BUNA-VESTIRE
„La plinirea
vremii” trimis a fost de Dumnezeu Îngerul Gavriil într-un oraş din Galileia,
Nazaret, către Fecioara Maria, aducându-i vestea că, din Duhul Sfânt şi puterea
Celui Preaînalt, va concepe şi va naşte pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu, pe care-L
va chema Iisus.
Acestea sunt datele, simple, expuse de evangheliştii
Luca şi Matei. Faptul acesta simplu cutremură însă legile firii. Nici Fecioara
Maria n-a putut primi faptul aşa, fără o puternică reacţiune critică. Iar cât
despre Iosif, garantul Sfintei Fecioare, ştim că pe ascuns a vrut s-o
părăsească.
Naşterea lui Dumnezeu între oameni, deşi era îngăduită
prin prooroci cu mii de ani în urmă - ba în zilele lui Isaia (7,14) s-a spus
lămurit că o fecioară-L va naşte, rămânând totuşi fecioară - cu toate acestea,
de n-am fi siguri de faptul petrecut: că Dumnezeu s-a unit cu firea omenească
în persoana lui Iisus, mai că nici noi n-am putea primi.
Această naştere a lui Dumnezeu în făptura Sa e de fapt
o renaştere a omului, proces care a fost anunţat, pregătit şi care a evoluat
logic în istorie. Aceasta însemnează cuvintele „La plinirea vremii”.
Ceea ce e greu de priceput e aceasta: cum e cu putinţă
ca Tatăl omului să se facă Fiul omului, Fiul fiului Său. Dar iată că s-a făcut.
S-a făcut istoric şi de-atunci se face mistic în toţi cei ce-L primesc pe
Dumnezeu şi se nasc de sus a doua oară. Deci când sufletul, când făptura
noastră întreagă se face curată, când ajungem pe căile ascezei şi ale iubirii,
la starea de fecioară, se întâmplă şi pentru noi plinirea vremii, a naşterii
lui Iisus în făptura noastră.
Dumnezeul nostru nu e un Dumnezeu care a părăsit lumea
în seama legilor, iar El S-a retras undeva în afara ei (deism); El nu e nici
confundat cu natura (panteism), cu marele “tot”, căci atunci cum s-ar putea
naşte „totul” în „parte”, ci Dumnezeul nostru e o fiinţă transcendentă dar în
legătură cu lumea, o energie activă, creatoare, care transmite lumii ceea ce
aceasta de fapt caută şi spre care de fapt tinde: plenitudinea existenţei în
unitatea universală. Această putere, Duhul Sfânt, se împreună cu lumea şi vrea
să nască din ea chipul viu al lui Dumnezeu.
Dar faptul istoric, petrecut pe planul realităţii
omeneşti, a zămislirii şi naşterii Fiului lui Dumnezeu în Fiul Omului mai are
şi alte semnificaţii. Cu Iisus apare în lume o nouă generaţie de oameni, neamul
lui Iisus, care nu se naşte după legile firii numai, ci, peste ele se suprapune
o naştere spirituală, generaţia spirituală a lui Iisus.
„Noul neam duhovnicesc, cel al lui Iisus, nu-i un neam
care se naşte pe pământ, după legile lumii animale, un neam neîncetat ispitit
de poftele inferioare. Desfacerea de odinioară a omului de Dumnezeu, însemnă
pentru om pierderea integrităţii, a neprihănirii, pierderea chipului androgin,
care constituie chipul său ceresc, pacificat de ispitele lăuntrice.
Hristos se naşte din Fecioara, ca să sfinţească din
nou alcătuirea feminină şi s-o unească principiului masculin, ca bărbatul şi
femeia să devină androgini, cum a fost Iisus”. (I. Boehme, „Misterium magnum”
C.v. cit. de Berdiaeff.).
Misticul german are următoarea expresie minunată,
privitoare la noua stare de după păcat a neamului omenesc: „prin cădere de la
curăţia originară, Fecioara, Înţelepciunea, a părăsit pe oameni şi s-a retras
în Cer”, lăsând pe oameni să ajungă „numai trup” (Geneza 6,3) şi de-aci să
ajungă în potop. Nu cumva, netrăind noi, noul stil al vieţii, să se retragă şi
de la noi, iar neamul omenesc să se scufunde într-o nouă catastrofă?!
“Înţelepciunea este eterna feciorie şi nu eternul
feminin. Cultul care îi e închinat e acela al Fecioarei şi nu al principiului
feminin, care provine de la căderea în diviziune. Iată de ce cultul
Înţelepciunii se confundă aproape cu cultul Fecioarei Maria, Maica Domnului.
În ea, natura feminină devine fără prihană şi naşte
prin Duh. Astfel se naşte noua generaţie omenească, generaţia lui Iisus,
nemuritoare, biruitoare asupra neajunsului nesfârşit al naşterilor şi morţilor.
Calea care duce la restabilirea chipului integral al
omului se deschide prin Fecioara Maria şi prin zămislirea sa, a Fiului lui
Dumnezeu şi a Fiului Omului. Aceasta e calea fecioriei, a curăţiei, a
neprihănirii, calea iubirii mistice.
Învăţătura şi cultul fecioriei au fost întotdeauna aprofundate
în creştinism; dimpotrivă, învăţătura despre căsătorie, sfinţirea zămislirii
n-a fost îndeajuns. Revelaţia sensului mistic şi pozitiv al iubirii dintre
bărbat şi femeie (eros şi nu agape) aparţine problematicii conştiinţei
creştine. Sensul mistic al iubirii, dogmatic e nedezvoltat şi, ceea ce găsim
asupra acestui subiect la învăţătorii Bisericii, e sărăcăcios şi
neîndestulător.
Creştinismul Părinţilor ne învaţă să câştigăm fecioria
prin ascetism, dar nu ne descoperă nicidecum sensul mistic al iubirii, ca pe-o
cale ducând la feciorie, la restabilirea chipului integral al omului şi a
vieţii veşnice. Creştinismul are motiv să îndreptăţească şi sfinţirea
căsătoriei şi familia omenirii păcătoase; el apără şi spiritualizează viaţa
genurilor decăzute (I Timotei 2,15), dar nu spune nimic asupra transfigurării
sale, asupra venirii unui nou gen. Această transfigurare nu e pusă în lumină în
creştinism, ca multe altele. Sfinţirea maternităţii are un sens cosmic, dar ea
nu e o soluţie a problemei. Prăpastia care există între iubirea rasială, care
naşte, şi iubirea mistică, orientată spre veşnicie, creează o antinomie pentru
conştiinţa creştină. Biserica învaţă că genul decăzut şi împărţit se
transformă, în Fecioara Maria, în feciorie şi maternitate iluminată, primind
într-însa Logosul lumii, care se naşte de la Duhul.
Dar se pare că nici o deducţie n-a fost făcută în ceea
ce priveşte căile pozitive de iluminare şi transfigurare a vechiului element
rasial, al genurilor. Sensul religios şi pozitiv al iubirii, legătura care-1
uneşte înseşi ideii de om, ca fiinţă integrală, nu e revelat. Aceasta rezultă
din dezvoltarea nedeplină în creştinism a conştiinţei antropologice. Iubirea,
ca şi atâtea alte lucruri ale vieţii creatoare a omului, rămân neexplicate şi
nesimţite, afară de lege - într-o oarecare privinţă - şi sortite unui tragic
destin în lume.
Iubirea, prin natura sa, ocupă acelaşi loc ca mistica.
Ea e şi spirituală şi nu poate fi asimilată organizaţiei fizice şi trupeşti a
vieţii omeneşti. Iubirea e legată ideii iniţiale de om. Nu avem o viziune a
sensului religios al iubirii, decât simbolic, ca legătură între Hristos şi
mireasa Sa, Biserica.” (N. Berdiaeff, “Esprit et liberte”, pp. 220-222).
Buna Vestire ar trebui să însemneze pentru oameni, o
ridicare reală, nu numai doctrinară, a căsătoriei la rangul de taină, şi deci
cu roade capabile de taină.
Naşteri de sus, suprapuneri de taină, Fiul lui
Dumnezeu în Fiul omului, atârnă neînchipuit de mult de înălţimea sau josnicia
la care-i trăită viaţa. Dacă o atitudine mişcă Cerul spre pământ, o alta îl
izgoneşte, ca şi când nici n-ar fi Cer.
Buna-Vestire taie hotarul între Sfinţi şi oameni de
nimic.
Prislop,
25.III.949
MARELE EXAMEN
- 16 -
,,Oricine voieşte să vină după Mine să se
lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi
să-Mi urmeze Mie!” (Marcu 8,34 şi Luca 9,23)
Crucea: podoaba Bisericii, lauda lui Pavel, semnul
Fiului Omului, semnul sfintei cruci, suferinţa noastră cea de toate zilele,
crucea suferinţei, harul crucii - iată atâtea nume în legătură cu crucea.
Dar cea mai grea cruce e lepădarea de sine: nu poţi fi
liber fără aceasta. Libertatea cu atâta se plăteşte.
Să depănăm litania acestei porunci şi condiţia primă
de-a putea urma pe Iisus.
A fi creştin însemnează mai mult decât apartenenţa
doctrinară la creştinism. A crede în Iisus înseamnă mai mult decât semnifică
vorbele. Iată ce însemnează: a te strămuta din tine în El; însemnează a-L face
pe El inima ta; însemnează să ai un moment, o clipă în viaţa ta, în care te-ai
întâlnit real cu Iisus -clipă, pe care să nu-ţi ajungă viaţa întreagă de-a o
desfăşura între oameni - de altfel acesta şi e semnul că eşti un convertit al
lui Iisus: că te-ai dedicat Lui irevocabil. Toată vremea ta viitoare nu-i decât
desfăşurarea clipei aceleia, decizia, a cărei bogăţie nu se mai termină.
Până nu te-ai lepădat de tine eşti o fântână seacă;
iar dacă te-ai lepădat de tine şi te-ai dedicat lui Iisus, El te-a schimbat în
izvor de apă vie. Numai aşa poate sufletul să ajungă la sine însuşi, la el, cel
adevărat: lepădându-se de sine şi strămutându-se în Dumnezeu.
Nu ştiu pe lume o biruinţă mai mare, ca aceea de-a te
lepăda de tine şi a ajunge liber; e trăirea libertăţii spiritului. „Adevărul vă
va face liberi”. Înţelegem deci, că fără această vamă a făpturii noastre vechi,
stăteam în minciună, încolţiţi de iluzii şi striviţi sub roţile necesităţii,
fără ieşire. De aci ne scoate Iisus. - Şi când se întâmplă aceasta ?
- Când îl cunoaştem pe Iisus ca inimă a inimii
noastre, ca suflet al sufletului nostru. Îl putem cunoaşte numai în iubirea şi
bucuria pe care-o simţim când renunţăm la „eul” nostru şi ne aflăm faţă către
faţă cu Dânsul.
Noi ne făgăduim să-L urmăm pe Iisus - în marea
călătorie interioară a întoarcerii la Tatăl - şi, prin simpla noastră hotărâre,
Providenţa divină realizează treptat această dorinţă a noastră. Aşa dăm de
primul examen de admitere, examenul crucii. Până aci noi eram o sumă de dorinţi
şi aranjamente pământeşti, care întunecau puţin - dacă nu mult - chipul lui
Iisus din viaţa noastră.
Deci crucea e, la acest loc, o linie înainte a
dorinţelor noastre omeneşti, peste care coboară Dumnezeu o dungă de-a
curmezişul. Providenţa, urmărind interesul nostru veşnic, trimite peste
socotelile noastre corecturi divine. Toată această corectură o simţim ca pe-o
experienţă de cruce. Trebuie să treacă puţină vreme de reculegere ca să
pricepem că aşa cum „s-a întâmplat”, a fost cel mai bine, iar nu cum am fi vrut
„noi”, în vederea noastră îngustă. Suferinţa aceasta, care ne simplifică
treptat viaţa, care ne pune condiţia crucii în faţă, e simbolul nesfârşitei
posibilităţi de desăvârşire.
,,Noi trăim în răstrişte, fiindcă suntem făpturi ale
eului, care e aspru, strâmt la inimă şi care nu iradiază nici o lumină, iar
pentru infinit e orb. Eul n-are decât zgomotele şi stridenţele sale; pe strunele
sale nu vibrează niciodată muzica eternităţii. Suspine de nemulţumire şi
descurajare, scânciri zadarnice după trecut, griji şi nelinişti pentru
viitor,astea-s care tulbură inimile noastre pipernicite, fiindcă nu ne-am găsit
sufletele şi Duhul lui Dumnezeu încă nu s-a descoperit în noi.
«Tată, şterge păcatele mele !» - căci păcătuind, omul
ia în sine însuşi partea mărginitului. Păcatul e înfrângerea sufletului de eu.
E un mijloc primejdios de păgubitor, în care omul riscă totul, ca să câştige
foarte puţin. Păcatul întunecă adevărul şi tulbură vederea limpede a
conştiinţei. În păcat căutăm plăcerile, nu fiindcă ele ar fi într-adevăr
vrednice de dorit, ci fiindcă aşa ni le prezintă lumina roşie a pasiunii. Dorim
lucrurile nu fiindcă ele sunt mari în sine, ci fiindcă lăcomia noastră ni le
înfăţişează exagerate şi cu aparenţă de mărire. Aceste exagerări şi falsificări
de perspectivă ne tulbură la fiecare pas armonia vieţii. Pierdem măsura cea
dreaptă pentru valoarea lucrurilor şi ne lăsăm rătăciţi de interese felurite şi
contradictorii ale vieţii.
Zadarnica trudă a omului de-a reduce toate elementele
firii sale la o unitate cu Cel Preaînalt şi sub stăpânirea Lui - aceasta e ceea
ce-l face să simtă chinul despărţirii lui de Dumnezeu şi să se roage cu înfocare:
«O Dumnezeule, Tată, şterge toate păcatele mele! Şterge rătăcirile eului! »
Lumina dinăuntru e aceea care-i descoperă adevărata
fiinţă. Când această lumină lăuntrică s-a aprins, atunci într-o clipă cunoşti
că, pentru om, descoperirea lui Dumnezeu într-însul, este propria lui
descoperire. Şi înspre acolo se îndreaptă aspiraţia lui: spre descoperirea
sufletului său, adică descoperirea lui Dumnezeu în sufletul său. Omul se
desăvârşeşte şi ajunge expresia supremă când sufletul lui se recunoaşte în
veşnicie - ceea ce e propria sa revelaţie. Adevărata restrişte a omului stă în
faptul că nu izbuteşte deplin să-şi aducă la expresie propria-i fiinţă, că e
tulburat de eul său şi-şi pierde vremea cu lucruri de nimic.
Iubirea de sine nu trece peste hotarele sale personale:
ceea ce e mai preţios într-însul se întunecă şi adevărata lui fiinţă nu iese la
iveală. Această aspiraţie după tiparul desăvârşit al fiinţei e înrădăcinată în
om mai profund ca foamea şi setea şi ca patima de bogăţie şi slavă. Şi această
aspiraţie nu e numai în el; ea e în adâncul întregii făpturi; e necontenitul
impuls al revelaţiei, duhul veşnicei descoperiri într-însul. Descoperirea
nemărginitului în mărginit (Taina Bunei Vestiri n.n.) nu se arată în toată
plinătatea ei nici în cerul înstelat, nici în frumuseţea florilor. Numai în
sufletul omului. Căci aci Voinţa caută să se descopere în voinţa omului şi
libertatea îşi ia răsplata supremă în jertfa lui liberă.
Aci Dumnezeul nostru trebuie să-şi câştige intrarea.
Aci vine El ca oaspete, nu ca rege, şi de aceea trebuie să aştepte până-i
îmbiat. Asupra sufletului omenesc Dumnezeu şi-a încetat stăpânirea,
fiindcă vrea să-i câştige iubirea. Da, Dumnezeu stă în afară de eul nostru şi
aşteaptă cu nerăbdare să-I deschidem uşa ferecată. Căci acest eu al nostru nu
poate să-şi găsească sensul suprem, sufletul, şi să se unească liber cu
Dumnezeu - decât prin iubire - singura care-1 saltă peste piedica din sine şi-1
strămută în Dumnezeu. Acela, al cărui suflet s-a făcut una cu Dumnezeu, stă în
faţa oamenilor ca o floare supremă a umanităţii. În el îşi recunoaşte omul
fiinţa lui adevărată; în el află descoperirea deplină a lui Dumnezeu,
contopirea Voinţei supreme cu voinţa lui, contopirea iubirii veşnice cu iubirea
lui. Noi vedem în el dorinţa Domnului împlinită; cea mai grea dintre piedicile
descoperirii lui înlăturată; şi însăşi bucuria desăvârşită a lui Dumnezeu,
ajunsă la cea mai strălucită expresie între oameni. În el ne apare întreaga
lume omenească transfigurată de-o lumină dumnezeiască. Viaţa lui, înflăcărată
de dragostea lui Dumnezeu, străluminează toată iubirea noastră omenească.
Când un suflet omenesc trage cortina grea a eului şi
stă faţă în faţă cu iubirea veşnică, e ca şi cum ai privi pe Maestru creând o
lume nouă.
Când viaţa omului iese teafără din rătăcirile eului
şi-şi găseşte în suflet unitatea sa cu Dumnezeu, atunci conştiinţa veşniciei e
un dat imediat al existenţei, tot aşa ca lumina într-o flacără. Toate
conflictele vieţii se dezleagă. Toate contradicţiile se împacă; ştiinţă, iubire
şi acţiune se armonizează. Bucuria şi durerea se contopesc în frumuseţe;
plăcerea şi renunţarea se egalează în puritate; prăpastia dintre mărginit şi
nemărginit se umple de o exuberantă iubire; fiecare clipă vesteşte pe Cel
veşnic. Cel fără formă ne apare în forma florii şi a rodului. Cel fără de
margini ne îmbrăţişează cu braţe de tată şi merge cu noi alături ca un
prieten. Numai sufletul, singurul lucru indivizibil în om,
poate să frângă orice graniţe şi să-şi cunoască înrudirea cu Cel Preaînalt. Câtă
vreme n-ajungem la armonia lăuntrică şi la întregul fiinţei noastre, viaţa
rămâne înăbuşită sub lucruri de nimic” (R. Tagore).
După această litanie a unui fiu al Răsăritului, în
căutarea sensului descojit de eu, să trecem la o analiză concretă a sensului
crucii, a lepădării de sine, aşa cum le-a realizat Iisus, şi ni le-a dat cale
de urmat până la El.
Învăţătura desăvârşită a lepădării de sine o avem deci
de la: „Cel ce, în chipul lui Dumnezeu fiind, n-a ţinut ca la o pradă la
egalitatea Sa cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine, a luat chip de rob, făcându-Se
asemenea oamenilor şi la înfăţişare dovedindu-Se ca un om. S-a smerit pe Sine,
ascultător făcându-Se până la moarte - şi încă moarte de cruce” (Filipeni
2,6-8).
Aşadar desăvârşita lepădare de sine e totuna cu
smerenia. Iar cu aceasta s-a definit desăvârşirea, atunci când oarecine întrebă
pe sfântul Isaac Sirul: „Ce e desăvârşirea ?” Sfântul răspunse: „O prăpastie de
smerenie!”
Prin urmare pe căile desăvârşirii lăuntrice nu poţi
merge sporind, decât primind cu bucuria acestui rost, toate împotrivirile şi
absurdităţile ce ni se întâmplă „în fiecare zi”. Acesta şi e rostul pentru care
Providenţa menţine contemporane şi în permanentă tensiune, grâul cu neghina,
desăvârşindu-se întreolaltă, până la seceriş.
Să luăm faptele simple:
Într-o sâmbătă, în sinagogă: „Cărturarii şi fariseii
pândeau pe Iisus să vadă dacă face bine sâmbăta”. Era acolo un om cu mâna
uscată. Şi văzându-L că face bine, „se umplură de nebunia urii şi unii cu alţii
se vorbeau ce să-I facă lui Iisus” (Luca 6,11). Iată crucea formalismului sec.
Într-altă sâmbătă Iisus trecea printre holde de grâu. Ucenicii au cules nişte
spice şi le frecau în palme şi mâncau boabele. Oarecare din farisei,
formalizându-se în apărătorul sâmbetei, îi ia la rost „că treieră sâmbăta”
(Luca 6,2). Când Iisus ierta păcatele slăbănogului - condiţia neapărată a
tămăduirii organice - pe care credinţa ajutorilor săi îl aduse prin acoperiş în
faţa lui Iisus, unii mârâiau în inimile lor că „acesta huleşte” (Marcu 2,7),
iar aceştia erau cărturari; „numai Dumnezeu poate ierta păcatele” - ziceau ei.
Nu-şi dădeau seama că Iisus e Dumnezeu. Încremeniţi în prejudecăţile lor despre
Iisus, gândul numai că e Dumnezeu, le-ar fi plesnit capul în bucăţi.
Cu prilejul îndreptării lui Zaheu, mai marele vameşilor,
de asemenea „cârteau” şi împotriva lui Zaheu şi împotriva lui Iisus. Duhul lor,
care-i muncea, mereu îi împingea să dea lecţii lui Iisus.
Dar nu numai tagma cărturarilor şi a fariseilor îi
administra corecţii. Odată un oraş întreg I-a ieşit în întâmpinare, oraşul
Gadara, spunându-I să plece de pe-acolo. Legheonul de draci striga în gura mare
că Iisus este „Fiul lui Dumnezeu celui Preaînalt” (Marcu 5,7) şi I se rugau să
nu-i trimită în adânc, ci în turma de porci. Dar pare că alte legheoane de
draci au intrat în gadareni, smintindu-i pentru porci împotriva lui Iisus,
încât drept mulţumire „tot oraşul” ieşi întru întâmpinarea lui Iisus, dându-L
afară din hotarele lor. (Matei 8, 34).
Iată prin ce mare de venin avea Iisus să treacă.
Ce au oamenii aceştia împotriva lui Iisus, că nici
demonii nu i-au făcut atâta împotrivire câtă I-a făcut cenzura invidiei
omului ? - Cred că nu altceva decât complicitatea în păcat, coalizată împotriva
virtuţii şi împotriva oricui care îndrăzneşte să iasă un pas măcar din această
complicitate. Or, Iisus ieşise - nici n-a fost vreodată în complicitate cu
păcatul - totuşi, iubind pe păcătoşi, îi întindea acesteia (cenzurii invidiei
n.n.) cursele divine ale iubirii. Au fost îndărătnicii şi fărădelegi împotriva
lui Dumnezeu şi în Vechiul Testament, dar atâta coaliţie a veninului şi curios
în numele legii, în numele lui Dumnezeu , ca împotriva persoanei lui Iisus nu
s-a văzut vreodată. Oare de ce ?
- Cred că explicaţia ar putea fi următoarea:Dumnezeu
se făcuse şi om adevărat.Omul pe care-l voia Dumnezeu. Acest model li se
impunea oamenilor cu tăria modestiei divine. Dar ei nu voiau să fie ca Iisus.
Nu voiau să fie dumnezei; ei voiau să fie „ei” - ei mai presus de Dumnezeu;
potrivit cu impulsul cu care i-a răsturnat protivnicul împotriva lui Dumnezeu.
Omul voia să fie singur el, el singur; eul vrea să fie ateu. Iată ce sparge
umanitatea în miliarde de hârburi: trufia originară, care dă lecţii lui
Dumnezeu şi se desface de El. Iată oţetul şi veninul pe care avea să-1 bea
Iisus cu mult înainte de-a I se da acestea pe cruce.
Aceasta n-o poate face decât un lepădat de sine, un
lepădat de viaţă. Unul desăvârşit de smerenie şi pârjol de iubire. Să urmărim
puţin, cu documentare patristică, boala aceasta fără leac, care multe cruci
prilejuieşte.
Cenzura invidiei:
„Invidiosul nu primeşte doctor pentru boala sa şi nu
poate găsi leac tămăduitor pentru suferinţa sa, deşi Scriptura e plină de ele.
El aşteaptă uşurarea bolii numai într-un singur fel: să vadă prăbuşindu-se pe
unul din cei invidiaţi. Capătul urii lui este să vadă pe cel invidiat: din
fericit nefericit, din norocos nenorocit.
Pe unii oameni, cu totul protivnici, binefacerile îi
îmblânzesc. Pe invidios însă, binefacerile mai mult îl înrăiesc. Cu cât
invidiosul are parte de mai multe binefaceri, cu atât mai tare fierbe de ciudă,
mai mult se supără şi se mânie. Mulţumind pentru darurile primite şi mai mult
se cătrăneşte de purtarea binefăcătorului. Ce fiară nu întrec ei prin răutatea
năravului lor ? Ce sălbătăciune nu depăşesc ei prin cruzimea lor ? Câinii,
cărora li se aruncă o coajă, se domesticesc; leii, cărora li se poartă de
grijă, se îmblânzesc. Invidioşii însă, mai mult se irită când li se arată
îngrijire şi atenţie.
Rănile invidiei sunt adânci şi ascunse şi ele nu sufăr
vindecare, ca unele ce s-au închis de durerea lor oarbă în ascunzişurile
conştiinţei. Invidiosul e duşmanul propriei sale sănătăţi sufleteşti. Cel
invidiat poate să scape şi să ocolească pe invidios, dar invidiosul nu poate
scăpa de sine însuşi. Tu, invidiosule, duşmanul tău e în tine, vrăjmaşul ţi-e
continuu în inimă; primejdia e închisă în adânc; eşti legat cu un lanţ
neîndurat; eşti prizonierul invidiei şi nici o mângâiere nu-ţi vine în ajutor.
A prigoni pe un om binecuvântat de Dumnezeu şi a urî pe cel fericit, iată o
nenorocire fără leac.” (Sfântul Vasile cel Mare, „Despre invidie”, P.G. 31 col.
376-7).
Răbdarea răului, primirea umilinţei la care te supune,
este, în lumea aceasta, cea mai uriaşă putere asupra răului. Chip de umilinţă
desăvârşită ne-a dat Iisus pe cruce. El, Fiul Tatălui şi Slava, Dumnezeu
adevărat, nu s-a împotrivit ateismului lui Iuda, ci a primit toate consecinţele
lui. A primit să treacă prin cea mai de pe urmă umilire cu putinţă pe pământ;
căci, ca un Dumnezeu, ştia ce putere are umilinţa. Răbdând bătăi, scuipări în
obraz, cununa de spini, piroanele şi spânzurarea pe cruce, iar peste suflet
hulirea celor fărădelege. Toate acestea nu erau crucea cea mai grea. Pe aceasta
o avea la spate. Crucea mai grea, pe care era răstignit cu faţa, era neasemănata
durere a milei Sale de oameni. Crucea aceasta n-o simte decât omul care nu se
mai sminteşte de om, ci, înţelegându-l, nesfârşit îl iartă şi-i stinge veninul
cu roua cerului din sufletul său.
Oamenii aceştia, care boleau de răi ce erau, şi care
nu pricepeau nimic din dumnezeirea lui Iisus, reprezintă acea coaliţie a
veninului sufletesc contra Mântuitorului. Acei contemporani ai lui Iisus,
otrăviţi de răutate, reprezintă culmea invidiei omeneşti contra sublimului.
Căci de ce a fost invidiat Iisus ? - Din cauza minunilor Sale printre cei
sărmani şi oropsiţi, cei dintâi chemaţi la mântuire. „Flămânzii erau hrăniţi,
hrănitorul duşmănit; morţii erau înviaţi, invidioşii mureau de ciudă. Demonii
erau alungaţi, iar Celui ce le poruncea, oamenii îi întindeau curse; leproşii
erau curăţiţi, şchiopii umblau, surzii auzeau, orbii vedeau, iar binefăcătorul
era prigonit. În cele din urmă au osândit la moarte pe Dătătorul vieţii; au
bătut cu biciul pe izbăvitorul oamenilor, şi au judecat la moarte pe
Judecătorul lumii.” (Sfântul Vasile cel Mare, ,,Despre invidie”, P.G.31.377-C.
trad. I Coman)
Iar Iisus şi pentru aceştia s-a rugat Tatălui de
iertare. Iubirea aceasta de oameni, aşa cum sunt, şi care n-a avut niciodată
vreo umbră de cădere, I-a pricinuit lui Iisus o cruce neasemănat mai grea, pe
care-o poartă şi de care se ţintuieşte cu fiecare din răutăţile noastre „de
fiecare zi”, până la sfârşitul lumii. Şi noi suntem printre iudeii care-L
pironeau pe cruce, fiecare în veacul său, pentru că Iisus e în toate
veacurile.
Modelul, desăvârşirea lui Iisus în ascultare şi în
lepădarea de Sine, pentru iubirea de oameni, a ridicat între creştini şirul
fără număr de cuvioşi şi buni biruitori mucenici, care, pentru dragostea Lui,
erau fericiţi să sufere şi ei chinuri înfricoşate de la necredincioşii vremilor
lor.
Iată nebiruita armă: lepădarea vieţii noastre pe
cruce, care a făcut pe Sfinţi. De dragostea lui Iisus nu-i mai putea despărţi
nimic: nici frica de moarte, nici dragostea de viaţă. Aceştia, sfinţii,
s-au arătat mai presus, nu numai de durere şi plăcere, ci au
covârşit şi moartea şi viaţa. În ei se întâmpla şi moartea şi învierea lui
Iisus.
Nouă, neputincioşilor, deşi cugetăm ale lumii şi ale
vieţii în calea păcatelor, încă nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini peste
steaua din frunte şi nu ne-a bătut nimeni piroanele în tălpi.
La noi nu sunt semnele sfinţilor.
Dar zic însă - Providenţa ţie hotărârea noastră -:
cine vrea să urmeze lui Iisus şi să se asemene cu El, în cruce să se asemene,
şi, cât poate cuprinde firea omenească, asemenea va fi !
Prislop,
27.III.949
SURZII ŞI MUŢII
- 17 -
Iată ce lucruri deosebite se pot petrece deodată:
Sus, pe Muntele Taborului, lumina dumnezeiască
izbucnea dinlăuntrul lui Iisus, în strălucire orbitoare, până şi-n albul
hainelor şi în azurul Cerului.
Ochiul omenesc nu rabdă strălucirea soarelui, decum să
poată răbda strălucirea lui Dumnezeu. Iacov, Petru şi Ioan, de spaima
Schimbării la Faţă căzură la pământ, ca nişte morţi. Totuşi vederea luminii
dumnezeieşti îi făcea fericiţi, cât se gândeau să o închidă în trei colibi,
pentru Iisus, Moise şi Ilie - martorii din ceea lume a dumnezeirii lui Iisus.
La poalele aceluiaşi munte, celălalt fiu al lui
Dumnezeu - omul - un tată îşi aducea dezastrul sufletesc al fiului său.
Mari şi curate bucurii ne fac copiii. Poate cele mai
mari dintre bucuriile omeneşti. Dar tot copiii pot şi zdrobi cel mai tare inima
părinţilor, când aceştia nu sunt sănătoşi, când nu au mintea întreagă, când duc
o viaţă rătăcită, sau sfârşesc viaţa într-o fărădelege.
Pe vârful muntelui lumina transcendenţei.
La poalele muntelui mizeria imanenţei, dezastrul
nefiinţei, caricatura existenţei; absurdul chinuitor al păcatului, un suflet
dărâmat în surzenie şi muţenie, un sistem nervos pradă epilepsiei.
Momente, la poalele muntelui:
1. Cărturarii pricinindu-se cu apostolii, cu prilejul
epilepticului. Când nu pot oamenii nimic, ceva totuşi pot: se iau la
pricină. Neputinţa nu tace.
2. Iisus îi întreabă şi El. Tatăl copilului îi
prezintă diagnosticul bolnavului şi diagnosticul apostolilor: neputinţa lor.
3. Iisus desăvârşeşte diagnosticul, mai întâi al
ucenicilor, adăugând că mai mare rău decât suferinţa e lipsa de credinţă.
În faţa acestui rău Iisus mărturiseşte că şi-a pierdut
răbdarea.
4. Iisus ia informaţii despre copil de la tatăl său,
dar ia şi temperatura scăzută a credinţei acestuia.
5. „De poţi crede, toate sunt cu putinţă
credinciosului.”
6. Tatăl, surprins în slăbiciunea sa, se depăşeşte pe
sine şi mărturiseşte cuvintele minunate: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele
!”
7. După această mărturisire: şi a neputinţei omului şi
a dumnezeirii lui Iisus, are loc minunea.
*
Tânărul din Evanghelie era un bolnav declarat.
Dar sunt tineri, surzi şi muţi, dinspre cuvântul lui
Dumnezeu, crezându-se, în părerea lor, perfect sănătoşi: Surzi la sfatul părinţilor.
Surzi la chemarea Bisericii. Surzi la glasul conştiinţei.
Pentru ei:
Cerul este mut; nu le spune nimic.
Viaţa este mută; n-are nici un ideal.
Ei sunt muţi: nu mărturisesc decât pământul.
De la un aşa suflet la un aşa trup se ajunge.
Oare la sfârşitul lucrurilor se va găsi cineva să
creadă puternic în Dumnezeu, pentru tămăduirea lor ?
Prislop,
3.IV.949
MARIA EGIPTEANCA
- 18 -
Prea fericitul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, ne
asigură de adevărul celor scrise chiar de el: „iară dacă unii nu vor crede,
Dumnezeu să le fie milostiv, că aceia se uită numai la slăbiciunea firii
omeneşti”, pierzând din vedere puterea lui Dumnezeu.
Avva Zosima, bărbat îmbunătăţit, dintr-o mănăstire din
Palestina e ispitit de gândul desăvârşirii, la care se credea a fi ajuns. Deci
voia să ştie dacă se mai află oarecine pe pământ să-1 întreacă ?
Cineva îl îndreaptă la o mănăstire lângă Iordan.
Acolo se potrivi obiceiului călugărilor, care în
postul mare aveau o petrecere prin pustie, împrăştiaţi.
Zosima intră în adâncul pustiei, cale de 20 de zile de
mers.
Vede pe cineva, mergând, mai mult ca o nălucă, cu
părul alb, cu înfăţişarea arsă de soare. Fuge Zosima după arătare. Arătarea îl
opreşte, spunându-i pe nume: „Părinte Zosima, dă-mi o haină să mă acopăr, că-s
femeie”. I-a spus că-i şi preot. Mult s-au târguit, din smerenie, pentru
blagoslovenie, care să o dea.
Femeia se ruga în aer.
Zosima a avut gând de sminteală, că-i duh rău, care se
preface că se roagă. Femeia i l-a descoperit şi 1-a rugat s-o
creadă că-i femeie păcătoasă, dar întărită cu sf. Botez.
Avva Zosima o leagă cu jurământ să-şi spună viaţa.
O viaţă începută greşit… Egipteancă de neam, fugită de
la părinţi de la 12 ani, petrecând în Alexandria, pentru destrăbălări publice
cu toţi derbedeii vieţii… Aşa a petrecut 17 ani… „Dar nu luam bani; aveam numai
poftă nesăţioasă şi o dorinţă neînfrânată de-a mă tăvăli în noroi. Acesta
socoteam că e scopul vieţii!”
Norod de bărbaţi libieni… se duceau la Ierusalim la
praznicul, atunci instituit, al Înălţării sf. Cruci. Între ei a făcut câţiva
destrăbălări pe drum.
La lerusalim n-a putut intra nicidecum în Biserică.
Ceilalţi intrau fără nici o împiedecare; ea nu putea. O putere o oprea.
Şi-a dat seama în curtea Bisericii că noroiul faptelor
ei n-o lasă. Vede o icoană a Maicii Domnului. Se făgăduieşte să-şi schimbe
viaţa.
Atunci a intrat neîmpiedecată, învrednicindu-se de
vederea sfintei Cruci.
-„Treci Iordanul şi bună odihnă vei afla!” I-a spus un
glas.
Un om îi dă trei monede cu care cumpără trei pâini.
- Care-i calea la Iordan ? (Ultimele vorbe cu
oamenii); călătoria.
17 ani de lupte cumplite cu gândurile curviei, ca şi
cu nişte fiare sălbatice. Dorinţe de carne, vin, desfătări, cântece drăceşti,
etc.
Alergă cu mintea la icoana pe care o văzuse. O lumină
sfârşea lupta. Suferinţa frigului şi a arşiţei.
În convorbire strecură şi citate din Scriptură, mirând
pe Zosima. L-a legat să nu spună nimănui nimic.
-„La anul să vii, dar nu după rânduiala mănăstirii, ci
în ziua Cinei celei de Taină, aducând Sfânta Împărtăşanie. Stai cu Ea pe ţărmul
Iordanului. Eu voi veni să mă împărtăşesc. O doresc cu dragoste nestăpânită.”
Zosima se mâhnea de lungimea anului.
Un potir mic cu Sfânta Împărtăşanie. O aşteptare cu
pocăinţă. Femeia vine, în sfârşit, însemnând Iordanul cu sfânta cruce, şi-1
trece.
Împărtăşirea. Trecerea Iordanului iarăşi în pustie.
Peste un an iarăşi plecarea călugărilor în pustie.
Zosima se ruga s-o regăsească. A găsit-o moartă, cu o
însemnare scrisă pe pământ: „Îngroapă, Părinte Zosima, în acest loc, trupul
smeritei Maria. Dă ţărâna ţărânei. Roagă-te mereu către Domnul pentru mine.
M-am săvârşit în luna lui aprilie, după romani, chiar în noaptea patimii
mântuitoare, după împărtăşirea Cinei celei de Taină şi dumnezeieşti”.
Scrisoarea n-o ştersese vântul, deşi trecuse un an
peste ea.
Zosima a aflat şi numele cuvioasei. A aflat că îndată
după împărtăşire, într-o noapte, a săvârşit calea obişnuită de 20 de zile; ea a
făcut-o într-un ceas.
Un leu i-a venit Avvei în ajutor, săpând groapa
cuvioasei.
Deci e cu putinţă corectarea unei vieţi greşite.
Vârsta nepriceperii pune păcatul ca sens al vieţii
sale. Dumnezeu te aduce la cale, la sens.
Este o cumpănă de ispăşire a relelor: 17 ani de pofte
păcătoase, căutate cu nesaţ, aduc - pentru cine vrea să se mântuiască - 17 ani
de lupte chinuitoare cu stăvilirea lor.
Sfânt să fii - şi încă dintre cei întocmai cu
Apostolii - şi nu pleci din lumea aceasta fără să te spovedeşti curat, şi nu
pleci fără sfintele Taine.
Iată o femeie, care a smerit pe Avva Zosima.
Şi iată un model de încurajare pentru orice inimă
zdrobită de păcat sau cu cârma vieţii ruptă şi fără Sensul vieţii.
Lipeşte-te de Dumnezeu, de Maica Preacurată şi viaţa
ta se va umple de sens.
Prislop
10.IV.949
FLORIILE
- 19 -
Faima învierii lui Lazăr străbătuse toată Iudeea şi o
aflaseră toţi pelerinii care veniseră în Ierusalim şi împrejurimi, pentru
praznicul iudeilor, al Paştilor. Toţi voiau să vadă pe Iisus şi pe Lazăr.
Deci când toţi cei simpli fericeau pe Iisus,
cărturarii şi fariseii se umpleau de venin, vrând să-L omoare şi pe Iisus şi pe
Lazăr.
Momentele acestea le-a ales Iisus începătură a
pătimirii Sale.
Cei simpli şi curaţi, aflând că Iisus vrea să vie în
Ierusalim s-au hotărât să-L primească deosebit de până acum.
Iisus le-a preţuit dragostea. Şi-a împrumutat un asin
- că era sărac. (În tot răsăritul asinul are cinstea pe care o are la noi
oaia.)
Aceasta e intrarea triumfală în Ierusalim.
Toată gloata aceasta, noroadele, aveau o bucurie ca
niciodată. Numai fariseii nu se bucurau, ci bucuria tuturora le învenina şi mai
rău inima.
Nici Iisus nu se bucura, dar cinstea bucuria pe care o
vedea. Toţi care-L cunoşteau în Ierusalim ieşiseră întru întâmpinarea Lui. În
Ierusalim rămăseseră numai cei ce nu-L cunoşteau. Aceştia Îl primesc rece şi cu
suspiciuni.
Dar şi Iisus i-a provocat.
A mers la Templu şi l-a găsit prefăcut de slujitorii
lui în „peşteră de tâlhari”. „Tâlharii” negustoreau suferinţele şi păcatele
poporului. Compromiteau şi pe Dumnezeu şi suferinţa. Mai marii şi mai micii
Templului „tâlhăreau” poporul obidit speculându-i suferinţele în numele lui
Iehova. Zarafii făceau bursă neagră. Aceştia erau slujitorii lui Mamona. Parcă
acuma erau anume toţi adunaţi în ziua aceea la Templul din Ierusalim.
La toţi aceştia Iisus a luat biciul.
E şi o minune în această sfântă mânie;mulţimea zarafilor,
a negustorilor de porumbei - găinari, geambaşi de miei şi boi, toţi, fără
deosebire, fug în dezordine, înfricaţi de-un Om.
Conştiinţa lor pătată nu le da nici o rezistenţă.
Gestul lui Iisus a înfuriat pe mai marele Templului,
pe bătrâni, cărturari şi farisei, care s-au sfătuit: „Cu orice preţ trebuie
să-L ucidem fiindcă mulţimea se ia după El”. Când aceştia se sfătuiau să-L
ucidă, orbii şi şchiopii se apropiau de El în Templu şi i-a vindecat. Iar
copiii - copiii crescuţi de Templu, au venit cu ramuri în mâini, cântându-I
„Osana, Fiul lui David!”
Acesta-i faptul impresionant, că singuri copiii, orbii
şi şchiopii şi ucenicii Săi L-au primit pe Iisus în Templu, cu credinţă şi cu
dragoste. Auzind copiii, iarăşi s-au înfuriat iudeii.
„- Spune-le să tacă !”
„- N-aţi citit în Profeţi: «Am pus laudele în gura
pruncilor şi a celor ce sug» ?”
Cu acestea Iisus a părăsit Ierusalimul.
Cu ziua aceasta încep patimile Domnului.
În tot entuziasmul general Iisus tăcea, dacă nu chiar
plângea. Poporul acesta, care-L primea cu aclamaţii de Împărat, peste trei zile
va fi cumpărat de farisei pe nimic să strige lui Pilat:
„Răstigneşte-L ! ! !”
Poporul, laş şi fricos, nu pricepe preţul iubirii şi o
dă răstignirii.
Intrarea lui Iisus în sufletul nostru, să nu fie ca
acea intrare în Ierusalim. Templul conştiinţei noastre să nu fie o peşteră de
tâlhari, că atunci sigur şi noi vom vocifera în curtea lui Pilat:
„Răstigneşte-L !!! Slobozeşte-ne pe Baraba !”
De aceea ne-am curăţit Ierusalimul şi Templul din
Ierusalim: conştiinţa, făcându-ne iarăşi copii, singurii care L-au primit în
Templu.
Copilăria: singura noastră vârstă care primeşte pe
Iisus.
Deci, copiii mei, care primiţi astăzi pe Iisus în
Sfânta Împărtăşanie, rămâneţi întru dragostea mea, care e dragostea lui Iisus.
Prislop,
17.IV.949
MOARTEA CARE DOBÂNDEŞTE
ÎNVIEREA
ÎNVIEREA
- 20 -
Aproape n-aş putea spune când S-a smerit Dumnezeu mai
mult înaintea omului: când S-a răstignit pe cruce, sau când S-a pogorât din
Slava Lui de Dumnezeu, întrupându-Se în biata fire omenească.
Făcându-Se om se face carne, cu toate înclinaţiile ei.
Dar Iisus n-a ascultat de ele de toate. Înclinarea senzuală a fost biruită, ca
să trebuiască a fi biruită şi de noi. Aceasta se petrece în viaţă prin
neîncetata lepădare de sine, prin crucea noastră cea de fiecare zi - cât abia
de rămân zile neumbrite de tristeţe - şi desăvârşit se biruie prin moarte. Aşa
se restabileşte temelia cea străveche.
Prin moartea pe cruce trupul se purifică şi ajunge
expresie şi mijloc direct al Duhului dumnezeiesc, devine adevărat trup spiritual
al Dumnezeului-Om, înviat.
Tot aşa şi noi, ne rugăm lui Dumnezeu să ne curăţească
viaţa de întinăciune.El ne trimite câte-o răstignire în fiecare zi, câte-o
săptămână a patimilor, câte-o viaţă pe cruce, iar noi, în nepriceperea noastră,
neştiind căile lui Dumnezeu, ne rugăm mai cu foc să ne scape de cruce. Iisus
n-a făcut aşa; nici noi să nu facem.
S-ar putea spune că Iisus S-a născut pe cruce.
Toată viaţa lui Iisus a fost ca atare. Iar din cea mai
grea cruce: moartea, a izbucnit şi biruinţa cea mai mare: învierea sau omorârea
morţii. Căci Iisus o biruise în viaţă; iar cu moartea Sa, cea de bună voie a
biruit-o şi pentru toţi oamenii, de la începutul până la sfârşitul lumii.
Cu Învierea lui Iisus avem chezăşia că vom învia şi
noi, ca Iisus, căci El e începătorul, pentru noi, în toate.
Altă mărturie a veşniciei noastre, mai tare ca
aceasta, nu ne-a dat nimeni.
Poate că tocmai fiindcă e cea mai tare, uluieşte
obişnuitul în care dormim, şi poate tocmai de aceea nu îndrăznim să credem în
învierea noastră. Iar fără această credinţă, viaţa noastră parcă
n-are sens, nici scop în sine, tare-i decolorată şi
neliniştită.
Creştinismul se întemeiază şi dăinuieşte pe
Întemeietorul său: pe învierea Lui din morţi, ultimul cuvânt.
Noi suntem care de obicei cădem din creştinism, iar nu
creştinismul. Noi cădem, nu Iisus. Minciuna iudeilor n-a surpat învierea lui
Iisus. Dumnezeu nu cade. Dar căzând noi din creştinism ni se pare că a căzut
creştinismul, ni se pare că a căzut altcineva nu noi.
Sunt foarte strânse: moartea cu învierea. Multora li
se pare că se isprăveşte totul cu mormântul. Creştinul însă îşi scrie pe crucea
de la căpătâi: „Aştept învierea morţilor”.
Credinciosul nu se teme de moarte, fiindcă a
desfiinţat-o Iisus. Iisus i-a schimbat sensul, întorcându-i altfel rostul.
Acum, moartea pentru credincios e ultimul botez, ultima curăţire a vieţii.
Suntem în gândirea Sf. Pavel, spunând că botezul
nostru, prin care am intrat în creştinism, se desăvârşeşte cu botezul cu care
s-a botezat Iisus; şi că sfânta noastră împărtăşanie se împlineşte cu paharul
pe care 1-a băut Iisus.
Spre aceste sfârşituri: Botez şi Pahar, - convingeri
ca munţii -, fireşte că trebuie nevoinţă, trebuie virtuţi. Dar unde sfârşesc
virtuţile, unde duc ?
Ele nu sunt scopuri în sine. Nu urmărim virtuţile
pentru ele însele; ele sunt mijloace pentru dobândirea Adevărului. Şi Dumnezeu
e Adevărul.
Aşa înţelese virtuţile, cu acest rost urmărite, ele
duc pe om până la moartea pentru Adevăr, ceea ce e înviere. Că a-ţi primejdui
viaţa pentru Dumnezeu şi oameni, nu poate fi moarte, chiar trecând prin ea, ci
cu atât mai vârtos înviere şi bucurie a învierii.
De ce nu ne temem noi de moarte ?
Pentru a răspunde la întrebarea aceasta mă folosesc de
învăţătura celui dintre sfinţi, Părintelui nostru Maxim Mărturisitorul, despre
răsturnarea rostului morţii.
Sfântul ne învaţă că: de unde, înainte de răstignirea
lui Iisus moartea era o pedeapsă dată firii, după pogorârea lui Iisus în
împărăţia morţii, şi stricarea ei, Iisus i-a răpit pe toţi morţii, care erau
drepţii Vechiului Testament, şi a întors moartea asupra ei însăşi, asupra
păcatului, şi nu mai mult asupra firii omului.
Omul a fost renăscut în Iisus, iar morţii nu i s-a mai
dat decât păcatul lui.
Primul dintre oameni care a fost sustras morţii, a
fost tâlharul de pe cruce, care a intrat în Împărăţia Vieţii „astăzi” (- „vei
fi cu Mine în Rai !”) adică din însăşi această viaţă.Cu stricarea împărăţiei
morţii, cu deschiderea Împărăţiei Cerurilor, sensul morţii s-a schimbat,
dintr-o pedeapsă într-o binefacere. De acum moartea nu mai e o pedeapsă dată
firii, ci o pedeapsă dată păcatului. Iar la aceasta ne învoim din toate
puterile. De aceea nu ne temem de moarte. Dacă viaţa noastră a fost o viaţă a
lui Iisus, nici moartea noastră nu va fi deosebită. Căci zice sfântul Pavel: „Toţi
cei ce vor să trăiască viaţa în Hristos, prigoniţi vor fi !”
Dar credinţa a fost superioară celor mai înfricoşate
chinuri. Organic, chinuri de moarte, îngrozitoare, se dovedeau neputincioase în
faţa vieţii sfinţilor. Ei nu mureau când voiau muncitorii, ci când voia
Dumnezeu. Aşa ca şi Iisus: că deşi oricare dintre chinurile prin care a trecut,
omeneşte puteau să-L scoată din viaţă, totuşi a supravieţuit tuturora, şi a
murit când a împlinit toate cuvintele grăite prin Prooroci. Precum la Iisus aşa
şi la sfinţi vedem, de nenumărate ori, această superioritate a credinţei asupra
morţii, când mucenicii supravieţuiau focului, strivirii între pietroaie,
mutilărilor celor mai îngrozitoare, trebuind - spre a pune capăt ruşinii pe
care o mâncau prigonitorii - să le taie capul cu sabia.
Tot şirul sfinţilor mucenici au biruit moartea, că
i-au ştiut neputinţa şi n-au fugit de ea, când împrejurarea le-a îmbiat-o. Ei
au biruit moartea, ca moarte.
Iată în ce înţeles primim moartea, ca o eliberare, ca
o ultimă spălare a vieţii, un câştig al morţii lui Iisus şi o arvună a învierii
Sale, premiza şi concluzia tuturor învierilor.
Iată câtă înviere e în crucea noastră cea de toate
zilele; câtă înviere e în săptămâna patimilor noastre, care e viaţa aceasta
toată. Iar de vom fi vrednici şi de asemănarea cu Iisus, aceasta numai din
acestea se dovedeşte.
Deci viaţa noastră în Hristos şi viaţa lui Iisus în
noi ne duc de la chip la asemănare, de la început până la sfârşit. Iar a trăi
pe Hristos, e a învia din morţi!
Slavă Învierii Tale, începătura învierii noastre!
Prilm,
25.IV.949
CUVÂNTAREA DESPRE PLOAIE
- 21 -
Mersul vremii atârnă de mersul purtării.
Deci dacă ne vom înţelege cum trebuie asupra acestui
lucru, veţi vedea vremea umblând bine; iar dacă voi nu veţi schimba purtarea spre
bine, mi-am răcit gura degeaba şi ne-om usca de secetă.
Ştiu din Scripturi, că de înţelesul oamenilor cu
povăţuitorii lor atârnă multe, pe care le trimite Dumnezeu de sus, de la cârma
lumii şi a lucrurilor, sau le opreşte. „Că de se vor învoi doi sau trei
laolaltă întru numele Meu, orice vor cere de la Tatăl, Eu voi face lor.”
De aceea aţi şi venit, ca să cerem ploaie de la
Dumnezeu.
Seceta e un necaz care ustură pământul, dar seacă şi
curajul omului. E un chip mai aspru prin care Dumnezeu cheamă pe oameni la
îndreptare. „La necaz, cheamă-Mă pe Mine, zice Domnul, şi-ţi voi ajuta ţie !” -
Şi cum putem chema pe Dumnezeu ?
Îl putem chema şi cu gura şi cu rugăciunea, dar cea
mai ascultată chemare a lui Dumnezeu - să ştiţi - e schimbarea purtării:
sfinţirea vieţii.
A-ţi face viaţa mai curată, a te libera de păcat, o
poţi face în orice vreme. Nimeni nu te opreşte, creştine, să te faci mai bun,
mai curat şi mai cuminte. „Drept aceea când cineva nu e liber de păcat, să nu
pună vina pe altcineva, să nu pună vina pe stat sau pe împrejurări, ci pe sine
însuşi, pe lipsa tăriei sale de credinţă, pe lipsa dragostei sale de Dumnezeu.
Că întotdeauna cei ce au trăit în păcat au pus vina pe alţii. Aceştia-s mereu
cu cârteala pe buze” (Pastorala de Paşti, I.P.S. Nicolae Bălan, Sibiu 1949).
Dar ascultaţi un schimb de cuvinte între Dumnezeu şi
oameni. Odată oamenii I s-au plâns că tare o duc greu cu necazurile, cu
lipsurile şi cu păcatele.
-Drept aţi zis, fiilor, că o duceţi greu cu păcatele;
deci dacă o duceţi greu cu păcatele, nu le mai faceţi!…
Omul se roagă lui Dumnezeu să-l scape de necazuri, iar
Dumnezeu se roagă de oameni să-şi schimbe purtările. Socotiţi şi voi, care de
cine să asculte întâi ?
Să nu daţi vina pe Dumnezeu că El ne usucă pamântul de
sub picioare şi vlaga din oase. Să nu-I faceţi nedreptatea aceasta.
Toate necazurile noi ni le-am pricinuit, cu păcatele
noastre, şi ele sunt urmări şi plată îndesată pentru păcate, până vom înţelege
la ce îmblăteală ne duc de nas, ca să ne săturăm odată de ele!
Iar precum că necazurile vieţii sunt un grai mai aspru
al lui Dumnezeu cu oamenii, iată ne stau mărturie cuvintele Scripturii. Sunt
3500 de ani de când s-au scris cuvintele acestea, dar mereu rămân dovada, că
noi silim pe Dumnezeu să ne bată:
Levitic, 26:
Binecuvântarea şi blestemul
Binecuvântarea şi blestemul
„Să nu vă faceţi idoli, nici chipuri cioplite; nici
stâlpi să nu vă ridicaţi; nici pietre cu chipuri cioplite cu dalta să nu vă
aşezaţi în pământul vostru, ca să vă închinaţi la ele, că Eu sunt Domnul
Dumnezeul vostru. Zilele de odihnă ale Mele să le păziţi şi locaşul Meu cel
sfânt să-l cinstiţi, că Eu sunt Domnul.
De veţi umbla după legile Mele şi de veţi păzi şi
plini poruncile Mele, vă voi da ploaie la timp, pământul şi pomii îşi vor da
roadele lor. Treieratul vostru va ajunge până la culesul viilor, culesul viilor
va ajunge până la semănat; veţi mânca pâinea voastră cu mulţumire şi veţi trăi
în pământul vostru fără primejdie. Voi trimite pace pe pământul vostru şi
nimeni nu vă va tulbura; voi goni fiarele sălbatice şi sabia nu va trece prin pământul
vostru. Veţi alunga pe vrăjmaşii voştri şi vor cădea ucişi înaintea voastră.
Cinci din voi vor birui o sută şi o sută din voi vor goni zece mii şi vor cădea
vrăjmaşii voştri de sabie înaintea voastră.
Căuta-voi spre voi şi vă voi binecuvânta; veţi avea
copii, vă voi înmulţi şi voi fi statornic în legâmântul Meu cu voi. Veţi mânca
roadele vechi din anii trecuţi şi veţi da la o parte pe cele vechi pentru a
face loc celor noi. Voi aşeza locaşul Meu în mijlocul vostru şi sufletul Meu nu
se va scârbi de voi. Voi umbla printre voi, voi fi Dumnezeul vostru şi voi
poporul Meu. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, Cel ce v-am scos din pământul
Egiptului, ca să nu mai fiţi robi acolo; am sfărâmat jugul vostru şi v-am
povăţuit cu fruntea ridicată.
Iar de nu Mă veţi asculta şi de nu veţi păzi aceste
porunci ale Mele, de veţi dispreţui aşezămintele Mele şi de se va scârbi
sufletul vostru de legile Mele, neîmplinind poruncile Mele, şi călcând
legământul Meu, atunci şi Eu am să Mă port cu voi aşa: Voi trimite asupra voastră
groaza, lingoarea şi frigurile, de care vi se vor secătui ochii şi vi se va
istovi sufletul; veţi semăna seminţele în zadar şi vrăjmaşii voştri le vor
mânca. Îmi voi întoarce faţa împotriva voastră şi veţi cădea înaintea
vrăjmaşilor voştri; vor domni peste voi duşmanii voştri şi veţi fugi când
nimeni nu vă va alunga.
Dacă nici după toate acestea nu Mă veţi asculta,
atunci înşeptit voi mări pedeapsa pentru păcatele voastre. Voi frânge
îndărătnicia voastră cea mândră şi cerul vostru îl voi face ca fierul, iar
pământul vostru ca arama. În zadar vă veţi cheltui puterile voastre, că
pământul vostru, nu-şi va da roadele sale, nici pomii din ţara voastră nu-şi
vor da poamele lor.
Dacă şi după acestea veţi umbla împotriva Mea şi nu
veţi vrea să Mă ascultaţi, atunci vă voi adăuga lovituri înşeptit pentru
păcatele voastre; voi trimite asupra voastră fiarele câmpului, care vă vor
lipsi de copii; vor prăpădi vitele voastre şi pe voi vă voi împuţina aşa, încât
se vor pustii drumurile voastre.
Dacă nici după aceasta nu vă veţi îndrepta,
împotrivindu-vă Mie, atunci şi Eu voi veni cu mânie asupra voastră şi vă voi
lovi înşeptit pentru păcatele voastre. Voi aduce asupra voastră sabie
răzbunătoare, ca să răzbune legământul Meu. Iar dacă vă veţi ascunde în oraşele
voastre, voi trimite asupra voastră molimă şi veţi fi daţi în mâinile
vrăjmaşului. Pâinea, care vă hrăneşte, o voi lua de la voi; zece femei vor
coace pâine pentru voi într-un cuptor şi vor da pâinea voastră cu cântarul şi
veţi mânca şi nu vă veţi sătura.
Dacă nici după aceasta nu Mă veţi asculta şi veţi păşi
împotriva Mea, atunci şi Eu cu mânie voi veni asupra voastră şi vă voi pedepsi
înşeptit pentru păcatele voastre; veţi mânca din carnea fiilor voştri şi din
carnea fiicelor voastre. Dărâma-voi înălţimile voastre şi voi strica stâlpii
voştri; trupurile voastre le voi prăbuşi sub dărâmăturile idolilor voştri şi se
va scârbi sufletul Meu de voi. Oraşele voastre le voi preface în ruine, voi
pustii locaşurile voastre cele sfinte şi nu voi mirosi miresmele plăcute ale jertfelor
voastre. Pustii-voi pământul vostru aşa încât să se mire de el vrăjmaşii voştri
care se vor aşeza pe el; iar pe voi vă voi risipi printre popoare; în urma
voastră Îmi voi ridica sabia şi va fi pământul vostru pustiu şi oraşele voastre
dărâmate. Atunci pământul se va bucura de odihnele sale în zilele pustiirii
lui; când voi veţi fi în pământul vrăjmaşilor voştri, atunci pământul vostru se
va odihni şi se va bucura de odihna lui. În toate zilele pustiirii lui el se va
odihni cât nu s-a odihnit în zilele de odihnă ale voastre, când locuiaţi voi în
el. Celor ce vor rămâne dintre voi le voi trimite în inimi frica în pământul
vrăjmaşilor lor; până şi freamătul frunzei ce se clatină îi va pune pe fugă şi
vor fugi ca de sabie şi vor cădea când nimeni nu-i va alunga. Se vor călca unul
pe altul, ca cei ce fug de sabie, când nimeni nu-i va urmări şi nu veţi avea
putere să vă împotriviţi vrăjmaşilor voştri.
Veţi pieri printre popoare şi vă va înghiţi pământul
vrăjmaşilor voştri. Iar cei ce vor rămâne din voi se vor usca pentru păcatele
lor în pământurile vrăjmaşilor voştri, se vor usca şi pentru păcatele
părinţilor lor. Atunci Îşi vor mărturisi fărădelegile lor şi fărădelegile
părinţilor lor, cum au săvârşit ei nelegiuiri împotriva Mea şi au păşit
împotriva Mea. Pentru care şi Eu am venit cu mânie asupra lor şi i-am adus în
pământul vrăjmaşilor lor; atunci se va supune inima lor cea netăiată împrejur
şi vor suferi ei pentru nelegiuirile lor. Şi Eu Îmi voi aduce aminte de
legământul Meu cu Iacov, de legământul Meu cu Isaac, şi de legământul Meu cu
Avraam Îmi voi aduce aminte şi de pământ Îmi voi aduce aminte.” (Levitic
26,1- 42)
Din locul Scripturii, pe care vi l-am citit, aţi tot
auzit despre ,,poruncile Mele”. Să ştii că poruncile mele sunt poruncile
vieţii,- şi voi aveţi multe greşeli faţă de viaţă: faţă de viaţa voastră, faţă
de viaţa copiilor voştri - viitorul neamului.
Dacă scrie că numai sufletul drepţilor odihneşte pe
Dumnezeu, închipuiţi-vă cât se chinuieşte în sufletul păcătoşilor ? Cât se
chinuieşte Dumnezeu într-o dărâmătură de om. La câtă umilinţă supun
oamenii chipul şi asemănarea lui Dumnezeu! (Nicăieri n-am văzut atâta dărâmare
în firea omenească, pre cât am găsit prin părţile acestea). Prin urmare
nicăieri atâta piedecă în calea mersului vremii ca pe-aici. Trei păcate sunt
grozav de grele pe aici. (Cruţ urechile copiilor şi păstrez secretul lor.
Conştiinţa fiecăruia are cuvântul.)
Dacă nu ascultaţi de conştiinţă, ascultaţi cuvântul
mai răspicat al Scripturii. Dacă nu ascultaţi nici cuvântul Scripturii,
aşteptaţi, din nou, împlinirea lui. Dar tot e mai bine să nu mâniaţi pe
Dumnezeu, ci să vă întoarceţi.
- Ceea ce mă rog să vă ajute!
Prislop,
1.V.949
MIRONOSIŢELE
- 22 -
Azi e o Evanghelie deosebită. N-are nici o idee nouă.
Mântuitorul lipseşte din ea; lipsesc Apostolii; lipseşte cuvântul Domnului
chiar, - dar totuşi ceva este:
- Sunt roadele propoveduirii Domnului. Câteva femei:
Maria Magdalena, Maria lui Iacov şi Salomeia, ducând mir de mult preţ, dragoste
pentru Iisus, pe care-L ştiau în mormânt, recunoştinţa pentru învierea lor din
păcat.
Erau clipe de groază, în care orice îndrăzneală în
legătură cu Iisus se putea pedepsi cu moartea. Chiar unul din ucenicii Lui se
lepăda cu jurământ că nici nu L-a cunoscut pe Iisus.
Părea, pentru o clipă, că s-a terminat cu
creştinismul.
Prigoana începuse.
Dar vine îndrăzneala de unde nimeni n-ar fi bănuit: de
la nişte femei.
Acestea sunt mironosiţele (purtătoarele de mir) care
au ridicat, primele, steagul creştinismului, vestind Învierea Domnului.
Ele iubeau pe Iisus, fiindcă El le-a ridicat la noua
concepţie despre viaţă. Aceasta le-a adus pe urmele Lui. Iar El le-a făcut
primele vestitoare ale Învierii.
Faptul Învierii Domnului a frânt toată protivnicia, a
înlăturat toată îngrozirea din calea lor.
-Ce-au cunoscut ele în Iisus?
- Iubirea divină care le-a purificat viaţa, le-a
înnoit sufletul, le-a transfigurat existenţa. O iubire care străbate în
adâncuri, care răscoleşte toată fiinţa, care creează din nou.
Această iubire a crescut şi în sufletul lor.
Această iubire le-a făcut, din femei slabe, fricoase,
mai tari decât toate potrivniciile lumii, le-a făcut mai tari ca moartea, de
care nu se mai temeau.
La aceste însuşiri duce Iisus pe oricine care se
întâlneşte cu El. Aceste însuşiri sunt cele ce fac pe omul nou, renăscut din
Dumnezeu, un vestitor al Învierii.
Femeile mironosiţe au fost învrednicite de Dumnezeu să
fie primele vestitoare ale Învierii lui Iisus, ale naşterii din nou a omului; -
şi au corespuns.
Mărturie mai stau de-a lungul veacurilor şi toate
sfintele fecioare, care şi-au închinat viaţa lui Iisus; stau mărturie toate
muceniţele, care L-au mărturisit prin suferinţă şi moarte - şi prin ce putere,
ar fi trecut toate acestea, dacă nu prin iubirea ce-o aveau de Iisus.
Aceasta-ţi dă bucuria care întrece frica pe care-o are firea de chinuri.
Stau mărturie a învierii toate mamele creştine, care
au adus copiii lor, ce s-au făcut stâlpi ai Bisericii lui Hristos, mucenici ai
creştinătăţii, suflete de eroi şi sfinţi.
Prin rugăciunea sfintei Elena s-a încreştinat Constantin
cel Mare, împăratul roman şi imperiul roman.
Prin rugăciunea Clotildei s-a încreştinat Clodius şi
poporul francilor.
Prin rugăciunea Nonei s-a încreştinat Iviria
(Georgia).
Macrina e bunica, iar Emilia e mama sfântului Vasile
cel Mare. Antusa e mama sfântului Ioan Gură de aur, iar Monica e mama
fericitului Augustin.
Maria Magdalena
Era o mare stricată a vremii. Nimeni nu-i rezista.
Frumoasă era; un şarpe de aur, încolăcit pe braţul gol, îi mărea vrăjirea;
bogată încă era. Cu lumea mare stătea bine; toţi i-au căzut la picioare.
A auzit de Iisus lucruri deosebite decât despre
ceilalţi bărbaţi ai lumii. Un dor trufaş de a-L cunoaşte i-a încolţit în inimă.
A vrut să-L ispitească pe Iisus.
S-au întâlnit.
Dar nu s-a putut apropia de El.
Iisus o privea din oarecare depărtare, aşa cum
priveşte Dumnezeu, nu cum priveşte bărbatul.
În faţa sfinţeniei dracii ei nu pot nimic. O părăsesc
unul câte unul, până la şapte - zice Evanghelia. Erau cele şapte păcate de
căpetenie, care strică firea omenească.
Când aceştia au părăsit-o, cade umilită în genunchi,
având alt cuget, altă faţă, altă
ţinută.
Şi, ruşinată, se acoperă cât poate mai bine cu haina romană, ce-o avea aruncată
peste umăr.
Iisus nu i-a aprobat păcatele, n-a osândit-o, n-a
mustrat-o, n-a lepădat-o; nu i-a vorbit, dar nici n-a tăcut. I-a grăit în
conştiinţă.
În faţa lui Dumnezeu te pierzi pe tine. Dar te
regăseşti în El, aşa cum nu te-ai cunoscut niciodată, dar cum, poate că ai
dorit întotdeauna.
În faţa lui Iisus revii la firea ta adevărată - şi te
aduce iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Altfel iubeşte Dumnezeu de cum iubeşte
omul.
Omul amesteca iubirea cu plăcerea şi asta-i decăderea
lui. Iubirea lui Dumnezeu te ridică deasupra ta, te creşte la mărimi sufleteşti
nebănuite, până prinzi, între oameni fiind, asemănare dumnezeiască.
Iisus s-a întâlnit apoi cu această Marie Magdalenă în
Betania, satul surorilor lui Lazăr, în casa lui Simon fariseul.
Aci adusese ea altceva lui Iisus, decât prima dată.
Acum aduse un vas frumos cu mir de mult preţ.Transformarea ei sufletească a
făcut-o să-L caute pe Iisus, - de data aceasta cu o iubire sfinţită de pocăinţă
- şi, neavând ceva mai bun să-I aducă, I-a adus lacrimile, cu care I-a spălat
picioarele şi I le-a şters cu părul bogat al capului ei.
Simon fariseul, care reprezenta opinia publică, nu
ştia cum că Maria Magdalena era o copilă a lui Dumnezeu. De aceea începe să-L
judece pe Iisus, că „dacă ar fi Acesta Prooroc, ar şti cine-i şi ce fel de
femeie este aceasta care se atinge de El” (Luca 7,39) şi nu s-ar compromite,
primind-o cu atâta dragoste.
(Ăştia-s oamenii, sau mediul social: te strică, îţi
ajută să te strici, se bucură că-i strici şi tu, ca pe urmă tot ei să te
ţintuiască la stâlpul de osândă…)
Iisus a corectat această acuză necinstită, cu pilda celor
doi datornici, dintre care, unul iubea mai mult pe stăpânul său, fiindcă i-a
iertat o datorie mai mare.
Iată ce-a făcut Iisus pentru Maria Magdalena.
De unde oamenii, între ei, cel mai adesea nu fac decât
să-şi profaneze templul de lut al conştiinţei, Iisus le ridică viaţa la
înălţimea şi la valoarea conştiintei: că-s fiii lui Dumnezeu şi temple ale
Duhului Sfânt.
Această putere a lui Iisus, această încredere pe care
i-a dat-o El: iubirea Lui curată, de făptura Sa, a transformat-o dintr-o
profanată a vremii, într-o mironosiţă, model pentru toate vremile.
Şi, din voinţa lui Iisus, e vestită fapta ei de iubire
peste tot pământul.
O aşa femeie nu se mai temea de primejdia de-a merge
la mormântul lui Iisus: Iubirea ei pentru Iisus biruise frica de moarte.
De aceea iubirii i s-a dat, prima, să vestească
Învierea!
Prislop,
8.V.949
ORBUL DIN NAŞTERE
ŞI SUFLETELE OARBE
- 23 -
Multă vreme n-am înţeles tâlcul orbului din naştere.
Nu înţelegeam explicaţia lui Iisus. Nu-i mirare. E mare deosebire între noi şi
Iisus !
Noi dăm să trecem cât mai repede pe lângă Lazării
Lumii, neputând răbda suferinţa lor, pentru că suntem incapabili în faţa ei.
Bani n-avem, putere n-avem, inimă n-avem - n-avem nimic în faţa suferinţei.
Deci, fugind de Lazări, fugim în propria noastră nimicnicie.
Aşa şi ucenicii, delegaţii noştri de lângă Dumnezeu,
îl întreabă pe Iisus: „Invăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui,
de s-a născut orb ?”
- Când nu poţi nimic, faci ştiinţă: întrebi de cauză;
iar când cauza e un păcat, faci morală. Dar oricum, chiar încercuiţi în
neputinţe, încercăm o măsură preventivă. Ceea ce au păţit alţii, tu poţi să nu
păţeşti, dacă ocoleşti greşelile lor.
Se vede că Iisus vorbea cu ucenicii despre puterea
dezastruoasă pe care o au păcatele, greşelile împotriva vieţii, de-a schimonosi
viaţa omului şi a o chinui în întunerecul orbiei şi al altor suferinţe.
Acum să vedeţi deosebirea între noi şi Dumnezeu. Iisus
era Dumnezeu. Mulţi n-au ştiut şi nici nu vor şti aceasta.
Vindecarea minunată a orbului din naştere face dovada
dumnezeirii lui Iisus şi arată omului marginile puterii şi ştiinţei sale.
Noi ocolim Lazării. Iisus îi cunoştea şi-i chema la
Sine. Cunoştea pe Natanael, de pe când era copil mic, ascuns sub smochin, de
urgia lui Irod. Cunoaşte acum pe orbul acesta, mai înainte de-a se naşte,
dezvăluindu-ne cu el o taină a lui Dumnezeu: că „nu s-a născut orb nici pentru
păcatele lui, nici ale părinţilor săi, ci pentru ca să se arate lucrul lui
Dumnezeu cu el”.
Într-o altă împrejurare Iisus se mărturiseşte a fi mai
înainte de Avraam; într-alta, mai înainte de a fi lumea. Icoanele Îl arată pe
Iisus zidind pe Adam. Şi aşa este: „Toate printr-Însul s-au făcut, ce s-a
făcut”.
A face ochi vii din pământ şi scuipat, nu mai e treabă
de om, ci lucrul lui Dumnezeu. A drege nişte ochi, a tăia albeaţa de pe ei, le
mai merge şi doctorilor, dar a face ochi noi - şi încă din aşa material, şi pe
care-1 mai trimiţi şi la spălat în apa Siloamului, iar asta la un orb din
naştere - aceasta a putut-o face numai Cel ce a zidit pe Adam cu mâna, din
ţărână.
Acesta este tâlcul tămăduirii orbului din naştere:
Dumnezeu Tatăl a vrut să descopere pe Dumnezeu Fiul, ca creator al lumii şi ca
autor al vieţii.
La această voinţă a Tatălui s-a aprins duhul lui
Iisus; şi-a însuşit această voinţă ca o misiune a Sa în lume, aşa cum e într-o
lumină aprinsă însuşirea de a lumina.
Cunoscând Iisus pe orb, că-i omul prin care Tatăl are
să facă lumii o revelaţie a Fiului, ca autor al vieţii, cunoscând voia Tatălui,
pe care şi-a însuşit-o drept misiunea vieţii sale pământeşti - model pentru noi
pământenii - cu această dumnezeiască siguranţă „a scuipat pe pământ şi a făcut
tină din scuipătură şi a uns ochii orbului cu tină (adică găurile ochilor) şi a
zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului ! Deci s-a dus şi s-a spălat
şi a venit văzând”.
Dar lucrul lui Dumnezeu nu se termină cu nişte ochi la
reparat. - Deşi pentru noi oamenii, ar fi totuşi un lucru convingător al
dumnezeirii lui Iisus; convingător pentru simplul motiv că, până astăzi,
ştiinţa a făcut aparate ca ochiul, aparatul fotografic şi altele, dar ştiinţa
omului n-a putut face ca viaţă, nici măcar un bob de grâu sau un ou de muscă.
Împărăţia vieţii e împărăţia lui Dumnezeu.
Natura vieţii, naşterea şi susţinerea ei, atârnă de
Dumnezeu, de la creaţia ei până la sfârşitul lumii.
,,Deschide-vei mâna Ta şi toate se vor umplea de
bunătăţi; retrage-vei mâna Ta şi toate se vor usca şi-n ţărână se vor
întoarce.”
Deci să ne cunoaştem marginile şi vom recunoaşte pe
Dumnezeu. Faptele lui Dumnezeu, care toate-s minuni ale vieţii, pun pe oameni
în multe nedumeriri. Aşa s-a întâmplat şi cu orbul din naştere, care a căpătat
vederea prin minune.
Vecinii, şi cei ce-1 văzuseră orb, începură primii a
se nedumeri despre el; cine-o fi, el sau altcineva, care seamănă cu el ? Iar el
zicea: eu sunt ! Oamenii nu ies uşor din nedumerire. Mărturisirea orbului
despre „Omul care se cheamă Iisus” şi care i-a făcut ochii din pământ nu i-a
lămurit deloc. Drept aceea îl duc la interogatoriul fariseilor din Templu.
Şi era sâmbătă, zi sensibilă pentru iudei. Deci de la
început ancheta era sortită să iasă prost.
Iată-l din nou pe Iacov al Vechiului Testament
luptându-se cu Dumnezeu.
Dar iată-l şi pe orbul din naştere transformat în
misionar.
Urmează un schimb de întrebări şi răspunsuri despre
cum a demers căpătarea vederii, precum şi despre persoana care a dat vederea.
Orbul apăra pe dătătorul ochilor săi; fariseii îl huleau precum că e păcătos;
deşi unii recunoşteau că om păcătos nu poate da vedere orbilor.
Neisprăvind nimic au chemat pe părinţii orbului.
Aceştia, înfricaţi de farisei, dau doar mărturie că acesta a fost orb din
naştere, e fiul lor, dar cum vede acum şi cine i-a dat vederea, ei nu ştiu. Se
lepădară de-a mărturisi pe Dumnezeu, lăsând darul mărturisirii fiului lor ,că-i
în vârstă, deci însuşi să grăiască despre sine”.
Jidovii se sfătuiseră să dea afară din sinagogă pe
oricine care va mărturisi pe Iisus că e Mesia, adică Fiul lui Dumnezeu,
aşteptatul neamurilor. Asta o ştiau toţi, şi părinţii orbului, de aceea au
fugit de un răspuns răspicat: precum că ochi, unde nu erau din naştere, numai
Dumnezeu putea să pună.
Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb
şi-l sileau în numele lui Dumnezeu să zică rău despre Iisus, că este păcătos.
N-a zis.
Din nou l-au pus să povestească vindecarea sa. Omul
şi-a permis atunci o întrebare care i-a înfuriat: „Acum v-am spus; au vreţi să
auziţi iarăşi? Au doară vreţi să vă faceţi şi voi ucenicii Lui?” Auzind
fariseii acestea, au sărit cu ocara pe el, grăind totuşi adevărul: „Tu eşti
ucenicul Lui; noi suntem ai lui Moise! Pe Moise îl ştim, pe acesta nu-l ştim de
unde este !”
În altă împrejurare au fost şi mai nestăpâniţi la
mânie, zicând despre Iisus că-i de la diavolul. (Matei 12,24).
Aşa-i firea omului păcătos: când îi loveşti dracii,
îţi zice că tu eşti drac.
La această sucită întorsătură de minte, pe care-o fac
prejudecăţile în capul fariseilor, şi care-i opreşte de-a şti pe Iisus că de
unde este, omul care a căpătat vederea trupească, prin mărturisire capătă şi
vederea sufletească. Astfel auzim din gura lui una dintre cele mai frumoase
mărturisiri: „Aceasta e minunea, că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a
deschis ochii. Ştim că Dumnezeu pe păcătoşi nu-i ascultă, ci, de este cineva
cinstitor de Dumnezeu, şi face voia Lui, pe acela îl ascultă. Din veac nu s-a
auzit ca cineva să fi deschis ochii celui născut orb. De n-ar fi acesta de la
Dumnezeu, n-ar fi putut face nimic”.
Asta era credinţa: tare ca muntele, a acestui nou
misionar al lui Iisus. Deci fariseii, văzând că nu pot isprăvi nimic cu el,
1-au ocărât: că păcătos fiind, îi învaţă pe ei - drepţii - tainele lui
Dumnezeu, şi l-au dat afară.
Iată tragicul situaţiei. Orbul căpăta vederea, iar
fariseilor li se întunecau ochii de mânie asupra lui şi a lui Iisus. Un duh rău
îi ţinea de inimă ca să nu recunoască pe Iisus şi să se lumineze şi ochii
sufletelor lor.
Iisus a tămăduit orbia ochilor, dar n-a putut tămădui
orbia răutăţii. Orbia răutăţii nu are leac, dar… are pedeapsă. Să urmărim
de-acum desăvârşirea vederii orbului din naştere şi desăvârşirea orbiei
sufleteşti a fariseilor.
Când a auzit Iisus că l-au dat afară din sinagogă,
aflându-l, i-a zis: ,,Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu ?” Răspuns-a el şi a zis:
„Cine este Doamne, ca să cred într-însul ?” şi i-a zis Iisus: „L-ai şi
văzut, şi e cel ce grăieşte cu tine”. Iar el a zis: „Cred, Doamne. Şi s-a
închinat Lui”.
Omul acesta, cu care avea Dumnezeu rostul să descopere
lumii pe Fiul Său ca şi creator al vieţii, făcându-i din tină o pereche de
ochi, s-a învrednicit de la Dumnezeu, la rându-i, de descoperirea lui Iisus ca
Fiul lui Dumnezeu, prin însăşi dumnezeiasca mărturisire. De puţine ori, s-a
descoperit Iisus pe Sine ca Fiul lui Dumnezeu: o dată samarinencii, a doua oară
acestui orb din naştere şi a treia oară ucenicilor, înainte de slăvitele Sale
patimi.
Poate că aceasta a fost, în lumea aceasta,
recunoştinta lui Dumnezeu către el, pentru că a purtat cu răbdare orbia fără
vină şi pentru că L-a mărturisit pe Iisus „de la Dumnezeu” înaintea
tăgăduitorilor Săi: că l-a învrednicit de o rară descoperire dumnezeiască.
Orb fiind şi a căpăta, prin minune, o pereche de ochi,
e o mare bucurie a vieţii, o ieşire fericită din întunerec. Ieşirea la lumina
veacului acestuia. Pământean fiind şi a te hotărî să mărturiseşti pe Dumnezeu
cu orice preţ şi luare în derâdere, e o şi mai mare bucurie, care te poate duce
până la deschiderea ochiului credinţei că ţi se descoperă Iisus, Fiul lui
Dumnezeu, Cel care e cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului.
A vedea pe Iisus, e o fericire care nu se aseamănă cu
nici o bucurie pământeană. Iar aceasta se întâmplă din când în când şi din neam
în neam, ca să nu se stingă dintre oameni siguranţa existenţei lui Dumnezeu.
Credinţa în Dumnezeu şi mărturisirea Lui e ieşirea
sufletului din întuneric în lumina dumnezeiască, ieşirea în lumina veacului
viitor. Iată o tămăduire deplină, iată un misionar neînfricat al lui Iisus.
Obrei a
27.V.949
CUNOAŞTEREA DE DUMNEZEU
- 24 -
Creştinismul se adresează persoanei. Se adresează
celor trei facultăţi ale sufletului: cunoaşterea, iubirea şi voinţa. Texte:
1. Cunoaşterea Sfintei Treimi, aceasta este viaţa
veşnică. (Ioan 17,3).
2. „De mă va iubi cineva, poruncile Mele va păzi şi
voi veni împreună cu Tatăl şi la el ne vom face locaş” (Ioan 14,23).
3. Iar voi fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel
ceresc desăvârşit este” (Matei 5,48)
Iată deci cele trei însuşiri sufleteşti: cunoaşterea
de Dumnezeu, ca o condiţie a vieţii veşnice; iubirea, o condiţie a
îndumnezeirii omului; şi voinţa, o condiţie a desăvârşirii.
Nu ni se cer lucruri imposibile. Desăvârşirea să nu
sperie pe nimeni. În fiecare ins e ascunsă o măsură a sa, pe care o poate
ajunge. Fiecăruia i s-a dat cel puţin un talant, cu care-şi poate câştiga
mântuirea.
Ni se cere doar o centrare a puterilor noastre
sufleteşti în jurul lui Iisus, în care sunt ascunse toate comorile cunoştinţei
şi ale înţelepciunii.
El e calea şi uşa Împărăţiei.
Cuvântul: „De se vor aduna doi sau trei în numele Meu,
acolo voi fi şi Eu în mijlocul lor” se poate înţelege în mai multe feluri, după
sfinţii Părinţi. Se pot înţelege şi oamenii, se pot înţelege şi cele trei
puteri ale sufletului, de care am pomenit şi se pot înţelege şi cele două sau
trei părţi ale omului: sufletul şi trupul.
Subliniem această centrare a făpturii noastre în jurul
persoanei lui Iisus, fiindcă de această centrare a firii noastre în jurul, sau
în mijlocul lui Dumnezeu, atârnă calitatea creştinismului nostru.
E un creştinism defectuos acela care exaltă numai câte
una dintre aceste trei însuşiri ale sufletului. De pildă: creştinismul nu e
numai cunoaştere, căci aceasta duce la raţionalism, la o micşorare a lui pe
măsura minţii omeneşti, mărginită şi neajutorată. Nu e nici numai iubire sau
sentiment, căci aceasta duce la misticism, care nu e sănătos, în cele mai multe
cazuri, şi sfârşeşte în fanatism. Nu e nici numai voinţă, căci numai cu această
însuşire, se ajunge la activism şi autoritarism, un fel de dictatură în numele
lui Iisus.
Prin urmare, câtă vreme facultăţile sufleteşti nu-s
unificate în Hristos, omul nu e centrat în jurul lui Dumnezeu, creştinismul său
e un creştinism sectar, sau dătător de sectă. Şi în confesionalism este ceva
sectar când se exaltă deosebirile şi li se dă o importanţă pe care n-o au.
Îmbinarea armonică a însuşirilor sufleteşti, asta e
ceea ce urmăreşte creştinismul pentru creerea omului nou, căci aşa erau acestea
în Iisus.
Unde găsim pe Iisus ?
1. Ascuns în poruncile Sale.
2. Acoperit în Tainele Sale.
3. Nevăzut de faţă în orice cruce a vieţii.
4. Întreg Biserică, în marea obşte a Bisericii.
Pe Dumnezeu nu-L putem cunoaşte decât prin Iisus
Hristos, care-i calea noastră la Tatăl. Iar pe Iisus nu-L putem câştiga fără
poruncile, Tainele, Crucea şi Biserica Sa, prin care făptura noastră se
strămută din vrajba celor de aici în pacea împărăţiei ce va să vie.
Găsind pe Iisus ne găsim pe noi înşine, destinul şi
veşnicia noastră.
Oradea,
5.VI.949
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu