Parintele Arsenie Boca partea 16

Crucea de mână

Crucea de mână noului mărturisitor al lui Hristos îi aminteşte că lepădarea de sine şi luarea crucii e o lucrare permanentă în toată calea spiri­tuală. Bobul care nu vrea să moară, fie chiar şi de grâu, nu mai aduce nici o roadă. Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.

Făclia

Făclia nu este o simplă luminiţă sau simplă candela aprinsă. Însemnătatea ei în rânduiala călugăriei e mult mai cuprinzătoare şi vrea să spună că noi înşine trebuie să ne transformăm într-o făclie. Noi suntem pietrele, lemnele sau jertfa de bună voie pe altarul lui Ilie, altarul de dovedire al adevăratului Dumnezeu. Iar de foc se va îngriji Dumnezeu. Dovezile existenţei Celui Preasfânt - cele mai strălucite dovezi - sunt sfinţii în lumina dumnezeiască. Aceşti biruitori asupra firii, asupra zidului, a vălului necunoştinţei de Dumnezeu, aduc irezistibil pe oameni să dea slavă şi să cunoască pe Dumnezeu. Aşa au strălucit ca soarele: Avva Sisoe, Avva Pamvo, Avva Siluan, Avva Simeon Noul Teolog, Sfântul Serafim de Sarov, ca să nu pomenim decât pe cei mai cunoscuţi.

După ce noul monah a primit toată îmbrăcă­mintea şi uneltele de ostaş al Duhului, preotul îl binecuvântează. „Aceştia sunt binecuvântaţii Tatălui Meu”, binecuvântaţii Sfintei Treimi. Preotul, iconomul Tainelor lui Dumnezeu, se roagă pentru noul monah să fie numărat în ceata cuvântătorilor de Dumnezeu şi scris în Cartea Vieţii, să străbată în lumea aceasta toată calea ascetică, prezentată în icoana călugărului răstignit pe cruce, interiorizat, cu făcliile aprinse, deşi în afară patimile îi strigă toate: „Dă-te jos de pe cruce!”. Cu acestea, noul monah este dus într-o strană. Aşa i se dă un loc în Biserica luptătoare. Şi continua Sfânta Liturghie în care se iveşte rugaciunea pentru noul luptător al Duhului: să fie acoperit de către săgeţile potrivnicului şi ajutat de Dumnezeu ca să petreacă în smerenie, dreaptă credinţă şi neprihănire, ca să biruie firea cea veche a patimilor şi să crească într-însul omul cel nou, Hristos. Ectenia continuă: „… şi pentru iertarea păcatelor lui”. Călugăria e dătătoare de Har, şterge tot trecutul păcatelor, e Taină a Pocăinţei. Avva Moise Arapul „cel dintre tâlhari” a ajuns preot. Sfânta Liturghie se orientează şi ea cu atenţie către noul mărturisitor al Jertfei, care acum e un nou botezat. Trisaghionul - cântarea Sfintei Treimi - e al Tainei Botezului sau a praznicelor împărăteşti: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat”. Bucurie în cer s-a făcut, bucurie împărătească. Stihurile Apostolului sunt profetice: „Domnul este luminarea, Domnul şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este sprijinitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?”.

Până aici nu s-a arătat şi latura de primejdie a războiului. Pot apare lupte ascuţite, răniri, amăgri, curse, înfricoşări, vedenii mincinoase, năluci, halucinaţii, spăimântări. Mulţimea curselor o trece smerenia, ea nici măcar atinsă nu e. Vedenii nu primi, în primejdii atârnă-te de Dumnezeu. Apostolul călugăriei aminteşte încă o dată simbolul îmbrăcăminţii de război. Toţi sunt îndrumaţi de Apostolul Pavel să-şi întărească curajul, înte­meindu-se pe tăria puterii lui Dumnezeu. Firea noastră trebuie să o îmbrăcăm cu toate armele cu care 1-a bătut Iisus pe potrivnic. Căci nu suntem împotriva firii, ci împotriva duhurilor răutăţii care au abătut firea de la Dumnezeu. Cu armele lui Dumnezeu vrăjmaşul spiritual poate fi biruit. Ca începători avem a ne lupta cu patimile noastre şi cu deprinderea sau învăţarea smereniei, care e o nouă armă. Pentru curse mai grele, războiul cu diavolul e al celor mai sporiţi şi desăvârşiţi. Aceasta e prin îngăduinţa lui Dumnezeu, fie ca prin om să-1 judece Dumnezeu pe diavolul, fie ca pe om să­-1 smerească prin potrivnic. A sta drept în luptă nu e a firii omeneşti, nici a virtuţii tale, ci a Harului lui Hristos şi a tot ajutorul lui Dumnezeu. Apostolul se încheie cu un stih de smerenie din Psalmi, după care luptătorul prin firea sa e sărac, un neputincios, dar care poate striga în conştiinţa sa către Dumnezeu şi e auzit şi izbăvit din toate necazurile lui. De la cunoaşterea acestei sărăcii din fire, a sărăciei noastre de duh, de aici începe îmbogăţirea noastră în Dumnezeu.

Evanghelia călugăriei reaminteşte pe scurt că unui ucenic Iisus îi cere: capacitate sau putere de dragoste, capacitate sau putere de suferinţă, mai exact spus de jertfă, îi cere o încredere neclintită în biruinţa asupra patimilor şi asupra puterii potriv-nice, iar ca o încununare îi cere curajul smereniei sau al umilirii. Cu aceste însuşiri sufleteşti se ajunge la odihna sufletului sau nepătimirea. Acestea se pot ajunge încă în veacul acesta, iar în veacul viitor ucenicul va intra în ziua cea neînserată a odihnei.

Sfânta Liturghie continuă, iar la vremea dumnezeieştii Împărtăşiri vine şi noul monah, căci după cum la primul Botez e rânduită şi Sfânta Împărtăşanie, aşa şi la al urmării lui Hristos. „Cu sufletul şi cu trupul să mă sfinţesc, Stăpâne, să mă luminez şi să fiu Ţie casă prin împărtăşirea Sfintelor Taine, să Te am pe Tine cu Harul vieţuind întru mine, cu Tatăl şi cu Duhul, mult-Milostive, Făcătorule de bine”. „Ca focul şi ca lumina să-mi fie mie Trupul şi Sângele Tău cel scump, Mântuitorul meu, arzând materia păcatului şi mistuind spinii patimilor şi luminându-mă întreg pe mine, care mă închin dumnezeirii Tale”. Aceasta este taina unirii cu Hristos, unul din rosturile Liturghiei.

În vremea rugăciunii Amvonului de la sfârşitul Liturghiei, noul călugăr primeşte o Evanghelie în mâini, ca bine să-şi întipărească în suflet acest tes­tament nou pe care 1-a primit şi el din darul lui Dumnezeu. Făgăduinţa lui către Dumnezeu o sărută toată obştea, sărutând şi ei Evanghelia şi crucea noului monah, întrebându-1 cum îl cheamă. Noul monah îşi spune numele său nou şi fiecare îi urează să se mântuiască, să sfinţească şi el numele acesta şi să fie primite la Dumnezeu şi rugăciunile lui pentru obşte, pentru creştinătate şi pentru toată făptura.

Cu aceasta se încheie Sfânta Liturghie, iar noul ales, cu lumânarea aprinsă, cu sufletul luminat, iese şi el din biserică şi merge la stareţ sau egumen pentru blagoslovenie şi dulce povăţuire. Acesta îl învaţă iarăşi despre însuşirile sufleteşti cu care se realizează călugăria: ascultarea de Hristos, lepădarea de voia proprie, smerenia şi celelalte, din care 1-a luminat şi pe el Duhul lui Dumnezeu în calea aceasta. Îi adânceşte în suflet statornicia şi dragostea de această prea-aleasă cale: „Aşa să-ţi fie toate zilele vieţii tale în călugărie ca ziua cea dintâi”.

De acum, fiule, înfloreşte unde te-a chemat şi te-a sădit Dumnezeu. Amin.

Concepţia Părintelui Arsenie
despre monahism

Am văzut şi răsăritul, şi apusul multor mănăstiri.

Răsar, când grăiesc conştiinţei poporului prin simplă existenţa lor; şi apun, când această existenţă e pătată de nevrednicia vieţuitorilor lor. De răsăritul sau apusul acestora atârnă încrederea sau neîncrederea ce le mai rămâne oamenilor în forţa de creaţie a creştinismului. E destul să pomenim bisericile şi mănăstirile din Ardeal, înfiinţate de ctitorii de peste munţi, ale căror vieţuitori au ţinut trează în conştiinţă unitatea ortodoxă a neamului. Iar când vitregiile trecutului - urzite de Vatican - le-a dărâmat şi ars, s-au arătat mucenicii.

E un apus frumos.

Acesta ne-a ferit de cel ruşinos, al decadenţei actuale, când mănăstirile şi le desfiinţează călugării.

Aci e cazul de popas. Ce reînfiinţăm, care situaţie?

E frumoasă iniţiativa şi trebuie apreciată, dar fără oameni îndeajuns formaţi, care să conducă cuminte ceea ce se adună la întîmplare, nu se ajunge decât la o situaţie decadentă.

Iată câteva decadenţe:

Sărăcia, cu care uneori se începe o mănăstire, determină cerşetoria, umblatul cu „pantahuza”, pretarea la slujbe pe rufărie, taxe pe slujbe - ruşini.

Din diferenţa de zestre, pe care şi-o aduce fiecare, se nasc în obşte atitudini umilitoare, întâietăţi nedrepte - destrămare sufletească.

Oamenii din afară, care ajută prin donaţii mai de seamă, ba şi care n-ajută cu nimic, dacă nu li se are grija, încep să se amestece în treburile interne ale mănăstirii, să învrăj-bească obştea şi să se învrăjbească şi între ei înafară - smintelile.

Sănătatea fizică a fiecărui ins în parte trebuie medical şi dinainte ştiută. Aci e un punct gingaş, care nu mai trebuie neglijat. Nu pot fi primiţi în această nevoinţă de o viaţă a sfaturilor evanghelice, decât oameni perfect sănătoşi cu plămânii, inima, dar mai ales cu sistemul nervos, sângele şi glandele endocrine. Acestea din urmă, pricinuind oarecare jenă, rămân de obicei la voia întâmplării şi pradă unei păreri cu totul pe dos, mai ales între femei, că încetarea mai devreme a unor funcţii de natură endocrină ar fi o învrednicire, un preludiu al sfinţeniei. De fapt e o tragedie care bate la uşă: dezorganizarea mintală, în diferite grade, de unde înclinaţia spre exagerări, denaturări, habotnicii, închipuiri, năluciri - toate tulburări psihice din cauze netratate. De multe ori, „înclinaţia spre mănăstire” nu e de fapt o înclinaţie, ci o infirmitate de adaptare, din cauze organice sau din alte cauze. Adevărata chemare însă nu are nimic cu infirmitatea. Curajul de a alege liber acest mod de mântuire nu aruncă ponoase pe celălalt mod de mântuire, al familiei. Infirmii văd în mănăstire: vis, uşurare, litanie, ca să sfârşească în decepţii şi sminteli. Adevăraţii chemaţi văd limpede eroica nevoinţă a desăvârşirii, fără ispita sfinţeniei.

De asemenea e foarte bine să se ştie de la început care e punctul de vedere al fiecărui ins asupra răului. Multe structuri psihice sunt pradă obsesiei răului, a păcatului, a diavolului, manihei asupra trupului şi osânditori ai familiei - obsesii şi interpretări nesănătoase ca obiecte de cugetare, dovedind un climat nesănătos al minţii sau ducând la el. Speriaţii aceştia se dedau de capul lor la nevoinţe care le ruinează amândouă sănătăţile - nu sunt de nici o treabă în mănăstiri. Iar dacă totuşi sunt primiţi, sub influenţa structurii lor, obştea poate ajunge pradă mâncătoriei, lucrăturilor, viciilor, străini la trapeză şi rugăciune, ba chiar duşmani. Infirmii se fixează pe îngustimi neesenţiale creştinismului, ca de pildă pe amănunte de tipic, de calendar (stilismul), chiar de pravilă, îngustimi habotnice, care au pricinuit Bisericii numai supărări.

Întotdeauna se găsesc vieţuitori de mănăstire, dar foarte arareori se nasc povăţuitorii: stareţii şi duhovnicii. Aceştia trebuie să fie minţi luminate, vederi largi, buni cunoscători ai omului: limpezi în doctrină, îmbunătăţiţi în smerenie şi iscusiţi în dreapta socoteală şi, pe deasupra, structuri cu o fericită îmbinare între iubire şi autoritate. Din câte au ei de făcut pomenesc doar una:

Unificarea sufletească a obştii, ca toţi să fie într-un cuget. E atât de anevoios lucrul acesta, dar şi atât de mare, încât atrage prezenţa nevăzută a lui Iisus într-o atare obşte. Iubirea de Dumnezeu şi de oameni, într-o obşte de un cuget, e ridicată de Noul Testament la valoarea de argument al existenţei lui Dumnezeu. Aceasta este ultima Lui definiţie, poruncă şi rugăciune. Iată rostul şi sarcina povă­ţuitorilor. Ziduri se pot face uşor, gospodărie la fel, adunare de vieţuitori foarte uşor - greutatea-i la ales. Căci mulţi par buni, luaţi în parte, dar devin răi adunaţi laolaltă - devin ceea ce erau de fapt.

Obştile mari, mari din neprevedere, chiar de-ar avea povăţuitori cu calităţi, cu cât sunt mai mari, cu atât au o viaţă mai scurtă. Fiecare ins e o lume de necunoscute. De aceea, a face unire între oameni, chiar puţini, e o dovadă de lucrare dumnezeiască şi, desăvârşit, numai El o poate face.

Deci, ca încheiere a părerilor: decât realizări sortite decadenţei, sub raportul aşezării, al înzestrării şi al componenţei personalului, mai bine fără ele. Căci pietrele, păstrate aşa: moment de culme al trecutului, grăiesc mai bine conştiinţei poporului, decât realizările prezente fără nădejde. Nu multe mănăstiri, ci puţine: cât mai puţine, dar cu atât mai bune, şi nu prea mari.

Sora noastră Frăsina

Am citit cele comunicate de dincolo. Ţi le trimit îndreptate după gramatică şi pe unde era nevoie şi după conţinut.

Îţi preţuiesc darul ce ţi-a dat Dumnezeu, însă grijă trebuie să avem amândoi. Din învăţătura Părinţilor reiese că trebuie să ne ferim de fapte neobişnuite, precum sunt vedeniile, comunicările şi altele. De ce? Pentru că în ele se pot strecura şi înşelăciuni. Diavolul ia un chip şi zice că-i Hristos şi aşa mai departe. Părinţii ştiu slăbiciunea firii omeneşti uşor de amăgit.

Preoţii au datoria de a cerceta duhurile. Şi pe ce vom cunoaşte? Pe roade. Deci, dacă în sufletul tău sporeşte smerenia, dragostea de Biserică, iubirea de oameni, ascultarea de preoţi, nu eşti în înşelare, ci în adevăr.

Dacă însă încolţeşte în sufletul tău o părere de sine, precum că eşti sfântă, eşti aleasă, de tine trebuie să asculte oamenii, darul tău a alunecat în înşelăciune.

Aşa mi se pare din câte mi-au spus chiar preoţii, că ar fi alunecat şi Petrache (Lupu n.n.) de la smerenie. Deci sora noastră, vezi să fii cu grijă asupra cugetului inimii tale, că mulţi cu dar s-au pierdut ieşind de sub povaţa cea după dreptate. Nu te bănuiesc de astea, dar faptul că Maica Domnului te laudă şi te numeşte că vei fi sfântă şi sfânta sfintelor - chiar dacă acolo vei ajunge, cum a ajuns şi Maria Egipteanca  totuşi mă pune pe gânduri. Lauda pe mulţi i-a făcut să se afume la minte cu mândrie. Deci ori de câte ori vei mai auzi cuvântul acesta de laudă, adă-ţi aminte de păcatele tale şi te apără de primejdia părerii de sine.

Văd că şi eu mă pomenesc lăudat. Îmi roşeşte obrazul de ruşine ştiindu-mi căderile şi dând din căderi în căderi. Dacă nu fac slujbă, după cum vedeţi - e şi de pe urma faptului că mi-am pierdut omenia înaintea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului. Şi cel puţin în faţa conştiinţei să nu mă făţărnicesc.

Cuvintele pe care mi le-ai trimis sunt o aspră dojană şi pentru mine şi de tare mult folos, tocmai prin faptul că mă laudă pe nedrept.

Apără-te şi tu aşa.

Nu dau sfaturi şi porunci Stăpânei, dar strig neputinţa noastră, a mea şi a ta, şi mărturisim că primejdia dă târcoale şi sfinţilor, de cum nouă păcătoşilor.

Fugi chiar de lauda Maicii Domnului.

(Dacă îndreptarea asta, din părintească purtare de grijă, te bucură, e semn bun - dacă te înţeapă puţin, e părerea de sine - mândria - care se dă de gol.)

Dorul şi ţinta noastră e mântuirea şi nu vedenia. Sufletul e aşa de înclinat după bucurii, încât se lipeşte de bucuria vedeniei - chiar bună - şi nu învaţă că liberarea e a nu dori nimic, decât mila sau iertarea lui Dumnezeu.

Cu îndreptări de felul acesta - dupa poveţele Părinţilor - darul tău se va desăvârşi încât să-ţi placă tot ceea ce vine din părintească purtare de grijă.

Saul L-a văzut pe Domnul pe drumul Damascului, totuşi 1-a trimis la o slugă smerită a Sa din Damasc, acoperind darul cu smerenie. După 14 ani de osteneală, după răpirea în Rai, acelaşi Pavel a simţit trebuinţa să arate propovăduirea sa celorlalţi Apostoli, nu cumva „să fi alergat în deşert”. Aceasta nu era o îndoială a sa, ci era o ocrotire a lui Dumnezeu, era dulama smereniei, care păzeşte de cădere.

De cădere s-au temut toţi sfinţii. Prin urmare, vezi şi tu să nu iei sus lauda şi să te trezeşti pe jos. Asta ţi-o spune un slujitor mai păcătos al Maicii Domnului.

Suntem înjugaţi cu neputinţa tocmai ca să nu cădem. Deci cu cât te vei vedea şi mai nevrednică în cugetul şi-n viaţa ta, cu atât eşti mai aproape de adevăr şi mai ferită de primejdii. Întru cunoştinţa neputinţei se săvârşeşte darul lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, vorbind cu oamenii, să nu faci caz cu neputinţele tale. Nici cu neputinţele nu e bine să ne prea lăudăm. Şi asta e o plăcere păcătoasă, dovedind iubire de sine.

N-am răgazul să-i scriu mai pe larg şi Părintelui Grovu, de aceea du-i scrisoarea asta şi vezi ce părere are. L-aş ruga să lucreze pe faţă şi sub ştirea Mitropolitului. El nu se prea învoieşte la lucrul lui Petrache, nici la cel de aici, deşi nu se opune, însă când e vorba de a vorbi pe la adunările Oastei, cred că s-ar învoi. Deci să-ţi ceară Părintele Grovu încuviinţarea de la Vlădica de a vorbi la Oaste. În Biserică scrie că femeia să tacă. Deci nu stricăm cele scrise. V-a motiva cererea cum va şti şi, pe căile rânduite, îţi va aduce încuviinţarea.

Am vrut să te cruţ de îngrămădirea oamenilor, fiindcă ei doresc să afle viitorul ăsta pământesc, ce-o mai fi, ce-o mai veni, şi cu asta tot samă de nimica e. Să-i îndrumi la Biserică, la căile curăţiei de păcate. Să nu li se pară destul că au vorbit cu tine sau cu mine.

Transformarea omului e ceea ce trebuie, din rău - bun, din păcătos - mai curat, din slab la minte - mai cuminte, din om vechi - om nou, - omul lui Dumnezeu, smerit, iubind pe toţi oamenii şi iubind pe Dumnezeu şi toată lumea sfinţilor mai mult decât viaţa sa.

Cu părintească iubire şi purtare de grijă,
Arsenie.
Roagă-te pentru toată lumea.
18. II. `46

Scrisoare adresată Maicii

Teoctista Rusalim

Suferinţa acceptată, smerită, face din Lazării acestei lumi un Lazăr din Sânul lui Avraam încă din lumea aceasta.

Numai când vei ieşi din trup şi când va suna trâmbiţa de judecată, atunci vei vedea pentru câţi şi pentru cine ai răbdat şi atunci se va sfârşi orice durere şi orice suferinţă.

Prin aceste ce rabzi îţi împlineşti făgăduinţele şi îţi faci iadul de aici de pe pământ de care te va scăpa Dumnezeu dincolo pe tine şi pe toţi din neamul tău.

Ţi-am spus că altcineva murea de mult în locul tău, dar dacă tu rămâi în viaţă e semn sigur că ai un rost nevăzut de tine în viaţă şi în aceste condiţii de necrezut - şi asta e călugăria ta.

Prin secetă sufletească au trecut şi sfinţii, a trecut şi Iisus pe Cruce când a zis despre părăsire, dar nimeni nu a fost părăsit. Uscăciunea sufletească nu e o deznădejde, ci e una din nevoinţele cele fără de voie care cu mult mai mult spală sufletele cu ostenelile cele fără de voie.

Şi nu uita că Iisus a fericit pe săraci, pe Lazări şi pe smeriţi.

TÂNĂRUL BOGAT

- 1 -

­

Un tânăr frământat de întrebări; de cea mai mare întrebare: ce să fac să moştenesc viaţa cea veşnică ? Auzise de „Proorocul”. Se apropie de Mântuitorul cu cuviinţă, ca unul ce era de neam bun:

- „Învăţătorule bune, ce să fac să moştenesc viaţa cea veşnică ?” Mântuitorul îi întrerupe întrebarea: „Ce mă numeşti «bun» - singur Dumnezeu e bun”. - Ca şi când ar fi vrut să-1 corecteze de mai înainte în părerea ce-o avea tânărul despre bunătate sau chiar despre bunătatea sa. (Sunt oameni care se bat în piept că-s cinstiţi. Aşa o fi; dar să nu creadă că cinstea e numai atâta câtă o au ei. Cinstea şi bunătatea câtă o avem noi e o măsură prea mică faţă de mărimea ei adevărată, cum sunt acestea numai la Dumnezeu). Iată cum îl ridică dintr-o dată la o înţelegere mai adevărată despre bunătate. Mântuitorul ştia sigur că tânărul nu-L cunoaşte, ci-L socoteşte numai ca pre un Prooroc în Israel.

- „Ştii poruncile Legii ?” (Şi i le spune Mântuitorul pe scurt: să nu curveşti, să nu ucizi, să nu furi şi celelalte; începe cu porunca ce 1-ar primejdui mai mult - tânăr fiind.) Deci dacă vrei să intri în viaţă, ţine poruncile. Tânărul „voind să se îndrepteze” - unii din părinţi spun: vrând să se laude înaintea Mântuitorului, mărturiseşte că toate acestea le-a păzit din tinereţele sale. E de crezut; familiile alese păzesc poruncile legii. Totuşi tânărul acesta, deşi împlinesc poruncile, stăruia în el nemulţumirea cu sine însuşi şi cu omeneasca sa bunătate.

- „Vrei să fii desăvârşit ? Mergi vinde-ţi averile tale şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în cer, şi vino urmează-Mi Mie !”

La nimeni până aci n-a cerut Iisus să-şi vândă averile ! Tânărul voia mai mult decât intrarea în viaţă., de pe urma împlinirii poruncilor.

„Vrei să fii desăvârşit ?” - împlineşte sfaturile !

Pe cuvântul acesta se întemeiază călugăria !

Deci iată ce făgăduinţă dau călugării: că împlinesc mai mult decât poruncile; se făgăduiesc să împlinească sfaturile: al sărăciei, al vieţuirii curate şi al urmării Mântuitorului, ascultători făcându-se lui Dumnezeu şi povăţuitorilor lor.

Aci tânărul, luat oarecum pe neaşteptate, nu şi-a dat seama Cine îl cheamă şi la ce îl cheamă. N-a adâncit răspunsul Mântuitorului şi a plecat întristat.

Mântuitorul, dând din cap, a văzut că era lipit cu inima de bogăţie şi n-a cugetat destul de adânc. Şi a zis ucenicilor cuvântul acesta: „Cât de anevoie vor intra bogaţii în Împărăţia lui Dumnezeu” - gândindu-se la ispitele şi primejdiile bogăţiei. Atunci au zis ucenicii: „Doamne, dar cine poate să se mântuiască ?” Era credinţa la cei vechi că bogaţii se pot mântui mai uşor, ca unii ce au miei şi boi şi pot aduce jertfe, pe când cei săraci n-au de unde aduce jertfe.

„Ceea ce la oameni e cu neputinţă, e cu putinţă la Dumnezeu !” Jertfele oamenilor nu pot să-i mântuiască, ci numai jertfa de pe Cruce a Mântuitorului ne este dată spre mântuire.

Înţelesul bogăţiei:

Nu sărăcia te mântuieşte, nici bogăţia nu te osândeşte; precum nici bogăţia nu te mântuieşte, nici sărăcia nu te osândeşte, ci cum ai sufletul tău şi faţă de bogăţie şi faţă de sărăcie. Eşti sărac şi zorit cu gândul după avere, iată că nu te mântuieşte sărăcia ta. Eşti bogat, dar desfăcut cu inima de bogăţia ta, iată că nu te primejduieşte bogăţia ta. Cum stai cu sufletul şi faţă de una şi faţă de alta, de la asta atârnă mântuirea sau osânda ta.

Iată împăraţi care s-au mântuit: sfântul împărat Constantin şi maica sa, Elena; împărăteasa Irina; sfântul Ioan Gură de aur era de neam înalt şi având bogăţie; sfântul Vasile avea bogăţie, dar avea inima dezlipită de ea şi trăia ca şi cum n-ar fi avut-o. Sfântul Vasile a întemeiat din averea sa primul spital.

Maica Domnului nu era o cerşetoare. Sfântul Marcu avea case în Ierusalim. Pescarii aveau oameni angajaţi.

Mai departe ştim din predanie despre tânărul acela, că după Răstignirea Mântuitorului şi după Înviere, dovedindu-şi dumnezeirea Sa, după Înălţare şi după Pogorârea Duhului Sfânt, a auzit şi el despre toate acestea şi abia atunci şi-a dat seama cine era Cel cu care vorbise el şi nu L-a înţeles. Iar când a văzut uciderea lui Ştefan şi liniştea lui cerească, precum şi propoveduirea pe faţă şi fără nici o frică a Apostolilor, a venit acasă şi   s-a mărturisit creştin, lepădându-se de toate, aşa cum îl sfătuise Iisus.

Sâmbăta, Rezumat după omilia

25.XL1946              I.P.S. Mitropolit Nicolae Bălan

„MÂNAŢI MAI ADÂNC !”

- 2 -

Cu aceste cuvinte a sfârşit Iisus zdroaba de toată noaptea a unor pescari, întorcându-o întru o aşa bucurie, încât printr-însa au cunoscut că Iisus e Dumnezeu, Stăpânul mărilor şi al vietăţilor dintr-însa.

Oricine dintre noi poate ca s-ar mulţumi cu atâta; cu bucuria că Dumnezeu i-a ajutat la necaz, cu recunoştinţa pentru un moment.

Simon pescarul a mai făcut ceva: şi-a simţit toată nevrednicia sa de om în preajma lui Dumnezeu, şi, neputând scăpa de simţământul nevredniciei, a spus o vorbă, care poate fi şi potrivită şi nepotrivită:

,,Doamne, ieşi de la mine, ca om păcătos sunt !”

Domnul, nu numai că nu 1-a ascultat să se ducă de la el, dar 1-a chemat la Sine, printre primii ucenici. L-a chemat din marea peştilor, unde n-a avut necaz decât o noapte, în marea societăţii omeneşti: apostol, pescar de oameni, unde „necazurile Evangheliei” ţin toată viaţa.

Ca pescar de oameni, ca vestitor al Evangheliei lui Dumnezeu, s-a îndoit de câteva ori în misiunea sa. Odată - dorind el - Iisus 1-a chemat pe valuri. În curtea lui Pilat de trei ori s-a lepădat de Iisus. Iar ultima dată - spune o predanie - Petru, văzând urgia prigoanei lui Neron­Cezarul, a fugit, vrând să scape. Atunci, spune predania, Iisus i s-a arătat mergând spre cetate. Petru-,,pescarul”, cum îl numeau creştinii în ascuns - L-a întrebat: „Unde mergi Doamne ?” Iar Iisus i-a răspuns: „Merg la Roma să mă răstignesc a doua oară !” Petru şi-a înţeles greşala şi dojana pe care i-a făcut-o Iisus.

Întors de Dumnezeu iarăşi la misiunea sa, la necazurile morţii pentru Viaţă, sigur că, - după cuvântul ce-1 auzise odinioară: „mână mai adânc” - a simţit din nou nevrednicia sa de om şi bucuria pe care i-a făcut-o Dumnezeu, bucurie care a covârşit necazul firii, cu adâncurile rostului dumnezeiesc. În necazurile, pline de bucurie, ale Evangheliei, mult mai multă roadă a adus creştinătăţii moartea sa mucenicească pentru Iisus, decât dacă şi-ar fi cruţat viaţa pentru sine.

Iată ce rosturi au avut cuvintele lui Iisus „mână mai adânc”, în viaţa şi misiunea ucenicului Său Petru-,,Pescarul”.

*

Ce învăţămite putem desprinde noi din cuvântul lui Iisus: ,,mânaţi mai adânc” ?

- Că în toată strădania noastră bună, să mânăm mai adânc. Necazul, piedicile sau încercările sunt puse ca să le trecem, iar nu ca să ne oprim sau să ne întoarcem păgubaşi.

- Încercările de tot felul sunt binecuvântate de Dumnezeu şi trimise oamenilor, cu rostul ca din prilejul lor să ne întâlnim cu El, căci de la El primim puterea neobişnuită, care întoarce necazul în bucurie.

- Că întotdeauna, ori de câte ori ne întâlnim cu Dumnezeu în necazuri, toate sunt chemări de a-I fi mai aproape, de a-I fi ucenici, de-a nu tăcea binefacerile Sale către noi.  Că mare trebuinţă au oamenii, confraţii noştri, de mărturia noastră, precum că în încercări e mai aproape Dumnezeu de noi şi noi de El.

- Să mânăm deci mai adânc rosturile vieţii acesteia şi ale tuturor încercărilor ei, că sfârşitul lor e moartea păcatului şi întâlnirea nedespărţită cu Dumnezeu.

- Că fără găsirea lui Dumnezeu în încercările vieţii, viaţa noastră ar fi o noapte de zdroabă zadarnică, mai zadarnică decât odinioară cea a lui Simon pescarul.

Nu pricepem viaţa fără Dumnezeu. Dar Îl pricepem pe Dumnezeu din necazurile vieţii - bune toate - şi din ele propoveduim pe Dumnezeu.

- Şi propoveduiţi-L şi voi !

Sâmbăta

5.IX.948    Duminecă; Luca 5,1-11.

O ÎNTREBARE IUBIRII

- 3­ -

„Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16).

- De ce L-a dat Dumnezeu pe Fiul Său, Iisus, spre jertfă, „şi încă jertfă de cruce” ?

- Pentru că singurul grai care mai poate răzbi până la inima oamenilor, s-a dovedit că nu mai rămâne altul, decât Jertfa Cuiva pentru ei.

Când moare cineva pentru tine, pe acela nu-1 poţi uita niciodată.

La începutul unuia dintre războaie ieşise o lege că poţi lipsi de la război dacă îţi găseşti un înlocuitor. Greu de găsit înlocuitor la moarte. Era undeva un om, cu o casă de copii, dar necredincios şi trebuia să plece la război. Când la plecare, iată vine la el un tânăr şi-i spune: „Eu sunt singur, chiar dacă mor după mine nu plânge nimeni; merg eu în locul d-tale la război !” S-a dus tânărul. După oarecare vreme tânărul cade rănit de moarte şi cum ajunge acasă moare.

Mormântul său era mereu împodobit cu flori şi nimeni nu ştia cine i le pune, până când într-o noapte a fost găsit necredinciosul că-i ducea flori la mormânt.

- Bine, dar tu nu crezi în Dumnezeu !

- Ba acum cred, fiindcă numai Dumnezeu i-a putut da tânărului acestuia iubirea de mine şi de copiii mei, ca să meargă el în locul meu la moarte, şi asta numai Dumnezeu a mai făcut-o, când a trimis pe Fiul Său să moară în locul nostru !

Întrebarea:

Dacă aşa de mult ne iubeşte Dumnezeu, cum se face că viaţa noastră e aşa de apăsată de tot felul de încercări ? Sau, punând întrebarea cu cuvintele Scripturii: De ce „pe cel ce-1 iubeşte Dumnezeu îl ceartă, iar pe cine-1 primeşte îl bate” ? Cu alte cuvinte, dacă aşa de mult ne iubeşte Dumnezeu, de ce-i viaţa noastră aşa de necăjită ?

- Fiindcă „pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri aşa sunt de departe judecăţile Mele de judecăţile voastre” (Psalmul 102,12; Isaia 55,8-9) - zice Domnul ! O mică pildă: altfel sunt judecăţile unui tată care-şi ia la rost copiii, decât e socoteala copiilor. Dar când copiii vin la minte deplină, atunci înţeleg care a fost judecata tatălui lor când le-a dat bătaie.

(Sf Marcu Ascetul, Filocalia I, pedeapsa - întărire.)

Aşa şi noi, cât suntem înfăşuraţi în trup, suntem destul de legaţi într-o înţelegere trupească a vieţii, într-o înţelegere pruncească. Dar când vom scăpa de muritorul acesta de pe noi, atunci cu mare recunoştinţă vom mulţumi lui Dumnezeu pentru toate încercările la câte ne-a supus cât eram în lume.

Trebuie, prin urmare, să lungim vederea până dincolo de zarea vieţii acesteia, până în cealaltă împărăţiie, că altfel nu putem pricepe necazurile vieţii acesteia, şi, nepricepând-o pe aceasta prin cealaltă, n-o putem răbda.

Dar, dacă o înţelegem aşa cum este, pe una în legătură cu alta, atunci oricum ar fi de necăjită, capătă o valoare nepreţuită. Şi atunci se întâmplă un lucru minunat: omul iubeşte necazurile şi pe toţi cei ce-1 necăjesc îndeosebi. De-acum creştinul stă liniştit pe conducerea lui Dumnezeu şi vede că orice cruce a vieţii sale este o mărturie a iubirii părinteşti a lui Dumnezeu; orice cruce e o treaptă a desăvârşirii.

Deci dacă ne împărtăşim cu Sfânta Jertfă a Domnului, ne împărtăşim cu Taina Iubirii supreme a lui Dumnezeu, împărtăşire, care, printre alte daruri, are şi pe acesta: că ne ridică de la înţelegerea pruncească a vieţii la înţelegerea pe care o avea Iisus, în temeiul căreia Îi suntem următori convinşi şi liniştiţi, oricât de neliniştită ar fi marea vieţii de aici.

Ştim Cui credem şi ştim Cine-i la cârmă !

Sâmbăta,

12.IX.948

ZIUA CRUCII

- 4 -

­

Într-una din cântările Bisericii, alcătuită după Psalmii lui David, preamărim pe Dumnezeu în cuvintele: „Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru; înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru, şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că Sfânt este”. O altă cântare bisericească, preamărind crucea zice: „Acum vedem aşternutul unde au stătut picioarele Tale Stăpâne…” „Astăzi cu adevărat cuvântul cel de Dumnezeu grăitor al lui David a luat sfârşit, că iată arătat ne închinăm şi aşternutului preacuratelor Tale picioare.”

Deci până la răstignirea Domnului pe cruce, crucea era lemnul morţii celei mai de ocară. Prin sfintele Sale patimi, Iisus a schimbat ocara în slavă, încât Apostolul Pavel nu găsea alt cuvânt în care să se laude decât în Crucea Domnului, mustrând pe cei ce sunt vrăjmaşii crucii.

Deci lemnul crucii a fost prevestit prin prooroci, prin Moise şi prin David. Prin proorocul David ne porunceşte să ne închinăm Crucii, aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este.

Oare de ce zice despre Cruce că e aşternut numai al picioarelor Lui ? - Fiindcă Iisus S-a răstignit pe Cruce nu cu fiinţa Sa dumnezeiască, ci cu firea omenească, Adam cel nou, ceea ce în graiul profetului e tot una cu picioarele lui Dumnezeu.

Să lămurim ceva şi din înţelesul crucii ca suferinţă.

Suferinţa, necazurile, încercările sunt cea mai necunoscută cruce, deşi fiecare are de dus câte una. Mai toţi se roagă lui Dumnezeu să-i scape de cruce. Nu e bine aşa. E semn că oamenii nu-i cunosc rostul şi nu-i cunosc pe sfinţi. Iată de pildă ce spune sfântul Marcu Ascetul, că prin aceasta se cunoaşte dacă o are cineva, dacă primeşte cu bucurie necazurile. Tot acest sfânt ne spune despre crucea încercărilor, că pentru trei pricini vin asupra noastră: 1. ca pedeapsă pentru păcatele făcute („pedeapsă” în graiul bătrânilor înseamnă învăţare de minte); 2. pentru ferirea de cele ce altfel le-am face; şi 3. pentru întărirea virtuţii. „Să nu spui că se poate câştiga virtutea fără necazuri: căci virtutea necercată în necazuri nu e întărită !” (Filocalia I, p. 236. 66).

Cea mai grea încercare a vieţii este necazul morţii. Cum stăm faţă de o asemenea încercare ? Ar trebui să stăm şi mai liniştiti ca faţă de cruce; fiindcă Mântuitorul, prin moartea Sa, a schimbat nu numai rostul crucii din ocară în slavă, ci a schimbat şi rostul morţii şi 1-a făcut bun. Până la Iisus moartea era o pedeapsă dată firii omeneşti, plată a păcatului. De la înfrângerea morţii, prin învierea Omului nou, moartea, cea mai grea încercare a vieţii acesteia, s-a schimbat în moarte a păcatului şi a izbăvirii firii omeneşti. Aşa ne învaţă sf. Maxim Mărturisitorul.

Iată de ce prăznuind Crucea vorbim de înviere şi a morţii omorâre.

Acestea sunt cunoştinţe duhovniceşti care dau curaj vieţii acesteia, îi dau înţeles şi o linişte cu atât mai mare cu cât e mai învolburată marea societăţii omeneşti.

Iată pe ce temelie stăm, în praznicul Înălţării, când zicem:

,,Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim !”…

Sâmbăta,

14 sept.949   Ziua Crucii.

OAMENI CARE „AU LĂSAT TOTUL”
- 5 -

­

„Trăgând luntrile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El”.

(Luca 5,11)

1. „Toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar

2. pe cuvântul Tău voi lăsa mrejile jos.”

3. Pescuitul minunat.

4. Au lăsat totul: (luntri, peşti, casă, părinţi, nevastă) şi au mers după El. Au simţit că nu-i chema un om, om ca oarecare, ci îi chema un Om ca nimeni altul. Dumnezeu se făcuse om. Un om sărac, bun, blând şi de-o nemaivăzută smerenie. Prin acestea se străvedea Dumnezeu; sufletul lor simţea şi pe loc s-a aprins de o mare dragoste de El, cât au uitat toate şi nu le-au mai trebuit acelea, ci numai pe El.

Este prin urmare o sete, o foame, o trebuinţă a sufletului, care nu se stâmpără cu nimic altceva decât numai cu Dumnezeu; iar când Îl găseşte nu-i mai trebuie nimic din cele de aici, ci pe toate le lasă şi urmează Lui.

Mântuitorul Iisus cheamă ucenicii - urmaşii Apostolilor - până la sfârşitul veacurilor. Durerea este, că deşi noi Îl cunoaştem şi ştim cui credem, noi nu lăsăm nimic din ale noastre şi totuşi ne ţinem că-I urmăm Lui. De aceea întunerecul necunoştinţei de Dumnezeu şi de noi înşine s-a întărit, şi tot mai grea se face noaptea fără de Dumnezeu. Şi aşa iată că lumea întreagă se trudeşte toată noaptea şi nu prinde minte deloc. Oamenii se revarsă unii peste alţii în valuri de mare, cum nu s-a mai văzut mai mare potop de valuri.

Dacă lăsăm lucrurile să meargă în voia valurilor şi nu vom face ca Simon pescarul de odinioară: „După cuvântul Tău…” truda oamenilor va fi din ce în ce mai zadarnică; noaptea necunoştinţei de Dumnezeu din ce în ce mai întunecoasă, - şi aceasta pentru înmulţirea fărădelegilor. - Ştiu că şi astăzi lasă oamenii toate, dar neurmând pe nimeni. Şi bătaia e aşa de mare cât sare pământul în bucăţi. Iar pământul, după graiul Scripturii, e inima oamenilor.

Aceia de bucurie că au aflat pe Domnul au lăsat toate şi erau fericiţi, urmând pe Domnul. Cei din zilele noastre, care lasă toate de urgia prăpădului, fiindcă n-au urmat pe Domnul, au vai peste vai.

*

Se răresc păstorii. „Iată vin zile zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului” (Amos 8,11). Ce e de făcut ? Răspuns: Copii curaţi, neîncărcaţi de atâtea păcate părinteşti, mai străvezii spre Dumnezeu, în stare să lase toate pentru dragostea de Dumnezeu şi Evanghelia Sa.

Iată de unde începe chemarea Apostolilor, a propoveduitorilor de Dumnezeu neînfricaţi şi în stare a purta necazurile Evangheliei: de la noi toţi. Roade şi nu frunze ! Soarta apostoliei în lumea aceasta e împreunată cu primejdie de moarte. Dar dragostea de Dumnezeu ne desface de orice dragoste de pământ sau grijă de viaţă.

Întâlnirea cu Mântuitorul schimbă pe oricine. Iar cine L-a întâlnit, nu poate să nu-L propoveduiască, să aibă şi alţii parte de neasemănata bucurie de a-L urma pe El toată stadia vieţii.

*

După Înviere:

Maria Magdalena, Petru; Luca şi Cleopa spre Emaus.

Saul pe drumul Damascului.

Toţi avem datoria de a-L propovedui cu cuvântul, cu fapta, dar mai ales cu dragostea. Iar dacă vremea ne-o va cere, să ne ajute să lăsăm toate cu bucurie pentru Dumnezeu, şi să-I urmăm Lui, şi în veacul de acum şi în cel viitor.

Chemarea ucenicilor lui Iisus în lume:

Matei 10. Faptele Apostolilor 26,16-18.

Sâmbăta

SFÂNTUL VASILE CEL MARE:

-UN IERARH DE ATITUDINE -
- 6 -

Se scriu lucrurile acestea, mărturie pentru creştinii care vor să înţeleagă că trăim cele mai bune vremuri de mântuire. Iată dovada istorică:

La anu1 313 de la Hristos, Împăratul Constantin a dat edictul de la Milano, prin care recunoscu creştinismul printre religiile de stat. Mare bucurie în creştinătate ! Dar… cum au scăpat creştinii de sub grijă, de îndată ce au trecut din ilegalitate la libertate, la persoană juridică, viaţa morală a creştinilor începu să se destrame. Cum şi-au primit averile înapoi - urmaşii mucenicilor - puţini au mai rămas care să nu se încovoaie cu dragostea mai mult spre lumea aceasta.

Deci de îndată ce-au ieşit de prin găurile pământului la larg, de îndată ce-au scăpat de prigoanele Cezarilor, cu un cuvânt de îndată ce-au ieşit din împrejurarea de jertfă a vieţii, când adică nu mai era o primejdie a mărturisi creştinismul pe faţă, s-a întâmplat că şi dragostea de Dumnezeu şi grija de suflet, până la aşa măsură răciseră, încât au început creştinii a se lua după un rătăcit, Arie, care tăgăduia dumnezeirea Mântuitorului,  chiar piatra cea din capul unghiului, prin care stă sau cade cineva din creştinism.

De îndată ce creştinismul, mai bine zis creştinii fură lăsaţi la larg, se înmulţi şi înclinarea de-a cădea din creştinism. (Nu ştiu cum, dar parcă nu e nimic pe lume fără o rânduială; a venit şi pentru aceştia o căpetenie, după care să se ia.) Parcă de-aici începe judecata, care desparte oile de capre. Ar fi fost mare mirare să nu se arate şi o atare ispită de necredinţă, de vreme ce, odată cu Împăratul Constantin, au trecut, cu numele, la creştinism, două treimi din imperiu. Era „la modă” să ai credinţa împăratului;  deşi toţi aceşti creştini cu numele, cu puţin înainte s-ar fi îngrozit de primejdiile mărturisirii lui Hristos. Deci nu e de mirare ca toţi aceştia, la care se mai adaugă şi urmaşii lui Constantin, ba chiar şi mulţi episcopi, să se trezească la un moment dat, mărturisind o credinţă alăturea de creştinism, totuna cu necredinţa. Nu e greu de-a înţelege cum au ajuns lucrurile astfel.

Când viaţa aceasta e încurajată de statornicia bogăţiei, de negrija întâmplărilor, omul se strică; iar o viaţă stricată de patimi strică şi mintea, care, odată stricată, nu mai deosebeşte adevărul de minciună sau binele de rău, ci le zice tocmai întors: răului bine şi minciunii adevăr.

Încetând prigoanele, aşa se stricaseră purtările creştinilor şi aşa se întindea tăgăduirea dumnezeirii Mântuitorului, încât , zice un istoric al vremii, dacă Dumnezeu n-ar fi trimis pe sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan, ar fi trebuit să vie Hristos a doua oară. (Căci fărădelegile grăbesc Judecata). Iar un filosof creştin din vremea noastră, făcând o supra­privire asupra istoriei creştinismului, la fel găseşte că, creştinii au trecut cu succes prima ispită ridicată împotriva creştinismului: ispita persecuţiilor, dar n-au trecut cu acelaşi succes şi ispita a doua, a triumfului (asupra păgânismului). E şi explicabil: prima ispită a întâlnit în faţă creştini adevăraţi, care se hotărâseră într-un fel cu viaţa aceasta: s-o jertfească pentru Dumnezeu; pe când ispita a doua, a triumfului, pentru care trebuie să fii înţelept s-o ocoleşti, a găsit în faţă o mare turmă de creştini figuranţi.

Dar iată cum Providenţa a descâlcit lucrurile: pentru cei credincioşi a trimis pe sfinţi; iar pentru figuranţi, şi îndeosebi arieni, a trimis pe împăratul Iulian Apostatul, care din creştin s-a declarat păgân şi vrăjmaş al lui Hristos. Ba ca să-şi bată joc de o proorocie a Mântuitorului, a întreprins un război în cale la Ierusalim, ca să zidească templul lui Solomon. În luptă însă s-a trezit cu o săgeată otrăvită în piept. Aceasta 1-a îngrozit şi 1-a făcut să strige: „M-ai învins Galileene !”

Deci toţi cei ce tăgăduiau dumnezeirea Mântuitorului, ca să facă pe placul împăratului apostat, ca să fie „la modă” s-au lepădat de creştinism.

Dar parcă era un făcut: toţi cei ce s-au lepădat de Hristos nu se mulţumeau numai cu lepădarea lor, ci urmăreau şi lepădarea altora; iar dacă aceia se împotriveau, vrajba era gata şi începea prigoana. Iată focul în care se lămuresc credincioşii, iată firul de legătură cu înaintaşii lor - mucenicii.

Sunt vremuri, şi împrejurări în toate vremurile, când, a spune adevărul şi a propovedui îndreptarea, îţi pot pune viaţa în primejdie de moarte. Aşa s-au întâmplat lucrurile în zilele lui Ioan Botezătorul şi a lui Irod şi aşa s-a întâmplat în zilele sf. Ioan Gurădeaur şi a împărătesei Eudoxia, fiindcă Ioan cerea dreptul văduvei împotriva împărătesei. Sfântul Ioan Gurădeaur a avut odată, apărând văduva, cuvintele acestea: „Iarăşi se tulbură Irodiada, iarăşi cere pe tipsie capul lui Ioan …!” Pentru curajul său de-a apăra săracul împotriva lăcomiei bogatului Sf. Ioan a trebuit să ia calea exilului, prigonit de împărăteasă, până când, sfârşit de puteri, a murit pe drum. Iar Eudoxia era ariană.

Un creştinism fără recunoaşterea lui Iisus ca Dumnezeu şi Stăpân al lumii, nu-ţi obligă viaţa la a o face mai curată. Iar cu cât viaţa se face mai necurată, cu atâta te-ntuneci dinspre Dumnezeu până la a-L tăgădui cu totul şi a I te face vrăjmaş declarat. Viaţa trăită pământeşte, fără grijă, la asta te duce.

*

Spre o atare stăvilire a răutăţii a trimis Dumnezeu pe Sfinţii Trei Ierarhi. Ei au fost sarea vremii lor care au oprit firea oamenilor de-a se strica cu totul. E de la sine înţeles că firea omeneasca, povârnită spre păcat, tocmai de aceea nu-i poate suferi. Dar ei n-au grijă că nu-s pe placul lumii. În ei arde luminos, înainte, misiunea care le-a dat-o Dumnezeu, de-a fi sare făpturii şi martorii lui Dumnezeu între oameni.

Ca să scurtăm - cuvântul alegem din viaţa sf. Vasile câteva momente de mare înălţime morală, prin care se dovedeşte a fi cu adevărat mare dascăl al lumii şi Ierarh.

Era prin anul 372, când însuşi Împăratul Valens merse în Cezareea Capadociei, unde păstorea Sf. Vasile, cu gând să-1 abată de la dreapta credinţă la arianism. Sf. Vasile îi răspunse liniştit că ţine credinţa pe care au mărturisit-o Sf. Părinţi la Niceea (325) şi că nimeni nu are putere să, dea altă mărturisire de credinţă peste aceea.

Primind un atare răspuns, Împăratul Valens căuta pricină ca să-1 exileze pe sfânt, ştiind că numai el susţine dreapta credinţă în Asia Mică şi că, dacă n-ar fi el, pe ceilalţi uşor i-ar putea câştiga fie prin momele, fie prin înfricoşări.

Împăratul duse cu sine şi pe Modestus, prefectul pretorienilor (Siguranţa imperiului) şi pe episcopul Evippius din Galatia, care era arian. Pe acesta îl duse ca să provoace scandalul, ca apoi prefectul să poată interveni cu armata. Evippius vru să slujească într-o biserică din Cezareea, dar Sf. Vasile nu-1 lăsă până nu subscrise afurisaniile date de soborul de la Niceea asupra arienilor. Acela se plânse împăratului, care trimise la Sf. Vasile pe prefectul pretorienilor, ca să-1 atragă la arianism, iar dacă nu va putea cu buna să-1 înfricoşeze cu ameninţări.

- Ce îndrăzneală ai tu să te împotriveşti religiei Împăratului ? - îi zise prefectul.

- Eu nu văd nici o îndrăzneală şi nici nu ştiu care este religia Împăratului, ca să mă împotrivesc ei. Eu ştiu că şi Împăratul e creat de Dumnezeu ca şi mine şi prin urmare şi el trebuie să aibă aceeaşi religie pe care o am eu şi credincioşii mei.

Prefectul începu cu ademeniri, zicând:

- Uite, n-ai vrea tu să fii în mărire, asemenea Împăratului ? O vei putea avea dacă vei mărturisi şi tu credinţa Împăratului.

Sf. Vasile îi răspunse:

- Amândoi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu deci sunt asemenea Împăratului. În ce priveşte mărirea, aceasta se va vedea numai în viaţa viitoare. Apoi spune tu: dacă o va avea acela care face voia lui Dumnezeu sau acela care lucră împotriva Lui?

- Dar nu te temi tu de relele care pot să vină asupra ta ? - îi zise prefectul.

- Eu nu mă tem de rele; - răspunse Sf. Vasile - deoarece ştiu că Dumnezeu nu va îngădui mai multe de câte sunt de trebuinţă pentru ispăşirea păcatelor mele.

- Dar nu ştii că Împăratul poate să-ţi facă atâta rău, cât tu nu vei putea răbda ?

- Ce anume ar putea să-mi facă Împăratul ? întrebă Sfântul Vasile liniştit.

- Să te despoaie de averi, să te exileze, să te ucidă chiar !

La acestea Sf. Vasile râse zicând:

- Toate acestea Împăratul nu mi le poate face. Astfel: nu mă poate despuia de averi, fiindcă m-am despuiat de mult eu însumi, aşa că azi n-am nimic. Nu mă poate exila nicăieri unde să nu fie Dumnezeu de faţă. Apoi cu moartea nu-mi poate face alta decât să mă trimită mai degrabă la viaţa pe care atât de mult o doresc. Spune deci stăpânului tău, Împăratului, că dacă n-are alte rele cu care să mă înfricoşeze, de acestea de până acuma, nu mă tem, şi nici gând n-am să-i fac pe voie, împotriva lui Dumnezeu.

Prefectul pretorienilor spuse Împăratului totul şi încheie cu aceste cuvinte: „De căpetenia acestei biserici suntem biruiţi. Ameninţărilor este superior. Decât cuvintele e mai tare; iar decât ademenirile este mai puternic. (Minis superior est, sermonibus firmior, verborum bianditiis fortior). Dacă i-am zis:

- Niciodată n-am văzut om ca D-ta ! - ştiţi ce mi-a răspuns ?

- Poate că niciodată n-ai văzut Episcop !

Împăratul se aprinse de mânie şi zbieră înfuriat: „Să fie exilat numaidecât !!!” Şi însuşi se apucă să scrie mandatul de exilare, dar de trei ori i se rupse peniţa şi nu putu scrie. Împăratul crezu că acesta e semn de sus şi de data aceasta lăsă mânia pentru mai târziu.

Reîntors la Constantinopol, din nou încercă să scrie mandatul de exilare pentru Sf. Vasile, dar fără de veste i se îmbolnăvi copilul cel mai mare şi se zbătea ca în ghearele morţii şi nu se linişti până ce nu-şi propuse să lase pe Arhiepiscopul din Cezareea Capadociei în pace. Iată Părinte al Bisericii, mare dascăl al lumii şi Ierarh. Iată ucenic umblând liniştit pe marea înfuriată. Iată stâlp al Adevărului, nemişcat de talazuri. Iată linişte şi modestie neclintită de vifor.

Iată om dintre noi: luminător nestins peste veacuri, străbătând veacurile şi întărindu-ne pe noi în liniştea cea mai presus de fire, a certitudinii că tot Dumnezeu e la cârma lumii.

Cercările i-au dovedit pe Sfinţi.

Iar sfinţenia este superioară vieţii şi morţii.

Prislop,

30.I.949.    Sfinţii Trei Ierahi

ZACHEU VAMEŞUL

- 7 -

„Toţi murmurau şi ziceau: a intrat să poposească la un om păcătos.” (Luca 19,7)

Ei, „drepţii”, osândeau şi pe Iisus şi pe Zacheu.

Pe Iisus că nu se „ţine” sfânt, ci se „pogoară” şi cinsteşte cu venirea Sa pe un păcătos; iar pe păcătos îl osândeau ca nevrednic de Iisus. Mutra aceasta tulburată, din care sfredeleau ochii osândirii, iată că primeşte următoarea palmă - mai întâi de la Zacheu:

,,Atunci Zacheu, stând în faţa Domnului, a zis: iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor, şi de-am năpăstuit pe cineva cu ceva întorc împătrit.”

Iată că îndreptarea omului „în faţa Domnului” astupă gura oamenilor. Dar le-a  astupat-o şi Domnul, zicând: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi el fiu al lui Avraam este”.

Se vede limpede că Domnul îi are în vedere şi pe cârtitori, căci şi lor le bate răspunsul, pentru că de-ar fi vorbit Iisus numai cu Zacheu, i-ar fi zis acestuia aşa: că şi tu, fiu al lui Avraam eşti; dar nezicând aşa, se vede că le împrăştia acestora ţepele osândelor.

Iată prin urmare, că omul care se îndreaptă, fie el oricât de vameş şi de păcătos, simte bucuria pe care n-o rănesc osândele, şi nici el n-are om de osândit. De aci începe omul să samene cu Dumnezeu.

Când vine Domnul la tine te dezlegi de toate, nu numai de nedreptăţile tale, ci şi de toată dreptatea ta. Când „stai în faţa Domnului” eşti mai presus de lumea aceasta, mai presus de avuţia lumii, mai presus de trăncăneala şi cârteala vieţii;  ai, cu un cuvânt, ceva din liniştea mai presus de lume a lui Dumnezeu.

De altfel nici n-ajungi „în faţa lui Dumnezeu” până n-ai întors toate ale Cezarului, înapoi Cezarului.

De aci încolo, începe sfinţenia.

Prislop, 30.1.949

CANANEANCA
- 8 -

… O femeie zdrobită de durerea ei: avea o fiică îndrăcită. O minte zdrobită de un singur gând: al durerii sale.

Durerea nu e obiect sănătos de meditaţie. De durere trebuie să scapi, să o depăşeşti, să fii deasupra ei. Dar trebuie să vie cineva să te scoată din cercul tău chinuitor de îngust. Căci durerea ta te ia în vârtejul ei şi te închide dinspre toată lumea şi dinspre orice lume.

E, parcă, o prelungire a iadului după tine.

Cu cât orizontul tău e mai îngust, sau mai îngustat de durerea ta, cu atât neliniştea ta e mai mare,  şi poate să fie mai mare ca a toată lumea.

Asta era starea sufletească a Cananeencii.

Dar iată trece Iisus pe lângă tragedia aceasta: toate tragediile ţipă la Dumnezeu, ori rugându-L, ori hulindu-L. Iisus se face că nu aude. ,,Nu i-a răspuns ei nici un cuvânt.” Dar L-au rugat şi ucenicii Lui s-o audă: „Că strigă în urma noastră”.

Iisus s-a făcut că nu-i ascultă. Dar în nevăzut atrăgea sufletul deznădăjduit la Sine, şi „ea venind, I s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mi !”

În afară, în cuvinte, Iisus de asemenea s-a făcut că n-o ascultă. I-a spus şi Iisus o îngustime, tot aşa de strâmtă, ca a ei: „Nu sunt trimis fără numai către oile cele pierdute ale casei lui Israil” şi că: „Nu se cade a lua pâinea fiilor şi a o da câinilor”.

Cu alte cuvinte Iisus îi punea în faţă păcatul ei, peste care o îmbia să treacă.

Şi iată femeia aceasta a ieşit din îngustimea sa şi nu s-a smintit că-i asemănată cu câinii.

Atunci când ochiul ei a văzut mai mult, când s-a mutat din îngustimea durerii sale în bunătatea fără margini a lui Dumnezeu: s-a izbăvit în clipa aceea.

Aşa a condus Dumnezeu minunea aceasta, că a tămăduit mama şi prin tămăduirea ei s-a însănătoşit şi fiica ei de acasă.

Şi s-a mirat Iisus zicându-i: „O femeie, mare este credinţa ta, fie ţie precum voieşti !” - şi adaugă Evanghelia: „Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela”.

Cu un cuvânt au ieşit toţi din cercurile lor înguste, la orizontul cel mai larg, care este liniştea dumnezeiască şi care tămăduieşte orice boală şi linişteşte orice vifor din suflet.

Dumnezeu s-a biruit de rugăciunea omului - şi încă a unei femei neputincioase - şi i-a adus firea în liniştea Sa, mai presus de sminteală şi durere.

Să ne fie Iisus şi nouă, asemenea !

Prislop,

6.II.949

VAMEŞUL ŞI FARISEUL

- 9 -­

… Sau smerenia şi trufia.

Unul îşi spunea virtuţile; celălalt, mai în urma templului, păcatele.

Unul vrednicia, celălalt nevrednicia.

Ar fi bune virtuţile fariseului.

Vameşul nu le avea, dar în lipsa lor avea smerenia. Rele erau faptele vameşului, dar, pentru smerenie s-a întors din templu mai îndreptat la casa sa.

Cel mai bine ar fi de-a avea virtuţile fariseului, şi încă întrecute, după cuvântul că: „de nu va prisosi dreptatea voastră pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu” - virtuţi unite cu smerenia vameşului.

Cu îmbinarea virtuţilor unuia şi cu smerenia şi cuvintele celuilalt s-au nevoit călugării de-a lungul veacurilor. Căci: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, sunt cuvintele „rugăciunii neîncetate”, care-şi au obârşia în cuvintele vameşului, spuse de Iisus.

Cu această rugăciune mulţi s-au întors mai îndreptaţi „Acasă” în Împărăţie.

Păcatele au urmările cele mai felurite asupra omului: 1. Pe unii păcatele-i smeresc, îi ruşinează înaintea lui Dumnezeu şi-i hotărăsc la îndreptare. 2. Pe alţii, mai înrăiţi în ele, îi sălbătăcesc cu totul. 3. Iar pe alţii îi împing până la nebunia fără întoarcere.

Cu un cuvânt păcatele tulbură sufletul în diferite trepte.

Dar virtuţile fariseice tulbură împotriva lor pe Dumnezeu. Căci virtuţile din ambiţie şi din „slavă”, e limpede că nu sunt din har. De aceea dau naştere trufiei fariseice,   care-şi câştigă pe Dumnezeu împotrivă, precum Însuşi ne-a spus.

Deci trufia cu virtuţi, fiind o virtute în pielea goală, sau îşi dă seama de goliciunea sa şi cere acoperemânt smerenia (sau dulama lui Dumnezeu cum o numeşte sfântul Isaac Sirul), cum ne sigură toţi sfinţii Părinţi.

- De ce să fim smeriţi ?

- Fiindcă suntem mărginiţi şi neputincioşi şi trăim într-o lume plină de primejdii, călătorim pe-o mare, foarte adesea înfuriată, care-şi strecoară viforul până în sufletele noastre.

Iisus a cunoscut durerea aceasta a oamenilor, de aceea le-a şi îmbiat o ieşire, zicând: „Căutaţi la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre !”

Ar fi bine să adâncim înţelesurile. Blândeţea şi smerenia inimii, pe care ni le îmbie Iisus odihnă, nu le avem odihnă decât prin Iisus. Cu alte cuvinte persoana lui Iisus îşi răsfrânge blândeţea şi smerenia Sa prin noi, şi aşa se face linişte; - altfel nu se face. Dar ce să înţelegem, căci toată odihna lui Iisus (care n-avea unde să-şi plece capul şi pe care - cum spune tradiţia - nimenea nu L-a văzut vreodată râzând, dar plângând adesea), nu-i decât o cruce a iubirii, o sfâşiere de milă, o zguduire a sufletului de mila surorilor lui Lazăr, o sudoare de sânge ce picura ca apa şi încă o zguduire de suflet, când Iuda avea să-L vândă.

Şi totuşi Iisus avea o„odihnă”: odihna misiunii Sale în lume, care se împlinea şi se va împlini deplin, oricât vor scrâşni împotrivă porţile iadului.

Dar să luăm model un om dintre noi, sfântul Ioan Gurădeaur, care mărturiseşte , că: „Mai multe sunt furtunile care zbuciumă sufletul preotului, decât talazurile care bântuie marea”.

Liniştea, odihna, nu ţi-o dă decât dorul de-a îmbrăţişa destinul lui Iisus în lume. Iar cum El e una cu destinul Său, îl putem avea una cu noi, iar noi atunci nu mai suntem singuri.

Deci nu poţi fi blând şi smerit cu inima până nu ieşi din tine şi te muţi în Iisus. În tine eşti trufaş şi tulburat. În Iisus eşti blând şi smerit şi odihnit cu sufletul. Şi pentru că Iisus e odihna noastră, de aceea El se îmbie mereu tuturor necăjiţilor şi vameşilor lumii, să le fie dulamă, să le fie inimă, să le fie ideal de viaţă.

Fără Iisus, Cel ce susţine lumea cu mâna (cum arată unele icoane), fără Iisus, zic, sau împotriva Lui chiar, te afli în tulburare crescândă până la sinucidere. Şi e cel mai mare păcat de pe lume.

Sundar Singh era nemulţumit de toate Scripturile religiilor. În revolta sa tulburată a ars Sfânta Scriptură, şi, înainte de-a pleca să se arunce înaintea trenului, a mai căzut o dată în genunchi, rugându-se… niciunui Dumnezeu. Dar Dumnezeu era şi i s-a arătat Iisus în glorie divină…„- Şi pentru tine M-am răstignit pe Cruce…” „Am murit Eu în locul tău; tu trăieşte, şi mai mult trăieşte !…”

Sundar Singh s-a făcut „Shadou”, adică învăţător sau apostol al lui Iisus Hristos, acum în veacul nostru, ca o mărturie a viului Dumnezeu Iisus, de peste veacuri. De unde fără Iisus era în pragul sinuciderii, după ce L-a cunoscut pe Iisus, şi-a cunoscut sensul şi idealul vieţii sale.

„Căutaţi la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre!”

Atunci viaţa ta, ba şi ceva din chipul tău, seamănă cu Iisus.

Prislop

13.II.949

NB -

… Alta e situaţia fariseului modern.

El ştie că forma de odinioară e demascată şi stigmatizată.

Azi rolurile s-au schimbat:

Azi e vameş Şi zice: „Doamne mulţumescu-Ţi că nu sunt ca acest fariseu…

*

… Trufia şi smerenia:

Două atitudini faţă de sine, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.

*

… Smerenia, cenuşăreasa vieţii acesteia, e haina de slavă a vieţii viitoare.

În haina aceasta simplă şi-a îmbrăcat Iisus viaţa; s-au îmbrăcat apostolii şi întreg şirul sfinţilor…

*

Fragmente după o predică în catedrala din Sibiu.

- 29.I.950 -

FIUL RISIPITOR

- 10 -

­

Pilda aceasta numai Dumnezeu o putea spune; căci limba omenească nicicând n-a putut cuprinde în mai puţine cuvinte, mai simplu şi mai profund toată tragedia omului, peste care El revarsă un ocean de iubire şi înţelepciune. Toţi ne recunoaştem în acest fiu risipitor, căzut de la cinstea de fiu al lui Dumnezeu, până la „rangul” unui porcar decăzut şi cu sufletul în zdrenţe.

Tatăl i-a respectat partea de avere, deşi o avea în dar. I-a respectat darul libertăţii, în baza căruia omul poate sui nebănuitele trepte ale desăvârşirii, dar poate coborî şi până la cea mai grozavă desfigurare morală.

,,Cina cea de taină” - cel mai cunoscut tablou din Renaştere - a fost lucrat de Leonardo da Vinci în vreme de 12 ani. A căutat mult un model pentru Iisus. În sfârşit 1-a găsit într-un tânăr, frumos la chip, bun, blând, cu suflet mare şi radiind de dragoste, un vrednic urmaş al lui Iisus. L-a zugrăvit deci la locul de cinste. Pe ceilalţi apostoli i-a găsit mai uşor afară de Iuda. Acesta trebuia să exprime - dacă nu chiar să fie - modelul neîncrederii, veninul invidiei, încremenirea îngustimii, răutatea şi trădarea.

Aproape se împlineau cei 12 ani de când începuse tabloul, când iată că găseşte la Milano un om, care corespundea întocmai vederilor lui Leonardo. Îl plăteşte ca model şi-1 aduce în trapeza mânăstirii, unde zugrăvea „Cina cea de taină”. Era model de Iudă: întunecat la chip, deci şi la suflet, brăzdat de patimi, vulcan de ură şi de necredinţă. Pictura se apropia de sfârşit. În sufletul lui „Iuda” se petrecea o frământare cumplită; când, deodată, opreşte pictorul şi-i spune: „Tot eu am fost model şi acum 12 ani, când zugrăveai pe Iisus !” Leonardo a strigat speriat: „Tu, eşti acelaşi ?!”

Mai departe istoria nu ne spune nimic, dar se înţelege ce s-a petrecut, adică ce se petrecuse…

Fapt este că oricât ar fi cineva de cufundat în ticăloşie, oricât iad ar avea în suflet, oricâte turme de porci ar avea zugrăvite pe obraz, Dumnezeu totuşi crede în fiul său, omul, şi el nu este cu desăvârşire pierdut.

Noi obosim aşteptând întoarcerea unui copil, a unui frate, a unui tată beţiv, dar Dumnezeu nu descurajează. Dumnezeu te urmăreşte cu iubirea Sa îndurerată, în orice ţară te-ai duce. Iubirea e ca Dumnezeu: nu are hotare. Unul din sfinţii Părinţi o spune limpede: „Iisus urmăreşte pe toţi oamenii, oricât fug de departe, să-i ajungă şi să-i întoarcă acasă. Şi asta face până la sfârşitul lumii”.

Pilda aceasta, a fiului pierdut, ne trezeşte un arzător interes să ştim: care poate fi cauza, pentru care omul ajunge să piardă chipul lui Iisus din făptura sa şi să apară în locul lui chipul lui Iuda ?

Cunoaştem decăderi cu răsunet:

Solomon - despre care spune Scriptura că „era cel mai înţelept dintre fiii răsăritului” - ajunge din cauza femeilor să-şi dispreţuiască templul şi pe Iehova şi să cadă în credinţe rătăcite. Faust (un fiu pierdut din epoca modernă) încheie contract cu diavolul să-şi dea sufletul pentru veşnicie, în schimbul unei clipe, despre care să spună: „Stai clipă, eşti prea frumoasă !”

Deci cauza desfigurării omului stă în căutarea greşită a fericirii sale în lucrurile acestei lumi. Făptura omului, ca fiu al lui Dumnezeu, are ceva din infinitatea Tatălui său, care nu se satură, nu numai cu roşcovele porcilor, dar nici cu nimic altceva, decât cu desăvârşirea lui Dumnezeu. E atât de mare sufletul omului - după obârşia sa -încât numai Dumnezeu îl poate umple.

Cu orice altceva de-ai încerca să-ţi saturi sufletul, nu faci altceva decât să ţi-1 îngustezi pe măsura dorinţei urmărite: asta-i desfigurarea lui ! Cu alte cuvinte renunţi la înrudirea ta cu Dumnezeul nemărginirii şi te lipeşti de ceea ce mulţi Părinţi ai Bisericii o izbesc cu o vorbă aspră: „Curva lume”.

Să fii în lume, dar totdeauna mai presus de lume.

Nu îngusta rostul vieţii numai la idealuri pământeşti !

Împlineşte-le şi pe-acelea, dar totdeauna fii mai presus de ele !

Din cauza nestatomiciei lor, a conflictelor cu răutatea şi infirmitatea lumii, trebuie să-ţi asiguri viaţa în Dumnezeu, care nu te minte, cum te minte mai sus pomenita lume.

Iată ce însemnează să-ţi „vii întru sine”: momentul cel mai de preţ din viaţa ta pământeană, adică să te regăseşti în adevărata ta fire şi apoi să te „scoli” din rosturi mărunte şi să te întorci Acasă, în „braţele părinteşti” ale lui Dumnezeu, Tatăl tău şi Tatăl nostru, care-ţi va găti ţie o „cină de taină”.

Nu-i mirare că, fără găsirea acestui rost al vieţii, altul nu-i găseşti,şi fără rost nu te poţi suferi. Găsit-ai comoara aceasta în ţarina vieţii tale ?

Dacă da, ai găsit Împărăţia lui Dumnezeu; iar semn c-ai găsit-o e bucuria nestăvilită, care te face să spargi deznădejdea oricărui decepţionat al lumii, să-i aprinzi şi lui un ideal în inimă, şi să-1 duci: în inima ta, Cerului, bucurie mare !

Prislop,

20.II.949

EVANGHELIA JUDECĂŢII

- 11 -­

Evanghelia, adică Vestea cea bună, cuprinde şi Judecata. Este desigur o zi înfricoşată, o zi a urgiei lui Dumnezeu, dar cu toate acestea este o zi dorită de creştinătate: ziua adeveririi nădejdilor noastre ultime.

Dar, ca să vorbim despre judecata lui Dumnezeu cu omul, e bine să lămurim, pe cât cu putinţă, şi în scurt, câteva din nedumeririle omului despre Dumnezeu.

Omul stă la îndoială despre existenţa lui Dumnezeu, pentru mai multe motive, dintre care pomenim pe acestea:

1. Că nu-L vede (deşi crede într-o mulţime de lucruri pe care nu le-a văzut, dar se sprijină pe cuvântul altora, pe care-i crede). Răspundem că Dumnezeu poate fi văzut, dar trebuie împlinită o condiţie: trebuie „inima curată” din cele nouă fericiri.

2. Stă omul la îndoială pentru că nu vede imediat răsplata lui Dumnezeu, atât pentru bine cât şi pentru rău. Cu alte cuvinte omul vede nedreptatea şi se sminteşte despre existenţa lui Dumnezeu, care o îngăduie, pentru că are o răbdare mai mare ca a noastră, aşteptând întoarcerea.

Zăbovim puţin asupra acestei nedumeriri, cu lămuririle următoare: Dacă Dumnezeu ar răsplăti răul întotdeauna şi numaidecât, ar însemna că e un Dumnezeu fricos dinspre libertatea omului şi întinderea răului, sau că Dumnezeu ar mai avea pe cineva împotrivă, cam tot aşa de tare, şi s-ar teme de întinderea stăpânirii sale.

Apoi, Dumnezeu nu răsplăteşte întotdeauna şi numaidecât nici binele, pentru că atunci oamenii ar face binele nu din dragoste şi libertate, ci din interes. O atare răsplătire ar coborî şi pe Dumnezeu şi fapta bună. Dar, din când în când Dumnezeu răsplăteşte imediat şi binele şi răul, deşi numai în parte, ca cei răi să se teamă şi să ştie că este o judecată, care îi ajunge. De asemenea se vede din când în când şi răsplătirea imediată a binelui, ca dragostea oamenilor de Dumnezeu să nu scadă.

3. Oamenii mai stau la îndoială despre existenţa lui Dumnezeu pentru că e necuprins cu mintea, aşa cum cuprindem ştiinţa sau altă îndeletnicire. Cu alte cuvinte, ca s-o spunem de-a dreptul: Dumnezeu nu poate fi dovedit cu mintea nici că există, nici că nu există. - O bucată de fier rece, bună şi ea la ceva, nu-ţi poate dovedi existenţa focului, până ce însăşi va fi roşie ca focul. Cam aşa-i şi cu mintea omului, cât priveşte puterea şi neputinţa ei.

Când făptura omului va fi străbătută de credinţa în Dumnezeu, adică de o evidenţă, de o siguranţă interioară, mai puternică decât valoarea mărturiilor sau tăgăduirilor raţiunii, făptura sa va fi lumină şi viaţa sa o minune între oameni.

Căci nu există argument mai tare ca viaţa trăită, prin care se străvede Dumnezeu, sau moartea de Martir, ca o ultimă dovadă - şi cea mai de seamă - despre existenţa lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Sale.

De aceea nu cred într-o Împărăţie a Cerurilor care începe numai după moarte. Vom fi după moarte în Împărăţia în care am trăit de-aici, sau pentru care chiar am murit.

Cu acestea ştiute - bine-ar fi trăite - să ne lămurim înainte despre Evanghelia Judecăţii. - Fireşte că ultimul argument despre existenţa lui Dumnezeu îl va da El Însuşi, căci, înainte de judecată e învierea cea de obşte:

„Iată Eu voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi,

poporul Meu, şi veţi învia , numai astfel veţi cunoaşte că Eu sunt

Domnul, Cel ce am zis şi am făcut acestea.”   (Ezechiil 37,12-14)

Deci dacă oamenii n-au crezut în Dumnezeu când a înviat Iisus şi cu El toţi drepţii Vechiului Testament, vor fi siliţi să creadă în existenţa lui Dumnezeu, când vor vedea propria lor înviere din morţi.

Deci ultimii „zăbavnici cu inima a crede” numai atunci vor crede, dar atunci e prea târziu. Pentru aceştia da, ziua învierii şi ziua judecăţii (fiind una şi aceeaşi zi) e ziua înfricoşată, ziua mâniei lui Dumnezeu.

Evanghelia ar fi fost nedeplină fără descrierea acestei zile de apoi. Fără această zi, în care se vor despărţi pentru totdeauna oile de capre, Evanghelia n-ar fi avut nici un rost să fie descoperită oamenilor, şi chiar de s-ar fi descoperit (dar fără judecata de apoi) rămânea o simplă carte, printre atâtea altele.

Iisus a făcut în mai multe rânduri rezumatul Scripturii şi al Evangheliei Sale în cele două porunci: iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni. Iar cum Dumnezeu e Adevărul şi iubirea de oameni, mila, se împlineşte cuvântul din Psalmi că: „Mila şi Adevărul merg înaintea Ta” (Psalmul 88,14). - Iar trăirea şi propoveduirea acestora cere curaj !

Deci din acestea vom fi întrebaţi: despre trăirea şi mărturisirea Adevărului şi dovezile iubirii de oameni - şi încă a unei iubiri largi, la măsuri dumnezeieşti, în care încape toată făptura, din care n-ai pe nimenea de scos afară, sub nici un motiv.

Cu alte cuvinte ziua judecăţii consfinţeşte, pentru toată veşnicia, una din cele două împărăţii, în care ne-am trăit viaţa pământeană: fie împărăţia iubirii feroce de sine însuşi, care te făcea de vrajbă cu toată lumea, cu Dumnezeu şi cu tine însuţi, fie împărăţia iubirii, în primul şi ultimul rând de alţii, de toţi oamenii, indiferent cum sunt, şi a iubirii de Dumnezeu sau de Adevăr.

Vei fi adică, una din două, sau ros de viermii poftelor tale neîngăduite, chinuit în cercul tău îngust, din care nu vei mai vedea pe nimenea, ars, mâncat de răutatea ta absurdă, chinuit de necredinţa ta în Dumnezeu, furios de a nu mai putea face nimic, nici rău nici bine; vei suferi nespus văzând suferinţa ta absurdă, crescând fără sfârşit o veşnicie întreagă.

Sau vei fi izbăvit desăvârşit de toată infirmitatea omenească, fericit de vederea neîntreruptă a lui Dumnezeu, de sporirea cunoaşterii Sale, de fericita comunitate cu Sfinţii, cu un cuvânt, de odihna mai presus de grăire a strămutării firii tale în Dumnezeu, a cărei desăvârşire dăinuieşte sporind, veşnicia fără de sfârşit.

Şi oare de ce n-ar putea Dumnezeu, în mărinimia desăvârşirii Sale, să ierte pe toţi, pe păcătoşi şi pe diavoli, şi să-i îmbrace iarăşi în lumina dumnezeiască ?

- Nu, şi din mai multe motive. Pomenesc două: unu ar însemna suprimarea darului libertăţii voinţei, care, după un filosof creştin modem, ar însemna suprimarea spiritului,  ceea ce Dumnezeu nu poate face. A1 doilea motiv: pedeapsa petrecerii în starea de iad a conştiinţei, cu toată eternitatea sa, e nemăsurat o pedeapsă mai mică decât petrecerea forţată în lumina dumnezeiască. Aceasta ar fi pentru ei o urgie fără asemănare, în comparaţie cu chinurile absurdului sau a preocupării cu nimicul.

De aceea nu se descoperă Dumnezeu, ca Dumnezeu, în lumina slavei Sale, fiindcă în clipa aceea a sosit Judecata ,de la care încolo eşti: sau osândit la o stare de iad, sau strămutat într-o Fericire divină.

Iar pentru o dreptate deplină, care să ni se facă fiecăruia, trebuie să vie toţi martorii şi pârâşii noştri, şi să fim o zi, convinşi de dreptatea dumnezeiască. Căci faptele noastre, gândurile, cărţile scrise, cuvintele, au urmări nemuritoare şi numai taina pocăinţei poate îndrepta ce-i de îndreptat din ele. Deci toate urmările, rămase fără îndreptare, vin de faţă: pentru noi sau împotriva noastră, pe cum au fost făcute: pentru noi şi împotriva oamenilor, sau împotriva noastră şi în folosul oamenilor.

Şi totuşi a mai rămas o întrebare tulburătoare: omeneşte judecând, se poate ca atotbunătatea lui Dumnezeu să pedepsească omul, pentru o viaţă greşită de 40 - 60 - 80 de ani, o veşnicie întreagă ?

- Da; căci dacă într-o viaţă întreagă, de 40 - 60 - 80 de ani, n-ai avut nici măcar o clipă - cea a tâlharului de pe cruce - a recunoaşterii vinovăţiei tale şi a recunoaşterii iubitoare de Dumnezeu, clipă care, tâlharului, i-a câştigat Împărăţia lui Dumnezeu, pentru veşnicie.

Să lărgim puţin semnificaţia acestei clipe, care, dacă o ai câştigi veşnicia lui Dumnezeu cu ea. E clipa învierii tale din păcat, din morţi, din necunoştinţă, din superficialitate. Clipă, care va întinde Împărăţia lui Dumnezeu peste toate calendarele tale pământene, clipa găsirii tale cu Dumnezeu, cu persoana lui Iisus, clipa găsirii lui Dumnezeu în tine.

Să lămurim minunea aceasta a convertirii reale:

După sfinţii Părinţi aceasta are următoarele baze: Iisus se află ascuns în poruncile Sale şi se află acoperit şi real în Tainele Sale, în Sfintele Taine. Iar în noi, în alcătuirea noastră duhovnicească se află deodată cu Botezul şi cu celelalte Taine însoţitoare.

Iisus, prin Taina sf. Botez, a îmbrăcat lăuntric făptura noastră omenească. S-a născut pe Sine în noi şi aşteaptă, ca un sad, până ajungem la pricepere, ca să ne decidem: ce facem cu Iisus din noi ? Îl băgăm în seamă, Îl punem în valoare, dezvoltăm restul vieţii noastre după viaţa Sa, Îl trăim pe El, sau facem ureche surdă şi-L ţinem în temniţa din noi, în botniţa noastră, în mărăcinişul nostru, în golătatea noastră: în temniţă şi nu-L cercetăm, bolnav şi nu-L îngrijim, gol şi nu-L îmbrăcăm cu viaţa noastră.

Iată lămurită dreptatea Judecăţii.

Pentru că am chinuit pe Dumnezeu din noi o viaţă întreagă şi am fugit de El pe toate cărările veacului, de-am avea anii lui Matusalem, tot aşa am face. Deci e cu dreptate la Dumnezeu să ne judece pentru câţiva ani o veşnicie întreagă. Nu ne putem apăra că      n-am avut vreme să luăm o decizie asupra Împărăţiei lui Dumnezeu, îngropată în ţarina făpturii noastre.

Ca încheiere să aducem cuvintele sf. Simeon Noul Teolog, unul dintre noi, care a valorificat comoara sa din ţarină şi a luminat cu lumina dumnezeiască creştinătatea întreagă.

Iată cum grăieşte Sfântul Bisericii, în „Imnele iubirii divine”:

„Tainele-acestea şi alte mai mari, mai adânci vei cunoaşte

Fiule-ascultă: când flacăra-n suflet s-aprinde, se naşte,

Răul patimii-alungă şi casa se face curată,

Focul s-amestecă-n toată fiinţa, o străbate şi iată;

Printr-o unire nespusă sufletu-ntreg străluceşte,

Raze şi flăcări în jur cu lumină şi el răspândeşte,

Cum ? Nu mai pot spune, dar una se fac: suflet şi Ziditor,

Cela ce ţine zidirea în palmă şi-i Domn tuturor

Sfânta Treime întreagă încape-ntr-un suflet curat.

Tatăl şi Fiul şi Duhul - neacoperit, neapropiat,

Ei locuiesc înăuntru, în suflet, şi nu-1 pârjolesc,

Înţeles-ai ce-adâncuri de taină în noi se plinesc?

Omul, o mână de ţărână, poartă pe Domnul în sine,

Poartă întreg pe Acela, ce toate cu-n deget le ţine,

Deci pe Acesta purtându-L în sine, în Duh şi văzând

Marea-I frumuseţe, s-aprinde de dor după El, şi arzând

Cum va putea suferi a dragostei flacără tare?

Cum nu-i vor curge din inimă lacrimi fierbinţi şi amare?

Cum va grăi, povestind de-a rândul minunile, care

Se-ndeplinesc înăuntru, în el, şi bogata lucrare?

Cum să şi tacă, atunci când-îi silit să vorbească ?

Pentru că-acum abia vede iadul, în care-i menit să trăiască.

Nimeni nu-şi poate da seama în ce întunerec petrece,

În stricăciune şi-n moarte-n necunoştinţa cea rece,

Dacă nu vine, la vreme, din Ceruri scânteia divină,

Când în suflet s-aprinde şi arde cereasca lumină.

Cad legăturile grele, pui mâna pe răni, şi deodată

Rănile pier şi se-nchid şi se şterge orice urmă de tină,

Iar din semnele rănilor curg străluciri de lumină.

Trupul întreg e-o minune: se umple de slavă cerească…

Din murdăria mocirlei: curat şi din lanţ slobozit,

Cu dumnezeiasca lumină de tot învăluit

Mă-mbrăţişează Stăpânul a toate şi-mi dă sărutare…

Şi spre-o mare lumină mă duce de-a-notul, pe care

Nici Îngerii n-o pot tălmăci. Minunată lucrare !

Căci ajungând în lumină, minuni şi mai mari mi s-arată:

Domnul îmi dă să-nţeleg cu de-a rândul lucrarea Lui toată:

Cum înnoieşte cu harul din Ceruri sărmana mea fire,

Din stricăciune m-a scos, învestit cu nemurire,

M-a despărţit de ale lumii, şi haină mi-a dat, luminoasă,

Şi-ncălţăminte mi-a dat şi cunună în veci nestricăcioasă.

M-a-nstreinat de-ale lumii, făcându-mă nepipăit,

Şi nevăzut m-a făcut, cu firea celor nevăzute unit.

Şi-am înţeles cu uimire, că eu, cel închis în făptură

Port pe Acela, care-i afară de toate, fără măsură.

Dar dacă eu şi Acela, cu care prin har m-am unit,

Suntem una-n unire; iar pe mine cum m-oi numi ?

- Iată, primeşte şi vezi osebirea cea mare: că sunt

Om după fire - dar Dumnezeu după dar.”

(Cuvântul I)

Iată o culme a sfinţeniei, vie şi nemincinoasă tâlcuire, a unui alt loc greu de înţeles despre Judecată:

„Amin, amin grăiesc vouă: Cine ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis pe Mine, are viaţă veşnică şi la judecată nu vine, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (Ioan 5,24).

Deci fără această „mutare din moarte la viaţă” cădem sub judecată. Mulţi se vor mântui şi sub judecată „dar aşa: ca prin foc”,  cum zice sf. Pavel. Cu acestea se lămureşte o mare poruncă a lui Iisus, dată Apostolilor şi nouă preoţilor, urmaşii lor de peste veacuri, când ne-a spus:

„Înviaţi pe cei morţi !”

E „prima înviere”, încă din viaţa aceasta, peste care „moartea a doua n-are nici o putere”.

- În ziua judecăţii vom fi martori unii altora, despre cele înţelese astăzi.

- E cuvântul lui Dumnezeu ce-şi îmbie Viaţa.

- Lui se cade Slava, viaţa şi veşnicia noastră.

Prislop,

27.II.949

LUMINA DE PE MUNTE

- 12 ­-

Astăzi aţi ascultat o parte din „Predica de pe Munte” a Mântuitorului. - Ce minunat ar fi dacă ne-am putea şi noi strămuta peste veacuri în urmă şi să fim şi noi printre ascultătorii de atunci ai Mântuitorului.

Aşa gândeam odată, când eram mai mic. Dar dorul de copil nu m-a părăsit, ci s-a întărit. Poate că pentru dorul acesta a zis Iisus, înălţându-Se la Cer: „Iată Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacului”. Aşadar şi noi suntem contemporanii lui Iisus. De altfel numai aşa şi putem pricepe Evanghelia Sa, ca oarecum auzind-o de la El, văzându-L pe El trăind-o - căci tot trăirea rămâne cea mai bună tâlcuire. Ceea ce eşti vorbeşte mai tare decât ceea ce spui.

Astăzi, la începutul marelui post al Învierii, Iisus ne învaţă despre aceste trei lucruri: despre iertare, despre post şi despre comorile din Cer, sau comorile eterne.

1. Despre iertare.

Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte: păcatele, greşelile, îngustimea vederilor, prejudecăţile, neştiinţa şi un lanţ cam lung, care prea cumplit ne strânge. Dacă Dumnezeu ni-l iartă, cade lanţul de pe noi şi iarăşi suntem liberi. Dar Dumnezeu ne dezleagă lanţul nostru care ne chinuieşte, numai dacă dezlegăm, mai întâi noi, lanţul în care ţinem legaţi pe fraţii noştri.

Dacă noi nu iertăm, nici Dumnezeu nu ne iartă.

Mai mult: iertarea lui Dumnezeu e de aşa fel atârnătoare de iertarea noastră, încât, fără aceasta, rugăciunea noastră ni se întoarce în blestem. Căci zice: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. Deci dacă noi nu iertăm, neîndurarea noastră întoarce cuvintele rugăciunii pe dos, fără să ne dăm seama, aşa: „Doamne nu ne ierta nouă, căci nici noi nu iertăm greşiţilor noştri”,  ceea ce e un blestem.

Deci, în această privinţă, iertarea noastră atârnă mai mult de noi decât de Dumnezeu.

Dacă iubirea e porunca ce rezumă Scriptura, sigur că numai ea e chemată să pună capăt: judecăţilor, răzbunărilor şi a tot războiul cel ucigaş dintre oameni. Porunca aceasta, nu aştepta să o împlinească alţii întâi; împlineşte-o tu întâi, şi după tine se vor lua mulţi. Dar trebuie să ştii, dragul meu, că-i vorba de-o iubire fără margini, o iubire care iartă toate, lăsând judecata în seama lui Dumnezeu. O iubire care nu cade, la oricâte probe s-ar întâmpla s-ajungă.

Primul care a iubit aşa a fost Iisus; iar dintre oameni numai aceia în care trăieşte Iisus: purtătorii de Dumnezeu. Porunca iubirii era şi în Vechiul Testament; dar aceia împlineau mai bucuros legea talionului. Deci pentru că n-a fost împlinită de aceea a zis Iisus: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii, precum Eu v-am iubit pe voi!” Iar El a împlinit-o între oameni ca nimeni altul. Iisus n-a avut de lepădat pe nimeni - nici pe Iuda, căruia i-a zis „prieten”, deşi venea cu sărutarea trădării. N-a lepădat nici pe călăii care-i băteau piroanele în mâini şi picioare şi-i îndesau spinii pe cap.

Deci dacă ţinem să rămânem creştini, trebuie să iubim pe toţi oamenii, ca Iisus, că numai aşa-i sigură şi e cu putinţă. „iertarea din inimă”, care, atunci, vine ca de la sine, uşor şi simplu, şi nici nu mai cade, chiar dacă ura ar răstigni-o pe toate crucile istoriei. - De altfel aceasta şi e suprema dragoste şi semnul divinităţii Sale.

Cu această iubire grăia Iisus către oameni.

2. Despre post.

Iată ce ne învaţă Iisus: mai întâi Însuşi a postit. Nu i-a trebuit, dar va zice cândva: „Pildă de viaţă v-am dat vouă !” Deci nouă ne trebuie post, pentru înfrânarea patimilor, pentru subţierea minţii, pentru sporirea în noi a Duhului Sfânt, care ne descoperă căile mântuirii. Postul ne ajută să înţelegem rosturile mai mari ale lui Dumnezeu cu omul. El e un toiag de drum prin viaţa aceasta cu trup pieritor spre veacul viitor, în care trebuie să ne deprindem de-aici.

Dar să nu ţinem postul într-un înţeles îngust. Căci sunt unii care cred că a nu mânca carne, şi cele asemenea, ar fi tocmai de ajuns ca să se cheme că ai postit. Nu mănânci came de porc, dar carne de om mănânci: clevetind, muşcând cu gura, osândind cu vorba şi ucigând cu gândul. Postul nu e, mai ales în creştinism, numai un regim al stomacului. Avea şi sf. Pavel de aceştia, înguşti cu socoteala, cărora trebuia să le spună că: „nu stomacul sau mâncarea ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu”. A face din post numai o chestiune de stomac însemnează a îngusta rostul cu care a postit Iisus - ceea ce ar fi o ocară. Deci iată şi înţelesul mai larg, chiar înţelesul pe care i 1-a dat Dumnezeu şi ni 1-a descoperit prin Isaia proorocul:

Isaia 58:

„1. Strigă din toate puterile şi nu te opri; dă drumul glasului să sune ca o trâmbiţă; spune poporului Meu păcatele sale…

2. În fiecare zi Mă caută, căci ei vor să ştie căile Mele, ca un norod ce făptuieşte dreptatea şi de la pravila Dumnezeului său nu se abate. Ei mă întreabă despre legile dreptăţii şi li-e drag să se apropie de Dumnezeu,

3. zicând: De ce să postim, dacă Tu nu vezi ? La ce să ne mai smerim sufletul, dacă Tu nu iei aminte ? - Pentru că în zilele posturilor voastre vă găsiţi de lucru şi asupriţi pe supuşii voştri.

4. Spre judecăţi şi sfadă postiţi şi bateţi cu pumnul pe cel smerit; nu postiţi cum se cade zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus.

5. Oare postul acesta Îmi place Mie ? De ţi-ai încovoia ca un cerc grumazul tău şi ţi-ai aşterne sac şi cenuşă, nici aşa nu se va chema post.”

- Oare de ce zice aşa ? - Fiindcă nu e bun rostul cu care e făcut. Oamenii implică pe Dumnezeu în vrajbele lor, fac slujbe ca să li se izbândească gândul şi să li se facă pe plac aranjamente pământeşti,  care, de multe ori sunt nedreptăţi asupra altora. Fii sigur că Dumnezeu îţi poartă de grijă şi în amănuntele vieţii şi nu va lăsa dreptatea ta, dacă o ai.

,,6. Ştiţi voi postul care-Mi place Mie ? zice Domnul. Rupeţi lanţurile fărădelegii, dezlegaţi legăturile nedrepte, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor.

7. Împarte pâinea ta cu cel flămând, primeşte săracii în casa ta; pe cel gol îmbracă-1 şi nu te ascunde de cel de-un neam cu tine.

8. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi se va grăbi tămăduirea ta şi slava lui Dumnezeu te va înconjura.

9. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi şi încă grăind tu, va zice: aici sunt ! Şi vei lepăda de la tine asuprirea, arătarea cu degetul şi vorba fără rost.

10. Dacă vei da flămândului pâine din sufletul tău, şi vei sătura sufletul cel amărât, lumina ta va străluci în întunerec şi bezna din tine va fi ca miezul zilei.

11. Domnul îţi va fi mereu povăţuitor şi va sătura sufletul tău şi în pustie. El va da tărie oaselor tale şi vei fi ca o grădină adăpată, ca un izvor de apă vie, care nu seacă niciodată.

12. Pe dărâmăturile tale vechi vor fi zidiri din nou, vei pune temelia cea străveche, şi te vei chema tocmitor de spărturi şi înnoitor de drumuri, ca ţara să se poată locui.”

Iată cum vede Domnul nevoinţa postului: tot ca o împlinire cu lucrul, o trăire a iubirii de oameni. Dar lucru vrednic de luat aminte din cuvântul acesta sunt urmările unui atare post; urmări cu refacerea sufletului tău şi urmări pentru o ţară de oameni. De bună seamă că un atare post, ţinut la o înălţime de vederi, e un egal al rugăciunii neîncetate, care, amândouă reţin pe Dumnezeu în zidire şi scot afară pe draci.

3. Comori veşnice

A treia învăţătură pe care ne-o dă Iisus e aceasta: „Adunaţi-vă vouă comori în Cer”, căci acolo nu au soarta comorilor primejduite de pe pământ. - Poate că unii iarăşi au nedumeriri despre existenţa cerului. Nu cumva cerul ăsta e o ficţiune, creat de neputinţa rezolvării fericirii aici, şi acum, pe pământ ? - Şi de aceea e amânat şi închis într-o împărăţie metafizică ! - Nu ne trebuie nici un „Cer”; tot ce dorim e aici ,,pe pământ !” vor zice alţii dintre ei.

- Sigur că da; dar dacă nu eşti cu Iisus pe munte, din crisalida ta de carne, n-ai nici o vedere spre larg, nici o geană de cer, nici o revelaţie de Duh. E povestea cu puiul care n-a vrut să iasă din găoace, pe motiv că nu este altă lume, mare şi cu soare, afară de găoacea lui. Aşa-s şi unii oameni.

Pentru rezolvarea greutăţii acesteia folosesc aci şi cugetarea unor gânditori ai vremilor noastre. Iată ce zice primul: „E firească necesitatea ideală de-a descoperi în sfera veşniciei cheia cunoaşterii pentru lumea naturală, dependentă cu desăvârşire de cea transcendentă. Lumea aceasta e plină de contraste, de paradoxuri inexplicabile pentru mintea omenească. Lumea văzută poate fi explicată numai prin cea veşnică, dumnezeiască, dar exclusiv cu ajutorul unei fiinţe mijlocitoare, aparţinând ambelor lumi.” (VI. Soloview, Ausgewălte Werke t. 3, p. 151). Iar celălalt zice: „Umanismul voia să înlăture tot ce era greu, problematic şi tragic în om, pentru a-1 face fericit pe pământ. Dar aceasta e numai negarea omului, ca a unei fiinţe aparţinând la două lumi, ca părtaş al lumii necesităţii naturale şi al împărăţiei libertăţii supranaturale. Îndată ce Dumnezeu e înlăturat şi omul divinizat, omul cade în subomenesc, pentru că omul rămâne om cu adevărat, numai până ce este fiul, sau „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. (N. Berdiaeff „Antropodicee” în „Gestliches Cristentum” v 2 pp. 272-5).

Deci trebuie postit şi de acel desfrâu al minţii, care caută să se ascundă de Dumnezeu (Geneza 3,8), căutând să-I năruie Cerul, să despartă lumea de El, pentru desfrâul ei cu pământul. Mintea fără har e o făclie stinsă. Dar când în suflet se arată zorile, ne vom da seama că viaţa noastră, trăită numai pământeşte, e o călătorie în pierdere şi nu ne putem apăra comorile. Deci de bună seamă că le vom da de bună voie. Numai dându-le de bună voie le schimbăm valoarea strămutând-o unde n-o mai fură nimeni, şi: „Unde va fi comoara noastră, acolo va fi şi inima noastră”.

Dar cu adevărat comoara mai de preţ decât lumea, e însăşi persoana lui Iisus, care se face nu numai contemporanul nostru în vreme, dar se face şi suflet al sufletului nostru; se face şi viaţa noastră, se face şi mintea noastră. Atunci - zice Scriptura şi Părinţii -„veţi avea mintea şi simţirea care erau în Iisus” (Filipeni 2,5).

De aceea zicem că numai viaţa însăşi a lui Iisus explică Evanghelia Sa cel mai bine. Ca s-o înţelegem şi noi, e limpede că ne trebuie Acelaşi comentar: Lumina de pe munte.

- Şi o putem avea !

Prislop,

6.III.949

CHEMARI LA APOSTOLIE

„De acum veţi vedea cerul deschizându-se”

(Ioan 1, 51).

- 13 -

Găsiţi descrise de alţii, şi mult mai bine, mocnirea strânsă în chingi şi agitaţia ascunsă a poporului evreu sub ghearele pajurei romane. O pomenesc în treacăt, ca să ne dăm seama de acea atmosferă încărcată de la răscrucea numărării timpului, atmosfera aşteptării de istov a lui Mesia. Pentru unii era aşteptare politică; pentru alţii, mult mai puţini, o aşteptare religioasă. Irod a sărit cu sabia în calea istoriei. Masacrul copiilor - 14.000 de prunci, încă nu se uitase. Până şi pe copiii săi îi aştepta cu sabia în mână. Iar cele petrecute mai pe urmă la Iordan, unde un ascet nemaivăzut de fioros, tăia cu gura ca o secure, trupul putregaiului, plin de şerpi şi de năpârci, şi vestea pe Unul mai mare ca el, care va turna şi foc peste ei - toate acestea dădeau aşteptării o tensiune de fior metafizic, unic în istorie. Nu-i vorbă era şi o aşteptare de mii de ani de-a rândul.

Iată cum au decurs primele „găsiri” ale marelui aşteptat. Prima, care ştia mai mult decât ceilalţi oameni, era Fecioara Maria din Nazaret, apoi dreptul Iosif. Al treilea a fost Ioan Botezătorul, care-şi câştigase autoritate de prooroc; de altfel şi era: capătul proorocilor - autoritate cu care a prezentat iudeilor pe Iisus: „aşteptarea neamurilor”, sau Mesia-­Hristos. Deci Ioan ştia desfăşurarea lucrurilor. Cu botezul lui Iisus menirea lui lua sfârşit: „De acum El să crească, iar eu să scad !”

Apoi Ioan, vorbind odată cu doi ucenici ai săi, vede pe Iisus venind, şi-L arată ucenicilor săi zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu”. Unul din ucenici era Andrei, cel întâi chemat, care, după cuvântul ascetului şi mărturia sufletului său, recunoaşte în Iisus pe Dumnezeu. Atunci, într-o bucurie negrăită, într-o suflare, aleargă acasă şi-i spune şi lui Simon - ce avea să fie Petru -:„Am găsit pe Mesia !” - Şi 1-a adus la Iisus.

A doua zi, în drum spre Galileia, Iisus găseşte pe Filip, pe care 1-a chemat: „Vino după Mine !” A recunoscut şi acesta prezenţa lui Dumnezeu în Iisus. De bucurie - şi aşa-i bucuria: alergi cu ea să o împărtăşeşti primului găsit - găseşte pe Natanail, căruia-i vesteşte: „Am găsit pe Acela de care au scris Profeţii !” Natanail, luat prin surprindere, nu prea ieşea din rezervă, dar, ocărând Nazaretul, aude argumentul decisiv: „Vino şi vezi !”

A venit. S-a prezentat ca un Toma. Iisus îl preţuieşte în sinceritatea rezervei sale, spunându-i: „Iată israilitean fără vicleşug”. Natanail Îl întreabă: „De unde mă cunoşti ?” (În viaţa lui Natanail era o taină, pe care n-o ştia nimeni, decât el şi mamă-sa. El scăpase de urgia lui Irod ascuns de mamă-sa la trei zile după naştere, sub frunzele smochinului - precum întăresc acestea sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul, în „Întrebări”). Deci, când s-a văzut descoperit şi-a dat seama că are în faţă pe Dumnezeu. N-a mai putut. A strigat în extaz: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu !” Deşi trăieşte un moment culminant, totuşi Iisus desăvârşeşte explozia convingerii sale, zicând: „Mai mari decât acestea vei vedea: amin, amin zic vouă, de-acum veţi vedea Cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului”. Cu toate acestea Natanail nu figurează printre cei 12 apostoli, ci printre cei 70.

Cuvântul s-ar putea sfărşi aci cu întrebarea:

Tu pe cine-ai chemat la Iisus ? Vecinu-tău bate crâşmele, verişoara ta a fugit necununată, feciorul tău fuge de biserică, copiii tăi umblă noaptea la jocuri şi scuipă după preot;- la Iisus n-ai pe nimeni de adus ?…

- Poate ai de gând să te-aduci pe tine; - că până nu te-aduci pe tine nu poţi aduce pe nimeni.

Dar, cum mai am ascultători, mult mai frământaţi cu mintea, căutându-L pe Iisus, scriu şi pentru voi cele ce urmează:

Primii patru ucenici sigur că au avut chiar atunci o experienţă asemănătoare deschiderii Cerului, în prezenţa preasfintei Persoane a lui Iisus. Nu le-a fost uşor nici lor să-şi taie dintr-odată tot balastul îndoielii, de vreme ce mulţi se mai dăduseră pe sine a fi Mesia şi se-nfundaseră. în greşeli grave, cum a fost rebeliunea lui Bar-Cochba, cea a lui Teuda şi a lui Iuda Galileanul. Dar timpul avea să-i încredinţeze până în adâncul făpturii, că Dumnezeu se făcuse om şi petrecea cu ei. Nouă însă ne-ar fi mult mai uşor să trecem pustiul îndoielii, deoarece avem, sub perspectiva istoriei, toate probele dumnezeirii lui Iisus şi a divinităţii creştinismului. Totuşi, deşi le-avem, numai o întâlnire cu Iisus rămâne decisivă. Iar dacă aceasta se întâmplă rar, măcar să vezi pe cineva, a cărui iubire-lumină a aprins-o El.

Dar iubiţii mei tineri, cu fruntea pe gânduri, o întâlnire cu Iisus însemnează o misiune, însemnează o chemare la apostolie şi la toate riscurile trăirii de Dumnezeu, între Irozii vremilor, pe care de asemenea trebuie să-i iubeşti.

Nu cumva sunteti şi voi căutând pe Iisus ?

Voi ştiţi despre Iisus mulţime de lucruri, dar încă nu-L cunoaşteţi pe El. Şi până nu-L găseşti pe Dumnezeu nu te afli nici pe tine, nu-ţi găseşti nici sensul tău, nici sensul lumii. E la mijloc o revelaţie tripartită, care trebuie să aibă loc.

Omul e veşnic în căutare după ceva ce însemnează mai mult decât haina şi mâncarea. El e în căutarea lui însuşi. Aspiraţia sufletului după realizarea desăvârşirii sale, asta e toată istoria omului. Mărginirea ta te doare; ştiu; dar când aceasta a ajuns un dat al conştiinţei, e semn că Dumnezeu nemărginitul vrea să creşti spiritual pe dimensiuni divine. Această ţâşnire în conştiinţă a dorului nemărginirii divine, e, pentru tine, argumentul decisiv al existenţei Sale, al iubirii Sale şi al rudeniei tale cu El. Dacă te găseşti pe tine în funcţie de Dumnezeu, e o găsire a ta în adevăr. E naşterea ta în Dumnezeu, naşterea ta în adevăr. „Toţi marii mistici, fără deosebire de confesiune, au învăţat că în eternitate, în adâncul lumii spirituale se săvârşeşte un proces divin, în care apar relaţiile lui Dumnezeu cu omul: naşterea lui Dumnezeu în om şi naşterea omului în Dumnezeu, adânc în care se întâlnesc iubitorul cu iubitul. Acolo sunt adevărurile experienţei spirituale, adevăruri vii, nu categorii metafizice sau substanţe ontologice.”

,,Chipul omului se strică dacă se şterge chipul lui Dumnezeu din sufletul omului. Omul, căutând pe Dumnezeu, se caută pe sine însuşi, caută omenia sa. Sufletul omului suferă durerile naşterii, când se naşte Dumnezeu într-însul. Această naştere a lui Dumnezeu în sufletul omenesc, constituie naşterea autentică a omului. Ea reprezintă mişcarea iubirii lui Dumnezeu spre el, răspunsul la nostalgia ce-o are el după Dumnezeu. Experienţa spirituală descoperă că Dumnezeu de asemenea tânjeşte după om, că El doreşte ca omul să-L nască şi să-I răsfrângă Chipul. Marii mistici, descriind viaţa spirituală, au evocat această nostalgie divină.

Neamul omenesc nu aparţine, decât sub unul din aspectele sale, generaţiei lui Adam cel vechi, generaţiei păcătoase şi decăzute a lumii noastre naturale. Sub un alt aspect el e ceresc, aparţinând lui Adam cel spiritual, generaţiei lui Hristos.

Creaţiunea lumii nu s-a putut produce în timpul nostru, căci el e un timp decăzut, el e copilul păcatului. Creaţiunea a avut loc în veşnicie, ca act interior al misterului divin al vieţii. Concepţia biblică a creaţiunii nu-i decât reflexul acestui act interior al creaţiei în conştiinţa omului antic. Omul, precipitat în natura inferioară, e aruncat în afara realităţii divine. Revelaţia creştină restabileşte omul în sânul acestei realităţi. Prin Fiul noi revenim în sânul Tatălui. Cu El începe un nou gen omenesc, spiritual, acela al lui Hristos, născut şi refăcut în Duh. Hristos este în om şi omul în Hristos. El e butucul şi eu mlădiţa. Tot neamul omenesc, renăscut, rămâne în Hristos, Dumnezeu-Omul. În omul spiritual e cuprins cosmosul, toată creaţiunea. Odinioară cosmosul se desfăcu violent de omul decăzut şi deveni, pentru el, natura exterioară care-1 robi. Dar cosmosul revine spre omul renăscut. În lumea spirituală cosmosul rămâne în om precum omul rămâne în Dumnezeu.

Omul e, prin natura sa, un microcosmos; în el sunt cuprinse toate sferele realităţii cosmice, toate formele cosmicului. Prin păcat şi cădere, omul pierdu noţiunea stării sale microcosmice, conştiinţa sa deveni individualistă. Cosmosul nu se revelează omului natural decât ca natură exterioară, a cărui viaţă interioară îi rămâne inaccesibilă. Numai omului interior, viaţa interioară a cosmosului, i se descoperă ca realitate spirituală. Astfel, calea care duce omul la cunoştinţa de sine însuşi este şi calea care-1 duce la cunoştinţa cosmosului. Prin Hristos, prin Logos, nu numai neamul omenesc, ci tot universul se orientează spre Dumnezeu, răspunzând chemării divine, trebuinţei dumnezeieşti de iubire.

Misterul divin nu se încheie în dualitate; el presupune existenţa a Trei Persoane. Relaţiile lui Dumnezeu cu Altul se îndeplinesc într-un al Treilea. Subiectul iubitor şi iubitul găsesc deplinătatea vieţii în împărăţia iubirii, care este a treia. Împărăţia lui Dumnezeu, împărăţia omului şi a cosmosului iluminat, nu se realizează decât prin Sf. Duh, în care se încheie drama, se închide cercul. Numai în această «Trinalitate» ne e dată viaţa divină perfectă, în care subiectul iubitor şi obiectul iubit creează împărăţia lor, găsesc conţinutul definitiv şi deplinătatea vieţii lor. Trinitatea e un număr sacru, divin, un număr care semnifică plenitudinea, victoria asupra luptei şi diviziunii, ecumenismul şi societatea perfectă, în care nu e opoziţie între personalităţi, între ipostase şi fiinţa unică. Misterul creştinismului este misterul unităţii în dualitate, găsindu-şi soluţia în Unitatea-Trinitate. Iată de ce creştinismul are ca bază dogma hristologică a naturii teandrice a Fiului şi dogma trinitară. Afirmarea fiinţei e viaţa Sfântului Duh şi viaţa în Duhul Sfânt. În Duh omul şi lumea sunt transfigurate şi îndumnezeite. Duhul constituie Viaţa însăşi, viaţa originară.” (N. Berdiaeff, „Esprit et liberte” pp. 211-216)

Acesta să fie cadrul mai larg, al evidenţelor Duhului, care a făcut din oameni Apostoli ai lui Dumnezeu. Deci să o luăm concret:

Noi nu avem, ca primii ucenici, posibilitatea găsirii istorice a lui Iisus. Noi avem, între noi şi Iisus, un munte, care trebuie trecut. Iar ce e mai greu, e că muntele e în noi. Şi n-ar trebui, după cuvântul lui Iisus, decât un grăunte de muştar credinţă, şi-ar dispare muntele şi L-am găsi pe Iisus. Ne trebuie un itinerar lăuntric. Calea credinţei e obositoare, dar cu ea începe cărarea. Credinţa e o asceză a minţii. Urmează celelalte virtuţi, celelalte asceze, toate, ca nişte vămi ale văzduhului, la care lăsăm pe rând, ca vamă, tot balastul muntelui nostru. Toate renunţările noastre sunt negustorie pentru un bun mai înalt: pentru starea capabilă de-a primi braţele divine ale Harului Duhului Sfânt. Duhul Sfânt, de data aceasta este puternic, ca o suflare de vifor, e în stare să desăvârşească cele începute timid de sărmana noastră fire.

Toată asceza e pentru mistică.

Deci în locul găsirii istorice a lui Iisus, noi avem deschisă întâlnirea spirituală, mistică, întâlnire profund reală, cât, din lăuntrică, se răsfrânge uneori până-n afară în simţirile şi înfăţişarea noastră.

Foarte mulţi contemporani ai lui Iisus n-au avut cu El decât o întâlnire exterioară, istorică. Doar Luca şi Cleopa Îl simţeau, arzându-le inima pe cale, dar fără să-L cunoască. O întâlnire profundă cu Iisus, care însă mai mult i-a speriat - cum arată aceasta icoanele - poate că au avut martorii Schimbării la Faţă. Deci nu suntem cu nimic dezavantajaţi faţă de aceia. Iisus e şi contemporanul nostru, ca veşnicia faţă de oricare cifră a timpului.

Deci primii care au văzut pe Iisus în lumina dumnezeiască au fost Petru, Iacov şi Ioan. Ei au văzut, primii, Cerul deschizându-se. Această revelaţie le-a fost dată şi ca revelaţie propriu-zisă, dar şi ca o iconomie, ce avea rostul să le susţină moralul ridicat, în faţa celor ce aveau să se întâmple pe urmă cu răstignirea. Că vederea luminii dumnezeieşti a avut şi rostul acesta, ne stau mărturie înseşi cuvintele Mântuitorului, prin care-i lega să nu spună vederea, decât după Înviere (Matei 17,9).

A1 doilea care a văzut cerurile deschizându-se (Faptele Apostolilor 7,56), a fost primul mucenic al creştinismului arhidiaconul Ştefan. Suflet curat, tânăr, plin de duh şi adevăr - curajul întruchipat - primul mucenic, văzând Cerul deschizându-se, dă curaj şi întărire coloanei de urmaşi a mucenicilor. N-o fi străbătând el toată calea ascezei, dar a luat-o de îndată pe calea cea mai scurtă, de care va scrie mai pe urmă şi Pavel, a iubirii de oameni fără de margini. Căci întru aşa măsură şi-a însuşit el pe Iisus, încât, murind legii firii, împroşcat cu pietre, acelaşi cuvânt al legii Duhului grăieşte: „Doamne iartă-le lor păcatul acesta !” Iar aceasta n-o putea face decât un om sfinţit de iubire.

A1 treilea, pe care: „o lumină din Cer 1-a-nvăţuit dintr-o dată, ca într-un fulger” (Faptele Apostolilor 9,3) a fost Saul, care păzea hainele celor ce se nevoiau cu uciderea lui Ştefan. El era râvna Legii vechi - o sinceritate de altfel - apreciată şi convertită pe drumul Damascului, la râvna pentru Legea nouă, a lui Iisus. Deschiderea aceasta a unui cer nou, cu o lumină năpraznică, a pricinuit moartea omului vechi, Saul, şi renaşterea Apostolului Pavel.

În veacul al XI-lea dăm de sf. Simeon Noul Teolog, care trăieşte toată transcendenţa luminii divine, după ce Harul din Ceruri, cum zice, înnoise sărmana sa fire. Rugămu-1 cu smerenie să ne înveţe:

Cuv. 18: „Luând pe umeri crucea, strânge-o cu putere

Şi du până la sfârşit chinul încercărilor,

Sfâşierea durerilor, şi primeşte cu bucurie

Piroanele-ntristărilor, ca pe-o coroană a slavei,

Şi-aruncat în fiecare zi în lăncile ocărilor

Şi lovit cu pietrele tuturor necinstirilor,

Vărsând lacrimi de sânge

(- Că totul izbuteşte plânsul de fiecare zi -) vei fi mucenic.

Cuv. 13: Iar răbdând batjocuri şi palme, cu bucurie

Părtaş al dumnezeirii şi al slavei Mele vei fi.

Iar de te vei arăta pe tine urma tuturora

Şi slugă şi rob, te voi arăta pe urmă

Primul între-aceia toţi, pe cum am făgăduit.

De vei iubi pe duşmani şi pe cei ce te urăsc,

De te-i ruga din suflet pentru cei ce te necăjesc,

Şi le vei face bine după puterea ta,

Te-ai făcut, adevărat, asemenea Tatălui tău Preaînalt.

Deci dobândind din acestea inimă curată,

În ea vei vedea pe Dumnezeu, pe care nimeni nu L-a văzut vreodată.

Cuv. 20: Pe Acela, a Cărui frumuseţe

Uimeşte toată gândirea, uimeşte toată inima,

Răneşte tot sufletul, înaripându-1 spre iubire,

Unindu-1 neîntrerupt cu Dumnezeu.

Să nu ziceţi că Dumnezeu nu e văzut de oameni.

Nu ziceţi că oamenii nu văd lumina dumnezeiască,

Sau că e cu neputinţă în vremea de-acum.

Niciodată aceasta nu-i cu neputinţă, prieteni,

Ci e foarte cu putinţă celor ce voiesc.

Dar numai celor a căror viaţă le-a adus curăţirea de patimi

Şi le-a făcut curat ochiul cugetării.”

Subliniem la acest loc concepţia integralistă despre om a sfântului, realizată în trăirea mistică: inima curată, voinţa hotărâtă, viaţa curată de patimi şi curat ochiul cugetării.

Sfântul e un om perfect centrat cu firea.

Iar măsurile strălucirii-s măsurile iubirii”. (Cuv. 27)

Şi mai departe:

Cuv. 34: „Ziditorul, ia aminte ce-ţi spun,

Îţi va trimite Duhul cel din Dumnezeu

Şi te va insufla, va locui şi se va sălăşlui fiinţial

Şi luminându-te şi umplându-te de strălucire, te va turna din nou întreg.

Stricăciosul îl va face nestricăcios şi va clădi iarăşi

Casa învechită, casa sufletului tău;

Şi va face cu totul nestricăcios şi trupul întreg,

Şi te va face pe tine dumnezeu după dar, asemeni lui Iisus.

Cuv. 6: Ştiu că nu vom muri fiind înlăuntrul Vieţii

Şi având în lăuntrul meu ţâşnind întreaga Viaţă,

În inima mea este, dar în Ceruri se află

Aci şi acolo, la fel se vede lucind.

Cuv. 31: Strălucit-ai din Ceruri până-n inima mea.

Cuv. 32: Ce cuvânt va tălmăci, ce limbă va spune ?

Ce buze vor grăi, cele ce se văd în mine

Petrecându-se, săvârşindu-se în toată ziua ?

Căci chiar şi noaptea, chiar şi-n întunerec

Văd pe Hristos deschizându-mi înfricoşetor

Cerurile Şi pe El pogorându-Se şi arătându-mi-le

Împreună cu Tatăl şi cu Duhul, lumina întreit sfântă.”

Dar iată şi misiunea:

Cuv. 1: „Astfel fâcându-mă, Domnul mă-nchise în cortul trupesc

Şi pogorându-mă-n lumea simţită m-a pus să trăiesc,

Eu, - izbăvitul de beznă - cu cei ce mai sunt întunecaţi,

Care petrec în mocirlă şi-n noapte, adânc cufundaţi,

Ca să-i învăţ şi să-i fac să cunoască nemernica stare,

Lanţul cu care-s legaţi şi rănile cele amare.

Dându-mi porunca, Stăpânul s-a dus…”

Dacă am înţeles întrucâtva raţiunile Providenţei când a deschis Cerurile: ca să întărească pe Apostoli în credinţă; pe mucenici în mărturisire; pe înzestraţi cu daruri în convertirea lor; aci, în faţa sfântului Simeon Noul Teolog pelerin al transcendenţei, trebuie să ne gândim la o explicaţie în funcţie de cele petrecute în veacul său, veacul al XI-lea „Saeculum plumbarum”. Apariţia sfântului tocmai atunci şi tocmai aşa, nu poate fi decât un răspuns magistral al Cerului, la marea rană a istoriei: ruptura Bisericilor, de la mijlocul mileniilor.

Oamenii Bisericii, petrecând în mocirlă de patimi şi-n noapte adânc cufundaţi, au rupt, în veacul al XI-lea, cămaşa lui Hristos: unitatea exterioară a Bisericii. Oamenii se dezbinau de oameni, afurisindu-se şi urându-se crunt, iar Cerul se unea cu omul, cât uimea pe sfânt:

Cuv. 13: „Iar ce-i mai înfricoşat decât toate, m-a arătat cer nou

Şi S-a sălăşluit în mine Ziditorul tuturor,

De care nu s-a învrednicit nimeni din sfinţii de odinioară.”

Deci când trufaşul Humbert îşi vărsă în scris ura, pe Prestolul sfintei Sofii, în timpul Liturghiei (16 iulie 1054) şi ieşind, ca odinioară Iuda de la Cină, îşi scutură praful de pe picioare, spunând cuvintele: „Dumnezeu să vadă şi să judece !” noi, gândindu-ne la Oceanul luminii divine, revărsat peste sfinţi, veacuri de-a rândul pe urmă, putem să-i răspundem: „Dumnezeu a văzut şi a judecat !”

La o altă răscruce a destinelor, Cerul se deschise sfântului Serafim al Sarovului, în veacul al XIX-lea. Şi aşa de stăruitoare e revărsarea luminii Duhului Sfânt, încât, deodată cu rugăciunea în gând, rostită de sfânt, o vede şi Motovilov, un bogătaş oarecare, prieten cu sfântul. Acesta o descrie: „Ca o scăpărare de fulger; ca o lumină orbitoare, care se întinde pe-ntinsul a câtorva verste de jur împrejur”. (Denissov, „Viaţa lui Serafim”, ed. rusă, pp. 319-335).

Aceste deschideri de Cer, să ne fie deocamdată deschiderea ochilor !

Prislop,

13.III.949

TĂMĂDUIREA ŞI IERTAREA

,,Fiule, iartă-se ţie păcatele tale”

(Marcu 2,5)

- 14 -

Aceştia sunt oamenii: nu caută pe Dumnezeu decât la necaz, - care-L caută. Căci alţii la necaz îl suduie şi astfel mai rău se afundă şi de mai mari necazuri dau, - până ce necazurile le încovoaie ceafa şi-L caută şi ei pe Dumnezeu. Situaţia stă aşa: oamenii se roagă lui Dumnezeu să-i scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de oameni să se părăsească de păcate. Acum judecaţi care de cine să asculte mai întâi: Dumnezeu de oameni sau oamenii de Dumnezeu ?

Am auzit o pildă: undeva s-a alcătuit o delegaţie de oameni, care s-a dus la Dumnezeu să se plângă că tare-i grea viaţa pe pământ, că tare-s multe beteşuguri, multe pagube, multe sudalme, bătăi şi toate păcatele.

- Fiii Mei, aţi spus că tare vi-e grea viaţa, încărcată de păcate.

- Da, Doamne…

- Atunci nu le mai faceţi…

Iată ce e cu bolile. Ele vin pe capul oamenilor - şi uneori chiar pe cap - de pe urma păcatelor: ca plată, ca ispăşanie şi ca hotar al păcatelor. Dar durerea cea mai mare, pedeapsa cea mai grea e că plata păcatelor izbeşte şi în urmaşi, până la al treilea şi al patrulea neam. Iată ce scrie la Deuteronom 5,9-10:

„Pedepsesc vina părinţilor în copii, până la al treilea şi al patrulea neam, pentru cei ce Mă urăsc; şi Mă milostivesc până la al miilea neam, către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele”.

Cele mai grele boli sunt bolile de nervi. Mor nervii şi te trezeşti slăbănog, tremurând de nu te mai poţi opri, sau bolnav la casa de nebuni.

Nu e boală de moarte, dar nici leac nu are. Şi cine distruge nervii ? Iată cine, spun doctorii: beţia, curvia şi bolile ei, mânia sau furiile şi supărările peste măsură. Deci feriţi-vă de acestea, că ele omoară milioane de firişoare (celule) nervoase, care nu se mai refac în veac. Toate celulele se refac, afară de celula nervoasă.

Un tată pătimaş de acestea n-are urmaşi sănătoşi, ba şi în nepoţii şi strănepoţii săi se moşteneşte ceva găunos, care la o întâmplare oarecare răbufneşte afară. E destul ca un tată să se îmbete o dată, ca să aibă din beţia aceasta un urmaş cu boala copiilor - epileptic. E destul să-şi sperie soţia o dată în vremea sarcinii ca dintr-asta să se aleagă un copil nenorocit toată viaţa. Aşa se răzbună păcatele părinţilor în bieţii copii, care nu au vină. Spun acestea şi am de gând s-o mai spun, fiindcă în regiunea aceasta - odinioară capitala Daciei - acum se bea cel mai mult rachiu, de aceea aici sunt cei mai mulţi copii bolnavi de nervi - deşi oamenii pătimesc şi de alt rău mai mare: nu vor să aibă copii - aici sunt şi slăbănogi, ca cel din Evanghelia de astăzi.

Iisus a preţuit dragostea şi credinţa celor ce-1 coborau prin podul casei, înaintea Sa,  I-a fost milă de suferinţa lui. Dar întâi i-a iertat păcatele, apoi i-a înviat nervii. Pentru Iisus, care era şi Dumnezeu, nu e o mirare că 1-a tămăduit, căci e Stăpânul vieţii şi poate învia şi din morţi. Totuşi tămăduirea slăbănogului e o dovadă a dumnezeirii Sale.

Totuşi, nouă preoţilor, Iisus nu ne-a dat şi darul tămăduirii minunate, cum îl avea El şi cum îl dă la puţini dintre sfinţi, din vreme în vreme, dar ne-a dat darul mai mare: al iertării păcatelor. Nu 1-a dat îngerilor, dar 1-a dat oamenilor.

Darul iertării păcatelor e mai mare decât darul minunilor, întrucât priveşte sufletul; pe când minunile privesc de obicei trupul. O iertare a sufletului, o curăţire a lui, uneori e o adevărată înviere din morti, şi-i mai de preţ aceasta decât tămăduirea unui picior.

Fără darul minunilor între oameni ne putem mântui, dar fără darul preoţilor, al iertării păcatelor, nimeni nu se mântuieşte. Ce n-a dezlegat preotul pe pământ, aşa rămâne: nedezlegat nici în Cer. Şi preotul nu te poate dezlega dacă nu vii să-ţi mărturiseşti păcatele. De asemenea preotul nu te poate dezlega - ca oarecum cu sila - dacă nu-ţi dai însuţi toată silinţa de-a te dezlega tu de năravurile tale rele.

Iertarea păcatelor însemnează şi încetarea lor.

Iertarea păcatelor nu înseamnă că le spovedeşti mereu şi le iei de la capăt - că iarăşi le vei spovedi. Creştinismul mai e şi chestiune de refacere a voinţei. Ne trebuie bunăvoinţa voastră - ca s-o facem voinţă; tărie de caracter şi simţire de obraz.

Oamenii umblă după făcători de minuni - fie ei şi vrăjitori. Dar vă spun că minunea cea mai mare e înnoirea vieţii tale pe temelia ei Iisus Hristos; e încreştinarea voinţei tale: asta-i minunea cea mai mare, care ne stă cu adevărat la îndemână şi ni s-a dat nouă poruncă: „Înviaţi pe cei morţi !” După învierea ta tânjeşte Iisus. Ce însemnează aceasta  n-ar putea să ţi-o spună mai bine decât înşişi cei ce au înviat din moarte sigură, ca dintr-un vis urât.

Deci de unde începe slăbănogirea ? - De la socoteala trufaşă a minţii. I se pare ei că e mai bine să nu se conducă după poruncile lui Dumnezeu, ci după capul ei, mai bine zis după păcat. Iar păcatul dă cu omul drept în plata păcatului, cum ai da cu oiştea-n gard.

Tot minte slabă dovedesc şi aceia ce nu vor să vie la ştergerea păcatelor; aceia n-au ce aştepta tămăduirea bolilor. Ajută doctorii, dar minţii îi ajută Dumnezeu. Dacă oamenii şi-ar potrivi purtările după poruncile lui Dumnezeu, care sunt poruncile firii, şi n-ar face din legi fărădelegi, ar ocoli, ar preveni toate pacostele necazurilor; dar aşa, drept în ele-şi sparg capul; - şi apoi umblă plângând…

Lasă-te frate condus de un sfat dumnezeiesc, că de nu, capul care n-ascultă, odată se sparge şi n-are cine-l lega.

Oare de ce vin oamenii aşa de în silă la spovedit ?

- Fiindcă ştiu că li se cere lepădarea de păcate; ori lor le plac mai mult păcatele decât înfrânarea de la ele.

E o poveste ştiută pretutindeni, totuşi v-o spun şi de-aci. Ştiţi că sunt şerpi care sug lapte. Şi sunt vaci, care, odată supte de şarpe, aleargă nebune după şarpe să le sugă iarăşi. Se întâmplă că vaca se apropie de înţărcat, dar de nărav nu înţarcă, ci se duce mereu la şarpe. Şarpele îi suge sânge şi în sfârşit o muşcă. Iată prostie de vacă osândită la moarte.

Dar şi prostia omului tot la moarte-i osândită.

Toată tinereţea ta o dai dracului, şi vezi pe urmă că ai ales rău. Dar întrebare dacă-ţi mai rămân zile să le dai lui Dumnezeu şi întrebare dacă-ţi mai primeşte o grămadă de hârburi, în loc de un vas frumos, cum puteai să fii. Aspre vorbe. Ăsta e răspunsul la întrebarea de ce nu vin oamenii la spovedanie în primăvara şi vara vieţii lor: îşi dau vlaga s-o sugă şarpele !

„În toată lumea nu găseşti un lucru mai uşor de făcut decât păcatul. Şi iarăşi: nimic nu pricepe omul mai greu, ca: ce-i acela, păcatul ? De aceea păcătuim cu uşurinţă, dar ne pocăim cu anevoie” (Ilie Miniat, ,,Didahii” p. 113).

Altă pricină care te împiedică de la spovedanie e că judeci preoţii; eşti nemulţumit de preot;  iar de care-ai fi mulţumit ţi-e frică. La unul nu te lasă păcatele lui, la altul nu te lasă păcatele tale.

Orice duhovnic - indiferent de bogăţia, sărăcia, cultura mai puţină, sau chiar şi sărăcia morală - este reprezentantul lui Dumnezeu, trimisul lui Dumnezeu, şi credincioşii n-au nici un motiv de a-1 ocoli. Darul acesta e în atârnare de Dumnezeu, nu în atârnare de omul care-1 poartă. Prin glasul slugii Sale Dumnezeu te iartă, Lui te mărturiseşti în faţa altarului. Nu de la tine se cer calităţile preotului; de la tine se cere căinţa din inimă şi voinţa de-a te îndrepta. (Cândea, B.V.)

Sunteţi nemulţumili de preoţi ?

Dar oare ce-aţi făcut pentru preoţi, ca să fiţi mai mulţumiţi ? Cerut-aţi de la Dumnezeu un copil măcar, pe care să-1 închinaţi slujirii lui Dumnezeu ? Credeţi că vina o poartă numai ei ? - Ei sunt fiii voştri; cum i-aţi născut aşa-i aveţi, ca oameni ! Ce le băgaţi de vină ? Vă trebuie preoţi mai buni ?

- Naşteţi-i !

Iată vă spun că tot poporul e răspunzător că nu are slujitori mai străvezii spre Dumnezeu, mai ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Poporul îşi are, în toate privinţele, povăţuitorii care-i merită. Repet: vă trebuie preoţi mai buni ? - Naşteţi-i ! Nu mai staţi cu gânduri ucigaşe împotriva copiilor, că nu ştii în calea cărui mare dar de la Dumnezeu te-ai găsit împotrivă - şi ai să dai seama - de aceea mai bine gândiţi-vă şi rugaţi-vă lui Dumnezeu, ca, copiii voştri să-I fie slujitori între oameni !

Iată ce spune Scriptura în privinţa aceasta:

Se întreabă proorocul:

„Oare nu i-a făcut El ca să fie o singură făptură, trup şi suflet ?

Şi această făptură (unitatea căsătoriei) la ce năzuieşte ea ? - Odrasle pentru Dumnezeu!” (Maleahi 2,15).

Aceasta e pretenţia lui Dumnezeu de la căsătorie;  şi după atare roade tânjiţi şi voi băgând de vină celor pe care le-aţi adus.

Tămăduirea slăbănogiei neamului de-aci începe !

Asta i-ar fi iertarea !

Prislop,

20.III.949