aceasta este poza unui goblen cusut de mine care troneaza in holul casei.

fragment din cartea Chemarea strabunilor de Jack London : " Buck nu a băut apă, nici nu a mâncat în acest timp. Furios, îi întâmpina pe cei care se apropiau de cuşca lui cu un mârâit ameninţător.

Pe oameni îi distra felul în care se zbătea el în spatele barelor. Râdeau de el şi îşi băteau joc de soarta lui. Mârâiau şi ei şi lătrau asemenea câinilor, dădeau din mâini şi croncăneau.

Era o prostie, pricepea asta. Dar asta nu-l împiedica să se înfurie. De foame nu-i mai păsa, dar lipsa apei îi împingea mânia până la turbare."...

continuarea aici :

Puncte Chemarea Strabunilor - Citeste carti online

Cainele meu : Saint Bernard

Extras din document:

Istoric si formare:
Ca si in cazul altor rase, adevarata origine a Saint Bernard-ului este invaluita in mister, cainele pe care il stim noi astazi se presupune ca ar proveni dintr-o rasa de talie mare, foarte veche, disparuta, cunoscuta ca molosul asiatic. Acesti caini giganti au fost imperecheati cu diferite alte rase de caini adusi de romani, atunci cand au invadat Elvetia in primele secole i.Hr. Exista diferite speculatii potrivit carora Saint Bernard-ul s-ar trage din mastiff-ul tibetan.
Odata cu trecerea timpului, acesti caini au fost utilizati pentru a pazi fermele, pentru a pastori turmele de vite si pentru a cara diferite greutati. In cele din urma, rasa a devenit o figura familiara a caminului pentru calatori St. Bernard (Hospice of the Great St. Bernard) fondat in 1050 i.Hr. de catre arhidiaconul Bernard de Menthon. Multe povestiri inconjoara formarea rasei. Doua picturi datand din anul 1695 ale unui artist italian pe nume Salvatore Rosa, infatiseaza doi caini de la Hospice. In ambele picturi este prezentat un caine bine construit, cu par scurt, coada lunga si pinteni. Diferenta este data de roba, primul este alb cu pete roscate, cel de-al doilea este un caine Mantelhund-cu o manta de culoare roscata,iar capul este alb.
Din inregistrarile disponibile, se pare ca acesti caini au servit ca gardieni si insotitori ai calugarilor de la manastire. In jurul anului 1700 au inceput sa fie folositi in misiunile de salvare din munti. Nu exista scrieri care sa clarifice modul in care acesti caini au invatat sa salveze persoane prinse sub zapada.
Cainii insoteau calugarii pe munte in timpul cautarilor de persoane disparute si astfel a fost remarcata abilitatea lor de a prevesti avalansele si de a salva persoanele ranite. Abilitatea acestui caine de a gasi traseele pierdute si persoanele disparute este legendara, se presupune ca acestia au invatat tehnicile de salvare de la calugari.
Odata ce cainele gasea un calator ratacit, el ii lingea fata acelei persoane pentru a o mentine constienta si se tolanea langa aceasta pentru a o incalzi, iar intre timp un alt caine se intorcea la manastire pentru a alerta calugarii. In afara faptului ca erau considerati niste eroi, acesti caini erau, de asemenea, companioni extraordinari pentru calugari in timpul iernilor lungi.
In timpul iernilor din perioada 1816-1818, furtunile de zapada de la trecatoare Saint-Bernard au fost deosebit de grave si foarte multi caini au pierit in timpul operatiunilor de salvare.
Rasa Saint Bernard, pe atunci cunoscuta ca „Hospice Dog”, devenise vulnerabila si numarul exemplarelor era in continua scadere. Din cauza consangvinizarii, starea lor de sanatate s-a deteriorat. Pentru a corecta acest neajuns, calugarii au decis sa utilizeze rasele Dog german, Ciobanescul de Pirinei si Terra Nova pentru a conferi robustete si rezistenta rasei. In urma acestei incrucisari a aparut primul Saint Bernard cu parul lung. Acest caine avea aptitudinile si instinctul nativ de a salva oamenii, dar nu reusea intotdeauna sa-si duca treaba la bun sfarsit intrucat gheata si zapada se lipeau de parul sau lung limitandu-i miscarile. Din acest motiv, calugarii foloseau acesti caini cu parul lung pentru a-i oferi ca daruri diferitilor prieteni sau cunoscuti si mai putin in operatiunile de cautare si salvare.
Reproducerea selectiva efectuata de catre crescatorii elvetieni a dus la revenirea la cainele Hospice cu lungimea parului de doua tipuri: scurt si lung.
In acest timp rasa nu avea inca un nume, erau cunoscuti sub mai multe denumiri: Hospice Dogs, Holy Dogs, Alpine Mastiffs, Saint Bernard Mastiffs, Mountain Dogs, Monastery Dogs sau Swiss Alpine Dogs. Multi elvetieni l-au numit Barry Dog ca un omagiu adus unui celebru exemplar care in paisprezece ani de viata (1800-1814) a salvat de la moarte 40 de vieti omenesti. In semn de respect trupul sau este expus la Muzeul de Istorie Naturala de la Berna.

Citeste si dacii in semnul lupului !

Niciodată adoratorii lui Zalmoxis n-au înţeles să cedeze fără luptă” afirma un istoric contemporan. Această credinţă în nădejdea existenţei războinice vine din adâncul unui crez deosebit de alte popoare ale timpului. Vasile Pârvan îl surprinde esenţial în Getica – “...sufletul e nemuritor. Trupul e o împiedicare pentru suflet de a se bucura de nemurire: de aceea el nu are nici un preţ, poftele lui nu trebuie ascultate, la război el trebuie judecat fără părere de rău. Omul nu poate ajunge la nemurire decât curăţându-se de orice fel de patimi, carnea, vinul, femeile sunt o murdărire a sufletului. Prin asceză şi monoteism, dacii respectau precepte creştine înainte de creştinism.”

Popor cu adânci rădăcini ţărăneşti, în spaţiul mioritic, românii au cultivat bunul simţ, smerenia, buna vecinătate. Peste ei, de-a lungul istoriei au trecut toate invaziile barbare din spaţiul euro-asiatic.

Ei au ramas aici ca o piatră din muntele Kogaionullui. ( Localizarea Kogaionului - In acest context, una dintre cele mai valoroase informatii privind religia daco-getilor o gasim la Strabon (Geographia, VII, 3,5), care, dupa ce mentioneaza ca Zamolxis, la inceput mare preot si apoi zeu suprem, traia intr-o pestera inaccesibila altora si ca anual venea la el regele penru sfat de taina, referindu-se la muntele pe care acesta traia, consemna ca :”pana si muntele (cu pestera) a fost socotit sfint si asa il si numesc. Numele lui este COGAIONON, la fel ca al riului care curge pe langa el”.

Viaţa pe aceste meleaguri “gură de rai” a fost supusă permanentei incursiuni barbaro-satanice. Daco-românii s-au apărat, războit, răsculat, numai atunci când “a ajuns cuţitul la os”.
O altă faţetă a spiritului nostru o găsim în acel weltanschaung războinic, haiducesc, “a se face nemuritor” (Herodot): care este sufletul zalmoxist, sub semnul lupului. Lup -”daos”- este numele de origine indo-europeană a dacilor ca temelie a “Cuminţeniei Pământului”.
De la daci, românii au moştenit această sinteză între “cuminţenia pământului” şi spiritul trăirii războinice”.

Prin această moştenire ancestrală zalmoxistă românii s-au ridicat întotdeauna la luptă, răzvrătire, război de câte ori fiinţa lor a fost agresată de factori externi.
Astfel, din adâncul metafizic al trăirii româneşti s-au născut simboluri naţionale unice, colectivităţi unite în individualitate, personaje tragice prin destinul lor: Burebista, Decebal, Gelu, Mircea, Ştefan, Mihai, Horea, Tudor, Avram Iancu. Sunt numai suflete din şirul lung aI eroilor neamului.

Românii au creat propriul lor timp, cel al trăirii telurice, chtonice ancestrale, metafizice - Timpul transcendenţei ce leagă pe Pământ şi în Ceruri omul şi neamul cu Dumnezeu într-o trinitate a veşniciei.

Iisus ne-a relevat că neamurile se înfăţişează în faţa Domnului, neamurile ca o creaţie firească divină veşnică opuse contopirii cosmopolite, federative.

Urmând linia individ-neam-Dumnezeu, unită prin forţa esenţială a iubirii creştine avem a contopire a împlinirii individului şi neamului într-o unitate inseparabilă. Învierea şi misionarismul individului au conţinut numai atunci când omul se jertfeşte pentru mântuirea sufletului neamului său.

Iisus ne-a relevat puterea sacrificiului. Pentruneam sacrificiul eroului reprezintă mântuirea sufletului colectiv. În acest fel se explică sacriflciul individual al celui mai bun şi frumos fiu al neamului, pe altarul credinţei lui Zalmoxis (fapt consemnat de Herodot) pentru victoria în război - Fiinţa Omului pentru perenitatea fiinţei Neamului, într-o simbioză indestructibilă.

Pentru români, urmaşii dacilor, mitul, credinţa în Zalmoxis, în “a te face nemuritor” se substituie Vechiului Testament, devenind temelia înţelegerii şi trăirii fireşti a sensurilor Noului Testament. Rădăcina ancestrală zalmoxistă este un izvor spiritual ce dăruieşte viaţa perpetuă spiritualităţii noastre ortodoxe.
Pornind de la această adorare a lui Zalmoxis de către vechii daci, putem descoperi căi nebănuite ale sufletului strămoşilor noştri.
Dacii sunt cel mai deosebit popor din spaţiul european şi universal. O sinteză unică de cultură şi civilizaţie originară. Ei sunt după Nicolae Densuşianu obârşia panthenonului grec, scuar al zeilor. Dacii “cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii” (Dio Cassius), au fost cu siguranţă “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” (Herodot). Originea lor a născut multe controverse, dar datorită cercetărilor din ultimii ani, în special ale lui Nicolae Miulescu prin cartea “Dacia - Ţara Zeilor” s-au dezvelit multe secrete despre trecutul strămoşilor noştri. Nicolae Miulescu afirmă că populaţia continentului nostru are la bază două mari grupuri de europeni care, având aceleaşi rădăcini de la omul erei glaciare, s-au diferenţiat unul de celălalt până au format astfel două mari familii înrudite. Ramura nordică, pe care o numim baltică - masuriană (...) popoarele germanice şi cele slave (…) cea de-a doua ramură, ramura de sud, era formată din acea populaţie care s-a dezvoltat în bazinele mai joase şi a devenit ceea ce am numit noi carpato-dunărenii (carpato-istrieni)...” “Dacii s-au născut sub semnul lupului, al războiuIui, înca din timpuri imemorabile, legendare. “Grupul carpato-dunărean, dezvoltându-se ca un prim nucleu în ţara din jurul munţilor (...) de unde cele mai frumoase râuri se îndreptau spre Dunăre (Istrul), care le aduna în apele ei curgătoare, după ce a adoptat viaţa de tip pastoral a început să se simtă tot mai înghesuit între dealurile natale” (Nicolae Miulescu). Aşa cum grecii au prin Homer, legenda războaielor Troiei, Nicolae Miulescu vine cu teoria unui razboi, un fel de Goterdamerung al dacilor susţinând o cucerire de către stramoşii noştri a subcontinentului indian, aducând pentru această afirmaţie dovezi de asemănare între limba dacă şi cea sanscrită. Nicolae Miulescu aşează epopeea razboinică din Mahabharata si Ramayana la originea spiritului războinic al dacilor. Ion Horaţiu Crişan în Civilizaţia geto-dacilor vorbeşte despre influenţa miceniană asupra caracteristicilor armelor de luptă dace în epoca bronzului. Dar mergând pe linia teoretică care o impune Nicolae Densuşianu în “Dacia preistorică” vom putea susţine că topoarele de luptă din tezaurul de la Ţufălău sau sabia de la Perişani - toate cu profunde caractere miceniene - după I. H. Crişan - pot fi considerate prin teoria lui Nicolae Densuşianu ca originare din spaţiul carpato-dunărean. Un model al mijloacelor de luptă pe care micenienii, vechi greci, il preiau de la daci. În acest mod au preluat şi orfismuI sau sămânţa filosofică a lui Pitagora.
Dacii - în semnul lupului - după o ipoteză a lui I. H. Crişan îşi trag denumirea “dintr-un cuvânt - daca - ce ar fi desemnat un pumnal scurt cu lama curbă, armä specifică a geto-dacilor, numai că un asemenea cuvânt nu este atestat în texte literare sau inscripţii. Arma specifică dacilor în textele de limba latină se numeşte sica.” Mai degrabă există o apropiere între denumirea dacilor cu indo-europenismul “dhaukos”, ce înseamnă lup. Deci această asemănare justifică apropierea pe care o face I. H. Crişan, că “legătura între numele dacilor prin lup sugerează originea totemică ce ar putea fi susţinută şi de stindardele în formă de cap de lup întâlnite pe Columna lui Traian sau pe ceramică”.
La daci religia se interfera intr-o sinteză inseparabilă CU doctrina militară.. Herodot remarca două lucruri la daci “dacă ar avea a singură conducere şi s-ar înţelege între ei ar fi după părerea mea de neînfrânt şi cu mult mai puternici decât toate seminţiile pământului” şi faptul că “stăpânesc meşteşugul de a te face nemuritor. (...) şi faptul că ei nu mor şi că cel care piere se duce la Zalmoxis”. Numai această credinţă organică explică marile victorii ale dacilor în luptele cu sciţii, persanii, macedonenii, celţii sau romanii.
Sunt interesante de analizat două texte ale unui istoric antic, Strabon, pentru a surprinde strânsa legătură între cele trei elemente de rezistenţă ale neamului dac: Zalmoxis, rege, armată. Strabon face următoarele referiri la Burebista “...ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista i-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinerea de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât în ultimii ani s-a făcut un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani”.
Denumirea de geţi a fost dată dacilor de greci care aveau obiceiul să dea denumiri diferite de numele pe care şi-l dădeau popoarele sieşi.
După Strabon, dacii se numeau “daoi”. Iar a tradiţie consemnată de Hesychios ne informează ca daos era numele frigian al lupului. După Mircea Eliade dacii se numeau ei înşişi mai demult “lupi” sau “cei care sunt asemeni lupilor, cei ce seamană cu lupii”. Tot după Eliade numele lor etnic derivă foarte probabil din iranianul “dahoe”, ce înseamnă “lup”. Lupul în antichitate era simbolul ‘fugarului”, o ipoteză susceptibilă de a explica numele dacilor scoate în evidenţă capacitatea de a se transforma în lupi (...). Imitarea rituală a lupului caracterizează îndeosebi initierile militare şi prin urmare ale celor Männerbunde, confreriile secrete de războinici” (Mircea Eliade).
Eliade afirmă că datorită eroismului şi tenacităţii tineretului razboinic al unui trib, epitetul lor ritual “lupii” a devenit numele întregului trib! Mai departe Eliade crede că “epitetul acestor tineri imigranţi victorioşi a fost acceptat de aborigenii invinşi şi supuşi. Continuând putem afirma că numele lor de daci vine de la un grup de tineri războinici răzvrătiţi, purtători de sabie, care la romani sunt cunoscuţi ca haiduci ce impun societăţii dacice epitetul lor ritual de lupi. Conducătorul acestui grup a fost probabil un tânăr cu numele de Zalmoxis care a dăruit dacilor un principiu religios ascetic monoteist, monogam precum şi credinţa în nemurire; un principiu compatibil cu spiritul războinic al oamenilor locului. S-a creat astfel o stare de spirit unificatoare care a dus la ivirea unei armate invincibile cu un rol hotărâtor în formarea statului dac centralizat al lui Burebista. Această credinţă naşte tipul de rege - zeu - conducător suprem al armatei. Remarcabilă este descoperirea în anii ‘50 ai secolului XX a unei inscripţii datând din jurul anului 300 înainte de Hristos, cu numele regelui dac Zalmodegekos. Aceste nume ale regelui sintetizează funcţia politică de rege cu cea spirituală întru Zalmoxis. Regele dac devine simbolul unui principiu spiritual şi credinţei în nemurire şi vitejie. O dată cu Burebista se produc mutaţii importante privind rolul regelui în spiritualitatea dacică. Cu două secole înainte de Burebista, dupa victoriile lui Dromichaites împotriva lui Lisimah, datorită influenţelor negative ale coloniilor greceşti de la Pontul Euxin asupra moravurilor şi credinţei dacilor se remarcă o decădere a spiritului combativ din cadrul armatei dace al războinicilor lupi.
Această pervertire a credinţei tradiţionale dace s-a sfârşit odată cu Burebista. Perioada o putem încadra cronologic între 290 şi 80 înainte de Hristos. Încă pe vremea lui Dromichaites, cel care l-a învins pe regele macedonian. Diodor din Sicilia ne arată cum dacii i-au cinstit pe prizonierii macedoneni cu mese bogate, iar ei deşi erau învingători au păstrat atitudine rezervată şi modestă deoarece Zalmoxis nu avea nevoie de sclavi ai plăcerilor ci de oameni robuşti, puternici, capabili să îndure foametea şi setea, să reziste durerilor fizice şi să înfrunte moartea cu neasemuit curaj.
Dacii, aşa cum ne arată Jordanes după victoria asupra generalului roman Fuscus “i-au numit pe conducătorii lor semizei, adica “anzi” şi nu simpli oameni..”
Porphirios relatează că pe Zalmoxis, dacii "îl adora ca pe Heracles".
Odată cu Burebista are loc o renaştere a credinţei tradiţionale dace.
Burebista cu ajutorul marelui preot Deceneu repune în drepturi vechea religie a lui Zalmoxis, vechile rituri tradiţionale, oarecum uitate şi datorită războaielor interne între daci, precum şi a influenţei celţilor. În vremea lui Burebista are loc o revoluţie a fondului autohton autentic. Strabon in Geografia arată că Deceneu era “bărbat vrăjitor, care umblase prin Egipt şi învăţase oarecare semne de proorocire, lăsând a se crede ca îi sunt cunoscute tainele divine. După câtva timp era socotit chiar zeu (…). Ca dovadă de cât îl ascultau geţii, e ca s-au lăsat convinşi să-şi stârpească viile şi să-şi ducă viaţa fără vin”. Relatarea ne dovedeşte că Zalmoxis era un principiu, o stare de spirit, ascetică, unificatoare, creatoare de religie şi stat. Deducem din text cum dacii înlătură influenţele orgiastice ale cultului lui Dyonisos care contribuiau la o scădere a combativităţii războinice. În acea perioadă are loc o regenerare morală prin Zalmoxis.
Grigore Tocilescu afirmă că în Dacia ar fi existat familia poligamă. Burebista şi Deceneu a interzis tocmai pentru a feri de moleşeală soldatul dac. S-a dus o luptă acută împotriva dezintegrării şi disoluţiei valorilor tradiţionale dace, de sorginte zalmoxistă.
Pe Deceneu îl interpretăm ca pe un restaurator, nu ca pe un creator de religie. Odată cu epoca lui Burebista, regele păstrează funcţia politică şi militară dar pierde din prerogativele spirituale care trec în seama marelui preot Deceneu, care devine un fel de patriarh al dacilor - funcţia spirituală ce precede Patriarhia ortodoxă la români.
În jurul anului 80, înainte de Hristos, a avut loc o revigorare a spiritului razboinic al dacilor. Ovidiu îl surprinde în Tristele. Spirit războinic, Zalmoxis, personaj consubstanţial a dăruit Daciei o religie compatibilă cu sufletul războinic al strămoşilor noştri.
Zamolxis precede eroii noştri naţionali, Mircea, Mihai, Horea, Tudor, Avram Iancu şi bineînţeles şi multi alţii.
Aceşti eroi au ceva din spiritul de sacrificiu al haiducului, din acel ceva jertfit întru nemurirea lui Zamolxis.
Numeroase sunt reprezentările călăreţului pe plăcuţele de argilă de la Letniţa. El este îmbrăcat în armură cu suliţa în mână atacând un urs ce stă înaintea calului. Şi sub cal este reprezentat un lup. Acest personaj îl putem considera o reprezentare a lui Zalmoxis sub chip de Sfântu Gheorghe.
Dacii s-au creştinat repede şi datorită preceptelor lui Zamolxis: monoteism, nemurire, lumea de dincolo, care au făcut din daci creştini înainte de creştinism, iar din Marele Preot, un patriarh înainte de patriarhie.
Poporul român, urmaşul dacilor, a preluat matricea de la Zalmoxis într-o treime mitică a spiritualităţii neamului sintetizată în ciobanul din Mioriţa, care acceptă moartea cu seninătatea unui dac, a Meşterului Manole ce-şi sacrifică cea mai dragă fiinţă pentru biserica creştină, simbol al temeliei şi trăiniciei neamului românesc. Nu în ultimul rând Zalmoxis se regăseşte în Toma Alimoş ca spirit de dreptate, revoltă şi neatârnare creştină - un Zalmoxis ce revine azi în sufletele noastre.

Localizarea Kogaionului

Ce spune legenda lui Ghedeon

In sprijinul acestei ipoteze aducem, in primul rind, legenda lui Ghedeon din Biblie (Judecatorii, 6, 25), conforma careia Iahve s-a aratat in vis lui Ghedeon si i-a poruncit sa distruga altarul lui Baal si sa pune in loc altarul sau, cerere indeplinita intocmai. Apoi, daca ne referim la aspectul Pietrei Late din Ghedeon, nici ca se poate imagina un altar mai frumos, mai ales ca spre apus dispune de un amfiteatru natural construit de insusi versantul estic al Batcii Ghedeonului.

Batca- un cuvant dac.

In oronimul Ghedeonului, remarcam mai intai originea dacica a cuvantului “batca”, apoi faptul ca daca numele acesteia ar fi venit, asa cum se afirma, de la numele unui calugar, atunci, conform traditiei din Ceahlau, ar fi trebuit, mai degraba, sa se numeasca Bitca lui Ghedeon si nu Bitca Ghedeonului, adica tot asa cum sunt alte denumiri Pestera lui Vucol, claia lui Miron, Pestera lui Gherman, Piriul lui Silvestru si multe altele. De asemenea, denumirea Piatra Lata din Ghedeon, care numai de numele unui calugar nu pare a fi legata, si tot asa toponimul Fundul Ghedeonului, semnificand aria din care izvoraste pârâul cu acelasi nume. O astfel de disimulare a fost facuta cu intentia vadita de a transmite posteritatii ca ktistaii (sacerdoti isihastrii) religiei lui Zamolxis au trecut la noua religie crestina si, in deplina cunostinta de cauza, ne-au transmis numele stravechi al muntelui, disimulindu-l prin cea mai potrivita legenda biblica. Coexistenta unor elemente ale religiei stravechi, alaturi de elementele ortodoxismului au fost remarcate inca din secolul al XVII-lea de Dimitrie Cantemir in “Descrierea Moldovei”, in unele locuri ele persistind pana astazi.

In ceea ce priveste prezenta pesterilor, dupa I. Giurgiu (1990) in Ceahlau se gasesc cateva pesteri, care, asa cum o demonstreaza si toponimia (vezi exemplele de mai sus), au servit la adapostirea unor calugari si poate chiar ca locasuri de cult.

In acelasi context, toponimia Ceahlaului este un amstec interesant de denumiri dacice (Bitca, Brina, Curmatura, Dochia, Durau, Detunata, Stanile, Lespezi, Piatra, Poiana etc.) cu denumiri crestine (Toaca, Panaghia, Schitul lui…, La caune, Sahastru etc.). Aceste consideratii toponimice se pot constitui intr-un argument de sine statator, intrucat nicaieri pe intinsul Carpatilor, vechile denumiri dacice nu se imbina atat de bine si de frecvent cu cele crestine.

Ceahlaul a atras atentia oamenilor din cele mai vechi timpuri prin aspectul sau inconfundabil, de zigurat gigantic incununat de virful puramidal Toaca, alaturi de care strajuieste stinca Panaghiei, dar si prin contrastul frapand de altitudine fata de muntii ce il inconjoara, fapt ce il face vizibil de la mari si foarte mari departari. Cu toate acestea, Ceahlaul este absolut unic prin fenomenele optice ce se petrec pe virful sau la rasaritul Soarelui, in prima decada a lunii august, cand se formeaza imaginea holografica a Caii Cerului ce precede Umbra Piramida. Consideram ca aceste fenomene au fost remarcate inca de la sfarsitul paleoliticului, cand pe platoul muntelui existau locuiri swideriene, cu 12.000-10.000 de ani in urma. Ulterior, probabil in neolitic, muntele a fost sacralizat, simbolul piramidei patrate de la virf aparind pe ceramica cucuteniana de la Tirpesti, localitate din apropiere. Probabil tot de atunci dateaza si Sarbatoarea Muntelui, aparitia ei fiind legata direct de fenomenele optice amintite.

Muntele sfint al dacilor, Kogaiononul, este apropiat sonor de denumirea virfului central al muntelui, Bitca Ghedeonului, din a carui parte estica izvoraste piriul cu acelsi nume Ghedeonul, pe care este posibil sa il fi avut in vechime si Bistrita, afluent drept al Siretului, Hierasos-ul (Sfintul) anticilor, al carui nume il justifica in acest mod. Pe baza interpretarii legendei biblice a lui Ghedeon, consideram ca sub acest nume a fost disimulat vechiul nume al muntelui sfint. Toponimele Ceahlaului, o interesanta si incitanta imbinare intre dacic si crestin, pledeaza in acelasi sens.

Ioanichie Balan arata ca, dupa Muntele Athos, Ceahlaul este al doilea munte sfint al crestinatatii ortodoxe, fapt dovedit de sustinuta activitate monahala desfasurata pe acest munte cu cea mai bogata toponimie crestin ortodoxa din Romania. Toate acestea arata ca aici a avut loc un transfer de sacralitate de la dacii zamolxieni la cei crestini ortodocsi, ceea ce impune celor ce il viziteaza un respect cuvenit atator milenii de sacralitate.

Alti presupun ca ar fi Bucegiul ! Vezi aici si despre " cel jertfit cerbului "!
Şi un fapt inedit: dacă rotim schema hărţii masivului Bucegi cu 180 de grade (adică o privim dinspre nord), obţinem imaginea stilizată a Cerbului Sfânt, între cornele căruia, creşte Arborele Vieţii sau Arborele Cosmic.

Kogaion – muntele sacru al dacilor | Quadratus

Altii presupun ca ar fi Retezatul cu varful Godeanu.

Kogaionul și secretele lui (episodul

Kogaionul și secretele lui (episodul 2) - Adevăruri ... - YouTube

Ceata de mister invaluie Muntele Godeanu

Masivul Godeanu, alaturi de ceilalti munti ai Romaniei, este revendicat ca fiind Axa lumii.

Fie din vanitate, fie argumentat mai mult sau mai putin, fiecare zona care poseda un astfel de stalp ce sprijina cerul, considera ca pe acolo ar trece canalul de legatura intre preainalt si lumile de jos.

Insa fara a gresi prea tare, orice munte poate avea in sine, rol de Axis Mundi. In munti, vibratia este mult mai ridicata decat in zonele joase, de aici si momentele de bine mai intense, de inspiratie mai profunda, senzatia ca "atingi cerul", descatusarea, libertatea ori usurinta propriei regasirii.

Poate ca asta ne si face sa revenim inconstient, la anumite intervale, cu acelasi dor nebun de munte, aproape cu o nevoie fizica nedisociata, difuza, fie si numai pentru aerul despre care noi, profanii, ne limitam la a-l numi "puternic ozonat".

Este Masivul Godeanu, muntele sacru?

Inca este foarte controversata amplasarea muntelui sacru. Istoricii nu au resusit sa se puna de acord, localizand Kogaionul in multe zone din tara, printre care si Retezat.

Teoria care vine sa sprijine afirmatia ca Masivul Godeanu, cu varful sau Gugu, ar fi muntele sacru, este bazata pe mai multe aspecte:

Pestera lui Zamolxe din Muntele Godeanu

Masivul Godeanu intră în contact spre est cu Munții Piule-Iorgovanu iar prin aceștia mai departe cu Munții Retezat; spre vest și nord-vest se leagă prin Culmea Prislop-Corhale cu Munții Țarcu, iar spre sud-vest creasta principală se continuă cu Munții Cernei. Râurile ce străbat acești munți aparțin a patru bazine hidrografice, Râul Cerna către sud și sud-vest, Râul Rece (și de aici în Timiș) către nord-vest, Jiul de Vest către est, respectiv Râul Lăpușnicul Mare - Râul Mare către nord.
Particularitatea cea mai importantă a Munților Godeanu o reprezintă marea extensie a suprafețelor de nivelare. În partea superioară cel mai bine reprezentat este complexul sculptural sau platforma de eroziune alpină Borăscu (denumită după localitatea omonimă din Gorj), ce afectează culmea principală în jurul altitudinilor de 2.000 - 2.200 m. Acesta platformă are cea mai bună reprezentare în Muntele Borăscu, unde întreaga structură alpină are o orizontalitate remarcabilă. Mai jos, în jurul altitudinilor de 1.400 - 1.600 m, nivelul Râului Șes afectează în special culmile secundare.

Unul dintre aspectele care ar indica Godeanu drept muntele sacru, il reprezinta pestera situata aproape de varf, despre care se zice ca ar fi fost locul de retragere al lui Zamolxe, jucand rol de observator astronomic, chiar si pe timp de zi. Acest lucru poate fi posibil datorita fenomenului de reflexie a razelor solare, care permite vizualizarea astrelor ziua, la fel cum se intampla si din fundul unei fantani.

Pe baza informatiilor ceresti, foarte avansate de altfel, Zamolxe isi formula invataturile si profetiile dupa care se ghida poporul dac.

Se poate pune egal intre Kogaion si Gugu?

Asocierea fonetica Cogheon, Coghen, Gugu este ipoteza usor fortata, care trimite la identificarea Kogaionului cu Varful Gugu din Retezat-Godeanu. Ramane ca timpul si studiile lingvistice sa o verifice, pentru posteritate.

Ceata care invaluie Muntele Godeanu

O alta conditie pe care o indeplineste Muntele Godeanu este disparitia in ceata, in anumite momente ale zilei, caracteristica imperioasa, pe care vechile traditii o asociaza cu muntele sacru.

In ceea ce priveste Varful Gugu, procesul de camuflare este real. Si chiar daca explicatia stiintifica exista, descriind un complex fenomen meteorologic, Muntii Retezatului tot prezinta aura de mister si supranatural. Varful Muntelui Godeanu, pur si simplu se volatilizeaza, lasand sa se vada clar linia orizontului intins, in ciuda unui cer senin.

Se zice ca densitatea diferita a straturilor de aer, combinata cu drenarea nebulozitatii sub forma de condens, de deasupra albiei Parului Branului, creeaza de fapt iluzia optica.

Dar uneori explicatiile stiintifice nu reusesc sa desfiinteze teoria sau mitul, ci vin doar sa il confirme, caci in fond, nu asta era ideea, ca muntele sa se faca nevazut?! Mai conteaza cum se intampla asta?! Poate ca aici intrebarea importanta nu ar fi "cum?", ci "de ce?".

Intamplari stranii in Godeanu

Intamplari stranii au loc la tot pasul in muntii Romaniei. Pe langa turistii obisnuiti, care se bucura de aer si privelisti la munte, mai sunt si impatimitii muntilor, care ii scruteaza maruntaiele si ajung sa traiasca si apoi sa povesteasca o multime de ciudatenii pe care le-au incercat.

Retezatul este plin de astfel de povesti. Printre acestea se numara si cele ale unor cercetatori, care au petrecut nopti in Godeanu, traversand stari ciudate de surescitare, nesomn, apasare, senzatia premanenta ca ar fi urmariti, explozii neobisnuite de lumina si energie, izvorate din interiorul muntelui.

Dar poate cea mai socanta s-a dovedit surpriza oferita de aparatele de fotografiat si camerele de luat vederi, care nu au inregistrat nimic, desi fusesera focalizate sute de cadre.

De cele mai multe ori se intampla sa nu vedem esentialul, cerand ajutor disperat stiintei si ea oarba si limitata, de altfel, cautand lamuriri care merg pana la speculatii, doar pentru a ne impaca mintea nelinistita si panicata de invizibil, intangibil, inexplicabil, inexorabil sau incert.

Fara a avea nevoie de dovezile fizico-chimice, istorico-antropologice, stiintifice sau parastiintifice ale cercetatorilor, muntele ne va atrage oricum, mereu intr-un mod misterios.

Larisa Bracea

Daca ma intrebati care este parerea mea: raspunsul este Retezatul, cu varful Godeanu ( God -eanu sau pe invers (una -e dog-god ). In Retezat in ultimul timp au avut loc o serie de cutremure, ultimul de 4,7 grade avand loc chiar de sarbatoarea ortodoxa a nasterii Maicii Domnului 08 septembrie 2013 care s-a resimtit puternic in orasele Deva, Orastie, Hateg.

Oricare ar fi localizarea adevarata, cert este ca Muntii Carpati au fost locul in care Zamolxe a locuit. Acestia au canale subterane, care fac legatura intre Retezat si Bucegi, pestera Polovragi, Ceahlau.

Dupa studii mai recente se pare ca avem trei zone Kogaion (Bucegi-Leaota, Rarău - Călimani - Ceahlău şi Apuseni) care sunt, în fapt, “ energie cosmo-telurică materializată într-o formă specială piramidală tetraedrică”, de o forţă care nu se întâlneşte în alte zone ale Terrei.

Fie ca vorbim de Muntele pomenit de Strabon in Geografia, fie ca vorbim de oricare dintre piscurile monumentale ale Daciei, ne strabate un fior de mister. Sa ne gandim numai un moment la statuile megalitice mai vechi decat omenirea, care ne impodobesc Carpatii… Suntem oare doar depozitarii unei cunoasteri pe care nu putem spera s-o descifram vreodata? Probabil zecile de sfincsi de la Bratocea si Lacul Rosu, din Valea Sebesului, Zarnesti, Piatra Arsa si Toplet (ca sa enumaram doar cateva) – sunt singurii care ne-ar putea da raspunsurile la aceste intrebari.
Asadar Muntele- metafora a vietii prin simpla-i existenta statica- este pasul spre supra-uman. Odata atingand inaltimile existentei spirituale, renasterea poate avea loc doar prin sacrificiul suprem (jertfa intru Zamolxe) sau moartea initiatica (prin descensus ad inferno- coborarea in Pestera, Tarâmul Celalalt, de unde initiatul se intoarce in lume fiind nascut a doua oara de Geea, de Mama Universala Primordiala- Terra Mater).

În loc de în încheiere

citat din Kogaion, muntele sacru al dacilor" :

"Prin pierderea credinţei, certitudinile existenţiale se prăbuşesc deoarece nu mai există o Credinţă care să le susţină. Ele sunt înlocuite atunci de Neant: de certitudinea că ne năştem din Neant şi dispărem în Neant. Acesta este Omul Modern, pentru care religia a devenit literă moartă, goală de sens, iar miturile ei lipsite de orice fundament. Din această cauză, omul modern este plin de angoase, se simte mereu ameninţat de spectrul morţii, este terorizat de scurgerea timpul şi de presentimentul unui ipotetic „sfârşit al lumii”. Pentru aceasta, el, omul modern, îşi risipeşte viaţa, acest dar sacru, în activităţi care mai de care mai negândite şi de cele mai multe ori autodistructive şi distructive la scară planetară (homosexualitate, încălzire globală, poluare exagerată, etc).

Soluţia revenirii la bunul simţ şi la credinţa strămoşilor, care se mai păstrează doar în puţine locuri din ţară, este revenirea fiului risipitor la Tatăl.

Omul este devorat de timp şi de istorie, nu pentru că trăieşte în timp ci pentru faptul că el crede în realitatea infailibilă a timpului, uitând şi dispreţuind Eternitatea

Doar cand se va reconecta cu trecutul, cu vechea lume, atunci va sti exact catre ce se indreapta.

Si asta este exact ceea ce umanitatea va trebui sa invete sa faca acum. Este ca si cum lumea moderna este 5 si nu stie ce urmeaza, pentru ca este complet deconectata de la trecut.( vezi postarea " pe 21 decembrie am intrat oficial in era varsatorului"

Sa-ti fie frica !

duminică, 15 septembrie 2013

Chemarea strabunilor !