Parintele Arsenie Boca partea 18

UNDE MAI SUNT LIMBILE DE FOC ?

Astăzi, 50 de zile după Înviere, s-a întregit Revelaţia.

Astăzi s-a predicat de oameni, prima dată pe pământ, despre Sfânta Treime.

Duhul Sfânt, a treia Faţă a lui Dumnezeu, a venit din Cer: „iară veste, ca o suflare de vifor, şi a umplut toată casa unde şedeau ucenicii. Şi li s-a arătat, despărţindu-se nişte limbi, ca de foc, şi s-a lăsat câte una pe fiecare din ei. Atunci s-au, umplut toţi de Duhul Sfânt” (Faptele Apostolilor 2,2-4). Iar în casă erau Sfinţii Apostoli şi Maica Domnului: prima societate în Duhul Sfânt.

Deci astăzi este ziua întemeierii Bisericii.

Societatea care trăieşte în Duhul Sfânt, sau societatea Duhului Sfânt cu oamenii.

Astăzi Duhul Sfânt unifică neamurile. Biserica are în lume rolul unificării neamurilor. Prima Biserică a întemeiat-o Duhul Sfânt în Ierusalim şi aceasta şi-a luat numaidecât misiunea în lucru. Toate neamurile care se întâmplaseră de faţă în Ierusalim, astăzi aud cuvântul lui Dumnezeu în limba lor „cât se mirau toţi şi se minunau”.

De ce se mirau şi se minunau ? Iată câteva antecedente.

La început a fost o singură limbă între oameni şi se înţelegeau toţi. Aceasta a fost până la turnul lui Babel. Zidirea din Babilon voia să fie o legitimă apărare a oamenilor împotriva lui Dumnezeu, care, pentru fărădelegi, îi prăpădise cu potopul.

Această „apărare” a fost pedepsită cu înmulţirea şi neînţelegerea limbilor. Până în ziua de astăzi se aude ecoul acestei pedepse. Orice neînţelegere, învrăjbire şi confuzie se cheamă „babilonie” şi „marele Babilon”, şi dă a se înţelege că din el lipseşte Dumnezeu, sau a fost izgonit.

Astăzi, în ziua Cincizecimii, pedeapsa din Babilon încetează.

Toate neamurile pământului, adunate în Ierusalim - Scriptura pomeneşte 16 - astăzi se unifică întru o înţelegere de Dumnezeu, prin puterea şi lucrarea Sfântului Duh, dată Sfinţilor Apostoli, dată primei Biserici. Astăzi toate neamurile aud, în limba lor, despre singurul lucru care mai poate uni laolaltă: despre existenţa unei „Societăţi” desăvârşite, a Sfintei Treimi.

Deci marea societate a neamurilor e îndemnată să fie reflexul pământesc al acestei „Societăţi” cereşti, singura soluţie a ieşirii neamurilor din babilonie.

Dar ziua Pogorârii Duhului Sfânt mai însemnează şi ieşirea omului din omenesc şi frică, în dumnezeiesc şi senin dumnezeiesc. Apostolii, deşi văzuseră, ba chiar şi ei făcuseră lucruri mai presus de fire, ei, care s-au încredinţat de marea realitate a învierii din morţi, încă mai plăteau tribut: tremurau din toate fibrele neputinţei omeneşti.

Duhul Sfânt, prin pogorârea Sa, a şters frica din fire.

Putere de sus şi limbă de foc s-a dat omului.

De acum nu mai grăiau din ale lor, ci din Duhul Sfânt. Aşa e firesc: Dumnezeu să grăiască omului despre Sine, din om.

Dar atunci omul ia foc şi lumină dumnezeiască. Divina prezenţă strămută omul în fericirea după care de altfel umblă - a supremei certitudini. Atunci nu mai e putere pe lume, de care să se teamă, deşi el nu e o primejdie pentru nimeni.

Numai aşa se explică minunea că 12 oameni simpli, dar convinşi de evidenţa divină, au biruit imperiul roman, stârnind în el o revoluţie fără arme, cum nu s-a mai văzut alta. Au cutreierat până la marginile pământului, înfruntând toate primejdiile vremii şi locurilor, câştigând credincioşi lui Dumnezeu, nu numai prin viaţa şi cuvântul lor, ci până şi cu moartea lor, ultimul gest, şi cel mai puternic, de biruinţă a spiritului asupra materialităţii lumii acesteia.

Iată ce destin are un om îmbrăcat în Duhul Sfânt: ce poate o limbă de foc a divinei prezenţe.

- Unde mai sunt astăzi limbile de foc ?

- Aceasta nu e o întrebare, ci o propunere, pentru Pogorârea Duhului Sfânt

Oradea,

6.VI.949

CREDINŢA SUTAŞULUI

-26­-

Rar s-a întâmplat să bucure oamenii pe Dumnezeu. Bucurie în cer se face când un păcătos se-ntoarce; dar bucuria pe care-a făcut-o sutaşul din Capernaum lui Iisus e cu totul alta. Acesta era roman, sabie stăpânitoare peste Israil. Cu toate acestea îi plăcea credinţa într-un singur Dumnezeu, al lui Israil, şi în Mesia pe care-L aşteptau iudeii. De aceea le-a şi clădit o sinagogă în Capernaum.

Căpitan roman, lasă la o parte mândria uniformei, lasă la o parte părerile vremii despre sclavie şi iată-1 că aduce ceva nou în faţa lui Iisus: iubirea de oameni.

Sutaşul preţuieşte pe ordonanţa sa la rangul de om şi intervine pentru el înaintea Proorocului lui Israil.

Căpitanul roman se roagă pentru ordonanţă…

Dar nu numai rugăciune, nu numai iubire de om, ca om, ci şi credinţă vrednică de Dumnezeu. Sutaşul roman L-a recunoscut pe Iisus, Dumnezeu.

Iudeii n-au putut face aceasta.

Aceasta L-a mirat pe Iisus şi L-a bucurat.

Săvârşirea minunii nu ne mai miră. Nu 1-a mirat poate nici pe sutaş, de vreme ce aceasta era, după credinţa sa, un fapt de la sine înţeles şi fără discuţie.

*

Cam ce-am putea potrivi pentru noi, din Evanghelia cu sutaşul ? Cred că acestea:

Ce preţ are, înaintea lui Dumnezeu, credinţa fără discuţie în Iisus Hristos, ca Dumnezeu.

Ce bucurie-I făceau lui Iisus dovezile iubirii de oameni - şi mai ales când aceştia-s neînsemnaţi.

Că nu-i neapărat de trebuinţă să vie Mântuitorul personal, pe jos, oarecum, ca să se săvârşească lucrul lui Dumnezeu.

Că ar fi bine să avem şi noi smerenia pe care o avea sutaşul, a nevredniciei de-a intra Dumnezeu în casa noastră - că tocmai această smerenie Îl sileşte să vie şi să pună la rând ale noastre, toate.

Că numai o viaţă curată e în stare să asigure darurile acestea sufleteşti, care L-au bucurat pe Iisus.

Să-i fim recunoscători acelui sutaş roman, că ne-a dat model de credinţă şi curăţie sufletească. Să-i fim recunoscători că, în locul nostru, totuşi s-a găsit cineva să-L bucure pe Iisus. Au mai fost şi alţii: Marta şi Maria, surorile lui Lazăr; cu Lazăr era prieten. Avea şi alţi Lazări, iar mai pe urmă L-au bucurat cuvintele înţelepte ale tâlharului de pe cruce.

Am băgat de seamă că ori de câte ori bucura cineva pe Iisus, Iisus sălta cu Duhul şi spunea lucruri privitoare la viaţa viitoare. Aşa a fost şi cu prilejul bucuriei pe care i-a făcut-o sutaşul. Atunci a descoperit Iisus soarta evreilor până la sfârşitul lumii: că vor rămâne cei mai de pe urmă, deşi au fost chemaţi cei dintâi în Împărăţia lui Dumnezeu.

Dar dacă noi, creştinii, suntem înaintea lor, aceasta n-o putem menţine decât cu credinţa după modelul sutaşului.

Prislop,

10.VII.949

PROOROCUL DE FOC

-27­-

Iată o personalitate a Vechiului Testament, care s-a impus lumii creştine, şi la tot poporul, ca nimeni altul. Ilie e cel mai mânios prooroc. Pomenirea lui e legată de trăznete. (De altfel, într-o vreme când numai el singur mai rămăsese prooroc al Dumnezeului adevărat, pare că nu mai rămânea altă cale decât urgia lui Dumnezeu, împlinită prin gura pogorâtoare de trăznete şi prin cuţitul ucigaş de mincinoşi al lui Ilie.)

Cu toate acestea Dumnezeu 1-a smerit şi pe el, că s-a temut de urgia unei femei, regina Izabela, a vremii. Ba şi moartea şi-a rugat-o.

*

Poate că Providenţa îl ţine mereu treaz în conştiinţa creştinătăţii şi pentru că mai are a-1 trimite pe pământ în vremea celei mai de pe urmă necredinţe.

Râvna lui mânioasă pentru Dumnezeu, va avea în vremea acelor 1290 de zile - de la Daniil - să vestească cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu asupra pământului.

Cum va fi acea strâmtoare, cum n-a mai fost alta de la începutul lumii nici nu va mai fi, am putea, pe departe, să ne dăm oarecum seama.

În acele zile: „ Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; iar cei nelegiuiţi se vor purta ca cei nelegiuiţi. Toţi cei fărădelege nu vor pricepe, ci numai cei înţelepţi vor înţelege” (ce vreme este: apropierea celei de A Doua Veniri) (Daniil 12,10).

Deci când se va coace neghina, Proorocul de foc îi va vesti văpaia ce-o aşteaptă.

Şi-1 vor omorî, crezând că aşa au terminat cu Dumnezeu. Dar Dumnezeu îl învie pe Ilie.

Protivnicii îşi dau seama de zădărnicia protivniciei lor, şi „rămăşiţa din Israel” primeşte credinţa în Hristos - cum ne asigura sfântul Pavel (Romani 11,25-26).

Poate că pentru aceste destine viitoare pomenirea şi mânia fulgerelor sale lovesc câteodată, chiar şi în zilele noastre, de aşa fel cât te pune pe gânduri…

Prislop,

20.VII.949

IISUS ŞI SLĂBĂNOGUL

- 28 ­-

Aceştia sunt cei doi fii ai lui Dumnezeu: Iisus, mai înainte de toţi vecii, şi omul, fiul vremelniciei. Acesta de al doilea, a ajuns rău, a ajuns slăbănog.

Unii sunt slăbănogi după trup, alţii după minte: nu pot înţelege şi nu se pot bucura de bine.

S-a dovedit aceasta în nenumărate rânduri, când Iisus făcea bine omului.

*

Iisus a tămăduit un slăbănog. Nu-i nici o mirare - Dumnezeu fiind. Ce-a făcut ? - L-a iertat de păcate; de greşelile săvârşite împotriva vieţii, împotriva firii sale, şi i-a dat porunca să fie iarăşi om, rudenia lui Dumnezeu.

- De altfel pentru această refacere a omului a şi venit Iisus între oameni. El ne-a spus, cu toate prilejurile, că păcatele, greşelile împotriva vieţii, acestea sunt cauza pentru care omul a ajuns un mutilat al vieţii acesteia.

Refacerea omului este refacerea acestei înrudiri pierdute.

E de neînţeles cum nu simte omul cu sufletul că a ieşit din omenie, ci abia simte cu trupul, că s-a depărtat de Dumnezeu şi a ajuns o grămadă de doage.

E de neînţeles că durerea trupului îl face să ceară ajutorul lui Dumnezeu, pe când de durerea sufletului, de strâmbarea sau amorţirea lui, nici că se mişcă.

E de neînţeles cum oamenii aleargă după sănătatea trupului, dar după iertarea păcatelor aşa de puţini. Aceasta din urmă face înţeleasă pe cea dintâi.

Iisus le avea pe amândouă: şi puterea de-a ierta păcatele şi puterea de-a tămădui firea de neputinţe. Făcea ochi unde nu erau din naştere, îndrepta gârbovi, învia nervii omorâţi de păcate, învia morţii omorâţi de moarte.

Nouă, preoţilor, încă ne-a dat Iisus jumătate din darul Său: darul de-a ierta păcatele omului în numele Său. A doua jumătate, a tămăduirii organice, nu ne-a mai dat-o, fiindcă şi aşa toţi oamenii aşteptăm să fim transformaţi, din oameni pământeşti, în oameni duhovniceşti, în oameni nemuritori, în oameni cereşti.

A făcut Iisus minuni - şi oamenii cred că cele mai mari sunt cele care privesc sănătatea trupului - dar marea minune a învierii din morţi, e ceea ce mărturisim când zicem: „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. Amin”.

Abia atuncea va scăpa firea omului de slăbănogie.

Până atunci are putinţa de-a scăpa de păcate.  Şi aceasta e o minune mai mare decât a tămădui un stomac, o mână uscată, sau repararea unui ochi. Sunt lucruri grele şi acestea, dar n-au nimic religios în ele. Le fac şi medicii.

Omul le cere lui Dumnezeu; cere minuni. În definitiv ce cere omul ?

Cere sfinţenia pe care a pierdut-o.

Acesta-i singurul lucru pe care-1 cere şi Dumnezeu din partea omului. Iar sfinţenia vieţii o pot avea şi oamenii cu un trup neputincios.

De aceea, nouă preoţilor, Iisus ne-a dat numai o jumătate din darul Său, rămânând ca cealaltă Însuşi să o împlinească, când va înceta desăvârşit slăbănogia omului, la înviere.

Dar a doua nu se dobândeşte fără prima.

Însăşi vestirea Împărăţiei Cerurilor a început cu cuvântul pocăinţei.

Prislop,

24.VII.949

HULITORII ŞI MĂRTURISITORII

- 29 -­

Iisus, mergând, tămăduise doi orbi şi îndată după aceea şi un mut îndrăcit. De faţă erau două feluri de oameni: mulţimile şi fariseii.

Mulţimile mulţumeau lui Dumnezeu, că niciodată nu s-au arătat aşa lucruri în Israel, în vreme ce fariseii huleau pe Iisus, zicând că scoate dracii cu mai marele dracilor, cu alte cuvinte, că e în înţelegere cu dracii, - că chiar El are drac.

E ştiută lupta pe care o duceau fariseii împotriva lui Iisus, fiindcă Iisus scotea poporul de sub exploaIarea fariseilor şi cărturarilor.

E ştiută şi osânda pe care le-o vestea Iisus, „cărturarilor şi fariseilor fâţarnici” şi „vaiurile” care-i aşteptau.

*

Să adâncim puţin câteva lucruri în legătură.

În cărţile lui Moise (Facere 32,28) citim despre Iacov că într-o noapte s-a luptat cu Dumnezeu şi era cât pe ce să-L biruie. Iacov n-a ştiut cu cine se luptă, decât la urmă.

De la această luptă Iacov s-a numit Israel, adică neamul care s-a luptat cu Dumnezeu.

Era noapte. Era nepricepere, necunoaştere de Dumnezeu. Obişnuit atunci te lupţi cu Dumnezeu când nu-L cunoşti. Atunci I te împotriveşti când te crezi cineva.

„Dacă eşti om, în viaţa ta trebuie să te lupţi cu Dumnezeu, precum s-a luptat şi Iacov. Ferice de tine dacă Dumnezeu va câştiga lupta. Şi vai, dacă vei învinge tu pe Dumnezeu, - căci vei rămânea singur pe câmpul de luptă - şi atunci nu tu ai învins, ci moartea.” (Nicolae Velimirovici, „Cugetări despre bine şi rău”, p. 135)

Ce poate să fie că e în stare omul să primească orice altă părere, numai adevărul nu. Se împacă omul şi cu gândul fioros că el e Dumnezeu, iar tot restul nu-i decât natură.

Iată ne-am rugat şi ne rugăm pentru statornicirea timpului, că înnegrea spicul grâului în holde.

Dacă omul ar fi cine se crede, ar da ordin acestei naturi şi ea ar trebui să-1 asculte. Dar ea n-ascultă decât de Făcătorul ei. De aceea noi, cunoscându-L pe El stăpânul ei, noi ne rugăm, şi, deşi nevrednici, Dumnezeu ne ascultă rugăciunea.

Natura nu ascultă de autoritatea omului, ci ascultă de autoritatea lui morală, de sfinţenia lui. Ascultă de acea înrudire a omului cu Tatăl său şi făcătorul naturii. Natura nu se impresionează de frumuseţea omului, prea puţin de ştiinţa lui, şi deloc de autoritatea lui. Ascultă însă de smerenia lui.

Povestea nemulţumitului, care a cerut să conducă el vremea şi care, uitând să poruncească vânt pe vremea legatului, la seceriş s-a trezit cu toate spicele goale. A renunţat să mai conducă el vremea.

„Cu cât omul e mai aproape de Dumnezeu, cu atât vede pe Dumnezeu mai mare şi pe sine mai mic. Cu cât omul este mai departe de Dumnezeu, cu atât se vede pe sine mai mare şi pe Dumnezeu mai mic” (Velimirovici). De la această apropiere sau depărtare a vieţii tale de Dumnezeu atârnă multe şi înţelegem multe. Astfel: „depărtarea la care se ţine omul de Dumnezeu îl face uneori să vadă numai omul. Apropie­rea îi face, pe alţii, să nu mai vadă omul”. - Şi trebuie calea de mijloc.

A spune că nu este Dumnezeu ci numai natură, nu dovedeşte nimic despre Dumnezeu. Aceasta arată doar atât: depărtarea aceluia de Dumnezeu. Smerenia vieţii sau trufia ei sunt cei doi factori care ne apropie sau ne depărtează de Dumnezeu. Una Îl mărturiseşte alta Îl huleşte. De aceea, zicem în toate împrejurările potrivite, că mersul vremii atârnă de mersul purtării.

Dacă ne înţelegem, turmă şi păstori, să cerem ceva lui Dumnezeu, aşa a spus că ne va da, spre slava Fiului Său, Domnului nostru Iisus Hristos.

Şi nu putem îndrăzni a cere decât o viaţă curată; iar celelalte ni le va da El, căci ştie El că ni le trebuie.

Prislop,

30.VII.949

SCHIMBAREA LA FAŢĂ

- 30 ­-

TEXTE

Din cântările Vecerniei şi ale Utreniei:

,,… De faţă erau Petru, Iacov şi Ioan, ca cei ce aveau să fie cu Tine în vremea vânzării Tale; ca văzând minunile Tale să nu se înfricoşeze de patimile Tale.”

,,Ucenicii Tăi, Cuvinte, s-au aruncat pre sine jos, pre pământ, neputând suferi să vază chipul cel nevăzut.”

,,… Ci întărindu-i pre dânşii, împreună şi ferindu-i, ca nu cumva prin vederea aceea  să-şi piardă şi viaţa; ci precum puteau cu ochii trupeşti, suferind.”

„Şi pre cei mai mari dintre Prooroci, pre Moise şi Ilie i-a adus să mărturisească fără împotrivire dumnezeirea Lui. Şi cum că El este raza cea adevărată a fiinţii părinteşti, ce stăpâneşte preste cei vii şi preste cei morţi.”

„Şi s-a arătat frumuseţea chipului cea dintâi, carea a ridicat întru sine fiinţa omenească.”

,,Schimbarea omenească ceea ce va să fie întru a doua şi înfricoşată venirea Ta, cu slavă ai arătat-o, Mântuitorule, în muntele Taborului…”

Texte din sfinţii Părinţi

Sfântul Ioan Gură de aur:

„Toate ale vieţii viitoare vor fi ziuă, strălucire şi lumină. Ziua aceea e cu atât mai strălucită ca cea de aici, cu cât aceasta e mai luminoasă ca o candelă. Atunci nu va mai fi noapte, nici seară niciodată, ci o altfel de stare, pe care numai cei ce se vor învrednici de ea o vor cunoaşte. Iar ceea ce va întrece toate acestea va fi bucuria de a petrece neîntrerupt cu Domnul, împreună cu puterile de sus. Că aceste cuvinte nu sunt podoabă goală, să mergem cu gândul pe munte, unde s-a schimbat Hristos la faţă, să-L vedem luminând cum a luminat, deşi atunci nu ne-a arătat toată strălucirea veacului viitor.”(P.G. 47,291).

„Trupurile celor ce au bineplăcut lui Dumnezeu vor îmbrăca atâta slavă câtă nici nu pot vedea ochii aceştia. Oarecari semne şi urme întunecoase ale acestor lucruri s-a îngrijit Domnul să ne dea atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. Acolo faţa lui Moise era luminată de atâta slavă, încât n-o puteau privi ochii israilitenilor. În Noul Testament cu mult mai puternic şi decât lui Moisi, a strălucit faţa lui Hristos.” (P.G. 48,603).

Sfântul Andrei Criteanul:

„Ce vrea să înveţe Mântuitorul, suind pe ucenici pe munte ? - Să arate slava şi strălucirea atotluminoasă a dumnezeirii Sale, în care s-a mutat natura omenească, ce auzise odinioară cuvântul: «Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce.»” (P.G. 97,932-33)

Sfântul Vasile cel Mare:

„Răsplata virtuţii e că devii dumnezeu şi străluceşti în lumina cea preacurată, devenind fiu al zilei aceleia neîntrerupte de întunerec… Căci s-a zis: drepţii vor străluci ca soarele…” (P.G. 29,400.D)

Pateric:

„Se spunea pentru un Avvă al pustiei, că atunci când avea să se săvârşească, şezând părinţii lângă dânsul, a strălucit faţa lui ca soarele. Şi le-a zis lor: «Iată, Avva Antonie a venit». Şi după puţin a zis: «Iată ceata Proorocilor a venit». Şi s-a îndoit în lumină faţa lui. Şi se părea ca şi cum el ar fi vorbit cu oarecine, şi i s-au rugat lui bătrânii, zicând: «Cu cine vorbeşti, Părinte ?» Iar el a zis: «Iată îngerii au venit să mă ia şi mă rog să mă mai lase puţin să mă pocăiesc». Şi i-au zis lui bătrânii: «Nu mai ai trebuinţă să te pocăieşti, părinte». Şi le-a zis lor bătrânul: «Cu adevărat, nu mă ştiu pe mine să fi pus început». Şi au cunoscut părinţii că a atins desăvârşirea. Şi iarăşi de năpraznă s-a făcut faţa lui ca soarele; şi s-au temut toţi. Şi le-a zis lor: «Vedeţi, Domnul a venit !». Iar Domnul a zis: «Aduceţi-Mi pe vasul pustiului !»” (Avva Sisoe 14).

Sfântul Simeon Noul Teolog: „Imnele iubirii divine”:

Cuv. XXXIV:

„Ziditorul, - ia aminte ce-ţi spun,

Îţi va trimite Duhul cel din Dumnezeu

Şi te va insufla, va locui şi se va sălăşlui fiinţial

Şi luminându-te şi umplându-te de strălucire, te va turna din nou întreg.

Stricăciosul îl va face nestricăcios şi va clădi iarăşi

Casa învechită, casa sufletului tău:

Şi va face cu totul nestricăcios şi trupul întreg

Şi te va face pe tine dumnezeu după dar, asemeni lui Iisus.”

Cuv. XIV:

„Căci cum ar putea să vadă omul

Slava lui Dumnezeu şi firea smerită a omului, firea dumnezeirii ?

Dacă n-ar trimite El însuşi Duhul Său dumnezeiesc

Şi prin el se dă neputinţei firii

Vigoare, tărie şi putere şi să facă pe om

În stare să vadă Slava Lui dumnezeiască ?

Căci altfel nu va vedea, nici va putea să vadă

Vreunul din oameni pe Domnul venind în Slavă

Şi aşa vor fi despărţiţi nedrepţii de drepţi,

Şi vor fi acoperiţi de întunerec păcătoşii

Şi toţi câţi nu vor avea lumina în ei de aici.

Iar cei uniţi cu El de-aici, şi atunci

Vor fi împreunaţi tainic şi adevărat cu Dumnezeu

Şi vor fi nedespărţiţi de împărtăşirea cu El.

Iisus:

A arătat marea lumină a veacului viitor.

Împărăţia Cerurilor s-a coborât pe pământ,

Mai bine zis împăratul celor de sus şi al celor de jos

A voit să vină să se facă asemenea nouă,

Ca împărtăşindu-ne toţi din El, ca din lumină,

Să ne arătăm lumini de-al doilea, asemeni celei dintâi

Şi părtaşi împărăţiei cerurilor şi împreună părtaşi

Ai slavei să fim, şi moştenitori

Ai bunurilor veşnice, pe care nimeni nu le-a văzut vreodată.”

Nicolae Arseniev: „Biserica răsăriteană” (pp. 93-94)

Povesteşte Motovilov că într-o zi, pe când sta de vorbă cu bătrânul Serafim, i se întâmplă să vadă pe neaşteptate luminând lumina Duhului Sfânt.

Motovilov, bărbat foarte evlavios, stăruia necontenit pe lângă bătrânul Serafim să-1 lămurească: ce este aceea a fi plin de Duhul dumnezeiesc ! Dar lămuririle sfântului Serafim nu-1 mulţumeau. „Atunci, povesteşte însuşi Motovilov, mă cuprinse straşnic de umeri, şi-mi zise: «În acest moment, eu şi cu tine, prietene, amândoi suntem în Duhul lui Dumnezeu. - De ce te uiţi aşa la mine? - Nu pot să mai privesc, Părinte, răspunsei, fiindcă din ochii tăi scapără fulgere. Faţa ţi s-a luminat ca soarele şi nu pot să o mai privesc fiindcă mă dor ochii…» Sfântul Serafim zise: «Nu te teme: uite şi tu luminezi la fel. Acum tu însuţi eşti în plinătatea Duhului dumnezeiesc; altfel n-ai fi putut să mă vezi într-o asemenea sIare.» Şi plecându-mi capul către el, îmi spuse încetişor la ureche: «Dă multumire lui Dumnezeu pentru darul nespus ce ţi-a făcut !» Apoi îl privii iarăşi în faţă şi mă cuprinse o teamă şi un respect şi mai mare.

În plină lumină a soarelui, în lumina mare de amiaza zilei, închipuiţi-vă faţa unui om care vă vorbeşte. Îi vedeţi mişcarea buzelor, expresia schimbătoare a ochilor, îi auziţi glasul, simţiţi că cineva v-a cuprins de umeri - numai nu-i vedeţi mâinile, nici pe el, nici formele lui, ci numai o lumină orbitoare, care se întinde pe întinsul câtorva verste de jur împrejur, luminând cu raza sa limpede covorul de ninsoare care acoperă pajiştea şi pădurea. Şi ninsoare uşoară care pica în jurul meu şi a falnicului bătrân.”

*

Aceasta e lumina învierii - care se arată din când în când pe feţele sfinţilor - mărturie de aici a veacului ce va să vie.

Prislop,

6.VIII.949

IISUS PE MARE

- 31 ­-

- Iisus sili pe ucenicii Lui să intre în corabie (în Biserică).

- Corabia trecea de cea parte a mării.

- Iisus e luat pe valuri drept o nălucă.

- Petru, ca să scape de îndoiala nălucirii, cere o probă despre existenţa lui Dumnezeu pe mare. I se împlineşte dorinţa, dar „văzând urgia valurilor” se teme şi începe să se scufunde.

Cufundarea lui Petru în îndoială, din cauza evidenţei protivnice, ne învaţă virtutea credinţei: să crezi în chemarea lui Iisus, împotriva mării. Ţine sufletul tău liniştit în Dumnezeu, împotriva talazurilor evidente. A pune evidenţa valurilor în primul plan al sufletului, e îndoială declarată din punct de vedere al credinţei.

A fi în îndoială, din cauza evidenţei, e după fire; a fi în chemarea lui Iisus, e mai presus de fire, e firea după har. Aceasta nu se scufundă în mare.

Prilop,

7.VIII.949

II

Iată pe scurt faptele petrecute înainte, a căror urmare e Evanghelia de astăzi:

După înmulţirea minunată a câtorva pâini şi peşti la mai multe mii de oameni, oamenii au vrut să-L pună pe Iisus împărat - spun locurile paralele ale întâmplării. Ziceau ei că Iisus, iată, poate să-i scape de grija - veşnica grijă a omului - că moare de foame.

Iisus S-a amărât profund văzându-i ca aşa pământeşte înţeleg ei minunea cu pâinea. Iisus voia altceva cu ei: voia să-i suie la înţelegerea superioară a unei pâini cereşti, la trebuinţa Sfintei Împărtăşanii.

Izbutise Iisus să ridice la o înţelegere superioară, pe o femeie - şi aceea păcătoasă - de la apa obişnuită la apa cea vie, la o învăţătură şi la o veste, care a făcut-o să-şi lase găleata cu apă obişnuită şi să trezească Samaria în întâmpinarea lui Dumnezeu.

- Dar aci, cu mulţimile n-a izbutit acelaşi lucru.

De aceea, din cauza amărăciunii, că n-a avut pe cine ridica la trebuinţa după o pâine a vieţii veşnice, de aceea a încheiat repede cu ei, a silit pe ucenicii Săi să intre într-o corabie, îndreptându-i de ceea parte a mării Galileii, iar El s-a retras singur să se roage.

Era seară şi s-a făcut noapte. Pe mare s-a iscat furtună. Corabia era în mijlocul mării şi în mijlocul nopţii. - Ucenicii îngrijoraţi - dacă nu chiar speriaţi - se gândeau la Iisus. Când erau mai bântuiţi de groază, iată văd pe Domnul umblând pe mare şi apropiindu-Se de ei.

Pe ei nu-i părăsise.

*

Lăsăm descrierea faptelor concrete şi trecem la semnificaţia lor. Toate întâmplările şi faptele în care apare şi persoana Mântuitorului au o semnificaţie pentru toate veacurile. Toată viaţa lui Iisus, cu toate amănuntele ei, are o permanenţă peste veacuri. -

Deci corabia ucenicilor e corabia Bisericii. Biserica e corabia ucenicilor lui Iisus, care are să-i treacă de cea parte a mării, de cea parte a lumii.

Marea e marea vieţii acesteia, care, câteodată se înfurie de vânturi. Sfântul Pavel le spune: „Vânturile tuturor învăţăturilor”. Marea înfuriată începe să fie o primejdie; iar pe deasupra o mai acopere şi noaptea: „noaptea neştiinţei şi a uitării de Dumnezeu” - cum îi zic Părinţii.

În atare împrejurări Iisus, deşi vine pe mare ca pe uscat, e luat drept o nălucă,  poate tocmai de aceea că e mai presus de marea înfuriată.

Petru se face delegatul acestei societăţi omeneşti, zbuciumate de valuri şi acoperite de întunerec, cere o probă despre existenţa reală a lui Dumnezeu, ca să scape de îndoiala nălucii.

I se împlineşte dorinţa, dar, „văzând urgia valurilor, se temu şi începu a se scufunda”.

Cufundarea lui Petru în îndoială, din cauza evidenţei protivnice, ne învaţă să luăm aminte la virtutea credinţei: să crezi în chemarea lui Iisus împotriva mării. Să ţii sufletul tău liniştit în Dumnezeu, împotriva talazurilor evidente.

A pune evidenţa valurilor în primul plan al sufletului, aceasta e îndoială declarată, din punctul de vedere al lui Dumnezeu.

Pe aceasta a mustrat-o Iisus, zicându-i lui Petru: „De ce te-ai îndoit, puţin credinciosule ?!”

Recunoaştem: a fi în îndoială, din cauza evidenţei, din cauza întunerecului nopţii, din cauza sufletului îngrozit, a bănuielii: „nu cumva Dumnezeu e o nălucă”,  recunoaştem: e după fire.

Dar, a fi în chemarea lui Iisus, în credinţa în El, împotriva evidenţei contrare, aceasta e mai presus de fire, e firea după Har.

Această credinţă, mai presus de fire, e clar că nu se scufundă în mare.

După ce Iisus a tămăduit îndoiala din sufletul ucenicului, a tămăduit şi marea de vifor, încât s-a făcut linişte mare, cât s-au temut ucenicii.

Iată, trebuie să creadă Cineva pentru noi, până ce credem şi noi: că Iisus nu e o nălucă. (- Şi că totuşi de El ascultă marea…)

*

Dar corabia Bisericii e şi Casa Bărbatului înţelept. Iisus e bărbatul înţelept, care şi-a clădit casa pe stâncă - dumnezeirea Sa - şi au venit ploile şi vânturile şi valurile şi au izbit într-însa şi n-au putut-o dărâma, fiindcă era clădită pe stâncă. Dar iată, în minunea aceasta, stânca umbla pe mare şi sprijinea corabia ucenicilor.

Aşa a fost până acum: au venit cercările asupra Bisericii: vânturile, ploile, valurile: ereziile, prigoanele - veacuri de-a rândul - şi ispitele triumfului. Da, şi biruinţele Bisericii sunt încercări. Un cugetător creştin din zilele noastre zice, nici mai mult nici mai puţin, că Biserica a supravieţuit ereziilor, a supravieţuit prigoanelor, dar nu se poate spune că s-a comportat la fel, când a ajuns în ispita triumfului.

E de-ajuns să ne amintim de veacul al IV-lea al erei creştine - veac de libertate pentru creştinism, creştinismul religie de stat - aşa se ticăloşiseră creştinii, încât un istoric al vremii scrie că dacă n-ar fi trimis Dumnezeu pe sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan Gură de aur, ar fi trebuit să vie Hristos a doua oară.

Iată de ce e cu voia lui Dumnezeu ca marea să fie înfuriată câteodată.

*

Unde e Biserica ?

Zic unii: „Unde-s doi sau trei, adunaţi în numele Meu…”

Zic alţii: „Încuie-te în cămara ta şi te roagă în ascuns…”

Şi iarăşi alţii: „Biserică sunt eu «Templu al Duhului Sfânt».” Iar alţii zic: „Unde e Papa, acolo e Biserica”.

Vechiul Testament - Sfânta Sfintelor cuprindea:

1) Tablele Legii; 2) Mana din pustie, şi 3) Toiagul lui Aaron.

Noul Testament - Sfântul Altar:

1) Sfânta Evanghelie; 2) Sfânta Împărtăşanie, şi 3) Sfânta Cruce.

Unde sunt acestea acolo e Biserica. Acolo e şi Pâinea Vieţii de care voia să le vorbească mulţimilor- dar n-a avut la cine.

Arad,

14.VIII.949

Bossuet: Oeuvre oratoires, de Ed. critique de Lâbbe J. Lebarq, Paris, 1927. Tom. III. Iisus umblă pe mare. Marcu 6,47.

202: „Biserica e asemănată cu o casă zidită pe stâncă şi totuşi ca o corabie care înoată prin mijlocul valurilor, bântuită de vânturi şi furtuni. - Parcă nimic mai slab ca Biserica, mereu agitată; şi nimic mai tare ca ea, fiindcă nimic n-a putut-o cufunda, şi iată rămâne mereu neatinsă, cu toate sforţările iadului.

Iisus pare să o părăsească furtunii, şi El vrea să treacă pe lângă ea, ca şi când nu L-ar fi atins primejdia ei.

Totuşi să nu credeţi c-a uitat-o: El va îngădui ca valurile să o zbuciume, dar nu să o înece, nici să o cufunde. El porunci vânturilor şi «ele se opriră; El intră în corabie şi ajunge la liman».

203: Iată cele trei furtuni furioase care au tulburat starea Bisericii: de îndată ce apăru pe pământ, s-a ridicat necredinţa şi a înteţit persecuţiile; apoi curiozitatea s-a stârnit şi ea a făcut să se nască ereziile; în sfârşit corupţia moravurilor s-a ivit, care aşa de puternic a umflat talazurile, «cât corabia părea aproape învăluită».

Necredincioşii s-au adunat ca să-i distrugă temeliile; ereticii au ieşit ca să-i smulgă copiii şi să-i deşire măruntaiele; iar dacă creştinii răi au rămas în sânul său, aceasta ca să-i împingă veninul până la inimă.

Trebuie că e bine întărită această Biserică, dacă ea şi-a susţinut trăinicia, cu toată silinţa prigoanelor; cu toate atacurile ereziilor, ea a fost stâlp al adevărului; cu toate pogorămintele depravărilor, Biserica a rămas totuşi centrul iubirii.

204: Nu e de mirare - dacă vom înţelege omul. Spun, că noi toţi avem în adâncul inimi o începătură (principiu) de împotrivire şi de respingere a tuturor adevărurilor divine; în aşa măsură că, omul lăsat de capul lui, nu numai că nu le poate înţelege, ci, ca urmare, nu le poate suferi, şi fiind izbit în acest punct, el e ca forţat să le combată. Această începătură de respingere se numeşte în Scripturi necredinţă (Luca 9,41); alteori duh de neîncredere (Efeseni 2,2); alteori duh de necredinţă (Coloseni 3,6). El e în toţi oamenii, dar nu produce în noi toate efectele sale, pentru că darul lui Dumnezeu îl împiedecă.

Dacă veţi sui până la obârşii, veţi găsi, dumneavoastră, că două lucruri produc în noi această respingere: prima e orbia; a doua trufia. Orbia ne e arătată în Scripturi într-un chip limpede: ele spun că «păcătoşii au uitat pe Dumnezeu…» (Psalmii 9,18; 118,139; 949,22). Ce vrea să spună acest «uitat», fraţii mei ? E uşor de înţeles: că Dumnezeu, în adevăr, luminase omul cu cunoştinţa de bine, dar omul a închis ochii de la această lumină; el s-a lăsat condus de simţurile sale; puţin câte puţin el n-a mai gândit la ceea ce nu mai vedea: el a uitat cu uşurinţă ceea ce nu mai gândea.

205: Această uiIare n-ar fi mare lucru, ca să ne îndemne la împotrivire, dacă nu i s-ar uni orgoliul (trufia); dar el a venit, spre nenorocirea noastră, ca, pe lângă ca omul să fie orb desăvârşit(a 1′extrémité), pe deasupra să mai fie şi trufaş. Părăsind înţelepciunea lui Dumnezeu, el şi-a făcut o înţelepciune după chipul său: el nu ştie nimic şi crede că ştie toate; - iar dacă i-am aminti că din tot ce spune nu înţelege nimic, o ia ca o înfruntare pentru neştiinţă; el n-o poate suferi, îl irită. Dacă îi lipseşte raţiunea, el întrebuinţează forţa.

206: …Tot ce nu înţelege, combate. «Tot ce nu înţelege, huleşte.» (Judecători 10). Iată pentru ce le spune Iisus: «Voi vreţi să mă omorâţi, răi ce sunteţi, pentru că cuvintele Mele nu încap (prind) în voi» (Ioan 8,37). Ce teroare, fraţii mei, de-a urzi să omori un om, pentru că nu înţelegi cuvintele lui.

… Cu cât adevărurile erau mai înalte, cu atât superba lor raţiune era turtită (étourdié) şi nebuna lor împotrivire era aprinsă. După acestea, vă mai îndoiţi de acea începătură a împotrivirii, pe care o ignoranţă învechită şi trufaşă a brăzdat-o în inima oamenilor împotriva lui Dumnezeu şi a adevărurilor Sale ? Iisus Hristos a probat-o primul.

Biserica Sa, dăinuind în lume, ca să susţie aceeaşi învăţătură prin care dumnezeiescul Învăţător smintise pe trufaşi, va putea ea fi lipsită de vrăjmaşi ? Nu, fraţii mei, nu-i cu putinţă: fiindcă credinţa pe care o mărturiseşte ea surprinde lumea prin noutatea sa, turbură duhurile prin înălţimea sa, sperie simţurile prin asprimea sa - iată de ce se pregăteşte ea de suferinţe !

Trebuie ca ea să fie urătă de toată lumea, şi trebuie s-o ştiţi, creştini, e un lucru de neînţeles ceea ce a suferit Biserica lui Dumnezeu vreme de aproape 400 de ani sub împăraţi necredincioşi. Ar fi nesfârşit de spus. Mulţumiţi-vă cu aceasta că era aşa de împovărată şi de ura publică şi de învinuirile de tot felul, cât era acuzată puternic de toate neorânduielile lumii.

Dacă nu ploua pe pământ, dacă barbarii năvăleau şi făceau prăpăd, dacă inunda Tibrul, creştinii erau cauza !

207: Psalmul 128: «Copiii mei, răspunde Biserica, nu mă mir prin câte am trecut: sunt obişnuită din tinereţile mele; aceiaşi duşmani care mă atacă, m-au prigonit din tinereţile mele.»

… Avel, omorât de frate-său Cain… Enoh… familia lui Noe… Avraam… Moise… Ilie… Profeţii… Iisus Hristos…Apostolii. Prin urmare, fiii mei, zice Biserica, nu e mirare de prigoane. Priveşte vechimea mea, părul meu argintiu… Nu-mi întorc faţa împotriva lor, pentru a mă împotrivi prigoanelor…

208: Cu toate că par mereu plutind, mâna atotputernică ce-mi serveşte de sprijin va şti cum să mă ferească de înec.”

Dacă Dumnezeu o a sprijinit cu atâta putere împotriva prigoanelor, credeţi, dragii mei, că o va lăsa înfrântă de erezii ? Nu, dragii mei, să n-o credeţi.

209: II. A doua furtună asupra Bisericii a înteţit-o curiozitatea: curiozitatea, fraţi creştini, e pacostea minţilor, ruina evlaviei şi mama ereziilor. Pentru a înţelege bine acest adevăr, trebuie arătat, înainte de toate, că înţelepciunea divină a pus margini cunoştinţelor noastre. Căci după cum Providenţa văzând că apele mării se întind şi se împrăştiaseră peste tot pământul, acoperindu-i toată suprafaţa, le-a prescris un hotar care să nu le permită de a-1 trece, tot aşa, ştiind că neînfrânarea minţilor se va întinde până la infinit, i-a hotărnicit limite peste care i-a poruncit să nu se întindă. (Tit 3,9)

… Dar curiozitatea minţilor trufaşe nu poate suferi această modestie. «Valurile se ridică până la cer şi se pogoară până în străfunduri» - zice Scriptura (Psalmul 106, 25-26)

210: … Ei sunt turburaţi ca beţivii. În capul lor e huruială. Acolo toată înţelepciunea lor se împrăştie, şi pierzând drumul rătăcesc, înfundându-se în erezii. Arie, Nestorie… curiozitatea voastră v-a pierdut !

Singurul remediu: ascultarea de Biserică.

211: … Trufia ereticului se răscoală: Ce ?! voi crede eu credinţa altuia ? Eu vreau să văd, să înţeleg eu.

… Copii denaturaţi…

III. Nu vă pot ascunde ruşinea sa: vreau să zic despre purtările stricate ale celor din sânul său.

Prosperitatea a atras pierzarea. (Trândăvia a venit, disciplina a slăbit.) În vreme ce numărul credincioşilor creştea, ardoarea credinţei scădea…

214: Biserica nu-i făcută decât pentru sfinţi - drept că din toate părţile sunt chemaţi copiii lui Dumnezeu; toţi cei ce sunt în număr, să intre, - dar mulţi intră peste număr.

… Dragostea a răcit, scandalul (sminteala) s-a ridicat până în Casa lui Dumnezeu. Iar Satana va zice: «Aceasta e Biserica ? Aceştia sunt urmaşii Apostolilor ?»”

I Corinteni 13.

Arad,

14.VIII.949

MAICA DOMNULUI

- 32 ­-

Nu se poate vorbi numai despre Maica Domnului.

Ea e prevăzută de Providenţă îndată după căderea omului.

Deci pomenirea Ei, pune din plin, problema refacerii omului.

Primul om refăcut, e Iisus, Fiul Ei, şi toţi ucenicii lui Iisus, deci Ea e şi Maica Bisericii. A fost instituită, chiar de Iisus, când era pe cruce, ca maică a creştinătăţii, când i-a dat pe Ioan de fiu şi lui Ioan i-a dat-o pe Ea de maică.

Dacă viaţa noastră s-ar reduce numai la viaţa aceasta, cea între leagăn şi mormânt, toată zdroaba vieţii ar fi fără sens. Dar viaţa noastră nu e numai atâta.

Ştim de la Iisus, că vom purta şi chipul pe care ni 1-a arătat El, schimbându-Se la faţă. Aceasta însă, când Se va naşte în noi Iisus, aşa cum S-a născut în sfânta Fecioară.

Prin asceză şi iubire sufletul nostru trebuie să ajungă la curăţia sufletului fecioară, în care se va naşte chipul nostru veşnic.

Nu e prin urmare numai o urmare a Domnului, o „imitatio Christi”, ci şi o urmare a Maicii Domnului. Iar Maica Domnului n-a fost scutită de niciuna din durerile omeneşti. De mică a cunoscut refugiul şi prigoana lui Irod. Sabia durerilor a fost profeţită pentru sufletul Ei.

Ea e modelul desăvârşit de curăţie şi iubire, duse până la jertfă: dovadă, că puţini erau până sub crucea Răstignitului, şi printre cei puţini, era Maica Domnului.

Tot aşa, pe lângă orice răstignit al vieţii acesteia, puţini mai rămân pentru el către Dumnezeu, şi printre cei puţini, e Maica Domnului. - Căci, spre a ajunge la refacerea noastră, trebuie să trecem prin multe răstigniri, şi avem trebuinţă de o inimă de mamă pentru noi către Dumnezeu.

Dumnezeu ne părăseşte uneori; sfinţii nu sunt ascultaţi, dar iubirea de mamă întoarce asprimea Dreptăţii lui Dumnezeu din nou în iubire.

Exod 32: Moise se ruga, strâmtorând pe Dumnezeu: Încetează Doamne urgia Ta şi potoleşte-Ţi mânia şi socoteşte cu blândeţe greşala poporului Tău. Adă-ţi aminte de robii Tăi: Avraam, Isaac şi Iacov…

- Nu ! a răspuns Dumnezeu. Lasă-Mă să-i zdrobesc, căci cu urgie M-am mâniat asupra lor şi vreau să-i prăpădesc !

- Dacă nu-i ierţi, şterge-mă şi pe mine din Cartea Vieţii !

Şi a încetat urgia lui Dumnezeu; şi pentru rugăciunea lui Moise i-a iertat pe ei.

Cine-i Moise şi cine-i Maica Domnului ?

Când te-a lepădat Dumnezeu şi nici sfinţii nu se mai roagă pentru tine, a mai rămas cineva care nu te-a părăsit: e Maica Domnului, iar Maica Domnului e ascultată.

„Între robii lui Dumnezeu şi Maica lui Dumnezeu e o deosebire fără margini” - zice sfântul Ioan Damaschin. Dacă Moise, un rob, poate, prin rugăciunea lui, să oprească urgia lui Dumnezeu şi nu-L lasă să se răzbune pe închinătorii la idoli - cu atât mai mult rugăciunea sfintei Fecioare Maria, va opri să nu cadă urgia divină, peste păcătosul popor creştin.

Al VII-lea Sobor ecumenic, având în vedere rătăcirile ereticilor despre sfinţi şi despre Maica Domnului, hotărăşte:

„A cinsti şi a mări mai întâi pe Născătoarea de Dumnezeu: mai înaltă decât toate puterile cereşti; iar de asemenea şi pe sfintele Puteri îngereşti, fericiţii şi întru tot lăudaţii Apostoli şi Prooroci, pe sfinţii mucenici, morţi pentru Hristos, pe sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii dascăli, şi toţi drepţii cuvioşi bărbaţi, şi a cere mijlocirea lor, pentru că ei ne pot apropia de Împăratul tuturor - Dumnezeu.”

Şi cântă Biserica:

,,Sub milostivirea Ta scăpăm Stăpână, Născătoare de Dumnezeu Fecioară ! Întru rugăciunile noastre nu ne lăsa pe noi în scârbe, ci ne mântuieşte din nevoi: Una, curată, Binecuvântată: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu.”

Arad,

15.VIII.949

LUCRĂTORI UCIGAŞI

VIE SĂLBĂTĂCITĂ
- 33 -

Pilda lui Iisus rezumă toată strădania lui Dumnezeu cu via Sa: lumea aceasta şi cu lucrătorii viei: oamenii. Într-o pildă, rezumatul istoriei.

De aci rezultă că Dumnezeu are un rost cu lumea Sa, la care a întovărăşit şi pe om.

Se tânguie Dumnezeu omului:

,,…Am sădit viţă bună, de soi, şi iată acum rodeşte struguri sălbateci… Voi smulge-o  şi-o voi arunca-o !”

Împlinindu-se urgia lui Dumnezeu cu via, Ieremia proorocul, omul, se tânguia lui Dumnezeu:

,,… Doamne ai milă de via aceasta, pe care a sădit-o dreapta Ta, că iată toată e părăginită şi o râmă mistreţul din pădure…”

Ce însemnează întunerecul şi ascunzişul pădurii, precum şi cine e mistreţul din pădure, e uşor de bănuit.

*

Iisus a fost scos din vie şi omorât.

Oamenii cred că Dumnezeu nu mai are nici o putere, nici un drept asupra lumii…

Oamenii Îl prigonesc pe Iisus şi în istorie.

Iisus a fost prigonit personal şi omorât.

Au fost prigonite faptele Sale: minunile.

A fost prigonită învăţătura Sa.

Şi au fost prigoniţi toţi ucenicii Săi de-a lungul istoriei.

Pentru acest lucru s-au răsculat şi s-au unit împotriva Lui: ereziile, prigoanele şi coloana nesfârşită a slăbiciunilor omeneşti.

Prislop,

11.IX.949

VIAŢĂ ŞI VIAŢĂ VEŞNICĂ…

- 34 -

­

Toţi suntem condamnaţi la moarte şi mai nimeni nu crede că va muri; - vorbesc de-o credinţă care să-ţi transforme viaţa în vederea morţii, în vederea Vieţii. Toţi suntem chemaţi la viaţă şi mai nimeni nu trăieşte viaţa aceasta după aceea la care suntem chemaţi. Trăim omorând această chemare.

Nu e puţin lucru să zici unui mort: „Scoală, întoarce-te la viaţă !” Aşa ceva nu poate decât Stăpânul vieţii şi al morţii. Şi Iisus e Stăpân şi al morţii şi al vieţii.

Pe oameni îi înfioară întoarcerea unui mort la viaţă, fiindcă obişnuit, aşa ceva nu se întâmplă. Pe Iisus L-a copleşit mila de durerea omenească şi a mângâiat-o, ca nimeni altul.

Trei morţi a înviat: o copilă, un tânâr, - cel de astăzi - şi pe un prieten al Lui, pe Lazăr. Cineva a băgat de seamă că Iisus a înviat pe aceşti trei morţi aşa: pe unul în casă, pe al doilea în drum spre groapă şi pe al treilea din groapă, după patru zile.

Putea să învie pe toţi.

Putea să oprească moartea. Totuşi n-a oprit definitiv moartea, nici pentru cei pe care   i-a înviat. Ei au murit mai târziu iarăşi.

*

Iisus însă dorea omului o altă înviere: o înviere a sufletului; o înviere iară de moarte. Iisus tânjea după transformarea sufletească a omului, după convertirea lui la Dumnezeu.

Iisus a venit înaintea oamenilor cu propria Sa înviere din morţi. Prin aceasta ne arată nouă, oamenilor, ce vom avea să fim. Acum suntem ca noi, atunci vom fi ca El. Numai cât, acum, trebuie să trăim, să simţim, să tânjim şi să suferim ca El - şi pentru aceleaşi pricini. În temeiul unui aşa acum, nădăjduim un aşa atunci.

Iisus ne-a asigurat zicând:

,,Amin, amin zic vouă: Cel ce ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis pe Mine, are viaţă veşnică şi la judecată nu vine, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (Ioan 5,24). Iar în alt loc ne spune: Iar viaţa veşnică aceasta este, ca să te cunoască pe Tine, singurul, adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (Ioan 17,3).

Deci veşnicia noastră, întrucât atârnă şi de noi, atârnă de: asculIarea, credinţa şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Trup-suflet; voinţă, simţire şi minte; tot omul e chemat şi ajutat să-şi lucreze luminos veşnicia. Pentru aceştia, care urmăresc rosturile vieţii dincolo de hotarele mormântului, pentru aceştia Însuşi Iisus ne-a spus că se roagă.

*

De ce este totuşi moarte între oameni şi după prădarea iadului ?­ -Fiindcă nu e acum definitiva biruinţă asupra morţii, şi în ce ne priveşte pe noi, oamenii.

Într-una din dezlegările morţilor se arată motivul:

,,Pentru ca răutatea să nu fie nemuritoare, ai poruncit ca această făptură să se dezlege: sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care L-a dat, iar trupul să se întoarcă în pământul din care a fost luat…” până la învierea cea de obşte, când îl vom primi transformat şi nestricăcios, cum tânjea şi apostolul Pavel.

Aceasta e biruinţa Vieţii asupra morţii, biruinţa pe care o aşteptăm.

Prislop,

10.X.949

PORUNCA DESĂVÂRŞIRII
- 35 -

Îndărătnicii de noi, n-ar trebui să vorbim despre această poruncă a desăvârşirii şi iubirii de vrăjmaşi, fiindcă nu facem altceva decât ne scuzăm mereu, că nu putem. Cu alte cuvinte repetăm acelaşi păcat, pe care 1-a făcut Adam, dând vina pe Dumnezeu pentru căderea sa. Înfruntăm pe Dumnezeu, că ne-a poruncit un lucru imposibil.

Desăvârşirea şi iubirea de vrăjmaşi nu sunt nici măcar sfaturi evanghelice; sunt porunci. Prin urmare cu împlinirea sau neîmplinirea lor, stăm sau cădem din creştinism.

Să nu descurajeze nimeni; fiecare are măsura sa, pe care trebuie să o ajungă. Pe ce cunoaştem aceasta ? - Pe cele ce ni se întâmplă; pe cele ce ne vin fiecăruia să le trecem, ţinând seamă de aceste două porunci. Providenţa conlucră cu noi pentru desăvârşirea noastră: prin toate împrejurările grele, din care nu putem ieşi teferi decât lepădându-ne de noi înşine, ducând o cruce în fiecare zi şi îmbiaţi cu protivnici, plini de ură, capabili să ne şi dezlege de viaţa aceasta.

Dacă nu înţelegem ţeserea Providenţei, care urmăreşte desăvârşirea noastră, prin tot felul de încercări inevitabile, atunci cădem în părerea că desăvârşirea noastră trebuie să ne-o facem noi, ceea ce e o trufie fără seamăn. Încremenim desăvârşirea într-o problemă.

*

Cât suntem de departe de iubirea de vrăjmaşi, şi zarea desăvârşirii cât e de departe, ne stă probă faptul că aproape în fiecare casă trăiesc laolaltă oameni care nu se înţeleg.

Dar să ne întoarcem la noi: abia se mai propoveduieşte iubirea de oameni ! Ar trebui să devenim întâi oameni !

Nu-i vorba - trebuie să înţelegeţi şi aceasta - că din toate suferinţele care turbură furios viaţa omenească, cea mai mare este ura, duşmănia şi răzbunarea: unul şi acelaşi diavol: boarea iadului între oameni. O, tu ură, care vii din iad şi faci şi lumea iad !…

Sigur că a propovedui iubirea de vrăjmaşi între asemenea condiţii de iad, însemnează să o păţeşti la sigur. Astăzi se înţelege lucrul acesta cel mai bine. Dar când mai şi trăieşti iubirea de vrăjmaşi, iubirea care nu face deosebirea între oameni, asemenea lui Dumnezeu, care trimite ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi, riscurile sunt ultime: crucea te aşteaptă.

- Să nu se creadă că în lumea aceasta poţi crede în desăvârşire nepedepsit ! Iar Iisus se ruga pentru ucigaşii Săi…

Aceasta n-o pot face decât oamenii hotărâţi să sfârşească pe o cruce. Ce facem ? Fricoşii - scrie - că nu intră în Împărăţia lui Dumnezeu. Deci porunca aceasta, a iubirii de vrăjmaşi şi a desăvârşirii, chiar şi Dumnezeu a plătit-o cu viaţa.

*

Deci până nu ne cheamă Dumnezeu, trimiţându-ne El împrejurările care să ne dezlege şi de frică şi de îndrăzneala trufiei, curajul nostru ar semăna mai mult a păcat decât a virtute. Ar fi sinucidere şi nu jertfă a iubirii.

E aci o cumpănă rezemată pe conştiinţă: noi suntem şi din lumea aceasta, desăvârşirea nu-i din lumea aceasta. Porunca desăvârşirii ne cere, pur şi simplu, strămutarea - încă în lume fiind - în Împărăţia din care ne-a venit desăvârşirea, îmbrăcată concret, într-un Om-Dumnezeu, în Iisus Hristos.

Iisus a trezit în noi îndemnul desăvârşirii, îndemn întărit profund în însăşi natura  creştinismului, dar prin condiţia umană ni se refuză. Suntem hotărât îndemnaţi spre şi hotărât opriţi de la. Ce rost are aşezarea noastră între pintenii acestui imperativ şi frânele acestui refuz -e greu de spus.

Când tensiunea acestei cumpene de conştiinţă va aduna destulă energie, Providenţa va aduce dezlegările…

*

A încercat omul toate: bogăţia, puterea, ştiinţa, păcatul, dar fericit nu 1-a făcut nici una !„Iisus ne îmbie încercarea Sa, cea din urmă: încercarea iubirii. Aceea pe care nimeni n-a făcut-o, sau pe care puţini au încercat-o, doar clipe ale vieţii lor. Cea mai cutezătoare, cea mai protivnică pornirilor din noi; dar singura care se poate ţine de ceea ce făgăduieşte !” (Papini)

Iată de ce crucea e o taină şi se dezleagă numai celor ce o iubesc. Aceştia sunt „fiii Celui Preaînalt”.

Prislop,

2.X.949

OSÂNDIREA IERTĂRII…

- 36 -

Unul din marile păcate ale fariseilor.

Fariseul - dreptul după părerea sa - osândea în cugetul său pe păcătoasă - nu păcatul.

Iisus - dreptul după adevăr - ierta păcătoasa, fiindcă singură se osândea de păcatele sale.

Osândirea din ochii fariseului interzicea pocăinţa femeii. După fariseu, după punctul de vedere fariseic, nu există convertire. Poate că şi de aceea a lepădat Iisus „dreptatea” mioapă a fariseilor.

Dar osândirea cade în propria sa sentinţă: fiindcă ea interzice iertarea, atrage asupra-şi această interzicere. Osândirea nu are îndrep­tare. Ricoşează în ea chiar şi tactica divină, căci fariseul osândi iertarea, pe care o dădea Iisus femeii; adică osândea pe Dumnezeu Însuşi pentru că ierta.

Cine ştie, poate că la farisei s-a gândit Iisus când a zis că vor fi judecaţi cu judecata cu care judecă.

Fariseul era solipsistul vremii sale, care se credea până şi criteriul lui Dumnezeu.

Ce trufie groaznică găseşti la câte unii „drepţi”.

Nu în zadar a zis Iisus, că mai mare bucurie se face în Cer pentru un păcătos care se întoarce, decât pentru 99 de „drepţi”.

Nu în zadar se zice că cea mai primejduită este mântuirea sfântului. De aceea Dumnezeu le ascunde conştiinta de sine a sfinţeniei. Sfinţii sunt fără să ştie că sunt.Aceştia ţin morţiş că-s păcătoşi.

Prislop, Luni XXI

9.X.949      Luca 7,36-50

DINCOLO DE CHIP

- 37 ­-

Evanghelia aceasta prezintă pe Iisus în misiune „prin oraşe şi sate, propoveduind şi binevestind Împărăţia lui Dumnezeu”. Era însoţit de cei 12 ucenici şi de nişte femei, cărora Iisus le făcuse bine şi de aceea ele Îl urmau şi-I aveau de grijă din averile lor.

E un tablou simplu şi impresionant.

Ignatiu de Loyola era un militar ambiţios; din ambiţie a creat ordinul iezuit, numai ca să facă şi el ceea ce făcuse sfântul Francisc de Assisi. Metoda duhovnicească a lui Ignatiu de Loyola se bazează pe imaginaţie.

Îţi reprezinţi cu mintea pe Iisus într-o împrejurare oarecare şi te închipui şi pe tine amestecat printre auditorii de atunci ai lui Iisus. Stărui în această închipuire şi în toate sentimentele ce le trezeşte această transpunere.

Pentru începător e o treabă de ajutor; dar riscurile imaginaţiei sunt ocolite în duhovnicia Răsăritului. (Năluciri, vedenii false, etc.)

Răsăritul meditează fără imagini, chiar contra imaginilor, ba şi vedeniile reale le refuză - nu din rea credinţă sau din duh de împotrivire, ci din grija de-a nu greşi primind orice. Şi se ştie că Dumnezeu nu se supără când se stă pe acest punct de vedere.

Meditaţia ortodoxă e cu termenii care „nu pun tipar pe minte”, cum zice unul din sfinţi, termeni care nu stârnesc nici o imagine. Iată câţiva termeni fără chip: „Eu sunt Adevărul”; „Dumnezeu este iubire”; „Duh este Dumnezeu”; „Cunoaşterea de Dumnezeu este viaţa veşnică”, etc.

Dar fiindcă noi nu putem fi contemporanii lui Iisus, ca unii ce trăim în hotarele vremii, poate fi Iisus contemporanul sufletului nostru peste veacuri; contemporan peste timp şi chip.

Iată o motivare şi un cadru a rugăciunii meditative: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

Inspirăm atotprezenţa Sa în Preasfânt numele Său şi expirăm chipul nostru de păcat…

Prislop, Marţi XXI

10.X.949    Luca 8,1-3

SUPRAFAŢĂ ŞI ADÂNC…

- 38 ­-

Iisus dormea în corabie. Ce pildă de omenitate ! Frânt de ostenit, face şi Iisus ce face omul: se odihneşte, doarme. E ascunsă aci o divină smerenie.

„S-a stârnit vânt vijelios”. Iisus dormea. Corabia se primejduia. Iisus dormea înainte. Ucenicii s-au alarmat de spaima morţii, şi apropiindu-se de Iisus cu spaima lor „L-au deşteptat zicând: «Învăţătorule, învăţătorule», trezeşte-Te că pierim !”

Iisus a certat vânturile. Marea s-a liniştit cât s-au temut ucenicii.

Mai rămânea de liniştit defecţiunea sufletească a ucenicilor. Sufletul lor speriat de valuri s-a speriat şi de liniştirea lor. Frica de valuri pătrunsese furtună în suflete.

Iisus dorea de la ei - şi de la toţi credincioşii lumii - o linişte de adâncime: liniştea siguranţei în Dumnezeu. Aceasta ar da să se înţeleagă că, în jurul unui om liniştit - din cauza rădăcinilor lui în adâncul Cerului - se face linişte pe pământ. Omul trebuie să fie statomic în adânc de cer ca să nu-1 sperie neliniştile de la suprafaţa vieţii. Cam pe aşa raţiuni cred să-şi fi întemeiat Iisus înfrunarea de necredinţă, pe care a adus-o ucenicilor.

Întrebându-i de credinţă, Iisus a certat furtuna îndoielilor.

Iisus a adus credinţa Sa, liniştea Sa de adânc, leac nestatorniciei mării şi spaimelor sufletului omenesc.

Furtunile sunt lecţii inevitabile ale Cărţii Vieţii. Cea mai grea e furtuna răspunderilor. „Mai multe sunt furtunile care zbuciumă sufletul preotului, decât talazurile care bântuie marea”, - zice sfântul Ioan Gură de aur, despre preot.

Sunt însă ucenici ai lui Iisus, în care Cerul a prins rădăcini adânci. De aceştia a ascultat până şi firea neînsufleţită. Taina lor e aceasta: prin nevoinţă şi dar au dobândit o ascultare desăvârşită de Dumnezeu: au făcut linişte în firea lor mai întâi - şi zic părinţii: „De cine ascultă de Dumnezeu şi Dumnezeu ascultă !” În preajma lor fiarele şi talazurile îşi uită sălbătăcia. Ascultarea aceasta restabileşte omul şi natura în starea şi prietenia străveche din Rai.

„Fiule, zice sfântul Serafim, adună duh de pace în sufletul tău, şi mii de inşi se vor mântui în jurul tău”.

Prislop, Miercuri XXI

12.X.949    Luca 8,22-25

CINE E IISUS ?

- 39 ­-

S-a întrebat Irod care, aflând de la Magi, cine-I, L-a osândit la moarte, crezând că, omorând 14.000 de prunci, va scăpa şi de Iisus. S-a întrebat Irod Tetrarhul, fiul său, care, „auzind toate câte făcea Iisus, nu se dumerea ce să creadă despre Dânsul”.

Se întrebau cărturarii şi fariseii, smintindu-se pentru formalităţi înfrânte, şi sărind ca arşi: Cine-i Acesta, de iartă şi păcatele ?!

Se întrebau până şi Apostolii: Cine-i Acesta: că ascultă de El şi vânturile şi marea ?

Şi s-au întrebat un şir nesfârşit de nedumeriţi.

S-a întrebat puterea lumească.

S-a întrebat toată trufia minţii.

S-a întrebat şi toată necredinţa.

Toţi aceştia L-au refuzat, L-au osândit şi L-au omorât pe Iisus. Iar aceasta s-a întâmplat permanent în istorie.

E semn că Iisus e Cineva care sparge permanent limitele istoriei; iar istoria se apără.

Cine e Iisus pentru noi ?

Pe contemporanii lui Iisus îi înţelegem că le era greu să-L creadă chiar Dumnezeu. Dar după dovada Învierii Sale, dovada dumnezeirii, după arătarea Sa şi intrarea mai presus de fire prin uşile încuiate, după petrecerea Sa cea nevăzută în preajma gândurilor omeneşti, după arătările Sale în drum spre Emaus, lui Luca şi Cleopa, pe drumul Damascului, prigonitorului Saul, unui alt prigonitor al veacului nostru, indianului Sundar Singh, - cu aproape un nor de martori, noi nu mai putem fi fără răspuns.

Las ca ştiute răspunsurile Teologiei.

Pentru noi Iisus e Sensul vieţii şi al Istoriei: reazemul ei în ispitele şi furtunile timpului. Iisus e asemănarea după care tânjim şi însetăm de-a lungul deşertului lumii: originalul nostru, autenticitatea noastră, dar, mai mult decât acestea, Iisus este Prietenul nostru, care singurul ne rămâne credincios şi nu ne părăseşte niciodată. Şi mai mult: e Sfnâta noastră Împărtăşanie cu desăvârşirea: foamea noastră metafizică.

Prislop, Joi XXI

13.X.949    Luca 9,7-11

DOUĂ SOCOTELI…

- 40 ­-

Se bănuieşte de la început că nu se vor potrivi.

Pericopa aceasta, luată separat, vorbeşte despre înmulţirea minunată a pâinii şi peştilor. De data aceasta, acestea s-au înmulţit, vădit, prin cuvântul lui Dumnezeu şi cu ajutorul ţarinii şi mării. Natura rodeşte şi ea, dar minunea aceasta dovedeşte că natura rodeşte la binecuvântarea Supra-naturii. Aceasta dovedeşte că la mersul vremii, la mersul naturii, e implicată şi toată purtarea omenească faţă de Supranatură, faţă de Stăpânul naturii.

Ucenicii erau oameni simpli şi practici: văzând mulţimile, iar ei fiind într-un loc pustiu, s-au gândit, omeneşte: oamenilor le va fi foame, „Doamne, dă-le drumul”. Oameni naturali, gândeau natural, sub categoria naturii. Nu-i o vină; e chiar semn de sănătate a gândi natural. Ucenicii se gândeau la trebuinţa pâinii naturale, care stâmpără foamea trupului.

Iisus se gândea însă la altă pâine, a vieţii mai presus de fire, se gândea la Sfânta Împărtăşanie. Aşa avea Iisus de gând să le deschidă mintea către această pâine nouă, plecând de la minunea pâinii naturale.

Reuşise Iisus să ridice la o înţelegere superioară pe o femeie - şi aceea păcătoasă -, la fântâna lui Iacov, vorbindu-i despre apa vie şi despre adevărul că Dumnezeu e Duh şi Adevăr şi că e pretutindenea de faţă, nu numai în templul din Ierusalim - unde mai nu mai era.

N-a reuşit însă cu mulţimile. Mulţimile sunt grele. Mulţimile gândesc cu stomacul. Mulţimile înţeleg „viaţă veşnică” un stomac veşnic. La aşa mentalitate se gândea sfântul Pavel când zicea despre unii că „dumnezeul lor e pântecele” (Filipeni 3,19).

Din context şi locurile paralele ale acestei Evanghelii găsim că într-adevăr Iisus n-a fost înţeles şi că în mulţime a prins fulgerător gândul pământesc: să-L pună pe Iisus împărat, fiindcă are putere să le dea pâine până şi în pustiu. Mulţimile care-L urmau pe Iisus, trăgeau de El să-L facă pământesc. Iar Iisus trăgea de om să-1 refacă ceresc.

Iată socotelile omului şi iată socotelile Domnului !

N-are rost să ne întrebăm cine are dreptate. Se înţelege. Chiar socoteala îngustă, socoteala de gloată, dă dreptate socotelii divine.

Omul doreşte o veşnicie, e adevărat; numai cât aceasta trebuie strămutată cu om cu tot în Împărăţia lui Dumnezeu, de unde e de obârşie. Spre strămutarea omului din raza naturii în zarea mai presus de fire, avem trebuinţă mereu, nu numai de pâinea naturală, ci mai ales de pâinea mai presus de fire, a Sfintei Împărtăşanii.

Prislop, Vineri XXI

13.X.949    Luca 9,12-18

OMUL… DUMNEZEUL FĂRĂ VREME…

- 41-

Nimic mai greu şi mai periculos decât să te lupţi cu îngustimea, cu prejudecăţile şi cu formalismul.

Nimic mai primejdios decât a combate răutatea, care crede că are dreptate, că apără adevărul şi că slujeşte lui Dumnezeu.

Reaua voinţă, sub formele acestea, a înfrânt până şi pe Iisus.

Deşi Dumnezeu n-a revelat o Scriptură împotriva Sa, formalismul iudaic a întors-o împotriva Sa, lui Dumnezeu.

Nu „după Scriptură” L-au răstignit ei pe Iisus ?

Iată ce poate răutatea: să stea împotriva evidenţei, împotriva adevărului în numele adevărului, să stea împotriva iubirii lui Dumnezeu de oameni, în numele iubirii de Dumnezeu.

Împotriva acestei situaţii nici Iisus n-a putut nimic.

De aceea răutatea, fiindcă nu se poate nicidecum schimba în bunătate, ea nu are iertare; - ea e împotriva iertării şi a oricărei tămăduiri, - de aceea nu are decât judecată.

Răutatea a înfrânt pe Dumnezeul iubirii, dar se va înfrânge de Dumnezeul judecăţii.

*

- De unde oare atâta perversiune în fiii lui Dumnezeu ?

- De la acea făgăduinţă demonică, şoptită omului: „Tu vei fi (ca) Dumnezeu !” Şi pe care omul a crezut-o, nebăgând de seamă cine i-o spune.

Un dumnezeu neizbutit; scos afară, înainte de vreme, din divina devenire.

Un dumnezeu creat, dumnezeu după dar, avea omul menirea să fie, dar a ieşit un dumnezeu satanizat, chip neisprăvit, desfigurat, care nu se mai înţelege cu Dumnezeul Adevărului. De aci se năzăreşte omului, în cursul creaţiei sale - istoria - că el e, pe rând: măsura tuturor lucrurilor, că el e criteriul adevărului, că lumea există în funcţie de el, că el e creatorul lumii, că Dumnezeu ajunge la conştiinţa de sine abia în om, ca de aci un altul sa spună că „Nu Dumnezeu a făcut pe om, ci omul a făcut pe Dumnezeu” (Feuerbach).

Iisus îi aduce iarăşi nimbul divinei deveniri, printr-o coroană de spini…

Prislop, Sâmbătă XXI

14.X.949    Luca 6,1-10

SEMĂNĂTORUL CERULUI

- 42 ­-

Că tânjim, ne frământăm, ne chinuim, pentru a ne realiza Sensul în marea Împărăţie a existenţei lui Dumnezeu, nu mai e nici o îndoială. Porunca desăvârşirii e o poruncă de care nu se poate scăpa pe pământ. Ea aparţine Cerului şi scânteiază ca o stea în conştiinţă.. Iar aceasta se întâmplă tuturor oamenilor înclinaţi spre Dumnezeu. Numai cât unora mai mult, altora mai puţin; unora foarte mult, altora foarte puţin.

Creştinismul, cuvântul Împărăţiei, Iisus, prind vag în oameni, în trepte diferite.

Pilda Semănătorului e pilda lui Iisus, care şi-a tâlcuit profetic soarta soliei Sale între oameni. A tâlcuit-o şi pe înţelesul apostolilor, care L-au rugat să le-o tâlcuiască, dar tot a rămas şi tâlcuirea pe care avea s-o aducă depănarea veacurilor.

Deşi oamenii au fost totdeauna la fel, de aceste patru categorii: cu mintea bătută de toate vânturile învăţăturilor omeneşti, ca o cale prăfuită a lumii; cu o inimă de piatră, fără focul iubirii într-însa; cu simţurile aruncate în hăţişul dintre griji şi plăceri, şi abia ca a patra parte, ca un pământ roditor de Cer, - totuşi ceva se simte structure deosebit şi încreştinat în lume.

Sunt minţi ale lumii care gândesc contând pe existenţa lui Dumnezeu. Sunt pietre, monumente de piatră, catedrale la care s-a lucrat sute de ani, care mărturisesc pe Dumnezeu. Sunt griji şi plăceri părăsite în decursul istoriei din cauza lui Dumnezeu. Iar despre şirul de sfinţi ai veacurilor, răsfiraţi ca nişte stele, nici nu mai pomenesc.

Iisus a înclinat structural omenirea spre Cer.

Oamenii nu mai pot scăpa de această înclinare, fie că-L mărturisesc afirmându-L, fie că-L mărturisesc tăgăduindu-L pe Dumnezeu.

Oamenii sunt provocaţi, individual, să se pronunţe într-un fel sau altul, cum stau faţă de solia lui Iisus.

Aceasta e biruinţa cerescului Semănător ! ,

Prislop, Duminecă XXI

15.X.949    Luca 8,5-15

SEMĂNĂTORUL

- 43 -

Evanghelia s-a dat tuturor structurilor sufleteşti, s-a dat tuturor claselor sociale, tuturor vârstelor şi tuturor neamurilor pământului.

Neamurile încă n-au dezvoltat toată bogăţia Creştinismului şi Creştinismul încă n-a pus în valoare de mântuire toate structurile neamurilor.

Pe scurt: care-i sămânţa menită să rodească ?

Mai întâi e toată învăţătura Evangheliei: tot ceea ce trebuie să ştim despre noi şi Dumnezeu spre asigurarea mântuirii noastre.

Dar sămânţa caracteristic divină e însuşi Iisus: omul cel nou, făptura cea nouă, omul ceresc. El locuieşte real în făptura noastră duhovnicească de la Botez. Dar, ca această cunoaştere să nu ducă greşit la un fel de autodivinizare luciferică a omului - cum s-a întâmplat de altfel cu un întreg curent de gândire, idealismul, - Biserica învaţă, dogmatic, că Iisus este şi deosebit de noi, e Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni.

În parte Îl avem fiecare pe Iisus şi pe Sfântul Duh; întreg e în Biserică, în obştea luptătoare şi triumfătoare; iar desăvârşit în veacul viitor, când: „Dumnezeu va fi totul în toate”.

Noi oamenii nu ne dăm seama ce lucruri mari ne-aşteaptă în privinţa prelucrării noastre, prin mijlocirea cerescului Semănător, şi a descoperirii valorii noastre eterne ! Prea suntem oameni, înfăşuraţi la ochi cu materia de pe noi şi cu structura noastră pământeană, care ne cam cheltuie toată vremea de aici şi ne scurtează zarea.

*

Trebuie să fim mai decişi pentru afirmarea lui Dumnezeu, de la care avem obârşia, fiindcă ceilalţi, care afirmă numai materialitatea lumii, o afirmă mai tare. Şi ni se cade nouă, creştinilor, ca pe aceeaşi măsură să-i afirmăm totodată şi spiritualitatea.

Necredincioşii, - spre ruşinea noastră -, îşi cred necredinţa lor mai tare decât credem noi credinţa noastră. (Să n-aveţi nici o teamă: mintea, prin puterile sale numai, nu poate dovedi constrângător, nici că este, nici că nu este Dumnezeu).

De aceea, pentru că puterile omului sunt hotărât mărginite, de aceea a venit Iisus, Dumnezeu, personal, să ne vorbească El cele ale eternităţii noastre. Aceasta este siguranţa noastră în plus. Împotriva lui Iisus oamenii n-au putut nimic, fie că purtau toga filosofilor, fie că purtau hlamida împăraţilor.

Dar, lucru de ţinut seamă e ca: apartenenţa noastră la Iisus e supusă încercărilor, prigonirilor, ba chiar şi osândirii la moarte. Aceasta ne-a spus-o El cu toate prilejurile.

Aşa trebuie să fie: nimeni nu poate crede în Iisus nepedepsit !

Dacă Iisus ne-a răscumpărat din moarte veşnică cu preţul vieţii, noi de asemenea câştigăm viaţa Lui lepădând pe-a noastră, dacă vremea o va cere.

De aceea sunt îngăduite încercările fiindcă numai ele „coc” sămânţa pe pământ a „dumnezeilor după dar”.

Aceştia sunt creştinii, în care Iisus aduce rodul însutit.

Şi interesează rodul - sensul dat vieţii şi morţii - şi nu interesează pământul de pe el.

Să înţelegem aceasta !

Prislop,

16.X.949

ÎNTREBAREA ÎNTREBĂRILOR:

„CINE ZICE LUMEA CĂ SUNT EU ?”

- 44 -

­

Iisus, după o convorbire cu Tatăl, - o rugăciune -, a venit la ceasul să pună lumii întrebarea întrebărilor: „Cine ziceţi că sunt Eu ?”

Lumea a dat aproape toate celelalte răspunsuri decât răspunsul. Apostolii culeseseră câteva păreri contemporane din popor: că Iisus ar fi un prooroc oarecare din cei de demult.

Fariseii şi cărturarii, ba chiar şi unele din rudeniile Sale, îi ziceau că-i smintit şi îndrăcit. Sinedriul a găsit că-i „hulitor de Dumnezeu” şi „trebuie omorât”. Deci, - ca organ legislativ şi executiv al Legii Vechi - a răspuns ,,hulitorului de Dumnezeu” cu răstignirea pe cruce între doi tâlhari.

*

La întrebarea lui Iisus însă nu se poate răspunde decât din acelaşi izvor, al întrebării. Răspunsul valabil nu 1-a dat decât Revelaţia: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”. „Acesta este Fiul Meu cel iubit.”

Dar şi Iisus a răspuns la întrebare: înaintea sfintelor Sale patimi, zicând: „Să ştiţi că Eu sunt Acela de care au zis Proorocii !” (Ioan 13,19)

Şi a mai dat Iisus un răspuns: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. ,,Calea”, „Adevărul” şi „Viaţa”, acestea sunt fiinţă vie, una şi aceeaşi persoană, nu abstracţii; existenţă personală absolută şi absolut concretă.

E pălmuitor faptul că şi dracii s-au apropiat de adevăratul răspuns mai mult decât s-a apropiat raţiunea omenească decăzută !

Prin urmare şi pe scurt e limpede: după lume, Iisus e un om ca oricare altul; după Revelaţie e un om ca nimeni altul.

Iisus e Dumnezeul-Om şi Omul-Dumnezeu.

Exact atâta cât mai avem până la destinul nostru.

Prislop, Luni XXII

16.X.949    Luca 9,18-21

ASCEZA… RAŢIUNII…

- 45 -

­

Din pricină că Iisus nu poate fi înţeles prin categoriile raţiunii, prin felul de a fi al lumii, ci numai prin Revelaţie - iar omul anevoie se ridică la înălţimea Revelaţiei - faptul acesta îl sileşte pe om să-şi vadă cu ochii toată mizeria întreprinderii sale în cunoaşterea lui Dumnezeu. Neputinţa cuprinderii lui Dumnezeu îl constrânge pe om să-şi vadă marginile, caducitatea, neajunsul cunoaşterii, tragedia raţiunii. Raţiunea trebuie să admită credinţa, această asceză a raţiunii.

De aci, faţă de Iisus, care se impune, rezultă numai două atitudini: sau e refuzat şi osândit la moarte, ca o absurditate în lume, ca pe unul ce ameninţă lumea cu sfârşitul, sau e primit ca un sfârşit al lumii, ca o cruce a raţiunii, o smerenie a ei. Sau picătura de apa va nega oceanul fiindcă… nu-1 poate cuprinde şi ca urmare îl va tăgădui ca obârşie a sa, sau picătura de apă nu va nega oceanul, deşi nu-1 poate cuprinde, ci îşi va recunoaşte obârşia sa în el. Este prin urmare şi o răstignire a minţii.

Luarea crucii lui Hristos e totuna cu smerenia, iar smerenia e recunoaşterea măsurii de om şi primirea misterului ce ne depăşeşte, ca mister.

Dacă cunoaşterea, superioritatea subiectului faţă de „obiect” e tot sufletul nostru, atunci faţă de Iisus suntem în situaţia să ne pierdem sufletul, fiindcă Iisus se impune, dar nu ca „obiect”. Iisus ne impune un alt mod de-a-L cunoaşte; şi ne povăţuieşte simplu, divin de simplu: să ne pierdem sufletul pentru El, căci numai aşa-L vom câştiga. Numai aşa va învia sufletul nostru. Cu alte cuvinte, în faţa lui Iisus, să nu ne mai ţinem de zidul chinezesc al mărginirii noastre, decât ca de un puternic motiv de smerenie. Altfel nu se lărgeşte fiinţa noastră; altfel nu pierdem lumea, preferând pe Iisus.

Cine va face aşa va fi mărturisit de Iisus înaintea Tatălui, ca unul ce a înfruntat pe pământ riscul mărturisirii lui Dumnezeu. Cine răstigneşte în sine cunoaşterea lumii (care nici pentru lumea aceasta nu e toată bună), preferând cunoaşterea care era în Iisus, „în care sunt ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii” (Coloseni 2,3), acela pune viu fiinţa sa în faţa lui Dumnezeu.

Abia aceasta e „cunoaşterea Adevărului” , „care ne va face liberi !”

Prislop, Marţi XXII

17.X.949    Luca 9,23-26

AMĂRĂCIUNE DIVINĂ

- 46 -

­

De multe ori ne plângem împotriva limitelor noastre, împotriva condiţiei umane. Tânjirea după o desăvârşire a omului ne dă dreptate. Dar întrebarea e dacă, în condiţia noastră de acum, putem suporta desăvârşirea ? De pildă ce-am face noi dacă am şti dinainte, cum ştia Iisus, numai acest singur fapt: cât vom avea de suferit ?

Iată Iisus le spuse ucenicilor că le stă înainte divina tragedie a căderii Fiului lui Dumnezeu în mâinile răutăţii omeneşti; - ispită fără seamăn avea Dumnezeu de întins răutăţii văzute şi nevăzute.

Răutatea nu-L primea pe Iisus ca Dumnezeu, ci numai ca om; de aceea i s-a dat de sus „libertatea” să-I facă lui Iisus toate relele de care-i în stare. Deşi Iisus le-a spus aceasta ucenicilor deschis, totuşi ei au fost ţinuţi să nu înţeleagă, -poate că pentru că era şi Iuda printre ei, care, dacă ar fi înţeles, poate că n-ar mai fi fost Iuda.

Desăvârşirea lui Iisus e, printre altele, strălucită şi de liniştea Sa supra-omenească în faţa suferinţei, în capacitatea Sa de suferinţă: nu ca un resemnat sau condamnat neputincios, ci ca unul ce împlineşte activ marele Sens al Providenţei, care va mântui pe oameni. (Aceasta era taina bucuriei Sale care o ascundea de oameni. Evrei 12,2). Ucenicii n-au îndrăznit să ceară explicaţii; şi ca dovadă că n-au înţeles nimic, au cerut un lucru foarte strident cu atmosfera desăvârşirii lui Iisus: „cine e mai mare între ei ?”

Desăvârşirea vorbea cu ei, iar ei migăleau în minte nimicuri omeneşti, mici invidii de mărime deşartă. Profund se va fi amărât Iisus. Deci, văzându-i că nu înţeleg deloc cele ale bărbatului desăvârşit, întâmplându-se şi un copil la îndemână - Tradiţia crede că ar fi fost sfântul Ignatie de mai târziu - le-a dat răspunsul printr-un copil.

Vreţi să ştiţi cine-i mai mare ? Răspunsul e paradoxal: - cine-i mai mic în ochii săi, acela-i mai mare în ochii lui Dumnezeu. Mare e acela care numai de mărimea lui nu se ocupă. Mare e cel ce creşte fără să ştie: ca bobul de grâu în strălucirea soarelui şi bătaia vântului. Dacă e o creştere naturală, după fire, naturală e şi creşterea mai presus de fire, căci adevărata dimensiune a desăvârşirii smerenia este. Drept aceea, dacă nu puteţi înţelege Împărăţia lui Dumnezeu, cel puţin primiţi-o ca un copil, în care nu se întâmplă nici o răvăşire dialectică.

Prislop, Miercuri XXII

18.X.949    Luca 9,44-48