"Daca cineva ar asculta de ceea ce a spus parintele Arsenie Boca si de nu ar avea picioare i-ar creste la loc".
(marturia unui medic dupa o discutie de o zi si o noapte cu parintele)
De la încetarea semnelor femeii,
încetează şi datoria căsătoriei, a chemării de copii!
PRAVILA ALBA A CASATORIEI
de parintele Arsenie Boca
Adică darea pe
faţă a unor lucruri privitoare la căsătorie şi în afara ei, dimpreună cu
urmările lor, în cea mai mare parte necazuri fără îndreptare – şi
rânduiala de urmat, pentru cine vrea să creadă şi să nu ajungă la acestea.
«Erau multe şi mari pricinile pentru care
trebuia un leac puternic ca acesta.
Iată-l, dat la îndemâna tuturor – unora spre bucurie mare, altora spre supărare
mare. „Cei ce au păzit cu sfinţenie pravila cea sfântă,
sfinţise-vor şi cei ce au învăţat-o, vor şti ce să răspundă» (Înţ. 6, 10).
Părintele Arsenie
Boca
Una din dovezile ca
parintele Arsenie Boca are dreptate in legatura cu Pravila Alba a Casatoriei o
avem aici:" Darul lui
Dumnezeu ti-a descoperit, Sfinte Vasile, faptele bune ale prezbiterului
Anastasie, la care ai mers cu clerul arhiepiscopalei tale biserici, spre a
cunoaste viata acestui vrednic
preot, care vietuind intr-un sat, cu femeia sa Teognia, petreceau viata lor
intru curatie, socotita fiind ea, ca
o tarina neroditoare; iar Anastasie a
fost luminat de Dumnezeu si stiind cu duhul ca ierarhul sau Vasile voieste
sa-l cerceteze, a zis sotiei sale : " Eu ma voi duce la camp,
sa lucrez pamantul, iar tu sora mea, in ceasul al noualea aprinzand
luminari, vei iesi intru intimpinarea Sfantului Vasile, arhiepiscopul nostru ".
Deci facand Teognia asa, cum zisese Anastasie, a intampinat pe Sfantul Vasile,
care cunoscand cu duhul ca Anastasie este in casa, l-a chemat; si el iesind
intru intimpinarea Sfantului si sarutandu-i picioarele i-a zis : " De unde
mie aceasta, ca a venit arhiereul Domnului la mine ?". Iar Sfantul Vasile
i-a zis : " Bine ca te-am aflat, sa mergem in biserica si sa facem
dumnezeiasca slujba ". Mergand toti in biserica a poruncit Sfantul Vasile
lui Anastasie sa slujeasea Sfanta Liturghie, zicandu-i : " Cu toate
lucrurile tale cele bune, sa ai si ascultare ". Si cand slujea Anastasie,
Sfantul Vasile si ceilalti care erau vrednici, au vazut, in vremea inaltarii
sfintelor si infricosatoarelor Taine, pe Preasfantul Duh in chip de foc
pogorandu-Se si pe Anastasie inconjurandu-l. De aceste fapte minunate noi
mirandu-ne te intimpinam, Sfinte Vasile, cu aceste frumoase laude :
Bucura-te, Ierarhe Vasile cel luminat la minte de Dumnezeu;
Bucura-te, cunoscatorul vietii si al faptelor bune ale prezbiterului Anastasie;
Bucura-te, ca dupa sfanta slujba ai binevoit a fi ospatat in casa vrednicului preot;
Bucura-te, cel ce ai stiut cu duhul ca Teognia nu-i este lui sotie, ci sora si asa i-ai zis sa o numeasca;
Bucura-te, Ierarhe Vasile cel luminat la minte de Dumnezeu;
Bucura-te, cunoscatorul vietii si al faptelor bune ale prezbiterului Anastasie;
Bucura-te, ca dupa sfanta slujba ai binevoit a fi ospatat in casa vrednicului preot;
Bucura-te, cel ce ai stiut cu duhul ca Teognia nu-i este lui sotie, ci sora si asa i-ai zis sa o numeasca;
[ Căderea de la însuşirile cereşti
la cele dobitoceşti ]
Cel căzut
între tâlhari a fost încredinţat Bisericii, ca slujitorii ei să poarte grijă de
dânsul, spălându-i rănile cu vin şi ungându-i-le cu untdelemn. Adică: pocăinţă
aspră (ca vinul pe rană) şi împărtăşirea harului celor 7 Taine ce izvorăsc din
Hristos-Pomul vieţii (ca untdelemnul ce unge rănile omului şi-l tămăduiesc
deplin).
Căderea
între tâlhari este căderea firii omeneşti din Rai în lumea aceasta. Este
„căderea de la desăvârşire…, căci, îndată după călcarea poruncii s-a făcut în
om străvezie şi arătată asemănarea lui cu dobitoacele necuvântătoare, deoarece
trebuia, după ce a acoperit strălucirea minţii, ca firea oamenilor să fie
chinuită, pe dreptate, de însuşirile dobitoceşti… până ce omul îşi va veni
întru conştiinţa de sine şi la simţirea măreţiei sale de făptură raţională”
(Sf. Maxim Mărturisitorul; Scoliile – Răspunsuri către Talasie, Răspuns la
Întrebarea 1).
Astfel, o însuşire prin care omul se aseamănă dobitoacelor este
înmulţirea. Chipul cunoscut al naşterii trupurilor a venit omului tocmai din pricina
căderii în neascultare, căci ar fi fost cu putinţă şi un alt chip de înmulţire,
nepătimaş şi nepăcătos. Când însă a păcătuit, Adam urma să moară şi să se
stingă omul din zidire. Dumnezeu văzând însă peste veacurile toate, că mulţi au
să se întoarcă din dobitocie, l-a osândit pe calea naşterii trupeşti, care
constă din pătimire [poftă] şi păcat – păcatul avându-şi porneala în poftă, iar
pofta fiind dată pentru acest scop de naştere (Sf. Maxim Mărturisitorul;
Scoliile – Răspunsuri către Talasie, Răspuns la Întrebarea 21). Astfel, ca
într-o lege de pedeapsă dată firii, firea şi voinţa au fost legate într-o
înlănţuire rea, căci cu cât se silea firea să dăinuiască în viaţa aceasta, prin
naştere, cu atât se strângea pe sine mai mult în lanţul legii păcatului, sporindu-se
şi moartea. I s-a dat deci omului, ca pedeapsă, să se lupte cu moartea, de care
se atinsese cu voia sa.
Dorul
după Dumnezeu s-a întors în pofta pătimaşă după trup. Mintea,
întorcându-se de la vederea lui Dumnezeu, a căzut în hăţişul simţurilor, care
se lipesc de plăcere ca de bine şi fug de durere ca de rău. Iar plăcerea este
momeala cu care “hoţul” amăgea pe om să se pogoare din Ierusalim la Ierihon.
Pe drumul acestei pogorâri, toate începătoriile şi stăpâniile cele din
văzduhuri, ca un puhoi, se sileau să intre, pe întrecute, în partea pătimitoare
a firii (adică în poftă şi în iuţime) şi să le povârnească contra firii (Col.2,
15). Voinţa l-a împins pe om ca să vrea numai ispita vicleanului (plăcerea)
şi să ocolească povara naşterii de fii (ca pe o durere), căci a fost pândit
omul şi în latura minţii şi a liberei voinţe. Mintea,
care odinioară avea şi vedea pe Dumnezeu într-însa, acum e „templu al idolilor,
având, în loc de un singur Dumnezeu, multe chipuri ale patimilor necurate” (Sf.
Maxim Mărturisitorul, Scolia 9 după răspunsul la întrebarea 55). Mintea,
nemaidepănând în sine vederea lui Dumnezeu, stăpânitorul lumii acesteia
[satana] a încâlcit-o în înfăţişările celor supuse simţurilor. Ea fiind o
putere arzătoare, ca una ce avea să sălăşluiască pe Dumnezeu într-însa, care
este şi El tot foc, acum „născoceşte şi aprinde plăcerile trupului, ea însăşi
fiind reţinută astfel în legătură pătimaşă cu simţurile” (Sf. Maxim
Mărturisitorul, Scolia 18 după răspunsul la întrebarea 58). Şi, iată aşa, legea păcatului (care este plăcerea simţurilor
şi pentru care s-a hotărât moartea trupului) s-a furişat în sfatul minţii şi de
atunci mintea dă trupului numai sfaturi contra firii sau sfatul fărădelegii.
„Foc de
ocară este legea trupului, iar îmboldirea spre deprinderea patimilor este
lumina lui şi pară de ocară este arderea cu care lucrează patimile. Sau, pe
scurt: focul de ocară este păcatul; lumina de ocară – deprinderea păcatului,
iar flacăra – lucrarea păcatului. Prin urmare, nu se cade minţii să se încălzească
la focul acesta, nici să se lumineze cu lumina aceasta, nici să ardă în această
flacără. Căci ceea ce pentru simţuri este lumină şi plăcere, pentru minte este
adânc de întuneric” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Scolia 20 după răspunsul la
întrebarea 54).
Simţurile
nu sunt în stare decât de rătăcire şi nu aprind decât stricăciunea trupurilor,
iar mintea, împinsă de această stricăciune, nu este numai contra firii, ci şi
împotriva lui Dumnezeu. Iar o minte biruită de simţuri şi de poftele contra
firii, prin care lucrează toată puterea vrăjmaşă („fiindcă
dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” – Rom. 8, 7), ce sfaturi
poate da, decât sfaturile tâlharilor, care căsăpesc pe cei ce coboară din
Ierusalim la Ierihon: copiii ce vin în lumea aceasta [N. ed.: Observăm că acest
prim capitol al „Pravilei albe” este aproape identic cu capitolul „Cad copii
între tâlhari” din cartea „Cărarea Împărăţiei”].
[ Patimile ne distrug vlaga, mintea
şi chiar neamul ]
Mai
departe să schimbăm puţin cuvintele. Ştiinţa medicinii,
printre multele ei învăţături, o are şi pe aceasta: s-a băgat de seamă că toate
ţesuturile omului se pot drege, adică se tămăduiesc, numai celula nervoasă nu
se mai drege niciodată; lucrul ei se opreşte fulgerător.
Celula nervoasă o asemănăm cu un ghem de la care pleacă fire în multe
părţi, cu rost de „telefoane”. Creierul ar fi ghemul cel mare, sau „centrala
telefonică”, prin care sufletul primeşte veştile şi trimite hotărârile sale
tuturor „creieraşelor” mai mici, celulele nervoase împrăştiate în tot corpul.
Prin şira spinării duc mii de „fire telefonice” la creier. Prin creier
(celulele nervoase), mintea lucrează asupra trupului, mintea fiind o parte a
sufletului nu a trupului.
Ştiinţa dovedeşte că desfrânarea, sau risipirea de orice
fel, omoară milioane de celule nervoase. Iată cum: în tot trupul, dar mai ales
cu desăvârşire în şapte locuri, izvorăşte un fel de putere foarte trebuincioasă
pentru bunăstarea întregului om trupesc. Asta e vlaga de viaţă. Între cele
şapte izvoare de viaţă, printre cele mai puternice este şi izvorul care
înmugureşte sămânţa de om. Când omul se ţine de desfrânare, robit de spurcata
ei plăcere, izvorul nu mai poate dovedi să mai verse şi înăuntrul trupului, în
sânge, partea de vlagă neapărat trebuitoare, pentru că tot lucrul izvorului e
tâlhărit în afară. [n. ed.: după cum am văzut, cele 7 izvoare de viaţă sunt
glandele endocrine şi nu chakrele cunoscute în practicile orientale, aşa cum au
încercat să arate adepţii acestor practici]
De pe urma năravului desfrânării, scade puterea izvorului de
a mai vărsa în sânge felul său de vlagă. Scăderea aceasta de putere aduce
moartea a milioane de celule nervoase. Căci toate ţesuturile din om pot răbda
de foame sau pot lucra cu schimbul, sau se topesc, ca să se facă mâncare
celorlalte şi la vreme prielnică, iarăşi se înmulţesc la loc, numai celula
nervoasă, odată moartă de foame, nu mai învie niciodată. Iar mâncarea ei este
acea vlagă a celor şapte izvoare. Acum suntem pe cale
de a înţelege ce se întâmplă cu mulţi care slăbesc la minte, văzând cu ochii.
Şcolarii, de unde la început învăţau foarte bine, acum, de când practică
onania, le slăbeşte mintea şi trebuie să părăsească şcoala. Dar la năravul lor
mai este cineva răspunzător şi să nu ne grăbim.
Iată pe
nume câteva feluri de patimi prin care oamenii îşi prăpădesc sămânţa şi vlaga,
aprinşi de pofte contra firii:
1.
Onania sau malahia;
2.
Curvia;
3.
Sodomia;
4.
Bestialitatea (cu dobitoacele).
Iar în
căsătoria legitimă:
1.
Desfrânarea;
2.
Fereala de zămislire;
3.
Crima de avort;
4.
Preacurvia;
5.
Necurăţia;
6.
Nesocotirea vremurilor oprite;
7. Alte
nenumite spurcăciuni.
Căsătoria este o Taină
Dar ce-i atunci după fire? Numai şi numai zămislirea
de prunci.
Căsătoria este o Taină din cele şapte, tocmai ca să nu îngăduie
într-însa atâta şerpărie de fărădelegi. Cu toate acestea, în zilele noastre
trebuie să strigăm amarnic: „Ridicaţi căsătoria din
desfrânare, măcar la rânduiala dobitoacelor. Binecuvântarea lui Dumnezeu nu
s-a dat fărădelegilor!”. E aşa de greu de înţeles? Dar zic unii: „Noi putem şi
fără binecuvântarea lui Dumnezeu!” Iertaţi de întrebare: „Unde?”. Da, pentru
cine nu vrea să înţeleagă, nici Dumnezeu n-a avut ce să zică decât aceasta: “Cine
este nedrept să nedreptăţească mai departe, cine e spurcat să se spurce şi mai
rău, cine e drept să facă dreptate şi mai departe, cine stă sfânt să se
sfinţească şi mai mult. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau
fiecăruia după fapta lui” (Apoc. 22, 11 – 12).
Şi mai zice ştiinţa că tot omul vine pe lume cu un anumit număr de celule
nervoase. Prin faptele lui cele de desfrânare, pierde un număr mai mic sau mai
mare de celule. Şi pentru că peste toate fărădelegile atârnă legile, aşa atârnă
ele şi peste viaţa desfrânatului: faptele sale sunt descrise în sămânţa sa,
astfel încât copilul este îmbinarea celor doi părinţi şi a celor patru bunici,
a celor opt străbunici şi a celor 16 stră-străbunici (aceasta
este o moştenirea numai până la al patrulea neam, dar şi ceilalţi înaintaşi îşi
dau partea lor de zestre, însă din ce în ce mai mică).
Ne putem da seama cât au de ispăşit copiii din greşelile părinţilor! Şi
ce moştenesc? Forma şi întocmirea trupului, precum şi numărul de celule
nervoase pe care îl aveau părinţii când au chemat copilul în lume. De la
numărul şi sănătatea acestui număr, atârnă multe pentru viaţa urmaşilor. Sau
mai pe înţeles, un copil are scrise în sine toate înclinările unui număr mare
de părinţi, atât cele bune cât şi cele rele (jumătate de la cei doi părinţi, a
patra parte de la cei patru bunici, a opta parte de la cei opt străbunici şi
aşa mai departe).
Acum,
din toate înclinările acestora, vor veni la arătare mai întâi cele mai
puternice, de la părinţii cei mai apropiaţi, dar pot veni la arătare şi porniri
de la moşi-strămoşi, atunci când împrejurările din afară sau tocmirea dinăuntru
înlesneşte să se arate moşteniri îndepărtate. Firea ţine la sănătate: de aceea,
moştenirii bolnave de la un părinte îi sare în ajutor cu partea sănătoasă de la
celălalt, dar neputinţa o poartă totuşi, nearătată, în cojoc.
Acestor
înclinări să le zicem grâu şi neghină. Vom pricepe că în copil se arată şi
sămânţa celui rău, care va trebui să o răbdăm până la seceriş, fiindcă
semănătorii, lucrătorii şi economii tainelor au mai adormit, încât acum vedem
cam multă neghină în ţarina aceasta. Iar somnul de care e vorba, e adormirea
străjii minţii, toropeala în patimile fărădelegilor. Omul vrăjmaş, diavolul, a
strecurat în firea omenească, din neam în neam, tot mai multă neghină, sau
înclinarea drăcească a fărădelegii.
Dar nu numai patima desfrânării omoară grăuncioarele nervoase, ci toate
patimile. Mania aprinsa, durerea peste măsură pentru
o dragoste pământească, la câţi nu le-a făcut sânge rău şi nu i-a pălit
guta? Dărâmarea cea mai cumplită însă, vine de la
patima beţiei. Otrava băuturii, pe lângă amorţirea şi arderea tuturor
nervilor, strică sămânţa toată, într-un chip nemaivăzut – după cum mărturiseşte
ştiinţa. Dacă cineva cheamă copii la viaţă în starea aceasta, peste bietul
copil atârnă necaz greu, boala îndrăcirii. Căci, oriunde este dărâmare, vine şi
puterea rea, diavolul, ca la o ispravă a sa şi se arată prin chinuirea ce o
face copilului nevinovat. Aşa se face că vedem
nesfârşitul şir de urmaşi nenorociţi: orbi, şchiopi, uscaţi sau putrezind de
vii, alţii strâmbi în fel şi chip şi mai greu decât toate, chinuiţi de draci. Iar
alţii, în ce priveşte mintea, porniţi de mici spre rele, când vor fi mai mari
vor azvârli în părinţi, în Dumnezeu şi vor sfârşi năpraznic. Mare dărâmare în firea omenească! Acestea sunt
fărădelegile, în chip de om, ce plângând, strigă vinovăţiile părinţilor şi aduc
mare durere în toate părţile.
Iar dacă vreţi: singura scăpare sigură este de a nu ajunge aici (există
cale care n-are fărădelegi: aceasta este dată de taina cununiei). Aceştia sunt „pruncii
născuţi din somnul necurat, martori ai nelegiuirilor
părinţilor, dacă stai să cercetezi” (Înţel. 4, 6). Legea atotputernică ce
întoarce faptele oamenilor în braţele lor, o strigă Sfânta Carte în fiecare
veac de oameni. “Fiii desfrânaţilor nu vor
avea desăvârşire şi sămânţa ieşită din patul nelegiuit se va stinge. Că,
de vor avea viaţă lungă, nu vor fi de nici o treabă şi bătrâneţea lor, la urmă
de tot, va fi fără cinste. Iar, de vor muri de timpuriu, vor fi fără mângâiere
şi fără nădejde vor fi în ziua judecăţii. Căci neamul celui nedrept are
groaznic sfârşit” (Înţ. 3, 16-19). “…Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu
gelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce mă urăsc pe Mine, până
la al 3-lea şi al 4–lea neam şi mă milostivesc până la al miilea neam, către
cei ce Mă iubesc şi păzesc Poruncile Mele” (Ieş. 20, 5 – 6).
Dar
milostivirea lui Dumnezeu, care nu de bunăvoie pedepseşte şi umileşte pe fiii
oamenilor (Plâng. Ieremia 3, 3) aduce în câte unii înclinările bune ale
străbunilor şi copilul de mic ajunge la deosebirea dintre bine şi rău. Despre
aceştia zice Dumnezeu: “Dacă un copil care văzând
păcatele toate câte a făcut tatăl său, se păzeşte şi nu face nimic asemenea…
acest om nu va muri pentru păcatele părinţilor săi, ci în veci va trăi… pentru
că fiul a făcut ceea ce este drept şi legiuit şi toate legile Mele le-a ţinut
şi le-a împlinit: de aceea va trăi”. (Iez. 18, 14-19; 17, 19).
Singura
scăpare:
Pocăinţa şi ridicarea căsătoriei din desfrânare la înălţimea de Taină
Pocăinţa şi ridicarea căsătoriei din desfrânare la înălţimea de Taină
Iată
cât de cât înţeleasă sporirea pustiirii, ce se lucrează în ascuns în firea
fiecărui rând [generaţie] de oameni, care acum, în zilele noastre, s-a arătat
în afară cu urgie mare. Căci: “De unde vin
războaiele şi de unde certurile dintre voi? Nu oare de aici: din poftele
voastre care se luptă în mădularele voastre?” (Iac. 4, 1).
Cine va opri prăpădul pustiirii? “Fără Mine nu puteţi face nimic” zice
Domnul (Ioan 15, 5). Prăpădul pustiirii nu se va opri până nu vor scoate
oamenii desfrânarea din inimile lor şi până nu vor să ştie de Dumnezeu (Osea 4,
1-6). “Cei ce ţin de trup, poftesc pe cele trupeşti, iar cei ce ţin de duh,
poftesc cele duhovniceşti. Căci pofta cărnii
este moarte, iar dorinţa Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă pofta cărnii este
vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune Legii lui Dumnezeu, că nici
nu poate. De aceea cele ce sunt în carne (în curvie) nu pot să placă lui
Dumnezeu”. (Rom. 8, 5 – 8). Cei
ce sunt ai lui Hristos, şi-au răstignit trupul, împreună cu patimile şi cu
poftele. „Nu suntem datori trupului ca să trăim după trup. Căci dacă vieţuiţi
potrivit trupului, veţi muri, iar dacă ucideţi cu Duhul poftele trupului, veţi
fii vii. Fiindcă toţi câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, fiii lui Dumnezeu
sunt”. (Rom. 8, 12 – 14). “Căci voinţa lui
Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră, să vă feriţi de desfrânare, ca să
ştie fiecare dintre voi să stăpânească vasul său în cinstire şi în sfinţenie,
nu în patima poftelor, cum fac necredincioşii, care nu cunosc pe Dumnezeu… căci
Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire” (I Tes. 4, 3-7).
Pe
vremea Sfântului Apostol Pavel încă sufla urgie mare, mai ales peste creştini.
De aceea mulţi îşi luau de la ei înşişi sfat să se înfrâneze desăvârşit în
căsătorie, cu gând să fie gata oricând de Sfânta Împărtăşanie şi de mărturisirea
muceniciei. Sfântul Pavel însă, socotind copiii mugurii căsătoriei, n-a
îngăduit înfrânarea desăvârşită decât pentru vremurile de post şi rugăciune
(I Cor. 7, 5). Socotind însă şi „nevoia ceasurilor de faţă” (urgia vremurilor
de atunci) le da sfatul acesta: “Bine este
pentru oricine, să fie aşa cum se găseşte. Legat eşti cu femeie, nu căuta
desfacere. Dezlegat eşti de femeie, nu căuta femeie… Că de acum vremea s-a
scurtat. Aşa încât cei ce au femei, să fie ca şi cum nu ar avea… cei ce cumpără
ca şi cum n-ar stăpâni şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu
s-ar folosi de ea. Căci faţa acestei lumi trece” (I Cor. 7, 25 – 40).
În
zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare că “de acum vremea s-a
scurtat”, cercetând firea durerilor, am
aflat desfrânarea încleştând pe oameni şi lucrându-le de zor dărâmarea în
întindere şi în adâncime. Iar pe de altă parte, preoţii vremurilor
noastre n-au mai urmărit-o ca păcat şi ca atare să o măture afară din Taina lui
Dumnezeu, adică din căsătoria creştină. Aşa se face
că, „lipsind preotului cunoştinţa legii şi bătrânului sfatul” (Iez.7, 26),
oamenii orbecăie în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-a întins ca
o noapte de osândă peste bieţii oameni, care dorm liniştiţi somnul de primejdie,
de bună credinţă că aceea [desfrânarea
între soţi] nu-i păcat.
Dar
fiind rânduit să văd şi să ascult mereu durerile oamenilor, care vin de pe urma
păcatelor şi a lipsei de sfat şi ajungând adesea una cu durerea lor, într-o zi,
slujind Sfânta Liturghie, rugându-mă „pentru Pacea a toată lumea şi pentru
bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici”, aud deodată în urechea dinlăuntru
înfruntarea amarnică: “Nu te ruga de Mine să le dau Pace, roagă-te de oameni
să-şi schimbe purtările, dacă vor să mai vadă pace pe Pământ”.
Şi am înţeles pe urmă multe lucruri… Drept aceea,
ascultător Poruncii, trebuie să strig cuvântul Scripturii ca o sunare de
alarmă: „Dumnezeu vesteşte acum pe oameni, ca toţi, de pretutindeni, să se
pocăiască” (Fapte 17, 30). Adică să vină la viaţă curată, după învăţătura drept
măritoare a Bisericii lui Hristos, iar când vremea o va cere, să mărturisească
pe Hristos cu preţul vieţii, netemându-se de moarte. Altfel, nu se poate ridica o stavilă pustiirii ce se întinde peste bieţii
oameni. Iar ridicarea stavilei este ridicarea căsătoriei din desfrânare, la
înălţimea de Taină, între cele 7 Taine, ca oamenii să nu îngăduie şerpăria
fărădelegilor.
Iubirea desfrânării îi face pe oameni groşi la minte şi la obraz şi nu
înţeleg cinstea. De aceea, mugurii căsătoriei
lor, copiii, îi dau pe părinţi cu capul de toţi pereţii şi prin purtările lor
rele le azvârle cu copite în obraz, iar la rândul lor îndoit vor lua şi ei de
la copiii lor.
Lămurit că lucrurile nu stau bine!
Nu fără înţeles „a fost chemat şi Iisus la nuntă, cu ucenicii săi” (Ioan
2, 2), ci ca să pricepem că la nuntă se face prima minune dumnezeiască, spre
bine. Numai prin tocmirea căsătoriei după Hristos, care este mintea desăvârşit
stăpână pe patimi, se pot scoate înclinările rele din fire şi să nu mai fie
date moştenire (sporită) din neam în neam şi să chinuiască pe oameni.
Iar
viaţa curată a căsătoriei, după cinstea ei de Taină, este aceasta:
1. Binecuvântată este numai rodirea de copii. Iar tot
ce-i în afară de rostul acesta, în privinţa trupească, este desfrânare şi păcat
şi să nu se mai facă;
2. Vremi îngăduite pentru chemarea copiilor sunt numai zilele între
posturi, însă numai dacă soţii amândoi sunt învoiţi la rostul rodirii de copii;
3. Vremi oprite sunt acestea:
a) Cele patru posturi mari;
b) Cele trei zile de post pe săptămână (miercuri
şi vineri, iar luni numai dacă este voinţă);
c) Sărbătorile şi zilele asupra sărbătorilor
[inclusiv duminica – ziua Domnului şi sâmbăta];
d) Vremea necurăţiei;
e) Vremea de slăbiciune sau de boală a unuia din
soţi;
f) Vremile de tulburări şi războaie precum şi
oarecare vreme după acestea, pentru cei ce au luat parte la ele;
g) Vremea oprită cu mare asprime este toată
vremea sarcinii, precum şi vremea alăptării.
4. Cei ce se dovedesc neroditori,
"tarina neroditoare" din Acatistul "Celor Trei Ierarhi Vasile,
Grigorie si Ioan Gura de Aur" - să se înţeleagă la petrecerea frăţească,
evitând păcatul;
5. De la încetarea semnelor femeii,
încetează şi datoria căsătoriei, a chemării de copii, vezi ICOSUL SI CONDACUL
10, din Acatistul Sfantilor Trei Ierarhi, Vasile, Grigorie si Ioan, unde
preotul o numeste pe sotia sa stearpa, care nu aducea roade lui Dumnezeu : SORA
SA, iar sfantul Vasile cel Mare asa il sfatuieste s-o numeasca si l-a
binecuvantat ca petreceau in curatenie trupeasca.
6. Urmând aşa, nu se mai întâmplă:
a) Crime de avort;
b) Blestemăţia ferelii;
c) Fărădelegea desfrânării;
d) Şi alte spurcăciuni.
Iată cu
ce rânduială să fie soţii de un înţeles. De ce aşa?
Lămuriri:
O
căsătorie creştină nu e cu putinţă decât între creştini convinşi.
Necredincioşii în Dumnezeu nu pot avea parte de Taina lui Dumnezeu, în care nu
cred. Până când cineva e în afara credinţei dreptmăritoare, tot ce face e păcat
şi păcatul îi este lege. Cu necredincioşii nu e cu putinţă viaţa curată. Prin
răbdarea chinuirii de la ei, pot fi biruiţi de Dumnezeu şi înviaţi din moartea
în care trăiesc. Căci câtă vreme sunt numai trup, sunt printre morţi şi când
află despre Dumnezeu şi suflet, învie din morţi şi încep pocăinţa.
Ajutaţi-le,
răbdând toate de la ei, dar împotrivindu-vă păcatului, chiar dacă ar fi aceasta
o mucenicie neîntreruptă. “Femeia să se teamă de bărbat” când Hristos este
capul bărbatului (Efes. 5, 22-24; 1Cor. 11, 3), dar când capul lui e păcatul şi
“Dumnezeul lui e stomacul” n-are ce sfat de mântuire lua de la dânsul. Fără
Hristos este mort, iar sfatul morţilor duce la moarte; acolo să nu mergeţi. De
morţi să n-aveţi frică. De cei ce nu se tem de Dumnezeu, nici vouă să nu vă fie
teamă. Toată teama să fie de păcat, căci pe aceasta au avut-o şi sfinţii.
De aceea sunt opriti de la
casatorie:
a)
Nebunii, îndrăciţii,
băutorii, slabii de minte şi cei cu boli lumeşti;
b) Rudeniile de sânge până la gradul 8 (verii de gradul 4 îi
îngăduie pravila bisericească, însă am văzut şi la depărtarea aceasta, copii
însemnaţi de păcatul amestecării de sânge şi cu sănătatea zdruncinată pentru
totdeauna);
c) Cei prea deosebiţi de vârstă. Depărtarea cea mai mare ce
poate fi îngăduită este de 7 ani (maxim 10). Ce trece peste aceştia dovedeşte
patima desfrânării, care se răzbună. Văduvii să ia văduve.
d) Vârsta îngăduită pentru fete, de la 18 la 20 de ani, iar pentru băieţi
spre 25 de ani, adică la o vârstă la care să priceapă pe ce
cale merg şi cum trebuie să meargă. Şi încă ceva: trebuie să se aştepte o
vârstă mai mărişoară, ca să se vadă, pe cât e cu putinţă, toate înclinaţiile
din cei doi tineri, care numai cu vârsta se arată. Altfel, se mai întâmplă că
înainte de căsătorie au o purtare, iar după căsătorie, după oarecare vreme, au
alte purtări pentru care bucuros ai fi căutat tovărăşia vieţii în altă parte.
e) Căsătoriile făcute după sfatul sau sila părinţilor, care socotesc
averea – patima lăcomiei – n-au dus la capăt bun; averea toată s-a împrăştiat.
f) Cercetaţi ce purtări au avut părinţii, cei 4 bunici,
căci
aşchia nu sare departe de butuc.
g) Nu începeţi căsătoria cu păcatul, că siliţi Taina lui Dumnezeu şi-L veţi
avea împotrivă. Până la Cununia Bisericească, toţi sunt datori
a avea fecioria nestricată, şi fete şi băieţi. Celui ce crede în Dumnezeu şi
ţine posturile şi are duhovnic, îi este cu putinţă. Celuilalt, nu i-a fost cu
putinţă întâi, nu-i va fi nici pe urmă. De aceea, cei ce robesc la patimi,
trebuie să dovedească întâi îndreptarea din toate patimile şi să ajungă la
credinţa lucrătoare, apoi să întemeieze căsătorii, căci altfel numai înmulţesc
răul în oameni, osândind şi pe alţii împreună cu ei.
[ Binecuvântată este numai
rodirea de copii (pct.1 de mai sus)]
Înainte
de Hristos, Tobit a zis cuvântul: “Doamne, iau
pe această soră a mea, nu pentru
împlinirea poftelor mele, ci o fac cu inimă curată” o iau într-adevăr ca femeie
(Tobit 8, 7). Cine în vremea noastră mai crede aşa.
Căsătoria este numai aprindere de trupuri, iar unde este numai atâta,
vine ura şi face vrajbă.
Nunta
este mai mult decât aceasta, este chip al unirii sufletului cu Dumnezeu. De
aceea, numai când cei doi soţi sunt uniţi cu sufletul în Dumnezeu, dăinuieşte
şi unirea cea trupească şi aduce roade după Dumnezeu: copii curaţi şi trăgători
spre El.
[ Vremi oprite
chemării copiilor la viaţă (pct. 2-3 de mai sus)]
E oprită vremea posturilor şi a sărbătorilor. Întâi e sufletul
şi Dumnezeu şi apoi trupul. Când poartă omul grijă de suflet, iese din pofta
trupească, o stinge chiar, ca să poată primi Sfânta Împărtăşanie – mâncarea
sufletului şi de care trebuie să se apropie tot creştinul, măcar de patru ori
pe an. Postul e rânduit tocmai spre stingerea poftelor trupului. Câtă vreme
omul nu iese din poftă, nu se poate apropia de Dumnezeu. Copiii chemaţi în
sărbători şi posturi, toţi poartă în ei păcatul părintesc. Aşa cum părinţii
n-au ţinut seamă de ziua Domnului, aşa nici copiii nu vor ţine seama de voia
Domnului şi de sfatul părinţilor.
E oprită vremea necurăţiei. În lege, cei ce
călcau rânduiala aceasta erau omorâţi cu pietre, pentru că pruncul ce se
zămislea în necurăţenie, la evrei, avea înclinări spre lepră, fiind o ţară
caldă, iar la noi va avea orice altă înclinare spre putrezirea de viu.
E oprită vremea de tulburări, războaie, pentru cei ce
iau parte la ele, fiindcă în acestea li se zdruncină nervii şi
au pornire spre vărsare de sânge. Apoi, mai e ştiut că pruncul ce se naşte, se
alătură părintelui slab, ca să ţină cumpăna; se înţelege astfel, de ce în
rândul de copii ce se nasc după războaie, sunt mai mulţi băieţi şi moştenesc apucăturile
războinice ale taţilor şi zdruncinarea lor nervoasă, din vremea când au fost
chemaţi la viaţă; se mai înţelege de asemenea şi de ce copiii aceştia vor face
revoluţii şi vor sfârşi cam prost, ca unii ce vor fi mereu în război cu
ceilalţi oameni. Mai aşteaptă puţin, până ce se mai liniştesc nervii şi nu mai
ai vise tulburătoare, cu spaimă de război. În starea aceasta nu poţi chema
decât un băiat, care, şi din graba ta, poate apuca calea puşcăriei.
De ce este oprită toată vremea sarcinii? O dată, pentru
că nu mai are rost [copilul nu mai trebuie chemat la viaţă căci el este este
deja în pântece!], apoi, pentru că toate simţirile celor doi părinţi, mai ales
ale mamei, prin care trece în vremea aceea, se întipăresc cu deosebire în
mugurele ce s-a plămădit. Deci, iată o mare cheie a lucrurilor: precum au fost
purtările şi toate simţămintele mamei, în vremea celor nouă luni, aşa va fi şi
moştenirea copilului ce se va naşte, pe toată viaţa sa. Dacă părinţii i-au
tulburat tocmirea cu fărădelegea desfrânării, aceasta se va întipări într-însul
cu tărie mare. Iar când se va naşte, până nu ajunge să priceapă, se va juca cu
sora de-a mirele şi mireasa, şi încă de la 7 ani. Mai târziu, va cerca la
dobitoace, sau se va deda la curvie cu mâna, pe urmă curvie în regulă, patimi
care îi vor omorî milioane de celule nervoase. Şi de nu se va întâlni cu cineva
care să-i cunoască boala, pe la vârsta căsătoriei va ajunge în doaga nebuniei.
Despre sporul la carte nici nu mai vorbesc; patima aceasta le tâmpeşte mintea,
căci începe să se poată face pe la 14 ani, iar dacă nu i se dă de leac, nu lasă
pe om să ajungă nicidecum la 70 de ani. Toate patimile slăbesc puterea de
împotrivire a sufletului, pustiind şi trup şi suflet şi pierzându-le pe
amândouă pentru totdeauna. Cei ce pătimesc de aceasta, întâi să se tămăduiască,
apoi să se căsătorească.
Doctorii
dau sfatul căsătoriei numaidecât, fără să socotească roada bolnavă ce vor
chema-o pe lume să se chinuiască, dacă aduc vreo roadă.
Prin urmare, înclinările ce le-au avut părinţii în timpul sarcinii,
acelea vor fi conducătoare în toată viaţa copilului ce se va naşte. Acum e vremea
cea mai scumpă de a îngriji de purtările viitoare ale copilului, căci acum poţi
semăna într-înşii înclinările unui sfânt sau apucăturile unui tâlhar. Să se roage părinţii în vremea aceasta, să se împărtăşească
cu Sfintele Taine, să petreacă cu dragoste de Dumnezeu; aşa va fi şi în viaţa
copilului ce sa va naşte şi nu veţi avea bătaie de cap cu el, că nu crede, că
nu ascultă şi umblă după rele. Întors – ştiţi cum e.
Dar şi vremea alăptării trebuie ţinută curată, că încă e legat de mamă
şi de purtările ei. Apoi, nu poate rodi copil nou, pentru că nu-şi poate
împărţi sângele în 3 părţi şi toate să meargă bine; o parte cu laptele, alta
pentru sine şi a 3–a pentru cel de pe cale. Dacă sunt mai deşi decât îngăduie
firea rânduiala aceasta, toţi sunt slabi şi nu-s de trai. Dar aici se mai
înţelege ceva: că pe măsură ce s-a întărit desfrânarea în mădularele oamenilor,
a scăzut şi puterea lor de apărare împotriva bolilor de tot felul, iar căzând
în acestea, foarte greu se tămăduiesc, deşi mijloacele de vindecare sunt din ce
în ce mai bune. Orice desfrânare este o putrezire
înceată (ca gunoiul care arde, sau mai pe inteles - cancerul) ce
scurtează zilele oamenilor.
Luaţi aminte, că pentru osteneala părinţilor, după
voia lui Dumnezeu, se milostiveşte spre copii şi-i binecuvintează cu daruri,
precum însuşi a zis: “până la al miilea neam” pentru cei ce-L iubesc pe El.
[ Părinţi
neroditori (pct. 4-5 de mai sus) ]
Întrebaţi medicul înainte de căsătorie,
cum
staţi [dacă sunteţi roditori]. Cei ce n-aţi făcut-o înainte de căsătorie,
întrebaţi-l acum ce se mai poate face (drege). Se poate întâmpla ca amândoi
soţii să fie roditori şi totuşi roade nu aduc. Ce să fie? Pe unul din soţi, cu
deosebire pe bărbat, l-au ajuns faptele lui din tinereţe: era curvar, onaninst
sau în alt chip pătimaş şi mult făcând fărădelegile acelea, i-a slăbit frâna şi
repede îl trece firea, înainte de clipa când femeia ar fi fost pregătită să-i
primească sămânţa. Femeia nu are aşadar nici o descărcare, bărbatul nu o
mulţumeşte, i se face scârbă de el, iar dacă se duce la doctori, aceştia
cunoscând şi ei pricina, că n-au potrivit timpurile, dau sfaturi păcătoase, de
a cerca cu altul şi iată stricându-se o căsătorie. Şi de unde începătura la
toate acestea? Din păcatele tinereţii, pe care atotputernicia şi rânduiala
firii le-a întors, să ţi le duci în spate. Tinereţea se răzbună, dacă n-a fost
bună. Iată de ce trebuie fecioria nestricată să o aibă şi feciorii [nu numai
fecioarele].
Faceţi bine şi ţineţi posturile, osteniţi-vă trupul să
nu zburde şi nu uitaţi că este Dumnezeu care ajută pe tot omul ce zice: “Doamne
ajută!”. Întăriţi-vă cu Sfânta Împărtăşanie şi nu se poate să nu se poată. Iar
dacă n-aţi făcut aceasta şi aţi ajuns aici [neroditori], plecaţi-vă puterii mai
mari şi petreceţi pentru suflet. Căci, tot ce se dovedeşte fără rost pentru
Dumnezeu, tulbură conştiinţa şi ea mărturiseşte că-i păcat. Ajunşi aici, să
ţinem partea conştiinţei [glasul lui Dumnezeu din om], ca să fim pe placul lui
Dumnezeu şi să dobândim iertare.
Un sfat: e bine să vă doriţi copii de la început, din
tinereţe, până ce nu v-aţi hodorogit de grijile vieţii şi de
atâtea păcate, căci [copii din tinereţea părinţilor] sunt mai ageri şi de mai
bună nădejde de viaţă; copiii de la bătrâneţea părinţilor sunt mai stinşi,
parcă le lipseşte vlaga din ei şi duc o viaţă chinuită, pentru că au moştenit o
zestre slăbită. Căci, dacă viaţa ta este o cheltuire neîndrumată şi dacă mai
eşti şi cu greşeli, le dai povară copiilor. Totuşi, se poate ajunge până la 12
copii fără cusur, cărora le va veni vremea să fie o datorie, prin greutăţile şi
osteneala de a-i creşte.
In casatorie nu-i bun nici abuzul nici refuzul
,
pentru ca femeia este atarnatoare de barbat. Prostata secreta o substanta care
o protejeaza pe femeie de boli. Femeia mai este protejata impotriva
cancerului de san si col de o substanta care se activeaza numai dupa nasterea a
3-4 copii.Aici este explicatia biologica, de ce femeia este atarnatoare de
barbat. Fara substantele lui endocrine, ea se degenereaza nervos, mintal si
intelegem de ce nu-i bun nici abuzul nici refuzul. Daca aceste substante sunt
risipite pe placerea de care nu te mai saturi, incep sa apara urmarile. Abuzul
pagubeste pe barbat de necesarul de substante glutamice si incep fenomenele de
carenta nervoasa, ducand pana la slabirea totala a functiei mintale. S-au vazut
atari cazuri de tampenie mintala si pierderea totala a memoriei, fara sa fie si
alte boli in organism. Respectivul era suprasolicitat, iar el s-a predat.
Refuzul
pagubeste pe femei. Unul din refuzurile obisnuite este stavilirea numarului de
copii. "Onania cu femeia", paguba ce se resinte in organismul
amandoura. Mintire, trisarea, ferirea (sunt unul si acelasi viciu), care duce
in mod firesc la nervozitate si nemultumire fata de celalalt, pe care natura in
vinovatia sa cauta sa o regleze. Cum o remediaza? Cautand fiecare alt partener.
E o rezolvare gresita a problemei, vinovata fata de TAINA CUNUNIEI. Deci
daca o femeie greseste cu altcineva, de vina pentru trisarea lor este barbatul
ca nu si-a umplut casa de copii.Ferirea sotului o impinge la gestul cautarii
altuia pentru procreere, dorinta ei subconstienta fiind de a fi corecta cu
natura. Cine fuge de copii, fuge de responsabilitate. Cand iti iei raspunderea
de a rodi copii, Stapanul Vietii iti va ajuta sa ai si ce le da de mancare.
Foliculina,
hormon toxic si cancerigen, da continue dureri de cap si cancer la san si
uter., ovare, col .De clestele acestui hormon nu este scapare
decat de la 3-4 copii in sus. Aceasta ordine naturala a sarcinii
este singura care da sanatate copiilor. Salturile peste
sarcini, lepadarile de copii, indiferent de metoda, ating sanatatea copiilor
ulterior, daca mai vin. Chiar daca nu mai vin Legea Divina pedepseste
retrospectiv, pe cei facuti cronologic. Asadar
in insasi constitutia endocrina a femeii este pusa obligativitatea nasterii a
3-4 copii.
E chiar conditia de mantuire dupa cum i-a descoperit Dumnezeu Sfantului
Apostol Pavel. In cazul viciului sau greselilor de convietuire apare cancerul care
ucide. Sotia se rastoarna iarasi in raspunderea sotului.
Sotul care nu vrea copii nu trebuie luat, e
un criminal camuflat al sotiei. Nu e din turma lui Hristos!
Abia de la trei - patru copii in sus se
neutralizeaza actiunea toxica si cancerigena a foliculinei. Practica confirma
aceasta. Femei cu 12-13 copii sunt sanatoase, iar cele cu 1-2 bolesc, mor sau
copii lor mor devreme, sau chiar de traiesc nu sunt de nici un folos.
Femeile
mai patimesc si de pe urma menopauzei. Cand viata lor a fost corecta pana aici,
conforma cu natura, tulburarile trec neobservate. Echilibrul endocrin e
asigurat de normalitatea convietuirii si roadelor facute pana aici. In cazul
viciilor de convietuire, perioada e adevarata nebunie.
Nu
mai pomenesc de reflectarea normalitatii sau anormalitatii de convietuire intre
soti inafara psihicului, lucru care formeaza un capitol aparte, cu o matematica
mult mai complicata si cu pedepse mai greu de evitat. Nu pomenesc aici decat in treacat reflectarea
purtarii in genere in codul genetic, deci in fondul ereditar al urmasilor. Totusi nu ma pot
abtine a pomeni unul care produce extrem de multe si grele dificultati in
educarea copiilor. Cand sotul nu da pace sarcinii, cand se declara stapan peste
legile naturii. Copii vin cu predispozitie la sexualitate de timpuriu,
indaratnici, curvari, greu educabili, certati cu disciplina, unii prezinta
cromozomul criminalitatii. Fug de la scoala, incep aventurile devreme. Tot
sotul este raspunzator si de aceste necazuri. Au crescut in mediul uterin
hraniti cu sange prea imbibat cu testosteron, hormon sexual masculin.
[
Urmând sfaturile de mai sus, nu ajungeţi la necazurile de mai jos
(pct. 6 de mai
sus) ]
a)
Crima de avort este mai mare
decât crima simplă, pentru că se face împotriva unui copil fără apărare. De
aceea, cere cap de mamă şi de tată. Sângele lor strigă la cer „Răzbunare” şi
puţini sunt cei ce scapă de ea. Nenorocirile între oameni, războaiele, au şi
rolul acesta, de a face dreptate acolo unde nu s-a făcut pocăinţă. “Să nu
spurcaţi pământul pe care aveţi să trăiţi; că sângele spurcă pământul şi
pământul nu se poate curăţi de sângele vărsat, altminteri decât cu sângele
celui ce l-a vărsat”. (Numeri 35, 33).
b) Blestemăţia ferelii de zămislire, iată unde poate
duce: la îmbolnăvirea nervilor interni ai soţiei, care răspund cu un capăt în
şale, încât soţia (femeia) nu mai poate ridica de jos nici un braţ de lemne şi
nu mai poate merge. Vin şi durerile de stomac şi rărunchi şi acestea uşurează
căpătarea diferitelor boli care greu se mai vindecă, printre care şi „poala
albă” [leucoreea]. Iar a treia supărare este că strică rânduiala dinăuntrul
femeii, care ajunge desăvârşit neroditoare. Aşa se răzbună firea pentru fapta
aceasta. De aceea nu trebuie să îndrăznească fetele a gândi la căsătorie
înainte de vârsta de 18 – 20 de ani, când să fie în stare a naşte copii. Sfatul
greşit al părinţilor de a se căsători cât mai repede, cu soţi prea deosebiţi ca
vârstă, îi face pe aceştia să se ferească de sarcină, neştiind urmările, care
sunt cu mult mai multe decât înşirai aici. Aşa se întâmplă că neamul celui fără
de sfat se stinge.
c) Nu apăraţi desfrânarea, că nu are nici o apărare. Ea nu întreţine, ci (mai curând sau mai târziu) macină dragostea
între soţi şi duce la ură, ca orice păcat.
Alte
lucruri de ştiut: Văd oamenii chinuindu-se, dar mai ales copiii, între a crede
în Dumnezeu şi a nu crede. Lupta lor între bine şi rău, de multe ori, e aşa de
mare, încât se tem să nu-şi piardă mintea. Iar ei încă sunt copii. De unde vin
chinurile acestea? De la părinţii şi bunicii care sunt într-însul. Se aflau
între dânşii unii care credeau în Dumnezeu şi alţii care credeau în cel rău. Se
moşteneşte atât înclinarea de a crede în Dumnezeu cât şi înclinarea de a nu
crede. Tot ce este sănătos în părinţi înclină spre Dumnezeu, iar tot ce-i
păcătos sau bolnav înclină spre începătorul răutăţii; iar în copil se bat cap
în cap aceste înclinări potrivnice. Dacă nu este cineva ca să-l ajute în vremea
lui de cumpănă, se poate întâmpla să fie biruită partea cea bună de către cea
rea, căci mai întotdeauna imboldurile din afară aşa „ajută”; dacă însă are
parte de un sfat la vremea chinuirii sale, îşi mai vede binele, [partea bună].
Cunoaşte deci, că firea părintelui necredincios, cât a moştenit-o, trebuie să o
biruie, lipindu-se de Dumnezeu, care nu are de lepădat pe nimeni. Unii ca
aceştia trebuie să călătorească în viaţă cu foarte mare grijă şi să nu cadă de
la poruncă, la desfrânare, că se pot stârni la bătrâneţe gânduri împotriva lui
Dumnezeu, chiar în vremea rugăciunii şi gata-gata să dea în deznădejde de
mântuire. Mântuirea se află răbdând însă toată supărarea aceasta. Iată de ce nu
e bine nicidecum să-ţi dai copilul în casa necredinciosului, că e chinuire şi
pentru el şi pentru urmaşii lui, din neam în neam.
*
Erau multe şi mari pricinile pentru care trebuia un
leac puternic ca acesta. Iată-l, dat la îndemâna tuturor – unora spre
bucurie mare, altora spre supărare mare. „Cei ce au păzit cu sfinţenie pravila
cea sfântă, sfinţise-vor şi cei ce au învăţat-o, vor şti ce să răspundă” (Înţ.
6, 10).
Pentru necredincioşi, după sfatul Părinţilor, n-am
nici un cuvânt, iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu.
Păstorul îşi păzeşte oile…, iar lupii îi găsesc
vină… nimic nou.
Chemăm
însă din nou pe Iisus la nuntă…, căci cei ce se pogoară în lumea
aceasta, [copiii], vin în vremea noastră peste măsură de răniţi şi
urmările cele mai grele abia de acum vin.
Doamne,
ajută-ne să facem voia Ta!„Nu toţi înţeleg acest cuvânt, ci numai aceia cărora li s-a dat de sus".