească taina curăţirii şi întoarcerii sufletului spre El, sufletul era prea obişnuit cu păcatul. Primele încercări pe care Dumnezeu le face ca să despartă pe om de păcat sunt dureroase, căci ele te obligă să părăseşti ceea ce ţi-a plăcut atâta timp. Lacrimile căinţei sunt amestecate de dure­rea părăsirii desfătărilor vieţii. Două gân­duri se întâlnesc în inima noastră: unul cu care binecuvântăm ceea ce face Dumne­zeu, altul cu care plângem ceea ce pără­sim. Cei doi oameni, pe care Mântuitorul i-a întâlnit locuind printre morminte, îi strigau: ,,Pentru ce ne tulburi?” Ca şi cum ar fi zis: Lasă-ne aici, în pacea noastră. Ne-am obişnuit cu păcatul în care trăim. Conştiinţa noastră nu ne mai mustră.

E adevărat că pentru prima dată când într-un suflet intră păcatul, există o pro­testare puternică. Cu cât sufletul e mai mare, cu atât aceste mustrări ale conşti­inţei sunt mai puternice. Dacă însă acelaşi păcat va mai fi repetat, conştiinţa va pro­testa mai puţin, până ajunge să tacă în faţa oricărui păcat.

Când începe acţiunea de curăţire a sufletului, nimeni nu se poate opri la jumă­tatea drumului care duce la desăvârşire, oricât de adormită ar fi conştiinţa şi oricât de greu ar fi păcatul. Dumnezeu iartă pe acela care se căieşte. „Acela care udă aşternutul său cu lacrimi şi a cărui faţă e încreţită de durere” (Psalmul 6,7) ajunge să zică: „Fericit acela căruia nu-i va socoti Domnul fărădelegea şi al cărui păcat este iertat” (Psalmul 31, 2).

Toate acele suflete mari, căzute în pă­cat şi înălţate până la desăvârşire, au tre­cut prin această suferinţă.

Oscar Wilde repeta zilnic aceste cu­vinte ale lui Goethe: Acela care n-a mân­cat pâinea sa în durere, şi nu şi-a petrecut nopţile aşteptând în lacrimi dimineaţa care întârzia, acela nu va cunoaşte puteri cereşti”.

,,Mărturisirile” Sfântului Augustin sunt istoria oricărui suflet pe care păcatul îl înăbuşă şi în care suferinţa cheamă harul izbăvitor al lui Dumnezeu. După ce pătrun­sese în toate templele muzeelor şi între­base toată ştiinţa lumii, când inima îi era pustiită de viforul patimilor, liniştea şi-a găsit-o în scurta rugăciune făcută în la­crimi: „Dumnezeul virtuţilor, întoarce-mă la Tine, arată-mi faţa Ta şi mântuieşte-mă. Fă-mă, Doamne, să Te caut”. Lacrimile vărsate în singuratica grădină de la Cassia­ciacum, pentru ca să fie ca o spălare de păcat, curăţau în acelaşi timp şi ochii sufletului său, cu care să vadă mai bine pe Dumnezeu şi de Care să nu se mai des­partă niciodată.

Suferinţa înţeleasă astfel, poate fi o adevărată binefacere, căci prin ea omul ajunge să-şi vadă toată goliciunea sufletu­lui său. De căte suferinţe viitoare n-am fi scăpaţi, dacă prin suferinţele avute am ajunge să ne cunoaştem aşa cum suntem! Deseori am încerca să ne judecăm. În faţa noastră ne-am pune pe noi, care am fost şi suntem, ca să fim judecaţi de noi, care trebuie să fim. Poate fi, oare, un alt mijloc mai binefăcător de desăvârşire, pe care noi 1-am încerca asupra noastră?

Sunt însă suferinţe de care nu suntem vinovaţi şi pe care le judecăm ca nedrep­tăţi ale lui Dumnezeu făcute cu noi.

Iov la început nu înţelegea de ce Dum­nezeu îl lasă să sufere atât. Ne întrebăm şi noi: de ce mâna protectoare a lui Dumne­zeu nu mai e întinsă asupra noastră? Mântuitorul însuşi a zis în suferinţele de pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Ce mai putem face în faţa unei asemenea suferinţe?

Dacă omul se naşte ca să sufere şi dacă toţi oamenii suferă, suferinţa noastră trebu­ie să o înţelegem, mai întâi de toate, ca o legătură puternică stabilită între oameni. Toate acele inimi, care sunt în stare să compătimească cu suferinţa, sunt toţi ace­ia care ştiu să amestece lacrimile lor cu ale oamenilor, toţi aceia care pot şi ştiu să iu­bească omul, toţi aceia care înţeleg pe cei care suferă, pentru că ei înşişi au suferit.

Numai infirmiera care a fost şi ea bol­navă va înţelege durerile bolnavilor şi va şti să le aline.

Numai săracul înţelege suferinţa flă­mândului.

Numai o mamă îndoliată va înţelege doliul tuturor mamelor (oamenilor).

Numai păcătosul întors la Dumnezeu va fi bun apostol al mântuirii păcătoşilor.

Toţi aceştia sunt izbăvitorii de suferinţe ai tuturor oamenilor ameninţaţi să se piardă în acest fluviu universal de dureri, deasupra căruia pluteşte omenirea.

Cu acest prilej de solidaritate, de ce să nu primesc ca suferinţa mea să fie bine­făcătoarea altora? Aşa cum suferinţele predecesorilor mei, cu care eu fac un sin­gur om, m-au învăţat să merg pe un drum mai bun decât ei, de ce să nu primesc ca suferinţa mea să servească la fericirea ce­lor ce vor veni după mine? Toate ideile pe care ei le-au gândit şi pe care cu atâta suferinţă ni le-au lăsat nouă, toate strădu­inţele pe care ei şi le-au dat, de ce să nu le înmulţesc şi să le las generaţiilor viitoare îmbogăţite cu experienţă scoasă din suferinţele mele? Căci e necesar ca generaţiile actuale să arate viitorimii, cu degetul, o viaţă mai bună cucerită prin durere.

Suferinţa pentru alţii este stâlpul de care se reazemă propăşirea universală a omenirii.

Dacă omul s-a ridicat puţin câte puţin deasupra întunericului, n-a făcut-o decât prin încercări anevoioase şi prin muncă plină de suferinţă. Această înălţime de sacrificii s-a desăvârşit pe Calvar, ca sim­bol măreţ al suferinţei pentru alţii. Ar pu­tea spune cineva că omenirea de astăzi ar fi ajuns aici - oricât de ticăloasă e încă - dacă Iisus n-ar fi suferit pentru ea, taină pe care Sfântul Apostol Pavel a numit-o „nebu­nia crucii”?

Iată dar cum suferinţa noastră poate servi altora! Suferinţa este, astfel, legea sacrificiului sub care trăieşte omul.

Această suferinţă, de care nu suntem vinovaţi şi pe care n-o putem suprima noi singuri, de ce n-am primi-o ca pe o miste­rioasă cale, pe care Dumnezeu ne poartă acolo unde vrea El? Căci „Multe sunt neca­zurile drepţilor, şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul. Păzeşte Domnul toate oasele lor şi nici unul din ele nu se va zdrobi” (Psalmul 33, 18-19).

Dacă „Dumnezeu iubeşte pe cel pe care-1 ceartă” (Evrei 12, 6), suferinţa ta nu poate fi pentru sufletele noastre, decât ceea ce sunt puternicele lovituri pe care sculptorul le face într-un bloc de marmură care n-are nici o formă pentru ca să scoată o frumoasă statuie. În loc să credem că suferinţa este o nedreaptă pedeapsă, pe care Dumnezeu ne-o trimite din singura plăcere de a ne vedea suferind, să înţele­gem mai degrabă că este timpul când noi avem mai multă nevoie de sprijinul lui Dumnezeu. Când Marta suferea de moar­tea fratelui său Lazăr, cuvintele cu care L-a întâmpinat pe Mântuitorul au fost: „Dacă Tu ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Dar şi acum ştiu că tot ce vei cere lui Dum­nezeu, Îţi va da” (Ioan 11, 21-22).

Suferinţa este timpul când noi recu­noaştem neputinţa noastră şi trebuinţa ajutorului lui Dumnezeu.

Tot suferinţa curăţă sufletul şi-1 face vrednic de sfinţenia lui Dumnezeu: „Când El îi lovea cu moartea, ei ÎI căutau: îşi adu­ceau aminte că Dumnezeu e scăparea şi izbăvitorul lor” (Psalmul 77, 34-35).

Încercările sunt trimise în cale să ne conducă la scopul voit de Dumnezeu.

Suferinţa e un ocol în drumul pe care noi 1-am ales.

S-aştepţi însă să vezi gândul lui Dumne­zeu cu tine, înseamnă să ştii să suferi şi să faci din suferinţă un învăţător şi să-i fii un supus înţelegător. Amin.

Iisus şi slăbănogul

Aceştia sunt cei doi fii ai lui Dumnezeu: Iisus, mai înainte de toţi vecii, şi omul. Acesta de-al doilea, fiind vremelnic, a ajuns rău, a ajuns slăbănog.

Unii sunt slăbănogi după trup, alţii după minte: nu pot înţelege şi nu se pot bucura de bine. S-a dovedit aceasta în nenumărate rânduri, când Iisus făcea bine omului.

Biblia din 1914; Luca 5, 18-26:

18. Şi iată oarecare bărbaţi purtând pe pat pe un om, care era slăbănog, şi căutau să-l du­că pe el înăuntru, şi să-1 pună înaintea Lui.

19. Şi neaflând pe unde să-1 ducă pentru mulţimea norodului, suindu-se deasupra acoperământului, şi printre cărămizi, 1-au slobozit pe dânsul cu patul în mijloc, înaintea lui Iisus.

20. Şi văzând Iisus credinţa lor, a zis lui: Omule, iartă-ţi-se ţie păcatele tale.

21. Şi au început a cugeta Cărturarii şi Fariseii, grăind: Cine este acesta ce grăieşte hule? Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?

22. Iar cunoscând Iisus gândurile lor, răs­punzând, a zis către dânşii: Ce gândiţi întru inimile voastre?

23. Ce este mai lesne, a zice: Iartă-ţi-se ţie păcatele tale, sau a zice: Scoală şi umblă?

24. Ci ca să ştiti, că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, (a zis slăbănogu­lui): Ţie îţi grăiesc! Scoală, şi luând patul tău, mergi la casa ta.

25. Şi îndată sculându-se înaintea lor, a luat patul pe care zăcea, şi s-a dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu.

26. Şi spaimă a cuprins pe toţi, şi slăveau pe Dumnezeu; şi s-au umplut de frică, grăind: Că am văzut lucruri minunate astăzi.

Iisus a tămăduit un slăbănog. Nu-i nici o mirare, Dumnezeu fiind. Ce-a făcut?  L-a iertat de păcate, de greşelile săvârşite împotriva vieţii, împotriva firii sale, şi i-a dat porunca să fie iarăşi om, rudenia lui Dumnezeu.

De altfel, pentru această refacere a omu­lui a şi venit Iisus între oameni. El ne-a

spus cu toate prilejurile că păcatele, greşelile împotriva vieţii, acestea sunt cauza pentru care omul a ajuns un mutilat al vieţii acesteia.

Refacerea omului este refacerea acestei înrudiri pierdute.

E de neînţeles cum nu simte omul cu sufletul că a ieşit din omenie, ci abia simte cu trupul că s-a despărţit de Dumnezeu şi a ajuns o grămadă de doage.

E de neînţeles că durerea trupului îl face să ceară ajutorul lui Dumnezeu, pe când de durerea sufletului, de strâmbarea sau amorţirea lui, nici că se mişcă.

E de neînţeles cum oamenii aleargă după sănătatea trupului, iar după iertarea păcatelor aşa de puţini. Aceasta din urmă o face înţeleasă pe cea dintâi.

Iisus le avea pe amândouă: şi puterea de a ierta păcatele şi puterea de a tămădui firea de neputinţă. Făcea ochi unde nu erau din naştere, îndrepta gârbovi, învia nervii amorţiţi de păcate, învia morţii omo­râţi de moarte.

Nouă, preoţilor, încă ne-a dat Iisus jumătate din darul Său: darul de a ierta pă­catele omului în Numele Său. A doua jumă­tate a tămăduirii organice, nu ne-a mai dat-o, fiindcă şi aşa toţi oamenii aşteptăm să fim transformaţi din oameni pămân­teşti, în oameni duhovniceşti, în oameni nemuritori, în oameni cereşti.

A făcut Iisus minuni - şi oamenii cred că cele mai mari sunt cele care privesc sănătatea trupului. Dar marea minune a Învierii din morţi e ceea ce mărturisim când zicem: „aştept  învierea morţilor si viaţa veacului ce va să vie”.

Abia atunci va scăpa firea omului de slăbănogie. Dar puţini o spunem conştient şi foarte puţini convinşi.

Până atunci are putinţa de a scăpa de păcate. Şi aceasta e o minune mai mare decât a tămădui un stomac, o mână uscată sau repararea unui ochi. Sunt lucruri grele şi acestea, dar n-au nimic religios în ele. Le fac şi medicii.

În definitiv ce cere omul? Omul cere mereu lui Dumnezeu minuni.

Dar Domnul? Dumnezeu cere omului sfinţenia pe care a pierdut-o. Acesta-i singurul lucru pe care-1 cere şi Dumnezeu din partea omului. Iar sfinţenia vieţii o pot avea şi oamenii cu un trup neputincios.

De aceea nouă, preoţilor, Iisus ne-a dat numai jumătate din darul Său, rămânând ca cealaltă (jumătate) Însuşi să o împli­nească, atunci când va înceta desăvârşit slăbănogia omului, „la Înviere”.

Dar a doua nu se dobândeşte fără prima. Însăşi vestirea Împărăţiei cerurilor a început cu cuvântul pocăinţei.

Cuvântare la molitvă

E ultimul cuvânt pe care vi-1 spun. Nu te simţi mai aproape de Dumnezeu şi de oameni ca de pe Cruce. Dar nouă nu ne-a fost rânduită, pentru că nu suntem vrednici.

Am vrut să vă ţin „ieri” acest cuvânt, dar am vrut să aleg oamenii care vin pen­tru mântuirea sufletului, pentru ca să nu-1 spun în vânt.

Eu nu vă dau neapărat canoane, mătă­nii, rugăciuni şi post, ci vă îndemn să vă schimbaţi purtările şi să-1 mulţumiţi lui Dumnezeu pentru crucea pe care v-a dat-o, că Sfânta Biserică, Sfânta Împărtăşanie le ştiţi - dar faptul acesta 1-am găsit de cuviinţă să vi-1 spun mai mult.

Vreau să vă schimb lacrimile voastre în bucurie, că mulţumind lui Dumnezeu de toate durerile şi schimbându-vă purtările vă veţi bucura. O veţi face?

Unii cred că rugăciunea însemnează a sta în genunchi sau a rosti din gură sau gând: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

Dar rugăciunea cea adevărată este a te simţi mulţumit şi a-ţi deschide sufletul să te simţi aproape de Dumnezeu. Iar care o fac pe aceea, Dumnezeu să le ajute.

Cei care au dureri şi suferinţe sunt cei distinşi, pe care i-a ales Dumnezeu pentru Împărăţia lui cea veşnică, căci veşnic e orice om - dar care veşnicie?!

Dometie, un călugăr tânăr de la Muntele Athos, era foarte vesel, tot timpul cânta. Într-o zi 1-am găsit în chilie plân­gând şi 1-am întrebat de ce plânge. Mi-a răspuns că 1-a părăsit Dumnezeu. Eu 1-am întrebat, cum? şi a zis: -Nu mai am nici un necaz, „sunt scutit de supărări”.

Care dintre voi aţi plânge pentru faptul că v-a părăsit Dumnezeu, în cazul că v-a luat crucea? Căci nu v-a bătut nimeni piroane în mâini şi nici cunună de spini nu v-a îndesat pe cap. Sfântul Apostol Pavel zice aşa: Roagă-te neîncetat, munceşte ne­încetat şi mulţumeşte lui Dumnezeu neîn­cetat, pentru toate bucuriile şi durerile pe care ţi le-a dăruit. (1 Tesaloniceni 5, 16-18).

Viaţa aceasta nu este numai pentru a strânge averi, sau numai pentru a te îm­brăca, căci nu aceştia sunt oamenii fericiţi, ci aceia care au o cruce de purtat.

Mă doare mult faptul că sunt unii care se supără pentru suferinţele pe care le au din cauza bolilor, pentru că nu sunt înţeleşi în familie, dar puţini sunt acei care vin pentru mântuirea sufletului. Amin.

Iisus în faţa prejudecăţilor

Printre păcatele minţii sunt înşirate şi prejudecăţile. În faţa lor Iisus a ieşit osândit. Acestea se mai numesc - după intensitatea lor - bănuieli, presupuneri, formalism etc., care şi-au pierdut fondul.

Prejudecăţile nu sunt judecăţi. Acestea cer un efort, pe când prejudecăţile nu. De aceea stau mai la îndemână şi câştigă pe mai mulţi.

Unul dintre gânditorii vremii noastre are cuvântul acesta: e de ajuns să primeşti o singură idee greşită, ca principiu condu­cător, ca pe urmă să nu existe absurditate posibilă la care să nu ajungi în chipul cel mai logic cu putinţă (Bergson).

Decăderea în formalism şi prejudecăţi era multă în Israel şi veche. Astfel  Dumne­zeu a avut mult de îndurat cu ei, încât printr-unul din prooroci le atrăgea aminte: „ Vai, celor ce zic răului bine si binelui rău; vai, celor ce zic luminii întuneric şi întune­ricului lumină” (Isaia 5, 20).

Punctul lor de vedere - ochiul lor - aşa vede; iar mintea judecă, în consecinţă, greşit. „Acesta e ochiul care trebuie scos“. Structura aceasta sufletească a ochiului curat sau viciat o pomeneşte (descrie) Iisus. Capacitatea de adevăr şi efortul întregii vieţi pentru el, luminează ochiul şi ochiul luminează lucrurile; incapacitatea însă, refuzul incapacităţii, le întunecă.

Structura interioară se proiectează în afară în câmpul realului, pe care-1 vede după subiectivitatea sa: luminat sau întunecat.

Iisus a avut multe de păţit cu structura formalismului iudaic, cu ochiul pe care voia să-l scoată fiindcă îl supăra lumina lui Iisus. Formalismul era ca şi prejudecăţile: ochiul nopţii.

Fariseii se sminteau de El pentru nimi­curi, ca de pildă: că nu se spală pe mâini înainte de mâncare, că dacă sfărâmau uce­nicii câteva spice sâmbăta, după ei însemna că treieră, deci  El e călcător de lege.

Dar de câte ori a fost provocat Iisus n-a rămas dator. El le-a făcut fariseilor cele mai aspre îndreptări - deşi cu linişte - chiar dacă era invitatul lor la masă.

Iisus nu putea suferi încremenirea legii în formalism, obiectivare sau socializare. Aceasta era o decădere în Israel, perma­nent combătută de Iisus: căderea în literă, care ucide şi confiscă Duhul; ori El aducea Duhul care dă viaţa şi face liber.

Iată deci obârşia conflictului ireductibil dintre Iisus şi farisei; dacă Iisus nu se poartă, nu face şi nu respectă Legea ca ei, e un călcător de lege şi va trebui pedepsit cu Legea. Ceea ce au şi făcut.

Sfinţenia Sa, minunile pe care nimeni nu le-a mai făcut între oameni, încă nu erau motive suficiente de a le lumina ochiul cunoaşterii Adevărului, ci motivul de cea mai gravă bănuială, că le face cu ajutorul dracilor.

Iată câteva prejudecăţi ale iudeilor faţă de Iisus, care-i împiedicau să se lumineze, crezându-se ei în lumină.

Dar: „drepte sunt căile Domnului şi cei drepţi merg pe ele; iar ceilalţi pe aceleaşi căi se împiedică şi cad” (Osea 14,10).

E grea mântuirea şi propovăduirea ei e plină de riscuri, chiar propovăduită de Iisus - Lumina lumii.

Cu toate acestea şi peste acestea e în fi­rea luminii să lumineze şi iarăşi să lumineze.

Orbul din naştere şi sufletele oarbe

Multă vreme nu am înţeles tâlcul orbu­lui din naştere. Nu înţelegeam explicaţia lui Iisus.

Nu-i de mirare, căci e deosebire mare este între noi şi Iisus! Noi dăm să trecem cât mai repede pe lângă „lazării” lumii acesteia, neputând răbda suferinţa lor, pentru că suntem incapabili în faţa ei. Bani n-avem, putere n-avem, inimă n-avem - n-avem nimic în faţa suferinţei. Deci fugind de „lazări”, fugim de propria noastră nimicnicie.

Aşa şi ucenicii, delegaţii noştri de lângă Dumnezeu, Î1 întrebau pe Iisus: „Învăţăto­rule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”

Când nu poţi nimic, faci „ştiinţă”, în­trebi de cauză, iar când cauza e un păcat, faci morală. Oricum, chiar încercuiţi în neputinţă, încercăm o măsură preventivă. Ceea ce au păţit alţii, tu poţi să nu păţeşti dacă ocoleşti greşelile lor.

Se vede că Iisus vorbea cu ucenicii des­pre puterea dezastruoasă pe care o au păcatele, greşelile împotriva vieţii, tendinţa de a schimonosi viaţa omului şi a o chinui în întunericul orbirii şi a altor suferinţe.

Acum să vedeţi deosebirea dintre noi şi Dumnezeirea lui Iisus. Iisus era şi este Dumnezeu. Mulţi n-au ştiut; şi Mulţi nu vor şti până la sfârşitul lumii că Iisus este Dumnezeu (pentru că nu vor să ştie).

Vindecarea aceasta minunată a orbului din naştere face dovada Dumnezeirii Lui  şi-i arată omului marginile puterii şi ştiinţei sale.

Noi ocolim „lazării”, dar Iisus îi cunoş­tea şi îi chema la Sine. Î1 cunoştea pe Natanael pe când era copil mic, ascuns sub frunzele de smochin de urgia lui Irod. Cunoaşte acum pe orbul acesta mai îna­inte de a se naşte, dezvăluindu-ne cu el o taină a lui Dumnezeu: că nu s-a născut orb nici pentru păcatele lui, nici pentru păca­tele părinţilor săi, ci ca să se arate lucrul lui Dumnezeu cu el.

Într-o altă împrejurare, Iisus Se mărturi­seşte a fi mai înainte de Avraam; iar în alta, mai înainte de a fi lumea. O icoană Îl arată pe Iisus zidindu-1 pe Adam. Şi aşa este: „Toate printr-Însul s-au făcut; şi fără El ni­mic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3).

A face ochi vii din pământ şi scuipat, nu mai e treabă de om, ci lucrul lui Dumnezeu. A drege nişte ochi, a tăia albeaţa de pe ei o mai fac şi doctorii, dar a face ochi noi şi încă din aşa material şi pe care îi mai şi trimiţi la spălat în apa Siloamului, iar asta la un orb din naştere, aceasta a putut-o face numai Cel ce 1-a zidit pe Adam cu mâna Sa din ţărână.

Acesta este tâlcul tămăduirii orbului din naştere: Dumnezeu Tatăl a vrut să descopere lumii pe Dumnezeu Fiul, ca Creator al lumii şi ca autor al vieţii. La această voinţă a Tatălui s-a aprins Duhul lui Iisus, Şi-a însuşit această voinţă ca o misiune a Sa în lume.

Necurăţia sufletului

Cea mai mare necurăţie a trupului este o nimica toată faţă de necurăţia sufletului pângărit. Puţină apă şi puţin săpun sunt de ajuns ca toată murdăria trupească să fie spălată: şi noroiul şi murdăria şi păduchii şi urâciunea. Însă murdăria sufletului nu se poate spăla cu nici un mijloc, până ce nu se înnoieşte sufletul.

Un parchet murdar se spală fără să fie nevoie să-1 înlocuieşti cu altul ca să fie curat. Însă aerul încărcat din casă nu se poate spăla cu nimic, nu se poate curăţi, trebuie să fie înlocuit cu aer proaspăt.

Tot aşa trebuie să fie şi cu sufletul. Sufletul întinat trebuie să fie renăscut, reînnoit, ca să fie curat. Când camera are fereastră, este uşor ca aerul stricat să fie dat afară şi înlocuit cu altul proaspăt. Însă cum se va împrospăta aerul în camera lipsită de ferestre şi uşă? Sufletul care are vreo fereastră îndreptată spre Dumnezeu, uşor va fi împrospătat, curăţit, renăscut. Dar cum se va curăţi însă sufletul întinat în care nu este nici-o deschizătură spre Dum­nezeu, Izvorul împrospătării şi al întineririi sufletului?

Sora moarte

Sora moarte ne dezleagă de cele de aici: de ispite, de căderi, de pământ… de necazuri. De aceea, cine o primeşte ca pe o dezlegare de acestea, o doreşte ca pe o odihnă şi ca pe o cale de unire cu Hristos, şi pentru acela - ea e sora moarte. Pentru cei legaţi cu pământul, ea e înspăimântă­toarea sentinţă de moarte.

Sora moarte mai are şi darul că aduce călătorului din lumea aceasta toate întâm­plările vieţii sale într-o clipită.

Deci este o vreme când toţi muritorii, ori vor, ori nu vor, ori cred, ori nu cred, tre­buie să cunoască Adevărul, căruia poate că o viaţă întreagă I-au stat împotrivă.

Concepţia de viaţă

I.

Prin natura lucrurilor suntem deodată: şi fiinţe ale lumii fizice şi fiinţe ale lumii metafizice. Ca atare putem trăi o vreme fără pâine dar nu putem trăi fără o concep­ţie de viaţă.

Dacă ne limităm obârşia şi destinul nostru numai la lumea fizică, atunci rămâ­nem cu o seamă de probleme neînţelese şi nerezolvate, trăim între adevăruri şi secun­dar; cele fundamentale - Adevărul în sine - ne rămâne inaccesibil.

În câmpul raţiunii apar însă întrebări ca­re-i depăşesc şi posibilitatea şi competenţa. Kant, de pildă, a pus pe două coloane mai multe perechi de teze şi antiteze, demons­trate cu aceeaşi stringentă logică fiecare.

Dar faptul că aceeaşi raţiune poate de­monstra logic, şi pozitiv şi negativ, unul şi acelaşi lucru, a adus la contestaţia compe­tenţei raţiunii în rezolvarea problemelor de limită ale existenţei. Existenţa problemelor limită face loc unui alt organ al cunoaşterii, bazat pe revelaţie: cunoaşterea prin credinţă. “Credem” pe cuvânt” pe cei ce au văzut, în locul nostru, existenţa pira­midelor şi credem şi pe cei ce văd structu­ra atomului şi credem pe cuvânt şi pe Omul care S-a pogorât din Cer şi ne-a spus în ce constă aceasta.

Faptul că omul presimte probleme şi adevăruri ce-1 depăşesc, îl îndreptăţeşte „să creadă şi în existenţa lui Dumnezeu”. Această credinţă vagă, aproape de compe­tenţă, mai filozofică, nu-1 angajează real în a-şi corecta cumva modul de viaţă, sau    să-şi pună vreo ordine în cunoştinţe.

Momentul decisiv al omului nu e însă cel „metafizic” care nu-i angajează viaţa, ci e momentul religios, când omul în cauză se recunoaşte răspunzător de concepţia sa de viaţă.

Nu avem linişte şi echilibru până nu ne decidem, în timp, ce facem cu eternitatea noastră? Ce facem cu Hristos? Căci El ne-a descoperit (revelat) nouă toate. El ne-a descoperit adevărul fundamental al eterni­tăţii şi întoarcerii noastre la Dumnezeu, ca Tată al omului.

În ordinea religioasă, adică a atârnării noastre de Fiinţa Supremă, Adevărul e nea­semănat mai mult decât în ordinea fizică a existenţei. Aici, pe pâmânt, adevărul e con­cordanţă, evidenţă, pe când în ordinea religioasă Adevărul devine Fiinţă activă, capabil să ridice sufletul la alt nivel de existenţă. Aşa înţelegem pe Iisus Hristos când a spus că El este Adevărul, Calea şi Viaţa - şi acestea veşnice.

Omul care-şi angajează viaţa în concep­ţia religioasă nu mai e singur în nimic, sau fără apărare, sau fără victorie dincolo de zarea lucrurilor. El prinde în viaţa sa vre­melnică elemente veşnice, începe să se­mene cu Iisus.

Dacă şi în realitate lucrurile ar sta tot aşa de clar, n-ar fi atâta discuţie între oa­meni în privinţa lui Iisus. Conceptia creş­tină despre viaţă nu se transmite nici ere­ditar şi nici nu se dobândeşte cu uşurinţă, nici numai din lectură. În concepţia creş­tină vie nu se poate intra sau râmâne fără să fii în stare de un risc: al lepădării de sine şi, uneori în istorie, al lepădării chiar de viaţă dacă împrejurările o cer.

Nu în afară, în noi chiar, în fiecare, Iisus are mulţi protivnici, care-I închid usa, Îi întorc spatele, Îi sting lampa raţiunii sau I-o afumă cu patimile, sau Îi ridică piedici „practice în cale”.

De ce e refuzat creştinismul de fiecare în genere?

E refuzat nu din vreun motiv întemeiat, ci dintr-o viclenie inoculată naturii ome­neşti, care se alipeşte de plăcere ca de un ,,bine” şi se depărtează de durere sau jertfă ca de un „rău”. Creştinismul practic, prin natura lui, stăvileşte dărăpănarea firii omeneşti prin patimi care produc o plă­cere imediată, dar care cu timpul, devas­tând, întunecă totul şi pervertesc înţelesu­rile cuvintelor de bine şi rău, punându-le unul în locul altuia.

În faza tinereţii e preferată plăcerea, nicidecum frânarea el. Cine, aşadar, va scăpa de toate capcanele ei?

Abia dacă o mai stăvilesc puţin cei ce practică credinţa după cuvintele stabilite de Biserică.

Concepţia (religioasă) de viaţă trebuie să ţi-o formulezi la un nivel de gândire şi vocabular, analog cu cel al profesiunii, căci mulţi se ruşinează de pauperitatea (sără­cia) în care se găsesc sub raport religios şi, chiar când au bunăvoinţă, constată că terminologia fuge în vremea copilăriei.

Ca în toate domeniile, aşa şi în dome­niul credinţei avem un aspect practic şi unul abstract. Se pot întâmpla greşeli şi într-unul şi în altul dar se pot corecta şi greşelile. Deci, din aceste motive „de con­trol”, pentru deprinderea dreaptă a credin­ţei şi a traducerii ei în viaţa concretă tre­buie să-ţi alegi un duhovnic. Numele lui vine de la Duh, Duhul Sfânt: om care inter­pretează viaţa sa prin alt Duh, decât al căr­nii, al vremelniciei. Acest alt mod de inter­pretare a vieţii, după Duhul lui Dumnezeu, nu se poate deprinde din simpla lectură sau auzirea slujbei din biserică, ci prin ucenicie sinceră la un duhovnic cu larg orizont interior. Funcţia lui e neasemănat de mare pentru sufletul nostru. Duhovnicii sunt investiţi cu puterea iertării şi tămă­duirii căderilor noastre, a înfrângerilor noastre morale. Ei pot linişti sufletul şi-1 pot scoate din crize.

Cum însă calea plăcerii „aleasă” ca principiu de viaţă e calea decăderii, şi cum toţi duhovnicii, într-un cuvânt, caută să scoată sufletul omenesc din această robie, aflăm motivul nemărturisit pentru care tinerii nu prea mai dau pe la duhovnici.

*

În concepţia justă de viaţă fireşte că trebuie să fim lămuriţi şi cu funcţiile vitale ale instinctelor.

Instinctul e o lege a naturii fizice, care urmăreşte perpetuarea speciei, selecţia ei, etc. Pe aceste rosturi ale naturii a căror împlinire este însoţită de plăcere se prind cârligele diavoleşti. Se întâmplă că omul la o sugestie vicleană a diavolului asupra unui rost al naturii, desface rostul de plă­cere şi urmăreşte numai plăcerea, evitând rostul. Capacitatea aceasta a omului de a tăia instinctul în două: plăcerea de scop, îi aduce însă vicierea naturii sale, degrada­rea ei, animalizarea, cu urmări fatale, atât pentru natura fizică cât şi pentru spiritul său care „s-a învoit” cu această denaturare sau fraudă a naturii. Aceasta stă la origi­nea noţiunii de „păcat”.

Înfrângerile repetate devin cu timpul a doua natură - devin patimă, deci o forţă care sileşte natura la degradare şi la fina­lul ei, moartea desăvârşită.

Sunt forţe favorabile omului şi sunt forţe potrivnice omului, care se confruntă la toate nivelele, şi în afară şi pe terenul naturii omeneşti. Ar fi incompletă o con­vingere religioasă care ar ignora existenţa acestei forţe negative numită diavol şi păcat. Păcatele sunt înfrângerile morale ale omului şi biruinţele sugestiv demonice asupra raţiunii şi voinţei omeneşti.

Deci tot omul trebuie să simtă obârşia gândurilor ce-i vin în minte, de unde vin şi ale cui sunt. Deci ce valoare au, pentru a pricepe unde-1 vor duce.

„Păcătuind” mereu, ajungem până la pierderea definitivă a libertăţii duhului. Instinctele devin patimi, patimile (devin) a do­ua natură, vârsta nu mai cuminţeşte nimic.

Împotriva credinţei creştine, care spre salvarea sufletelor descoperă şi demască această momire vicleană, s-au dus lupte perfide, urgii istorice, veacuri de-a rândul. Deşi creştinismul a fost reprezentat numai din când în când de sfinţi, apărat de orân­duirea bisericească pe cât s-a putut, iar numărul credincioşilor variabil şi fără prea mare putere, el totuşi a dăinuit, dăinuieşte şi va dăinui prin alte elemente: prin obârşia sa divină, prin concluzia finală a credinţei, prin mărturia conştiinţei a eternităţii sufle­tului nostru şi prin asistenţa nevăzută a lui Iisus, contemporan viu cu toţi credincioşii Săi din toate veacurile până la sfârşitul timpului.

Dacă creştinismul n-ar pune în mod personal fiecăruia problema socotelilor noastre cu eternitatea, darea de seamă la sfârşitul acestui mod de existenţă asupra modului cum ne-am interpretat destinul nostru, atunci Iisus ar fi numai un filozof, care n-ar angaja viaţa însăşi a omului. De aceea mulţi, ca să „scape” de „El”, Îl consi­deră doar ca pe un „mare iniţiat” de care mai au şi alte religii; un mare om, dar nu­mai om, cel mult inspirat de Dumnezeu.

Poziţia ortodoxă însă e cea din botezul Bisericii şi mărturia Sfinţilor. Numai apariţia unică a lui Iisus pe pământ a putut impresiona şi determina tăierea în două a cronologiei. El singur a făcut dovadă că este Autor al vieţii şi Stăpân al morţii. De El singur ascultă şi vântul şi marea şi peştii şi pâinea. El e Dumnezeu viu şi etern, con­temporan cu toţi credincioşii Săi, iubitor de oameni, dar şi în măsură să-i cheme la răspundere, în stare să le consfinţească eternitatea precum şi-au trăit vremelnicia.

Fără judecata din urmă, atât a vieţii particulare la încetarea vieţii pământeşti, cât şi a vieţii de obşte a tuturor oamenilor datorită unui cataclism, creştinismul iarăşi ar fi incomplet, n-ar angaja viaţa şi i s-ar fi stins continuitatea. Judecata revelează structura noastră sufletească - responsabili­tatea, libertatea duhului, vinovăţia pentru pierderea acestei libertăţi, sau răsplata pentru realizarea acestei libertăţi, de care suntem conştienţi la nivelul conştiinţei.

Deşi Iisus e cu noi în mod tainic, după cum a zis: „până la sfârşitul veacurilor”, noi însă Î1 aşteptăm, după cum iarăşi a spus, să vină a doua oară, dar de data aceasta cu slavă şi putere ca ale Unuia Dumnezeu, cu Care la acea dată escatolo­gică nu mai discutăm în contradictoriu.

II.

Cazna ascetică are multe temeiuri. Unul dintre temeiurile ascezei e însăşi constituţia noastră omenească, deoarece trăim deodată şi „în paralel” două vieţi distincte: una fizică (biologică, fiziologică) şi una metafizică şi religioasă.

Viaţa fizică este supusă condiţiilor me­diului extern şi ale mediului intern (mediul endocrin, etc.), este supusă apoi cenzurii timpului şi în final a morţii.

Viaţa spiritului în schimb e o viaţă eternă.

În concret noi suntem o sinteză între vremelnicie şi eternitate, între materie şi spirit; iar această sinteză se află într-o continuă tensiune, într-un continuu dialog.

Viaţa fizică, supusă simţurilor, le are pe acestea (simţurile) criterii de echilibru, precum şi prelungirile simţurilor, ştiinţele pozitive, empirice, civilizaţia în genere. Omul totuşi nu e mulţumit numai cu cel mai bun confort cerut de simţuri şi oferit de ştiinţă, de aceea întrevede şi alte coor­donate ale existenţei, ale legăturii sale ontologice cu cerul. Sunt deci două mo­duri de a gândi existente.

Unul materialist, în perfectă armonie cu simţurile şi datele imediate ale cunoş­tinţelor, o raţiune practică, limitată de ,,aici”. Direcţia materialistă a gândirii e veche, începând de la Democrit. Acesta nu are un inventar prea amplu de probleme, iar cele ce trec dincolo de limitele empirice ale existenţei văzute, le declară inexis­tente, mitice, ficţiuni etc.

În cursul istoriei gândirii însă s-a ajuns şi la punerea în discuţie a însăşi raţiunii ca unealtă a cunoaşterii exacte a realităţilor, întrucât se băgase de seamă încă de So­crate că sofiştii puteau „dovedi” cu aceeaşi logică şi teza şi antiteza uneia şi aceleiaşi probleme. În „critica raţiunii pure” se pun pe două coloane tezele şi antitezele raţiu­nii, de asemenea se inventează şi cele 13 categorii ale raţiunii peste care ea nu poate trece; deci se face dovada că e limi­tată, condiţionată şi osândită la relativita­te. (Nu se poate gândi în afară de timp, spaţiu, cauzalitate, finalitate, etc.).

Această infirmitate a raţiunii cu privire la cunoaşterea şi definirea adevărului şi a altor probleme de limită, care totuşi fră­mântă profund sufletul omenesc dar îi depăşeşte cu evidenţa puterile naturale, face loc Raţiunii divine sau Revelaţiei.

Raţiunea divină S-a întrupat într-un adevărat dar unic, Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. El ne-a descoperit obârşia noastră divină, eternitatea noastră, răspunderea pentru modul şi comportarea în viaţa vremelnică, Judecata universală şi cele două împărăţii, care consfintesc veşnic deciziile noastre, prin care ne-am interpretat viaţa pe pământ.

Deci modul natural al raţiunii are acum şi pe al doilea mod al gândirii existenţei, modul supranatural al Raţiunii divine.

Pentru a „vedea” existenţa în mod divin trebuie să ieşim din tensiunea trup-suflet, să ne ducem raţiunea noastră, cu smere­nie, sub lumina divină a harului. Toată această treabă e subiectul asceticii, adică a convertirii practice a tuturor energiilor noastre oarbe, la ascultarea de Adevăr şi Eternitate.

III.

Viaţa creştină se poate duce la două ni­vele: unul, al poruncilor şi altul, al sfaturilor evanghelice.

Trăirea la nivelul poruncilor asigură mântuirea.

Trăirea la nivelul sfaturilor - desăvârşirea.

Pentru ca să poţi urma pe Iisus la nive­lul sfaturilor evanghelice se cer în permanenţă de dimineaţa şi până seara:

1. lepădarea de sine

2. rugăciunea

3. postul

În modul de viaţă strict ascetic aceste condiţii se concentrează în votul:

- sărăciei

- al fecioriei

- al ascultării necondiţionate (de povăţuitorul în drept).

Se cer acestea pentru o simplificare a vieţii, ca să poţi fi de o treabă (de folos) cauzei lui Dumnezeu în lume. Dar tocmai pentru împlinirea acestui rost trebuie să avem ca neapărat necesară însuşirea sufle­tească a smereniei.

Cu aceste condiţii, pricepute cât mai complet şi limpede posibil, iar pe de altă parte urmărite cu entuziasm în realizarea lor, fără slăbire din cauza greutăţilor pe care le ridică firea veche, lumea şi ispi­titorul, nevoitorul poate ajunge la măsuri dumnezeieşti de chip şi asemănare cu Iisus.

Toate aceste condiţii, explicate şi aplicate practic şi cu de-amănuntul, sub controlul unuia care a trecut prin nevoinţele acestea - deşi în linii generale toţi pricep despre ce e vorba - au ca scop de a da posi­bilitate fiecărui creştin de a-şi verifica putinţele şi neputinţele, de a-şi căuta cea mai bună integrare a vieţii sale în destinaţia sa.

Nu trebuie să ignorăm greutăţile şi barierele, în faţa cărora trebuie să ne oprim, dacă e cazul - chiar dacă fascinaţia frumuseţii trebuie ocolită sau „primită” cu prudenţă, mai ales dacă apare prea de­vreme.

Iată, de pildă, câteva prudenţe în pri­vinţa aplicării postului.

Întrucât postul lipseşte organismul de hrană „suficientă”, ţesuturile îşi restructu­rează rezervele, îşi micşorează volumul şi greutatea, scade tensiunea umorilor, în final: „micşorează, stinge chiar alipirea de materie, indirect ajută dezlipirea de lume, de trupul propriu, de trupul altora - ochiul se curăţeşte de senzualitate, de asemenea şi celelalte simţuri se purifică. Sufletul devine mai străveziu spre celălalt sens al vieţii şi trage şi trupul la linişte”.

Tensiunea dintre cele două moduri de viaţă, după trup (fără vreo slăbire a patimi­lor) şi după duh, se rezolvă pozitiv dar şi negativ.

Negativ: înfrânarea patimilor principa­le, în regim de post şi abstinenţă, poate duce organismul în situaţii prin care ener­gia cinetică (de mişcare) a acestora se „travesteşte” în alte patimi care în primă aparenţă n-ar avea nici o legătură cu pati­mile capitale istovite conştient. „Transfe­rul” energiei oarbe a instinctelor, mai ales dacă acestea au dat de „gustul” patimilor care le-au viciat rostul, poate duce la de­ranjuri mintale întrucât „cenzura” minţii poate fi „învăluită” de „obsesii” încât echi­librul se clatină, şi astfel putem să ne trezim în domeniul psihiatriei.

Deci cu privire la post şi înfrânare tre­buie observat mai întâi pe concret care sunt posibilităţile reale, în timp mai înde­lungat, pentru că factorii ereditari ai fiecă­rui ins sunt diferiţi, şi abia la urmă să ne aranjăm totul. Strămutarea ordinii naturale a organismului şi a minţii care-1 serveşte la acel nivel este totuşi cu risc, cu salt în ordinea mai presus de fire a lucrurilor.

Însăşi credinţa e un risc al raţiunii.

Postul e rânduit şi de Biserică drept o perioadă de subţiere a minţii, ca să poată înţelege adevărurile fundamentale ale creştinismului. (Astfel, Naşterea Raţiunii Divine - Logosul - în om adevărat e însoţită cu postul Crăciunului înainte; Învierea din morţi a Domnului - chezăşie a învierii tutu­ror oamenilor, biruinţa definitivă asupra morţii şi păcatului - starea mai presus de fire a trupurilor înviate e însoţită cu postul Paştilor înainte.)

Deci pentru trăirea creştinismului la nivelul sfaturilor, a sporirii de la chip la asemănare, trebuie smerenie şi post şi să nu umbli de capul tău.

*

Ca adevăruri fundamentale ştim că omul este fiul lui Dumnezeu şi că viaţa aceasta este capabilă de îndumnezeire, deoarece toţi creştinii avem pe Hristos întru noi, iar prin Botez suntem îmbrăcaţi lăuntric întru Hristos, Care face toată desăvârşirea noastră dincolo de marginile puterilor noastre.

*

În firea minţii omeneşti este sădită necesitatea unui garant al lumii, al adevă­rului, al realului şi al omului însuşi. Dar dacă (mintea) nu-L primeşte pe Care este, altul nu găseşte: şi îndată nu mai este nimeni care să garanteze nici veşnicia ta.

„Toate îmi sunt date Mie de Tatăl”, în garanţie, în sprijinire şi în desăvârşire.

Dacă putem fi traşi la răspundere pen­tru o viaţă, ca timp pierdut, şi osândiţi la o eternitate negativă, absurdă, aceasta se face pentru că am scos pe Iisus din ale Sale: L-am scos dintru noi. Constituim o împărăţie fără El, împotriva Lui.

E greu de priceput: cum, pentru 20-40-­60 de ani pământeşti să plăteşti fără sfâr­şit? Cu toate acestea nu e nedreptate a fi aruncaţi în împărăţia absurdului, a nebu­niei ultime, a întunericului, pentru că atâţia ani sigur erau o vreme de ajuns pentru o decizie - în care împărăţie să fii.

Viaţa aceasta (pământească) nu are scopul în sine, ci în cealaltă. A o trăi ca scop în sine înseamnă să-i tai perspectiva veşniciei, înseamnă să negi, să alungi pe Iisus dintru tine, să alungi Sensul şi să rămâi cu nonsensul (cu diavolul).

A trăi aşa, înseamnă să răspunzi lui Iisus: Toate Îţi sunt date Ţie, afară de mine; eu m-am dat altuia, diavolului.

Un creştinism fără recunoaşterea lui Iisus Hristos, ca Dumnezeu şi Stăpân al lumii, nu-ţi obligă viaţa la a o face mai curată. Iar cu cât viaţa se face mai necura­tă, cu atât te întuneci dinspre Dumnezeu, până la a-L tăgădui cu totul şi a I te face vrăjmaş declarat. Viaţa trăită fără grijă, numai pământeşte, la aceasta te duce.

Nu e greu de a înţelege cum devin lu­crurile astfel. Când viaţa aceasta e încura­jată de statornicia bogăţiei, de negrija întâmplărilor, omul se strică; iar o viaţă stricată de patimi strică şi mintea, care odată stricată nu mai deosebeşte adevărul de minciună sau binele de rău, ci le zice tocmai întors (invers): răului bine şi min­ciunii adevăr.

Iisus îţi grăieşte în conştiinţă

În faţa lui Dumnezeu te pierzi pe tine, dar te regăseşti întru El, aşa cum nu te-ai cunoscut niciodată, dar cum poate că ai dorit întotdeauna. În faţa lui Iisus revii la firea ta adevărată, şi aici te aduce iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Altfel iubeşte Dumnezeu, de cum iubeşte omul.

Omul amestecă iubirea cu plăcerea, şi asta-i decăderea lui. Iubirea lui Dumnezeu te ridică deasupra ta, te creşte la mărimi sufleteşti nebănuite, până prinzi, între oameni fiind, asemănare dumnezeiască.

Dacă Iisus fericeşte pe cei ce văd în El un sens, o garanţie şi o desăvârşire, înşi­rând pe Prooroci şi pe Împăraţi, sigur că cei ce nu găsesc în aceasta fericirea, sunt nefericiţi şi nu-L vor vedea niciodată! Aceia sunt „înţelepţii” care şi-au pierdut Sensul; „înţelepţii” fără Iisus.

Faţă de Dumnezeu preferaţi să fiţi co­pii, şi veţi fi fiii lui Dumnezeu! Aceasta e o înţelepciune mai mare (pentru fiii învierii), una din bucuriile lui Dumnezeu scrisă în Cartea Vieţii, pe numele fiecăruia care se decide aşa!

Omul,
«dumnezeu» fără vreme

Nimic mai greu şi mai periculos decât să te lupţi cu îngustimea, cu prejudecăţile şi cu formalismul. Nimic mai primejdios decât a combate răutatea care crede că are dreptate, că apără adevărul şi că slu­jeşte lui Dumnezeu.

Reaua voinţă, sub formele acestea, L-a înfrânt şi pe Iisus. Deşi Dumnezeu n-a re­velat o Scriptură împotriva Sa, formalismul iudaic a întors-o împotriva lui Dumnezeu. Nu… „după Scriptură” L-au răstignit pe Iisus?

Iată ce poate răutatea: să stea împo­triva evidenţei, împotriva adevărului în nu­mele adevărului, să stea împotriva iubirii lui Dumnezeu pentru oameni în numele iubirii de Dumnezeu.

Împotriva acestei situaţii, însă, nici Iisus n-a putut face nimic.

De aceea, răutatea, pentru că nicide­cum nu se poate schimba în bunătate, nu are iertare, ea este împotriva iertării şi a oricărei tămăduiri, de aceea nu are decât judecată. Răutatea a înfrânt pe Dumnezeul iubirii, dar se va înfrânge de Dumnezeul Judecăţii.

-De unde, oare, atâta perversiune în fiii lui Dumnezeu?

-De la acea făgăduinţă demonică şopti­tă omului:„ veţi fi ca Dumnezeu…” (Face-rea 3,5). Şi pe care omul a crezut-o, nebăgând de seamă cine i-o spune. Un «dumnezeu» neizbutit, scos afară înainte de vreme din divina devenire.

Un «dumnezeu» creat, un «dumnezeu» prin Har, avea omul menirea să fie, dar a ieşit un dumnezeu satanist, chip neispră­vit, desfigurat, care nu se mai înţelege cu Dumnezeul Adevărului.

De aceea i se şi năzăreşte omului în cursul creaţiei sale, istoria, că el este pe rând:

- măsura tuturor lucrurilor,

- criteriul adevărului,

- că lumea există în funcţie de el,

- că omul este creatorul lumii,

- că Dumnezeu ajunge la conştiinţa de Sine abia în om; ca de aici, un alt nătâng la minte (filozoful german Ludwig Feuerbach ) să spună:

-„nu Dumnezeu L-a făcut pe om, ci omul a făcut pe «Dumnezeu»”.

Dar Iisus îi aduce iarăşi şi iarăşi omului nivelul divinei reveniri, printr-o coroană de spini.

Împărăţia nevăzută

Nedumeriţii farisei, conservatorii lui Israel, nădăjduiau că Împărăţia lui Dumne­zeu va fi împărăţia lui Israel: Dumnezeu naţional, împărăţie naţională, teritoriu anumit, începând de la data cutare.

Şi unii creştini tot aşa o aşteaptă, cân­dva, undeva. Din răspunsul lui Iisus rezultă limpede că Împărăţia lui Dumnezeu este o împărăţie spirituală (duhovnicească), lăun­trică, şi însăşi structura duhovnicească a creştinismului. Despre ea nu se poate spune: „iat-o aici sau acolo”, odată sau cândva. Împărăţia lui Dumnezeu nu este sub categoriile cunoaşterii.

Împărăţia lui Dumnezeu are două vârste.

Prima vârstă a Împărăţiei lui Dumnezeu este deodată cu venirea lui Iisus între oa­meni. El este Fiul şi energia duhovnicească a Împărăţiei. El este născut în fiecare su­flet prin Duhul Sfânt, în sufletele devenite fecioară, El se Multiplică - aşa zicând - dar neîmpărţindu-Se, locuind deodată într-o mulţime de fraţi, făcându-i oameni cereşti, chiar dacă după omul dinafară aceştia su­feră toate umilinţele şi necazurile veacului acestuia, şi mai ales dacă le suferă mulţumind şi binecuvântând pe Dumnezeu întru necazuri.

Împărăţia în prima ei vârstă este nevă­zută, e mai mult dedusă din „răbdarea Sfin­ţilor”. Ea nu are decât o evidenţă interioară pentru cel care o trăieşte şi, în lipsă de argumente decisive, el nu are decât afirmarea ei prin jertfă - care e ultimul cuvânt.

În acest interval al împărăţiei nevăzute, creştinul se bucură întru necazuri, arde  într-însul focul aruncat de Iisus pe pământ: focul iubirii de oameni.

În rezumat, Împărăţia lui Dumnezeu este oriunde se află un om centrat lăuntric în Iisus. Nu este o împărăţie de vedenii - cum cer oamenii. Aici se pune accentul pe virtute nu pe daruri neobişnuite sau viziuni. Cea mai minunată viziune este un om care se distinge prin puritatea şi smerenia su­fletului său. (Holkin Saneti Pachovnîi, Vitae graecae, Brussel-1932 Vita prima 48).

A fi luminat de cunoştinţa lui Dumne­zeu, a fi curat şi smerit cu inima, este singu­rul argument valabil al Împărăţiei. Într-un aşa suflet se străvede Iisus. El nu trebuie să vorbească, este destul ca să existe: exis­tenţa lui grăieşte mai tare decât cele ce ar spune.

A doua vârstă a Împărăţiei lui Dumne­zeu va veni pe văzutele: ca fulgerul de la răsărituri până la apusuri (Luca 17,24), fiindcă este deodată cu a doua venire a lui Iisus, în slavă şi mărire.

Până atunci, Împărăţia lui Dumnezeu este contestată. Vinovăţia o purtăm şi noi, creştinii slabi, dar atunci va fi afirmată de Însuşi Împăratul Cerurilor. Nu numai afirmată de istov ci şi desfăşurată, din nevăzută ce era, în slava ei orbitoare şi transformatoare în cer nou şi în pământ nou. (II Petru 3, 13; Matei 19, 18)

Creştinismul este văzut ca o a doua creaţie a omului. Când va veni Împărăţia lui Dumnezeu întru slava ei orbitoare, toată făptura se va înnoi şi va deveni duhovnicească, înghiţită de slavă şi stator­nicită pentru nesfârşitul veşniciei.

Şi când te gândeşti că în fiecare om, luat la întâmplare, este ascunsă Împărăţia în grăunte nevăzut: desăvârşirea. Nici unul din necazurile de faţă, fie ele mii de ispite, fie cercarea cu moartea, nu pot să ne des­partă pe noi de dragostea lui Iisus, Cel ce ne lucrează desăvârşirea, destinul şi obâr­şia noastră de fii ai lui Dumnezeu.

O astfel de zare a destinului nu se desluşeşte însă omului care nu vrea să sufere nimic.

Gânduri greşite

Sunt multe. Dintre ele alegem numai două, despre care Dumnezeu spune că-s nebunie.

Deşi Dumnezeu opreşte cuvântul acesta, totuşi El le zice „nebuni” la două feluri de oameni: la cei ce zic că „nu este Dumne­zeu” (Psalmul 13,1; 52,1) şi bogaţilor, cărora bogăţia şi stomacul le este tot dum­nezeul lor.

Este cam una şi aceeaşi gândire greşi­tă. Tăgăduirea oricărui rost sau destin al lumii şi al omului, care să fie mai presus de lumea aceasta şi de stomacul ei.

A tăgădui o conducere supremă a cerului şi a pământului e a propovădui întâmplarea - domnia haosului sau a anarhiei universale. Ori ceea ce se vede din ordinea lumii dovedeşte chiar că nu e aşa, ci contrariul. E haos şi anarhie în mintea care gândeşte aşa.

Mintea care cugetă că nu este Dum­nezeu, cade în propria sa sentinţă. Căci: a te lupta din toate puterile împotriva a ceva ce nu există, dovedeşte nebunia acestei lupte, nonsensul şi absurdul ei: al luptei şi al minţii care o conduce.

*

Al doilea „nebun”, e bogatul care îngustează zarea rosturilor lui pe pâmânt la dimensiunile stomacului, chiar dacă acest stomac ar înghiţi pământul tot.

Dar un atare bogat va căuta să convin­gă pe toată lumea că numai acesta este singurul scop al vieţii omului pe pământ. O asemenea concepţie, despre om şi desti­nele sale, e cu adevărat miezul nopţii min­ţii sale. El va sfârşi prin a se crede pe sine, „dumnezeul veacului acestuia”.

Deci, într-o astfel de noapte a minţii, când va crede bogatul că „ţarina” sa - lumea - îl va face în sfârşit fericit, va fi răpit cu moartea din vârful bogăţiei sale şi îşi va pierde sufletul.

Dumnezeu nu îngăduie la nesfârşit în­gustarea vederii omului numai la stomacul său, în care poate să încapă şi toată lumea, de vreme ce omul acesta e destinat spre alte zări şi rostul său e dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu, veşnicia şi îndumnezeirea prin Dar.

Condiţiile uceniciei

Sunt multe chipuri de a intra întru Împărăţia lui Dumnezeu, dar numai o singură Uşă: Iisus. A fi ucenicul lui Iisus, ucenicul Adevărului, înseamnă să-ţi faci inventarul libertăţii…

„Adevărul vă va slobozi pe voi”, adevărul vă va face liberi. Libertatea e a fiilor lui Dumnezeu - cine nu se va lepăda de sine, nu va fi liber şi de sine, „nu va putea fi ucenicul Meu” (nu este vrednic de Mine).

Totuşi iniţiativa porneşte din amândouă părţile: şi de la Dumnezeu şi de la om. Dar şi iniţiativa omului spre Adevăr, tot Dumnezeu o trezeşte. De aici începe faza conştientă a deciziei. De acum ucenicul trebuie să ştie cât costă decizia sa: liber de mamă, liber de tată, liber de nevastă, liber de copii. Iisus confiscă totul, rupe legătu­rile firii, dezleagă omul.

A fi ucenicul lui Iisus nu însemnează a te opri la mijlocul uceniciei. A fi ucenicul lui Iisus însemnează a prevedea un război şi a-ţi zidi o cetate. A nu-ţi face socoteala aceasta înseamnă a te face de râs. Iar a nu te face de râs însemnează a-L urma pe Iisus în toată calea vieţii tale pământeşti, chiar dacă ultimul pas al căii îl vei avea de făcut răstignit pe cruce!…

,,Dumnezeu poartă paşii omului”, iar aceştia sunt marile hotărâri spre El.

Aceştia sunt „sarea” pământului omenesc, care, numai aşa fiind, nu lasă firea să se strice. Dacă nu sunt aşa, „îi calcă lumea în picioare” ca pe nişte ne­trebnici.

MĂRTURIA UNUI ATEU

La două feluri de oameni le-a zis Dumne­zeu „nebuni”: la cei ce „zic că nu este Dum­nezeu” (Psalmul 13,1; 52,1), şi bogaţilor, cărora stomacul le este tot „dumnezeul” lor (Filipeni 3,9).

În aceia este una şi aceeaşi cugetare gre­şită: tăgăduirea oricărui rost sau destin al omului şi al lumii, mai presus de lumea aceasta şi de stomacul ei.

A tăgădui o conducere supremă a cerului şi a pământului, e totuna cu a propovădui domnia întâmplării, a haosului sau a anar­hiei universale.

Dar lumea este în ordine. Aceasta dove­deşte că este o conducere mai presus de ea. lar fără ordine este mintea care o vede fără Stăpân.

Felix d’Artec, profesor de biologie la Sorbona, în „L’Atheisme” declară: „Sunt ateu precum sunt breton, cum este cineva blond sau brun, fără să fi vrut… Căci oricât scoto­cesc în amintirile mele, eu nu găsesc în ele ideea de Dumnezeu. Aceasta este o infirmi­tate, o monstruozitate. Dar sunt astfel de infirmităţi cu care sunt prevăzuţi din naştere mii de oameni, erori fundamentale care aparţin fiinţelor lor, aşa cum le aparţin gura, nasul sau urechile. Astfel de fiinţe lucrează instinctiv, după natura lor şi se supun conşti­inţei lor, fără a mai întreba dacă aceasta se mai acordă sau nu cu logica…”

Iată ateismul recunoscut de un ateu, cu toată sinceritatea, că este o infirmitate, o monstruozitate şi o eroare fundamentală a naturii umane. (Religia iubirii)

Deci, după un cuvânt al Sfintei Scripturi, dacă ai pisa pe un ateu cu dovezile, ca pisă­logul în piuă boabele, şi tot nu-1 vei desface pe nebun de la nebunia sa. (Pilde 27,22).

Mintea care cugetă că nu există Dumne­zeu, cade în propria sa sentinţă: va trebui să se tăgăduiască şi pe sine. Căci a te lupta din toate puterile împotriva a ceva ce nu există dovedeşte nebunia acestei lupte, dovedeşte nonsensul şi absurdul ei, şi prin urmare şi a minţii care o conduce.

Al doilea nebun este bogatul, care îngus­tează zarea rosturilor sale pe pământ la dimensiunile stomacului, chiar dacă acest stomac ar înghiţi pământul tot. Mai mult, un atare bogat va căuta să convingă pe toată lu­mea că numai acesta este singurul scop al vieţii omului pe pământ. O atare concepţie despre om şi destinele sale ultime este cu adevărat miezul neştiinţei sale, miezul nopţii minţii sale. Noaptea aceasta va culmina sfârşind prin a se crede pe sine, el, „dumne­zeul veacului acestuia” (II Corinteni 4,6).

Deci, dintr-o atare noapte a minţii, când bogatul va crede că ţarina sa, lumea, îl va face în sfârşit fericit, îşi va pierde sufletul cu sunet, căci va fi răpit cu moarte din vârful bogăţiei sale. Dumnezeu nu îngăduie la nesfârşit îngustarea vederii omului numai la stomacul său, de vreme ce omul acesta este destinat spre alte zări, ale Împărăţiei lui Dum­nezeu, ale veşniciei şi îndumnezeirii sale.

„Bogatul nu-i stăpân pe sine, ci cu toate că-i însufleţit, ţine la lucrurile neînsufleţite. N-are vreme să cugete din cauza alergărilor. Banii sunt un nemilos stăpân… Întreaga putere de a iubi este cotropită de acest lot de pământ, care dă porunci, care i-a înlocuit sufletul, care i-a smuls orice rămăşiţă de libertate. Cumplita soartă a bogatului stă în această îndoită absurditate: spre a avea putere de a porunci oamenilor a ajuns robul lucrurilor neînsufleţite; spre a dobândi o parte mică de tot, a pierdut totul” (Papini în „Viaţa lui Iisus”).

Sfântul loan Gură de Aur, tâlcuind Epis­tola către Romani la Cuv. 14 zice: „Nu are Dumnezeu lucru mai cinstit şi mai de preţ decât pe un sărac, şi pe acesta   1-a dat ţie, bogatule, ca să ai grijă de el”.

„Bogatul şi săracul se întâlnesc unul cu altul; dar Cine i-a făcut este Domnul” (Pildele lui Solomon 22,2).

Înţeleptul Isus Sirah scrie:

„Fii celor săraci ca un tată, şi vei fi ca Fiul Celui Preaînalt” (Isus Sirah 4, 10-11).

Aceştia câtă vreme nu sunt aşa, nu se mântuiesc. De aceea mai clatină Dumnezeu bogăţia bogaţilor ca totuşi să se mai mântuiască unii dintre ei.

*

La sfârşitul istoriei, aceiaşi doi nebuni, bogatul şi ateul, se vor lua la bătaie, vrând fiecare să fie singur stăpânitor al ţarinei, unul cu rostul ca să exploateze pe toţi oamenii pentru creşterea viţelului său de aur, celălalt să exproprieze şi pe Dumnezeu din dreptul de Autor al lumii. Planul luciferic al acestuia e mai tare decât al celui dintâi şi „va birui”.

*

Rămâne a treia categorie de oameni, a ce­lor „ce s-au îmbogăţit întru Dumnezeu”, către care satana, ca un nebun, se va repezi cu ultima furie, vrând să stingă cu ei pome­nirea lui Dumnezeu de pe pământ.

Acesta e ultimul război cu Sfinţii pe care însă Dumnezeu îl va stinge cu foc, şi lumea va arde.

Noi însă să ne îmbogăţim în Dumnezeu cugetându-L, iubindu-L, împărtăşindu-ne cu El, silindu-ne a gândi şi a iubi ca El întru toate împrejurările vieţii. Iată adevărata bogăţie care nu se va lua de la noi.

„Şi vei fi ca fiul Celui Preaînalt” (Înţelep­ciunea lui Isus Sirah 4,11).

Biruinţa din pustia Carantaniei

Motto: „Iisus nu  a venit în pustie în slava lui Dumnezeu ci în firea smerită a omului, ca în aceasta să-1 bată pe diavol.

Precum e în ordinea naturală a lucrurilor, aşa şi în ordinea spirituală a destinelor nu lipsesc verificările. Trebuie să-ţi cunoşti puterile şi să-ţi ştii împotrivirile.

Deşi Iisus îşi avea un destin, lămurit încă de la 12 ani în Templul din Ierusalim şi con­firmat în pustia Iordanului pe la 30 de ani, totuşi nu a fost scutit de verificarea lui în pustia Carantaniei.

Între aceste două pustii cresc marile des­tine. Într-una se nasc, iar în cea de-a doua se verifică. Abia oamenii marilor singurătăţi pot să învingă singurătatea lor între oameni, ca pe un lucru cunoscut.

Oamenii mărunţi, bursierii vieţii, se acomodează lumii, n-o combat ieşind din ea în pustie. Oamenii împovăraţi de un destin încă mai caută să acomodeze lumea la ei, de aceea ei ies din lume şi îşi meditează desti­nul în liniştea marilor singurătăţi. Ei trebuie să iasă în pustie. „Duhul L-a scos pe Iisus în pustie” (Marcu 1,12).

Dacă în pustia Iordanului erau Ioan şi mulţimile, în pustia Carantaniei erau fiarele şi fiara cea mai mare: diavolul. Mântuirea noastră a atârnat de sorţii luptei dintre Iisus şi satana. Dacă omul străvechi a pierdut lupta aşa de uşor, nici nu s-a luptat chiar, Omul cel nou avea să recâştige victoria pierdută şi victoriile pierdute se recâştigă mai greu.

Să urmărim textele: „Atunci dus a fost Iisus în pustie «mânat de Duhul lui Dumne­zeu» ca să fie ispitit de diavolul.”

Deci Iisus a mers în pustie din ascultare, „mânat de Duhul Sfânt”. Nu El de la El a mers să postească şi încă până la istovire. Nu El a chemat ispita; ea trebuia să vină, ca la tot omul.

Simţi o misiune? Împotrivirile te aşteap­tă. De aceea ai nevoie de post şi rugăciune către cel Atotputernic, Care ţi-a dat misiunea, ca să o sprijine. Acestea întăresc, oţelesc sufletul în faţa adversităţilor, în faţa jertfei.

Cunoaştem pustia Iordanului unde Ioan învăţa pe oameni lupta cu ei înşişi - lupta pocăinţei.

În pustia Carantaniei însă, coama unui munte uscat, locuiau doar fiarele, vulpile şi şacalii. Şi aici a venit Iisus, iar la sfârşitul celor 40 de zile, cu al căror număr s-a numit însăşi pustia, a venit şi fiara cea mai mare: diavolul.

Fioroasă întâlnire: Iisus şi diavolul, anti­pozii singurei dialectici ireductibile. Singurii între care sunt excluse din principiu orice înţelegere şi orice compromis.

Atunci, de ce s-au întâlnit?

Ca această neînţelegere absolută între Dumnezeu şi satana să devină neînţelegere absolută şi între oameni şi satana.

Ei s-au mai întâlnit odată, înainte de zidi­rea omului pe pământ. Atunci a plănuit Luci­fer uzurparea lui Dumnezeu, dar cu „aceasta ca fulgerul a căzut din cer” (Luca 10,18).

Pe pământ diavolul a găsit omul, prima pereche de oameni pe care i-a înşelat şi i-a scos din ascultarea de Dumnezeu în asculta­rea sa, i-a scos din fericirea contemplaţiei lui Dumnezeu în nefericirea de a nu-L mai vedea pe El ci pe ei înşişi goi. I-a aruncat în trage­dia cunoaşterii contrazicerii, a cunoaşterii răului şi a nefiinţei.

Diavolul ţinuse minte metoda cu care i-a câştigat la început: îi strecurase omului îndoiala în Dumnezeu. Cu aceeasi perfidie se furişează si acum înaintea lui Iisus, a acestui Om nou, Care nu venise în lume pe calea poftelor firii şi care, deşi la 30 de ani, nu făcuse nici un păcat.

Diavolul veni ca (aşa zis) „înger al luminii” să-I propună primul păcat: îndoiala. De sorţii acestei întâlniri a lui Iisus cu satana, în câm­pul de luptă al acestei lumi, avea să atârne soarta mântuirii noastre. Satana, duşmanul lui Dumnezeu, era şi duşman al omului, căruia îi falsificase orientarea în lume, îl robise şi pe el destinului decăzut al său.

De aceea a venit Iisus în lume ca să strice lucrurile diavolului (I Ioan 3,8). „In hoc appa­rut Filius Deiut dissacuat opera diavoli”. Acesta este unul dintre înţelesurile mântuirii: izbăvirea de sub stăpânirea diavolului.

El, diavolul, nu putea să nu vină să-şi apere „stăpânirea”. El „trebuia” să-L facă şi pe Iisus să „cadă” în îndoiala de Dumnezeu şi de stăpânirea Sa (a lui Dumnezeu) şi să-L ia în „stăpânirea” lui. „,Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: - De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini.” (Matei 4, 3-4). Adică, dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu arată-Ţi puterea Ta şi ieşi din cleştele acesta grozav al foamei, poruncind pietrelor să se facă pâini.

Propunerea diavolului cuprindea toată perfidia răului: voia să-L antreneze pe Iisus în îndoiala de Dumnezeirea Sa. Diavolul întindea lui Iisus o dilemă: dacă Tu crezi despre Tine că eşti Fiul lui Dumnezeu, fă pâini din pietre. Dacă nu faci, este semn că Te îndoieşti, dacă nu poţi face este semn că Te-a părăsit Dumnezeu, Te-a minţit. Dacă vei face, Tu părăseşti pe Dumnezeu şi-Ţi îngri­jeşti Tu singur de viaţa Ta.

De fapt aceasta şi urmărea diavolul: nu urmărea să se convingă că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, ci voia să-L compromită pe Iisus împingându-L prin foamea firii să facă o minune pentru Sine. Aceasta n-ar fi fost o minune pentru iubirea de oameni ci una pentru iubirea de Sine.

Dar aceasta nu se afla la Iisus. Îndoiala în Dumnezeu nu I-a putut-o strecura în inimă. Iisus nu i-a făcut minunea cerută, deşi putea să facă din pietre nu numai pâini, ci şi „fiii lui Avraam” şi putea şi pe el, pe diavol, să-1 încremenească într-o piatră a pustiei. Dar Iisus nu a venit în pustie în slava lui Dumne­zeu ci în firea smerită a omului, ca în aceasta să-1 bată pe diavol. Iisus nu avea acum ca scop să-l lichideze pe diavol, ci avea ca scop să dezrobească libertatea omului de sub tirania vrăjmaşului, chiar sub focul ispitelor sale, chiar în condiţia aceasta, de oameni cu firea slăbită de păcat.

Un răspuns, totuşi, i-a dat Iisus: „Scris este: nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot Cuvântul ce vine de la Dumnezeu” (Mt. 4,4).

Cel ce ţine în suferinţă neamul omenesc, îi propune lui Iisus o minune cu ieşire din suferinţă. O propunere în aparenţă raţională.

Acestei raţiuni perfide, Iisus îi răspunde: ,,Scris este”, îi răspunde cu Revelaţia. Viclea­nul ştie şi el Scriptura. Deci, dacă n-a isprăvit nimic cu acul îndoielii, încearcă o săgeată mai ascuţită: ispitirea de Dumnezeu - verifi­carea concretă a Scripturilor tot cu îndoiala!

„Şi L-a dus în Ierusalim şi L-a pus pe aripa templului şi i-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te de aici jos; că scris este:« Că Îngerilor Săi va porunci pentru Tine ca să Te păzească, şi pe mâini Te vor ridica ca nu cumva să-Ţi loveşti de piatră piciorul Tău»” (Luca 4, 9-11).

Dar capătă răspunsul categoric: „Şi iarăşi scris este: să nu ispiteşti pe Domnul Dumne­zeul tău” (Luca 4,12). (Ispitirea de Dumnezeu este interzisă!). Deci până aici cu îndoiala, această aşa-zisă „virtute” a raţiunii.

Nu-i mai rămâne diavolului decât legiti­marea nebuniei sale: cumpărarea lui Iisus.

Apoi L-a dus pe Dânsul diavolul pe un munte foarte înalt. De pe vârful acestui munte I-a arătat într-o clipă toată strălucirea împărăţiilor lumii şi slava lor deşartă, toată minciuna lor îmbrăcată în trufie; şi I-a zis Lui: „Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei închina mie” (Matei 4, 8-9). Diavolul cre­dea, şi crede nebuneşte, că de la căderea lui pe pământ şi mai ales de la căderea omului, lumea aceasta e a lui. Acum făcea marea concesiune: „Închină-Te mie şi Ţi-o dau Ţie”. Trufia dă gratuit lumea (deşi era o danie mincinoasă şi perfidă), numai să rămână el cu trufia lui deasupra. Iisus îi răspunde diavolului ripostându-i că cere o închinare interzisă: „Mergi înapoia Mea, satano, că scris este: Domnului Dumnezeului tău să te în­chini şi Lui Unuia să-I slujeşti!” (Matei 4,10). Şi a plecat satana, „până la o vreme”, până când oamenii robiţi de el şi de slugile sale L-au dus pe Iisus în a doua pustie fioroasă: dealul Golgotei, şi I-au spus cam aceleaşi cuvinte: „Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce şi vom crede în Tine” (Matei 27,48).

Diavolul a fost luat de unii drept delegat al raţiunii care cere lui Dumnezeu evidenţa. Iisus i-a refuzat diavolului orice dovadă a Dumnezeirii Sale.

A concede diavolului delegaţia raţiunii, a celui mai înalt for omenesc, înseamnă a nu fi departe de raţionamentul demonic.

Orice răspuns ar fi dat Iisus, altul decât a dat, nu dovedea diavolului nimic. De aceea nu i-a răspuns. Aceasta e raţiunea divină.

“Raţiunea” demonică cere lui Dumnezeu “dovezi”. Raţiunea divină rămâne în certitu­dine, în arătarea şi închinarea de Dumnezeu.

De atunci aceste două raţiuni se luptă în pustia fiecărei vieţi omenesti, aşa cum s-a luptat Iacov într-o noapte. Dar vai de tine dacă „vei învinge” tu pe Dumnezeu; vei cu­noaşte însă că tu eşti învinsul iar învingăto­rul a fost diavolul.

Nemărginita iubire

Îndată după ispitirea din pustia Caranta­niei, Iisus a venit în Nazaret într-o sinagogă, unde şi-a citit legitimaţia din cartea lui Isaia Proorocul:

„Duhul Domnului peste Mine, care M-a uns ca să binevestesc săracilor, să tămădu­iesc pe cei zdrobiţi la inimă, să propovădu­iesc celor robiţi dezrobirea, orbilor vederea, să dau drumul celor apăsaţi, să propovă­duiesc anul Domnului primit! Şi închizând cartea, a dat-o slugii şi aşezut; Şi ochii tuturor din sinagogă erau îndreptaţi spre El. Şi a început a zice către dânşii, că: «astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre»”. (Isaia 61, 1-2, Luca 4, 18-19).

Cuvântarea a sfârşit prost fiindcă ascultă­torii nu voiau să o creadă. L-au scos pe Iisus din oraş ca să-L arunce într-o râpă. Fireşte că Iisus a trecut prin mijlocul lor, lăsându-i în râpa lor sufletească.

Legitimaţia cuprindea nu numai anul de milostivire al lui Dumnezeu, vârsta nevăzută şi aşteptată de toţi a împărăţiei lui Iisus, ea mai cuprinde şi: „o zi a răsplătirii (mâniei) lui Dumnezeu”. (Isaia 61,2).

Tot anul de milostivire este şi era creşti­nă, deşi Iisus este mereu legitimat şi găsit fără legitimaţie în lume. Lucrurile nu merg aşa la nesfârşit. „Ziua mâniei lui Dumnezeu” este ziua în care Dumnezeu se legitimează lumii. Printre altele, Iisus o descrie că vine pe neaşteptate, ca un trăsnet peste tot pămân­tul. Legitimaţia lui Dumnezeu este Judecata. Câtă vreme Dumnezeu este contestat, e milostivire. Când vine cu atributul dreptăţii, al atotputerniciei (când se va legitima), atunci este ziua mâniei, ziua cea înfricoşată a judecăţii.

Un text al Scripturii spune: Nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu şi să rămână viu.

(Deuteronom 4,33). Vederea lui Dumnezeu este judecata şi transformarea omului. Con­vertirea lui Saul pe drumul Damascului este o icoană singuratică a acestei transformări cosmice. Deci, ziua mâniei se aseamănă foarte mult cu ziua în care a intrat Noe în corabie şi a început potopul şi de asemenea cu pieirea Sodomei, din care a scăpat Lot, totuşi milostivirea n-a încetat cu totul.

Ultima atitudine faţă de proprietatea lumii şi atitudinea faţă de propria ta viaţă în timp, încă te mai poate mântui. Cine le va regreta că se duc, va păţi ceea ce a păţit femeia lui Lot, privind catastrofa pe care viaţa nu rezistă să o privească în faţă.

Iată până unde merge iubirea de oameni a lui Iisus: că şi în ziua mâniei divine, le deschide o portiţă a milostivirii. Iată Împăra­tul cerurilor, Care aleargă după ultimul supus al împărăţiei Sale. Cred că aceasta este iubirea fără margini. „Stârvul” cred că este pământul mort la a cărui judecată se adună sfinţii (vulturii) „nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?’ (I Corinteni 6,2).

Era creştină

Suflarea Duhului Sfânt a topit graniţele de limbă dintre neamuri şi diferenţa dintre clase. Proprietatea particulară se schimbă în proprietate colectivă benevolă, primul comu­nism este creştin, întemeiat pe iubirea de oameni şi pe faptul că toţi oamenii sunt fii ai aceluiaşi Tată, Dumnezeu.

*

Întruparea lui Iisus însemnează împărţi­rea istoriei în două: cea dinainte de Hristos şi cea după Hristos.

Şi mai este o despărţire: cea împotriva lui Hristos. Aceştia sunt anii de sminteală, des­pre care zice Iisus că trebuie să vie.

Legea şi Proorocii se termină cu Ioan Botezătorul, capătul proorocilor. De la Ioan începe era creştină, era propovăduirii Împă­răţiei lui Dumnezeu, când intră în împărăţie toti cei ce se silesc şi o răpesc pe ea.

Despre această divină pecete a timpului, Iisus avea siguranţă absolută. „Cerul şi pămân­tul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece, până nu se vor împlini toate” (Matei 24,35). Siguranţa aceasta străvede pe Dumnezeu în Iisus. El a prevăzut că vor veni şi anii de sminteală, pe care acum îi vedem cu ochii.

Împărăţia aruncată

Heidegger spune că omul este aruncat în lume, aruncat în grijile existenţei, fără nici-o consolidare sau siguranţă. De ce adică o existenţă „de aruncat” în lume? Aceasta din cauza prăpastiei de netrecut între Dumnezeu şi om - consecinţa metafizică a lui „sola fide”. De altfel, numai într-un climat protestant a putut lua naştere „filozofia neliniştirii” şi teama de neant.

Iisus a spus altfel.

Împărăţia cerurilor, comprimată într-o să­mânţă mică, a luat-o un Om şi-a aruncat-o în grădina Sa, lumea, şi s-a făcut copac mare şi păsările cerului s-au sălăşluit în ramurile lui.

Împărăţia cerurilor nu este pentru păsări, ci pentru oamenii care trăiesc „ca păsările” - mai desprinse de pământ şi firea pămân­tească, trăind mai după firea lor cerească, trăind mai „în grija lui Dumnezeu” decât în grija vieţii. Păsările acestea sunt „vulturii” care se vor aduna ca să judece lumea (I Co­rinteni 6,2), când pământul va fi stârv.

Împărăţia lui Dumnezeu este un aluat pe care 1-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină (în firea omenească de acum întreită): sufletul, trupul şi Duhul, până a dospit toată.

Mergând Iisus spre lerusalim, cineva L-a întrebat: „Doamne, oare puţini sunt cei ce se mântuiesc?” şi a răspuns Iisus tuturora: „Nevoiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă (şi cu chinuri, cum zice o cântare de la slujba înmormântării), că mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea”.

Cu alt prilej a predicat cine-i poarta: „Eu sunt uşa, prin Mine de va intra cineva se va mântui”. Deci, dacă Iisus este Împărăţia Cerurilor,sămânţa aruncată pe pământ,  dacă Iisus este Cel ce dospeşte natura omu­lui, în sensul Împărăţiei lui Dumnezeu, iar pe de altă parte tot Iisus este uşa acestei Împărăţii, aceasta înseamnă că Iisus este Dumnezeirea transcendentă,data naturii noastre,pe care trebuie să o dobândim,  liniştea împotriva neantului.

Atragem stăruitor aminte oamenilor şi cu toată gravitatea posibilă: nu treceţi cu uşu­rinţă peste Iisus! Mai bine declaraţi-vă împo­triva Lui, că mulţi vă veţi lămuri. Căci dacă ne vom ţine mereu „că nu-L ştim cine este EL”, pentru noi aceştia, cele prescrise în cartea veşniciei vor merge înainte şi se vor împlini toate şi ne vom afla că ne-am încuiat uşa, în loc să ne-o deschidem, şi vom căpăta răspunsul cu care ne-am amăgit şi noi pe pământ: „nu vă ştiu nici Eu pe voi de unde sunteţi, duceţi-vă de la Mine” (Luca 13,25).

Marea nefericire a rămaşilor pe dinafară este că atunci văd ei fericirea drepţilor. Pro­priu-zis îşi văd marea lor defecţiune, care le-a pecetluit eternitatea. Până atunci, adică acum pe pământ, aceştia se ţin de ochi ca să nu-L vadă pe Iisus. Atunci, cu natura transfigurată în vederea veşniciei, nu se vor mai putea ţine (de ochi) să nu vadă destinul firii omeneşti, pe care ei nu 1-au admis.

Iadul nu se poate deschide mai bine.

Nici Împărăţia lui Dumnezeu.

Motto: „Moartea este factorul care nu simplifică, ci complică toate problemele, imlicându-le în veşnicie. Cu moartea se termină timpul, dar începe veşnicia. … Omul trece prin moarte ca printr-o poartă: dar dincolo de poartă are întinsă înainte veşnicia, aşteptându-1 veşnicia în care a trăit vremelnicia.”

Despre îngustime şi creştinism

Sectarismul

Motto: „Spiritele sectare, mentalităţile înguste, unilateralităţile de orice fel sunt spirite anarhice, sortite la fărâmiţarea lor până la absurd. Sectarismul se explică prin sine, dar nu şi-l poate explica cel ce pătimeşte de el.“

E bine să punem la punct acel „spirit sec­tar”, spirit îngust, spirit habotnic, zelotismul fără socoteală sau mai bine zis prostia, care încununează fruntea multor suficienţi de sine (înguşti la minte).

Nu s-a crezut că se găsesc sectari şi altun­deva decât unde de obicei îi ştim. Observând oamenii mai cu atenţie, am aflat că spirite sectare se găsesc oriunde, în toate activită­ţile omeneşti; se găsesc sectari (cârcotaşi) pe marginea oricărei gândiri omeneşti, nu numai în religie; se găsesc spirite sectare rozând chiar la temeliile ierarhiei. E clar că spiritele sectare, mentalităţile înguste, unila­teralităţile de orice fel sunt spirite anarhice, sortite la fărâmiţarea lor până la absurd. Sectarismul se explică prin sine, dar nu şi-l poate explica cel ce pătimeşte de el. Adică, cel căzut în asemenea îngustimi, susţine cu toată tăria că aşa este „Adevărul” cum îl înţelege el, şi nu admite o altă părere a Sfinţilor, a Bisericii şi a obştii în general.

Dacă prostul s-ar recunoaşte prost, ar în­ceta de a mai fi ca atare şi s-ar schimba în înţelept.

Orişice spirit îngust, sectar, aduce minţii şi sufletului o nelinişte, o tulburare, o barie­ră care stinghereşte libertatea sufletului, seninătatea sa superioară, suveranitatea credinţei în conducerea preaînţeleaptă a Providenţei, atât în directivele mari ale lumii, cât şi în amănuntele vieţii noastre. Că ori de câte ori nu ţii pasul cu Providenţa, ba din neştiinţă, ba din fixarea cu încăpăţânare pe câteva idei omeneşti, totdeauna putem fi striviţi, fără a avea vreun merit decât acela de a fi victimă a îngustimii noastre. Cine-i îngust la minte n-are leac nicăieri. Mulţi sunt mai betegi la minte decât de alte boli fizice.

Sunt oameni care reprezintă Providenţa, oameni providenţiali, dar după o oarecare vreme se sectarizează (dau în nebunia sec­tarilor), se limitează la îngustimi, la câteva principii fixe, şi vor cădea victimele acestor îngustimi. Şi întâi trebuie să se spargă capul prost ca să vină cel cuminte (şi cu minte).

Să luăm un exemplu şi un model de îngustime a oamenilor providenţiali, din anii 1556-1598.”

În această perioadă, pe tronul Spaniei s-a urcat regele Filip al 11-lea, care din fire era un rege ipocrit, bigot şi veşnic posomorât; se spune că n-a râs in viaţa lui niciodată. A zâmbit numai o singură dată când a auzit de măcelul din noaptea Sfântului Bartolomeu. A moştenit cel mai mare imperiu care exista pe atunci: Spania cu America Centrală, Ame­rica de Sud, Neapolul, Sicilia şi Sardinia, Milanul şi Ţările de Jos; iar după ce a cucerit Portugalia, la anul 1580, se făcu stăpân şi peste imperiul colonial: Brazilia, posesiunile din Africa şi Indiile. Căsătorindu-se cu Maria Tudor, regina Angliei, dispunea acum şi de posesiunile acesteia.

Această întindere imensă îl făcea pe Filip să se creadă aşa de tare, încât afirma umflat de mândrie că în împărăţia sa soarele nicioda­tă nu apune, iar lumea zicea că atunci când se mişcă Spania se cutremură pământul.

Filip ar fi putut fi rege mare dacă ar fi înţeles vremea în care trăia.

Chiar de la suirea sa pe tron îşi propusese ca toată viaţa lui să lupte pentru stârpirea protestantismului. Fanatismul său, întreţinut şi de iezuiţi, era aşa de mare, încât spunea adesea: „Mai bine n-aş mai fi rege, decât să domnesc peste eretici!” Într-adevăr, el se purta cu atâta cruzime împotriva reformaţilor, încât aceştia îl numiră „Demonul de la miazăzi”.

În luptele sale ce le-a avut cu flamanzii, a căutat să-i aducă pe aceştia cu de-a sila la catolicism, fiindcă din îngăduinţa lui Carol Quintul primiseră calvinismul.

Măsurile regelui (Filip) îi siliră pe aceşti locuitori să facă o confederaţie, aşa încât cu armele să-şi apere libertatea religioasă şi politică. Filip, afumat de fumul fanatic catolic, îl însărcină pe generalul său, Ducele de Alba, să se ducă să supună ţările răsculate. Acesta a fost cel mai crud om al vremii de atunci şi purtarea lui fu înspăimântătoare. Dărâmând toate fortăreţele răsculaţilor, 18.000 de oa­meni au fost arşi de vii, la 30.000 de oameni li s-au luat averile, rămânând pieritori de foame, şi 100.000 de oameni au fost nevoiţi să-şi părăsească ţara.

Filip, povăţuit de iezuiţi, se hotărî să cu­reţe Spania de necredincioşi. El dădu un decret prin care ordona ca: „Toţi cei care nu sunt catolici să se boteze sau să părăsească ţara”. Cei mai bogaţi şi-au vândut averile şi au trecut în alte ţări, iar sărăcimea a rămas pe mâna iezuiţilor şi a inchizitorilor şi au fost arşi de vii. În urma acestor măsuri, Spania de miazăzi ajunse o paragină.

Sfârşitul vieţii lui Filip a fost acelaşi ca al lui Irod, ucigătorul de prunci: „păduchi sub piele”, iar după dânsul, Spania a decăzut mereu şi nu s-a mai ridicat niciodată.

Iată un argument destul de bun al sufici­enţei de sine, al bigotismului fanatic, plin de nenumărate crime şi sânge, manifestat prin ura ucigătoare de oameni, bazat pe mijloace de teroare, ca să se impună un creştinism forţat.

Întrebăm Apusul: „Oare aşa ne-a învăţat Hristos?” Unde este iubirea de oameni a lui Iisus? Şi, unde este răbdarea pe care trebuie să o avem până la jertfa de sine, pentru fraţii noştri mai slabi?…

Iată, unde 1-a dus pe Filip îngustimea fanatică a suficienţei de sine. De aici reiese că acel care este căzut în aceste extreme ale sectarismului, nu-şi dă seama de această orbire şi ascultând de o vrajă vrăjmaşă, îm­pinge în îngustimea sa lucrurile până la absurd, prăbuşindu-se în abisul fărădelegilor şi căzând din Creştinism prin călcarea iubirii de oameni.

Oricine care este afumat de o vrajă vrăj­maşă sectară, luptă pentru ca să-şi facă câţi mai mulţi prozeliţi, face un prozelitism înflă­cărat, ca prin aderenţii ce şi-i câştigă, să poată, azi sau mâine, să producă „anarhie”, prin răzbunare şi ferocitate.

Sectarismul este o vrajă vrăjmaşă, care luptă împotriva păcii lui Hristos, împotriva dragostei Lui, împotriva unităţii Lui, care i-a legat pe toţi Creştinii de veacuri până la sfârşitul veacului acestuia.

Spiritul anarhic sectar este izvor al răutăţii care ia pacea de pe pământ şi pustieşte inima de iubirea lui Hristos. Prin îngustimile lui, Credinţa se pustieşte, ateismul se gene­ralizează, drepţii se desăvârşesc şi „Judeca­ta cea de pe urmă” se grăbeşte.

Ateismul este ultima fază a sectarismului.

Acesta tinde să cotropească tot pământul, şi atunci când va reuşi ca toţi supravieţuitorii acestei lumi, cu voie şi fără voie, să afirme negaţia lui Dumnezeu, negaţia nemuririi, negaţia învierii şi a Împărăţiei lui Dumnezeu, după o vreme foarte scurtă se va izbi de apariţia cea înfricoşată a lui Iisus Hristos, ca Judecător al lumii şi Împărat al Creştinilor. Atunci fiecare îşi va primi plata ostenelilor sale (Apocalipsa 20,13) pentru o veşnicie fără de sfârşit.

Motto „În lumea aceasta nu poţi să crezi în Iisus Hristos fără să nu fii pedepsit.”….

„Numai acei care sunt întăriţi şi care L -au crescut pe Iisus Hristos în inima lor până în vârsta maturităţii, prin iubirea Lui de oameni, pot ca să reziste, acestui război antihristic, până la sfârşit.” (Pr. Arsenie Boca)

LUPTA DINTRE
ATEISM ŞI CREŞTINISM

Motto: „A tăgădui o conducere supremă a cerului şi a pământului, e totuna cu a propovădui domnia întâmplării, a haosului sau a anarhiei universale. Dar lumea este în ordine. Aceasta dovedeşte că este o conducere mai presus de ea. Iar fără ordine este mintea care o vede fără Stăpân.”

Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, atât în concepţia oamenilor de ştiinţă, cât şi a maselor neştiutoare, lumea fusese creată sau exista din vecii vecilor, fiind guvernată de un Dumnezeu, de o putere creatoare a toate, aşa după cum învaţă Biserica Creş­tină. Pânâ la sfârşitul acestui secol, toate rupturile ce s-au făcut în numărul nesfârşit al diviziunilor sectare, nici una n-a ajuns să atingă treapta cea mai de jos a negării lui Dumnezeu,deşi toate ereziile, având pe tatăl minciunii (pe diavolul) ca şi conducător al lor, împinse până la absurd, neagă existenţa lui Dumnezeu.

Oamenii, deci, nebăgând de seamă vraja vrăjmaşă, care prin diferite amăgiri şi înşelă­torii, îi face să se încreadă întru sine mai presus de Biserică, mai presus de cele 7 Soboare, încep să se taie în Scripturi, după cum îl taie capul pe fiecare (II Petru 1,20), fără ca să ţină cont de ceea ce a zis Domnul: „Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei Sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (II Petru 1,21). Iar întreaga Scriptură este dată spre tâlcuire numai Bisericii, care este mama noastră ocrotitoare şi sub aripile căreia putem să creştem şi să ne mântuim.

Toată lucrarea antihristică a diavolului, însoţită de tot felul de puteri şi semne, şi de minuni mincinoase (II Tesaloniceni 2,9), este îngăduită de Dumnezeu pentru fiii pierzării, fiindcă n-au voit să primească iubirea Adevă­rului, arătat de Biserică prin Sfinţii Părinţi, ca să se mântuiască (II Tesaloniceni 2, 10-12). Pentru aceea, Dumnezeu le trimite amăgiri puternice, ca să dea crezământ minciunii şi să cadă sub osândă toţi cei care nu au crezut adevărului ci au îndrăgit nedreptatea (II Tesaloniceni 2,12).

Iar unitatea Bisericii noastre, pe care a în­temeiat-o Domnul şi al cărei Cap văzut şi nevăzut este numai El, prin puterea Duhului Sfânt ne-a orânduit episcopi şi preoţi ca să păstorească Biserica Lui, pe care a câştigat-o cu sfânt sângele Său (Faptele Apostolilor 20, 28). Deci nu există altă Biserică decât aceea pe care a întemeiat-o Iisus Hristos prin Aposto­lii Săi şi care este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică (vezi Crezul).

Iată deci că diavolul, prin amăgirile sale, i-a dezbinat pe oameni prin ura sa ca să creadă în mai mulţi dumnezei mincinoşi, al căror tată le este el.

Abia în primii ani ai secolului al X1X-lea, o nouă concepţie despre lume e dată la iveală, afirmându-se cu toată tăria cum că: „lumea, aşa cum o vedem sau o cunoaştem din cărţi, n-a fost nici creată şi nici nu există din vecii vecilor” (Karl Marx, pag. 8. Tr. Gh. Constant.).

Ştiut este, din toată lectura făcută, că materialismul dialectic este ateu; profesează negaţia spiritului, negaţia lui Dumnezeu, negaţia nemuririi, neagă Învierea şi Împără­ţia lui Dumnezeu.

Bun!

- Dar cu asta încetează de a mai fi Dumne­zeu?

- S-a terminat cu nemurirea?

- Nu mai este Înviere şi Judecată?

- Dacă mulţi oameni, fiind ei chiar mili­oane la un loc, susţin părerea de mai sus, încetează oare prin aceasta de a mai fiinţa dogmele fundamentale ale creştinismului?

Mai pe scurt: Dacă a spus Ludwig Feuer­bach, care a lucrat pentru laicizarea religiei, cum că: „nu religia 1-a făcut pe om, ci omul a făcut religia”; iar contemporanul său David Friedrich Strauss a supus Evangheliile unor critici în toată regula; iar Bruno Bauer (ovreu) îşi îndreaptă asprele sale lovituri filozofice împotriva „bătrânelor” Dogme Creştine; urmează de aici că omorându-i pe toţi oamenii care cred cum trebuie în Dumnezeu, cu asta ai scăpat de Dumnezeu?…

Dar, cu asta, abia acum se dezvăluie Ade­vărul, ce trebuie scos la iveală. De aici încolo începe să se descopere partea lucrătoare şi biruinţa Adevărului prin jertfă. Acum, când valurile înspăimântătoare ale negaţiei lui Dumnezeu caută să tulbure pacea din inima celor care cred cum trebuie în El, în Biserica Lui cea Adevărată şi în Evanghelia Lui. Nu uşoare sunt aceste probe şi numai acei care sunt întăriţi şi care L-au crescut pe Iisus Hristos în inima lor până la vârsta maturităţii, prin iubirea Lui de oameni, pot ca să reziste acestui război antihristic până la sfâr­şit. Iar toate sforţările lui (antihrist) sunt ca să ne facă să cădem din iubire, prin nerespec­tarea datoriei:  de a răbda nedesăvârşirea semenului tău, şi  de a te lăsa să fii condus întru toate de mâna nevăzută a Providenţei divine.

Lupta ce o dau cei ce ascultă de vraja dia­volului, cum că nu este Dumnezeu şi nici toate celelalte care formează Dogmele creştinis­mului, îi loveşte pe fiii lui Dumnezeu (loan 1,12) cernându-i prin sitele suferinţelor de tot felul, prin care a trecut Domnul, împlinin­du-se cuvintele Lui: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât… Dacă M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni. Dacă au păzit cuvântul Meu şi pe al vostru îl vor păzi… De nu aş fi venit şi nu le-aş fi grăit lor, păcat nu ar avea, dar acum nu au răspuns pentru păcatul lor” (Ioan 15, 18-22).

În toate aceste suferinţe, puterile întune­ricului urmăresc două lucruri:

1. Să ne facă să-i urâm pe acei ce ne trec prin cuptorul suferinţei.

2. Să ne facă să ne răzbunăm sub diferite forme, apărându-ne cu legi sau oameni.

În cuptorul ispitelor, deci, se clarifică omul, ce este şi spre ce sunt îndreptate inima şi nădejdea lui (sau cât de tare este credinţa lui în Iisus Hristos).

Cărarea însă cea mai bună de urmat în aceste strâmtorări nu este alta decât a lui Iisus si după El a tuturor Sfinţilor care, avându-L pe Iisus în inima şi în mintea lor, au fost înarmaţi cu toate armele, în aşa fel că au ştiut cum să răspundă atacului diavo­lului, biruindu-1 cu iubirea lui Iisus. Au ştiut cum să se supună stăpânirilor antihristice, până şi atunci când acestea au voit să le taie capul sau altceva să le facă, pentru că n-au voit ca să refuze Sfintele Învăţături ale Mântuitorului şi să le primească pe ale lor (pe ale antihriştilor lui satana, n.ed).

Toate măsurile lor de constrângere ce au fost făcute pentru negarea sau tăgăduirea Dumnezeului celui Adevărat, precum şi a lucrurilor Lui, pe care le-a făcut pentru mân­tuirea noastră, n-au avut nici un efect asupra sufletelor lor, pentru că Iisus Hristos, Care era în inimile lor, nu putea să fie constrâns­ ca să facă ceva ce nu-I place, şi neplăcut Tatălui, Care L-a trimis pe pământ pentru mântuirea noastră. Pe Domnul nu L-a putut constrânge decât suprema Sa bunătate, de­săvârşirea Sa, care a biruit îngustimea ateis­mului lui Iuda, dându-i votul -„Ce vrei să faci, fă mai curând!” (Ioan 13,27).

Toţi ceilalţi Apostoli n-au înţeles cuvântul acesta atunci, şi credeau că Domnul vorbeşte cu Iuda despre ceva cumpărături, întrucât purta punga cu bani a comunităţii şi prazni­cul era aproape (Ioan 13,29).

Aici se mai împlineşte şi cuvântul Proorocului: „Vrăjmaşii omului sunt cei din casa lui”‘ (Miheia 7,6; Matei 7,6).

Tot de aici mai reiese şi o altă învăţătură: ştiinţa, cu toate teoremele ei, nu-ţi angajează viaţa în joc niciodată, iar Credinţa Creştină întotdeauna.

Măsura coacerii în Creştinism atunci se zice că a ajuns la maturitate, când am ajuns şi noi ca să trecem din lumea aceasta birui­tori în toate ispitele durerii, prin iubirea lui Iisus împinsă până la jertfă. Aceasta este cea mai înaltă virtute în Creştinism: ca să ajungi să simţi şi tu durerea pe care a simţit-o „Cri­nul de pe Cruce”, plângând nemernicia oa­menilor şi rugându-Se pentru iertarea lor.

Apostolii n-au înţeles atunci supremaţia Duhului liber al lui Iisus, pentru că încă nu se pogorâse Duhul Sfânt peste ei, care să le dea putere ca să bea acelaşi pahar şi de a se boteza cu acelaşi Botez pe care L-a primit Iisus. Lucru sigur, că dacă înţelegeau atunci, toţi se ridicau împotrivă în frunte cu Petru, când Iisus a învoit toate consecinţele ateismu­lui lui Iuda: „Ce vrei să faci, fă mai curând’.

Dar după Pogorârea Duhului Sfânt li s-au luminat puterile miniţii şi au înţeles necesita­tea Jertfei şi liniştea deplină a Mântuitorului împotriva agresiunilor necredinţei.

De acum moartea nu mai e o pedeapsă a firii, ci pedeapsă a păcatului. Ca urmare trebuie primită fără şovăire şi fără reacţie (fără a reacţiona).

Trebuie să acceptăm cu mintea şi cu inima netulburată pe oricine căruia, neputându-ne desface de dragostea lui Iisus Hristos, nu-i rămâne altceva de făcut decât să ne omoare pur şi simplu.

Căci între aceste două tabere, Creştinism şi Ateism, nu poate fi pace decât numai dacă trece una la alta. Prima tabără întotdeauna este paşnică şi senină şi cu inima atât de largă, încât iartă totul şi vrea ca toată lumea să se mântuiască. Cea de-a doua însă e plină de răutate şi-i desăvârşeşte în bine pe cei din prima, trecându-i prin cuptorul suferinţe­lor. Nouă ne-ar fi pagubă supremă dacă am trăda creştinismul de frica lor sau de frica durerilor.

Nu trebuie să ne facem de vrajbă cu ei, în­trucât sunt stăpânirea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, pentru păcatele noastre. Deci îi acceptăm nu de frică, nici din diplomaţie, nici urmărind vreun câştig sau vreo cinste deşartă, ci din convingere că aşa ne punem de acord cu Providenţa, care ni i-a adus cu rosturi voite de Dumnezeu, „pentru ca să-i adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei risipiţi” (Ioan 11,52), pentru ca toţi să fie „o turmă şi un Păstor” (Ioan 10,16 ).

Mântuitorul nu ne-a învăţat de vreo formă de stat care mântuieşte oamenii, sau de vreo formă monetară sau agrară care ne duce la Împărăţia lui Dumnezeu. Ba chiar a zis că lipirea inimii de bogăţii duce la osândă. Aşa că, să nu ne prindă mirarea când vedem că unor bogaţi din aceştia pământeşti le vine vremea osândei încă de pe aici, pentru că pe bună dreptate vine, fiindcă n-au avut grijă de ,,lazării” de la poartă.

Deci, felul cum îşi chiverniseşte Stăpâni­rea factorul economic, creator de forme isto­rice, e treaba Stăpânirii. Noi trebuie să dăm Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Matei 22,21), indiferent ce măsuri ia Cezarul pentru faptul că noi mai avem un Împărat şi o Împărăţie dincolo de hotarele acestei lumi. Cam întot­deauna stăpânirile pământeşti au fost în conflict cu cea a Providenţei Divine, dar Dumnezeu lucrează mântuirea noastră prin mâinile lor. Deci, ori de câte ori Stăpânirile acestea pământeşti şi trecătoare ar căuta să nege existenţa lui Dumnezeu sau a lucrărilor Lui, (noi suntem datori să) le recunoaştem ca stăpânire din ascultare de Dumnezeu, pentru că El conduce şi stăpânirile vremelnice şi le îngăduie pentru ca să ne desăvârşească pe noi trecându-ne prin toate suferinţele şi caznele.

Nu trebuie să reacţionăm împotriva stă­pânirilor celor ce nu cred în Dumnezeu şi în lucrurile Lui: „Pentru că nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu” (Romani 13,1). Dar aceasta este o ascultare ce o aducem lui Dumnezeu şi ocârmuirii Sale providenţiale.

Dumnezeu este autoritatea superioară tu­turor stăpânirilor şi El le îngăduie pe toate cu scopuri foarte bine definite. Orişice lege o ascultăm deci din cauza autorităţii lui Dumnezeu.

Când legile şi stăpânirile sunt împotriva lui Dumnezeu, nu le ascultăm tot din acelaşi motiv, pentru că Dumnezeu nu mai este (şi nu poate fi) autoritate de sprijin a unei legi sau a unei stăpâniri împotriva Sa. Reacţionăm astfel împotriva păcatului ateismului, fiindcă e păcat împotriva Duhului Sfânt, păcat împo­triva Adevărului şi Dumnezeu este Adevărul; pentru vina asta, da, Stăpânirea poate să ne taie capul şi să facă cu noi ce va vrea, că o ascultăm. Cu aceasta suntem de câştig şi noi, şi stăpânirea şi-a făcut datoria. Am slujit lui Dumnezeu şi noi, şi ateul. Iar dacă cutare sau cutare vrea să fie ateu treaba lui noi în­căpem de el, chiar dacă nu încape el de noi. Simpla existenţă a noastră îl loveşte peste obraz şi nu ne poate suferi; deci va face totul în concordanţă cu ateismul său ca să scape de noi, chiar dacă noi nu-i zicem nimic. Ba mai mult, când noi îl iubim mai mult, cu atât mai mult îi ardem creştetul lui, fiindcă el, as­cultând de-o vrajă vrăjmaşă, nu poate iubi. Datoria ce-o avem noi este şi aceea ca să le spunem că ateismul lor e o greşeală, ori de-or asculta, ori de n-or asculta, şi aceasta trebuie s-o facem, pentru ca să cunoască şi ei că mai sunt încă oameni care cred în Dumnezeu (Iezechiel 2,5) şi la Judecata cea înfricoşată pe care o va face Domnul, să nu aibă cuvânt de apărare cum că nu i-a învăţat nimeni voia Domnului, şi pentru ca să nu ceară Domnul sângele lor din mâna noastră (Iezechiel 3, 18). Noi să nu ne temem de ei şi de vorbele lor să nu ne speriem, deşi ei vor fi pentru noi spini şi ciulini şi avem să trăim în mijlocul lor, ca între nişte scorpii (lezechiel 2,6). Noi trebuie să-i iubim în dragostea lui Dumnezeu - poruncă prin care stăm sau cădem din Creştinism, iar ce măsuri iau ei împotriva noastră îi priveşte; nouă nu ne rămâne altce­va decât să câştigăm din toate. Nu este treaba noastră de a judeca căderea stăpâni­rii în ateism. Acest drept nu este decât al lui Dumnezeu şi numai El o va face atunci când va veni să judece lumea.

Omorându-ne pentru faptul că nu le pri­mim păcatul ateismului lor, nu dovedesc altceva decât că nu ne-au putut birui. Deci primim divinul stăpânirii, dar refuzăm păcatul ei: nu ni-1 însuşim şi nu ni-1 facem şi convingerea noastră.

Nu trebuie să fim spirite înguste, că nici-o virtute nu-i în habotnicie sau zelotismul mărginit. Întotdeauna spiritul îngust, refrac­tar oricărei înţelegeri superioare a lucrurilor, (pe care o câştigăm numai în spiritul liber al lui Iisus), a dus întotdeauna la anarhie. Iar anarhia niciodată nu clădeşte, ci numai dărâ­mă. Neascultarea a fost întotdeauna începu­tul căderii. Călugării habotnici, înguşti la pricepere, fixându-se de calendarul vechi, au dat stilismul.

Cităm acest model de spirit sectar, care are aceeaşi caracteristică, a fixării minţii pe valori mărunte, neînsemnate, dar cărora mentalitatea îngustă le dă o semnificaţie absolută. Această balonare a valorii minore a unui lucru sau a unui mărunţiş, la valoarea majoră a unui principiu fundamental, e dovada unei lipse de minte, care, dacă refuză şi sfatul cel mai luminat, nu va întârzia să se arate cap de răzvrătire şi izvor de suferinţe zadarnice.

În concluzie: respectăm credinţa simplă a celor simpli, nu-i smintim; dar cu condiţia de-a nu da directive conducerii. Câtă răspun­dere de alţii ţi-a dat Dumnezeu, atâta direc­tivă ai dreptul şi datoria ca să dai, mai multă sau mai puţină, nu.

Nu trebuie să primim decât directive aco­perite de experienţa şi de necazurile răspun­derilor. De obicei aşa se întâmplă, că toţi cei nepuşi la punct ei înşişi, văd paiul din ochiul altora, dar nu văd prăjina din ochiul lor. Atenţiune deci, trebuie să ne cunoaştem mai întâi pe noi înşine, dacă vrem să cunoaş­tem obiectiv şi cu adevărat şi pe alţii. Când ochiul nostru va fi curat, vom vedea pe toţi cu ochiul cu care vede Dumnezeu, şi atunci toată răutatea şi nedesăvârşirea celorlalţi vor dispare din calea noastră, fiindcă stăm smeriţi şi neînsemnaţi cu chipul, la o înăl­ţime morală şi libertate a spiritului vecină cu a lui Iisus, când Se ruga pentru ucigaşii Săi: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca23,34). Cu alte cuvinte, trebuie ca fiecare dintre noi să ne vedem de ochelarii proprii, şi să-i ştergem de praful păcatelor altora, că nu acelea ne vor mântui, ci atunci să nădăj­duim mântuirea când ochii noştri nu mai văd paiul nimănui, ca pe toţi să-i învăluim cu iubirea care iartă totul şi înţelege totul. Că zice Sfântul Apostol Pavel: „Căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţenia, fără de care nime­nea nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12,14). Pacea cu toată lumea, chiar cu cei agresivi, fireşte, este un dar şi o probă a Creştinismu­lui la care am ajuns, dacă am ajuns, iar de cumva n-am ajuns este semn că nu s-au tămăduit rănile noastre cele din păcate.

Neştiinţa, îngustimea, mentalitatea secta­ră, sunt o rană a minţii noastre, pe care trebuie s-o tămăduim. Trebuie să încercăm, că se poate. Cei care au probat, au reuşit şi cu mult folos s-au ales. Aşa a făcut Iisus şi toţi Sfinţii Lui, şi aşa ne-a învăţat El ca să ne ferim de aceste îngustimi, ca pe unii ce ne socotim „ai Lui prieteni, dacă facem ce ne porunceşte El” (Ioan 15,14), şi: „frate, soră şi mumă” (Matei 12,50) ne numeşte Domnul, pe acel care facem voia Tatălui.

*

Mamona nedreptăţii are un mare apără­tor: viţelul de aur, care împunge pe toţi cei ce-ar încerca să o risipească la săracii lumii. Stăpânul viţelului face pâră la Dumnezeu asupra iconomilor nedrepţi, care însă, risi­pind viţelul prin iubirea de oameni, s-au făcut mai înţelepţi decât fiii luminii.

Bietul Dumnezeu, săracul, n-are unde să-şi plece capul, că bogaţii şi pana cea vicleană a cărturarilor lumii acesteia L-au expropriat din dreptul de proprietate şi autor al lumii. Cine ştie, dacă nu cumva I-a rămas totuşi dreptul să se supere pe ei şi să le măture toate gândurile cu mamona lor cu tot. Căci dreptul de proprietate derivă din atributul de autor, mai mult ca din actul de proprietate. Deci, când clatină Dumnezeu mamona, e semn că n-a fost iconomisită bine de oameni, şi le cere socoteală; a zis doar: „Fii celor săraci ca un Tată”^, Deci, fiind în drepturile absolute peste valoarea econo­mică, poate să-şi pună iconomi pe cine vrea, chiar şi pe cei ce-L tăgăduiesc.

NEPĂSARE ABSOLUTĂ,

PRIMEJDIE INFINITĂ

Motto: „Dumnezeu nu îngăduie la nesfârşit îngustarea vederii omului nu­mai la stomacul său, de vreme ce omul acesta este destinat spre alte zări, ale Împărăţiei lui Dumnezeu, ale veşniciei şi îndumnezeirii sale.”

Prin pilda bogatului anonim şi a săracului numit Lazăr, Revelaţia aruncă lumini decisi­ve asupra soartei omului pe planul lumii, precum şi asupra urmărilor cu necesitate pe planul veşniciei.

Deocamdată desprindem câteva probleme.

I. Situaţia în lumea aceasta:

Slava şi mizeria existând deodată într-un conflict surd, una în uşa alteia;

Slăvitul bogăţiei este anonim, săracul este numit cu numele, este Lazăr, „lazării” lumii la porţile bogaţilor;

Bogaţii nu înţeleg nimic, înţelegerea lor nu se întinde nici până la porţile casei;

Câinii înţeleg şi se milostivesc mai mult: „inima de câine” au dat-o bogatului, iar ei (câinii) se milostiveau de bubele săracului.

II. Vine moartea.

Moartea este factorul care nu simplifică, ci complică toate problemele, implicându-le în veşnicie. Moartea în primul moment al ei pune capăt la o stare de lucruri, coseşte şi slava deşartă şi mizeria neînţeleasă. Cu moar­tea se termină timpul, dar începe veşnicia. Năpasta morţii este că pe bogat îl trimite în văpaia veşnică şi pe Lazăr la fericirea şi odihna veşnică. Dar este o acuză nedreaptă în seama morţii: nu ea face deosebirea.

Omul trece prin moarte ca printr-o poartă: dar dincolo de poartă are întinsă înainte veşnicia, aşteptându-1 veşnicia în care a trăit vremelnicia.

Bogăţia l-a făcut pe bogat egoist, materia­list, nemilostiv, încolăcit de plăceri; nu s-a dezvoltat sufleteşte, nu şi-a format chip nemuritor de a fi.

Pe Lazăr, bubele şi sărăcia 1-au desfăcut de înlănţuirea cu viaţa. El rabdă în nădejdea că nu va fi tot aşa, în nădejdea unei dreptăţi a lui Dumnezeu. Nu s-a înşelat în credinţa sa. Toată suferinţa dublată şi de meditaţia sa, simplificată desigur dar existenţială foarte sigur, au realizat din Lazăr un cetăţean duhovnicesc al cerului.

Nici bogăţia în sine, precum nici sărăcia în sine, n-au calitatea de a te osândi sau ferici pe planul veşniciei. Atitudinea sufletului faţă de ele este cea care determină veşnicia. Pot fi bogaţi care se mântuiesc şi pot fi săraci care nu se mântuiesc, deci se osândesc.

Dincolo de cele văzute, poate în fondul lor, este Raiul şi este Iadul, două eternităţi paralele, cu o prăpastie de netrecut între ele.

Unul din chinurile iadului este şi acesta: că văd fericirea drepţilor. Văd, pricep, înţeleg tot ceea ce erau îmbiaţi să vadă, să priceapă, să cunoască şi să trăiască încă de când erau pământeni şi n-au vrut ci le-au urât. Îşi aduc aminte şi de oameni, de alţi oameni, ceea ce nu făceau pe pământ. Nu mai discută dacă este sau nu este Dumnezeu: acum I se roagă (căci se află în faţa evidenţei), dar este târziu. Când erau pe pământ râdeau de nădejdea dreptului şi de rugăciunea lui, acum râd dracii de rugăciunea lor.

Cea mai sfâşietoare rugăciune este aceasta, de a trimite Dumnezeu de pe cealaltă lume, pe asta, pe Lazăr, să le spună la ceilalţi 5 fraţi ai săi cum stau lucrurile după moarte, ca să nu vină şi ei în acest loc de muncă.

Rugăciunea este de altfel motivată în sine, dar refuzată de Dumnezeu cu aceste cuvinte: au Legea, au Revelaţia (Sfântul Ma­xim Mărturisitorul zice că prin cei cinci fraţi ai bogatului se pot înţelege şi cele cinci simţuri ale omului). Şi iată cum motivează Dum­nezeu refuzul: Îi cunosc, dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi (Legea şi Revelaţia - Iisus), chiar de va şi învia cineva din morţi, tot nu vor crede (Luca 16,31).

De fapt, aşa a şi fost: Iisus a înviat din morţi şi, din vremi în vremi, a împlinit Dum­nezeu această rugăminte biblică, dar cei necredincioşi tot ca ei au rămas: încremeniţi în nepăsarea lor absolută. Iată, aceasta este marea primejdie: o primejdie infinită, din cauza unui timp pierdut.

Am băgat de seamă, umblând, că aproape la toate porţile bogaţilor a pus Dumnezeu şi câte un Lazăr. Multora li 1-am arătat şi le-am atras luarea aminte de rostul lui. Bubele lui Lazăr şi toată mizeria lui cutremură, fireşte, dar groaza ne cuprinde când, sub strălucirea trupească a bogatului vedem ascunsă nea­gra mizerie a unui suflet fără nici o virtute, fără nici o bunătate, un om decăzut tuturor păcatelor, bubele spurcăciunii, pe care nu i le ling nici câinii. Pe acestea i le gâdilau doar dracii.

*

Înmormântarea încă a fost deosebită. A bogatului cu surle şi pinteni, plâns de toţi. Lazăr, dus de aprozii oraşului, ca o mortăciu­ne. Pe bogat îl aşteptau dracii, pe Lazăr îngerii. Două destine deosebite, ca de la cer la iad. Justiţia divină este oare nedreaptă? Nu scrie despre ea că: „judecata este fără milă, celor ce n-au făcut milă?” Prin urmare e cu dreptate, singur te-ai scos din împărăţia milei. Şi mai scrie: „Mila şi Adevărul ajung înaintea ta”. Prin urmare: mila, iubirea şi cunoaşterea Adevărului; şi Dumnezeu este Adevărul şi Dumnezeu este Iubire.

*

A murit un pustnic, mâncat de fiare. A murit şi un bogat tiran şi a fost înmormântat

cu mare cinste. Un călugăr s-a întrebat întru sine despre această deosebire, pe care a îngăduit-o Dumnezeu şi pe care nu o putea pricepe. Rugându-se el mult şi postind  i-a descoperit Dumnezeu taina aceasta: pustni­cul, ca om pământean, mai avea un păcat, iar pentru curăţire, i-a fost dat trupul lui la fiare. Bogatul făcuse şi el un singur bine şi i s-a răsplătit lui cu cinstea înmormântării.

*

O femeie rea se chinuia în muncile fără de sfârşit ale iadului. Blestemând pe Dumne­zeu, zise, în cele din urmă, şi aceasta - că Dumnezeu este nedrept:

- Ce, eu nu am făcut nici un bine, Doamne?

Auzind Dumnezeu aceasta, trimite un în­ger să-i cerceteze faptele în văzul ei. Şi gă­seşte îngerul că aruncase cu o ceapă după un sărac. Săracul a luat-o şi a mulţumit lui Dumnezeu pentru ea. „Deci am făcut nedrep­tate femeii, zise dreptul Dumnezeu! Du-te, şi atârnându-i ceapa deasupra se va agăţa de rădăcinile ei şi aşa du-o în Rai”.

Şi îngerul a făcut aşa.

Dar de mâinile şi de picioarele femeii se mai agăţară mulţime de deznădăjduiţi, de aceştia alţii şi iarăşi alţii. Îngerul urca spre cer cu un ciorchine imens de chinuiţi. În lumina îngerului i-a văzut femeia şi a înce­put să strige la ei, să-i blesteme, că numai pe ea a chemat-o Dumnezeu şi le făcea vânt cu picioarele descărcându-se de ei. Valuri, valuri de oameni cădeau iarăşi în întuneric.

Pe măsură ce cădeau oamenii, aruncaţi de răutatea femeii, îngerul urca din ce în ce mai greu spre cer. Când n-a mai rămas decât unul singur agăţat de mâna femeii, aceasta îşi desfăcu mâna de pe rădăcină să se desco­torosească şi de acesta şi pe când cădea acela în adânc i se rupse rădăcina de ceapă de care se ţinea cu cealaltă mână şi căzu şi ea iarăşi în adânc.

Pildele descojite de descrierea pămân­tească, care nu merge pe celălalt tărâm al existenţei, au tâlcul lor. Nu-i destul să faci fapte bune: trebuie să te faci tu bun. Fapta bună te îmbunătăţeşte. Faptele bune, pe lângă că au rostul să-i ajute real pe Lazării lumii, mai au şi rostul de a-ţi face ţie bine: milostivirea îţi devine a doua natură. Cu o ceapă azvârlită după un sărac n-ai făcut bunătatea să-ţi devină a doua ta natură. Şi nu este a doua natură, este natura noastră primară la care ne-a readus Iisus.

Dumnezeu a făcut totul din partea Sa, mai urmează şi partea din partea noastră!

Deciziile acestea, sau fuga de ele, hotă­răsc despre veşnicia noastră. Mai hotărâtor nu se poate vorbi.

EXISTĂ DUHURI RELE

Existenţa lor e afirmată de Iisus; şi-a însu­şit-o Biserica şi s-au luptat împotriva duhuri­lor rele toţi sfinţii. Prin urmare, ele există în mod real, sunt ceata îngerilor căzuţi în sfatul lui Lucifer, începătorul trufiei de a fi mai presus de Dumnezeu.

Ele nu sunt idei sau stări neobişnuite, sau stări de nervi, căci acestor păreri le punem precis întrebarea: Ce a intrat în turma de porci de a înnebunit toată şi s-a aruncat în mare? Au intrat oare, ideile, sentimentele sau vreo stare colectivă de nervi? Dacă admitem Noul Testament şi întreita mărturie a Evangheliştilor sinoptici, atunci trebuie să admitem că ele sunt fiinţe spirituale decăzute care antrenează decăderea.

Ca fiinţe spirituale intră fără piedică şi trec prin materia vie sau moartă a lumii văzute. Pot intra în oameni, şi încă legiuni de duhuri rele. „Odihna” lor, după cum zice Mântuitorul descriindu-i, nu şi-o găsesc în pustii, prin pietre, ci în inimile oamenilor de unde izvorăsc toate gândurile rele şi ucigaşe.

Duhul rău, odată intrat în om, se multi­plică într-o adevărată proporţie geometrică - devine „legiune“. El expropriază umanitatea din om în favoarea bestiei din el; face din el

o caricatură, un monstru, un sub-om.

Un suflet stăpânit de acest duh e ceva cu adevărat înfricoşător. El îşi pierde îndată libertatea şi puterile ei de creaţiune şi desă­vârşire. Raţiunea i se întunecă, instinctele de

conservare i se atrofiază, „umblă gol,şi doar­me în morminte”. Aşa se odihnesc duhurile rele: dărâmând zidirea lui Dumnezeu.

Se pot pune întrebări în legătură cu aceasta, ca de pildă: Cum de-i lasă Dumne­zeu să-şi facă de cap?

*

La obârşie, ca făpturi spirituale ale lui Dumnezeu, ele nu s-au întunecat cu totul,

dovadă că cunosc şi recunosc următoarele două lucruri:

1) Dumnezeirea lui Iisus: Demonii strigau şi ziceau „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi Iisus certându-i nu-i lăsa să vorbească fiindcă ştiau că El este Hristos” (Luca 4, 41).

2) Pedepsirea lor: „Au început să strige şi să zică: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti” (Mate! 8, 29). Ei ştiau că-i aşteaptă o pedeapsă; când îi scotea Iisus din „odihna” lor afară, lor li se părea că le-a venit judecata. Totuşi li se părea lor că nu e judecata aceea care-i aşteaptă, de vre­me ce aceea nu e „aici” şi ca atare aceasta înainte de vreme încă era.

Măcar dacă aceste două lucruri le-ar şti şi oamenii!

*