Parintele Arsenie Boca partea 8

Viitorul României de Dumnezeu ştiut

,,România va fi înconjurată de flăcări”

• Spunea odată cineva: „Părinte, Ceauşescu strică bisericile”. „Nu el, mă, ci păcatele omenirii“ - i-a răspuns Părintele. (Maria Matronea, Sibiu)

• Odată, la Drăgănescu, am stat de vorbă cu Părintele Arsenie în biserică şi când să ies către poartă, cam pe lângă fântână, Părintele s-a oprit în faţa mea şi mi-a zis: „Măi, hai să-ţi spun ţie ceva, că sţiu că tu nu mă spui la nimeni”. Şi continuă: „Hai, să-ţi spun cum se va descotorosi România de comunism. Toate celelalte ţări comuniste vor face paşnic trecerea de putere de la comunism la capitalism - ca şi când dai cămaşa de pe tine şi iei altă cămaşă - numai România va face trecerea prin vărsare de sânge şi vor muri mulţi”. L-am întrebat pe Părintele dacă voi muri şi eu. Atunci, sfinţia sa s-a aşezat către Răsărit, cu mâinile împreunate, ca şi când s-ar fi rugat (nu cum fac preoţii, cu mâinile în sus). A stat aşa, cu faţa către cer, vreo 15 minute. Mi-a spus, apoi, că nu voi muri la revoluţie, dar că „ăsta” va muri în ziua de Crăciun. L-am întrebat: „Care ăsta?”. „Ăsta, mă, care ziceţi voi că nu vi-l mai schimbă Dumnezeu”. Am întrebat încet: „Ceauşescu, Părinte?”. Dânsul mi-­a zis: „Da, mă, ăsta. Şi voi muri şi eu, cu vreo 3 săptămâni înaintea lui”. (Biliboacă Matei, Săvăstreni)

• Un cumnat, Ovidiu, a fost închis, pe vremea lui Ceauşescu, pentru trecerea frauduloasă a graniţei. Am fost cu sora mea, Nela, la Părintele Arsenie ca să-i spunem. Părintele ne-a zis: „Să-i pară bine că n-a fost puşcat“. Apoi s-a întors către lume şi a zis: „Măi, să ştiţi că mulţi vor pleca din ţară, dar puţini se vor întoarce. Va veni vremea când ar dori să se întoarcă şi n-or mai putea, căci România va fi înconjurată de flăcări”. Părintele nu prea era de acord să-ţi părăseşti ţara.

Înainte de revoluţia din 1989 Părintele ne-a spus că miroase a praf de puşcă şi aşa a fost. Ne-a mai spus că o să ne pască un mare cutremur şi blocurile din Bucureşti vor ajunge ca şi cutiile de chibrituri.

Părintele Arsenie a fost şi rămâne în inimile noastre ca un sfânt. Acum mergem la mormântul Părintelui Arsenie şi ne rugăm acolo şi de câte ori îl chemăm în rugăciune, el ne ajută şi ne ocroteşte. (Viorica Farcaş, 48 ani, Voila)

• Odată mi-a zis că, într-o noapte, către ziuă, ne vor ocupa trei ţări: Ungaria, Bulgaria şi Rusia. Atunci eu am zis: „Ungurii or să ne ocupe pe noi?”, iar el mi-a spus: „Şi pe cei ce ne vor ocupa va veni ploaie de foc”. (Chiş Aurelia, 93 ani, com. Boiu, jud. Mureş)

• Mi-a spus odată Părintele: „Bucureştiul are să, fie al doilea Ierusalim (după cele spuse în continuare nu rezultă că acest lucru este neapărat bun, căci poate fi Ierusalimul - oraş sfânt, dar poate fi şi Ierusalimul în care nu mai rămâne „piatră peste piatră”! ). Să nu vă _.fie frică, căci Ţara Făgăraşului este păzită de Maica Domnului. Stă Maica Domnului în coate şi genunchi şi se roagă pentru Ţara Făgăraşului”. Iar eu i-am spus: „Vai, Doamne, cum să fim noi aşa de vrednici, noi - nişte păcătoşi, ca să stea Maica Domnului în genunchi să se roage pentru noi!?”. Şi mi-a răspuns: „Ascultă aici, Silvia, la voi e mănăstire la Sâmbăta, se face mănăstire la Bucium, se face la Berivoi, se face la Dejani şi se mai face una… Deasupra la munţii voştri veţi vedea o stea cu coadă. Când o veţi vedea se va întâmpla ceva [atunci a început revoluţia]. Şi tot în Munţii Făgăraşului se va arăta o cruce de stele, iar atunci va mai fi ceva: un eveniment mare. (Toacşe Silvia, Copăcel)

• „Ne-a mărturisit că nu va mai dura mult timp şi va pleca spre Împărăţia Tatălui Ceresc, dar că va părăsi această lume datorită unui complot mişelesc, al cărui scop va fi acela de a-1 otrăvi. Totuşi, el nu va împiedica aceasta, deoarece atunci misiunea lui spirituală pe pământ va fi deja terminată. Apoi a scos dintr-un cufăr o carte groasă şi foarte uzată, scrisă în greaca veche, care provenea de la sfinţii creştini de la Muntele Athos. „În ea - ne-a spus părintele Arsenie - se găseşte descrierea hidrei cu răsuflarea otrăvitoare, care va urmări prin toate mijloacele să împiedice lumina şi voinţa dumnezeiască… Veţi vedea şi veţi înţelege spurcăciunea peste tot în jurul vostru: la serviciu, în magazine, în instituţiile statului, în conducerea lui şi mai ales în politică. Din nefericire, ea va intra pe furiş chiar şi în sânul Bisericii, murdărind unele suflete de aici. Aproape că oamenii îşi vor pierde speranţa. Doar cei care îşi vor păstra credinţa adevărată vor fi salvaţi şi mare va fi atunci Slava lui Dumnezeu peste ei”.

Apoi, părintele Arsenie a dezvoltat subiectul şi a spus ca această „lucrare diavolească” nu este ceva ce a apărut în vremurile noastre, ci ea durează din antichitate, de mii de ani, pregătind încetul cu încetul terenul pentru lupta finală care se apropie. Planul „lucrării diavoleşti” este minuţios şi, prin puterea banilor şi a viciilor, între care minciuna, prefăcătoria, intriga şi omorul sunt cele mai importante, cei care o săvârşesc au ajuns destul de aproape de ţelul lor principal, care este controlul şi dominarea întregii lumi… Aici, însă, părintele a făcut o afirmaţie neaşteptată, care a avut darul să ne şocheze într-o oarecare măsură. El a spus că, în mod paradoxal şi într-un interval de timp scurt, atenţia lumii se va concentra asupra ţării noastre, datorită schimbărilor extraordinare care vor avea loc şi a semnelor specifice care vor depăşi cu mult puterea limitată de înţelegere a cunoaşterii materialiste”. (Radu Cinamar- Viitor cu cap de mort - în culisele puterii, Editura Daksha)

• Mi-a mai povestit cineva că Părintele s-a rugat insistent la Dumnezeu pentru americani, să nu-i pedepsească, să-i ierte că şi ei sunt creaţia Lui şi să aibă milă de ei. Şi 1-a dus Dumnezeu pe Părintele Arsenie să vadă ce e pe acolo - prin America - şi a zis Părintele: „Da, Doamne, sunt vrednici de pierzare”. Cum l-a dus? Nu ştiu. Nu cred că l-a dus cu trupul L-a dus cu duhul. Ca urmare a ceea ce a văzut cu duhul, Părintele a pictat la Drăgănescu, deasupra scenei Învierii, mai multe clădiri moderne (turn) în flăcări, reprezentare care ar putea fi profetică (vezi cele două turnuri din „11 septembrie”).

Prea Sfinţitul Daniil, la înmormântarea PărinteluiArsenie, a spus că ar fi zis Părintele Arsenie aşa: „Vor veni necazuri mai mari decât Munţii Făgăraşului”. Ne-om duce la munţii Făgăraşului şi la dealul Prislopului să se prăvălească peste noi că nu mai putem rezista («Atunci vor începe să spună munţilor: Cădeţi peste noi!, şi dealurilor: Acoperiţi-ne!» - Lc.23, 30). Şi ne-om duce la morminte să iasă afară şi să intrăm noi de vii că nu mai putem rezista.

• Părintele a iubit mult Munţii Făgăraşului; venea mereu pe la cabana Podragul şi pe la Turnuri. Spunea Părintele: „Munţii Făgărusului şi dealurile Prislopului vă vor acoperi pe voi”.

Părintele a fost şi este un sfânt între noi. O femeie i-a spus: „Părinte, când o fi la judecată, să ne treci cu grămada”. Părintele a zis zâmbind: „ N-ai spus rău, măi”. A trecut de multe ori pe la noi prin sat. Unii îl cunoşteau, alţii nu-1 cunoşteau, dar Părintele spunea: „Oamenii la voi sunt cam răi, dar totuşi, fac milostenie multă şi asta îi ajută”. (Olimpia Fuciu, Ucea de Sus)

• Eram cu Părintele Arsenie şi 1-am întrebat: „Ce să facem Părinte, că acum este foarte rău”. Părintele zice: „Va veni şi mai rău”. Zic: „Parcă toate sunt otrăvite. Nici nu ne mai vine să mâncăm”. „Mă, face-ţi semnul sfintei cruci pe tot ce mâncaţi: apă, ceai, cafea, prăjitură, fructe, băutură, mâncare, pâine. De ar fi dat chiar şi cu otravă, Sfânta Cruce anulează tot ce este otrăvit”. (Maria Matronea, Sibiu)

• Zicea Părintele Arsenie, parcă pentru toţi românii: „Îmi pare rău de voi că sunteţi slăbiţi în credinţă. Veţi cădea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu vă fie frică pentru a vă salva sufletele. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt îngăduite de Dumnezeu, Care este tovarăşul de drum al fiecăruia, de la naştere până la moarte. Vor cădea şi cei aleşi. Îmi pare rău că sunteţi cei pe urmă. Vă vor cerne. Vor pune impozite, taxe şi alte îngrădiri. Vor lua totul!” (Sora Septimia Măniş, 81 ani, Codlea)

• Făceam serviciul în Braşov, la uzina Astra. Odată a venit Părintele Arsenie la biserica Blumena (Biserica Sfântului Nicolae din Schei), unde a participat la slujbă. Atunci a spus: „Trebuie să ne întărim spiritualiceşte, că altfel viaţa noastră este moartă, chiar dacă ne merge numele că trăim. Luaţi exemplu de la Ştefan cel Mare, care cu o mână de oameni întăriţi spiritualiceşte, ţinea pe tătari la Nistru şi pe turci la Dunăre”. (Nicolae Streza, 84 ani, Făgăraş)

Îmi spunea părintele Bunescu că Părintele Arsenie se ducea în miez de noapte la biserică, îngenunchea în întuneric lângă masa sfântului altar şi două-trei ore se ruga pentru poporul român. (Pr. Bunea Victor, Sibiu)

Cântare

(compusă de studenţii de la Facultatea de Teologie din Sibiu)

Veniţi creştini, să primim harul,

Veniţi acum ca să luăm darul

La mănăstirea Brâncoveanu,

Veniţi creştini cât mai e vreme

Ne cheamă Părintele Arsenie

Refren:

Ne cheamă la sfinţenie

Părintele Arsenie;

Veniţi, veniţi, veniţi,

Veniţi, veniţi, veniţi,

Şi crucea lui Hristos primiţi !

Mărire ţie, mănăstire,

Pridvor ceresc în prag de munţi,

Ce vijelia vieţii mele,

Biruitoare o înfrunţi.

Tu eşti altar de întărire,

Credinţei noastre-n Dumnezeu,

Tu eşti cetate de scăpare

Şi reazim sufletului meu.

Izvor adânc de mângâiere,

Năpăstuiţilor liman,

Înviforaţilor pe marea

Ispitelor, din an în an.

Şi’ ngenunchind la rugăciune,

Să zicem toţi şi toate’n cor :

„Greşit-am Doamne, iartă Doamne,

Păcatul meu şi-al tuturor”.

Când va sosi şi ceasul nostru,

Să punem traiului sfârşit,

Atunci să fim, Părinte Arsenie,

De-a pururea nedespărţiţi.

Şi-acolo’n cer, cu osanale,

Slujind cu drag lui Dumnezeu,

Să fim cu toţi o mănăstire

Frumoasă, lângă tronul Său.

(primită de la Gheorghe Morar)

Sfântul

,,Ar râde-n hohot iadul un milion de ani”!

Răspuns-am celor care, neprieteni sau duşmani

Bârfeau cu-nverşunare o ramură de gând,

Adânc înfipt în ceruri, desprins de pe Pământ.

Crescut din glia Tisei cu sânge frământată,

Scăldat în unda albă de lacrimi rourată.

Sorbind puteri sublime din al Iubirii puţ,

La fel oblăduit-a sărmani, ca şi avuţi.

Un om ce-avea pe faţă durerea lumii-ntregi

I-a apărut aievea. Şi-n ciuda oricăror legi,

Voind să-1 miluiască în clipa ce-a urmat,

Puhoi de cunoştinţe în minte i-au urmat.

Puhoaie pustiit-au grădina ce-o-ngrijea.

Zvârlit a fost în bezne un far ce lumina

Noiane de-ntuneric. Dureri fără de glas,

Nemângâiate inimi orfane au rămas.

O, mare e durerea unui creştin lovit.

Mai mare e durerea unui popor robit.

De neasemuită e a lui Dumnezeu

Durere fără margini pentru poporul Său.

Pierise omul-umbră precum s-a şi ivit,

Şi în aceeaşi clipă „sfântul” s-a răspândit:

,,Eu n-am să-i mai fac chipul pe pânze şi carton,

Ci-n suflete şi-n inimi de-acuma am să-1 torn”.

Şi băţul drumeţiei în mână a luat.

Desaga omeniei pe umeri a-ncărcat.

Şi-n scurtă vreme lumea năvală da să-1 vadă,

Cuvântul să-i asculte, la poale să îi cadă!

L-împresurau strivindu-1, veşmântul să-i atingă,

Cu fruntea în ţărână, aleanul să li-1 stingă.

Belşugul de miresme a Harului Ceresc,

Prin dreapta lui sfinţită cu Dar dumnezeiesc.

Pe unde-i fi acum, luceafăr între stele,

Toiag al neputinţei puţinătăţii mele

Ce-ai vrut să faci din om un Om să fie-n stare

S-ajungă fiu şi frate al Fiului cel Mare?

Chilia ta din stâncă grăi-va peste veacuri

De scurta ta şedere; vraci purtător de leacuri…

Cât munţii sta-vor oblu şi ţapăn în picioare,

Şi codrii frământa-vor în murmur de izvoare,

Şi fiarele pădurii-mblânzite de-a ta mână!

Şi paserile-n ramuri, mioarele la stână,

Şi peştii de prin iazuri, şi merii din livadă…

Fruntaşi din lumea largă, mulţimile-grămadă

Veni-vor să-ţi admire icoanele-n biserici!

„Cărarea Mântuirii” în aur să o fereci.

Cu Nicodim, Şofron sau Daniil Sihastrul,

Zugravul „sfânt” Arsenie luci-va ca un astru!

Pr. D’or Uragan

Pentru credincioasele de la Biserica din  Groapă
Cu blagoslovenie!

Părintele Pătru

Rugăciuni primite de la

Părintele Arsenie Boca

Rugăciune de dimineaţă, scrisă de Părintele Arsenie:

Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mă ca astăzi toată ziua să mă lepăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac şi astfel, ţinând la mine, să Te pierd pe Tine.

Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca rugăciunea Preasfântului Tău nume      să-mi lucreze în minte mai mult decât fulgerul pe cer, că nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, căci iată păcătuiesc în tot ceasul.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întuneric. Patimile au pus tină pe ochii minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind în noi inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, aşa risipind în deşert zilele noastre, umbriţi şi dosădiţi până la pământ.

Doamne, Cel ce vii între oameni în taină, ai milă de noi şi pune foc temniţei, aprinde dragostea în inimile noastre, arde spinii patimilor noastre şi fă lumină sufletelor noastre.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Tău cel Sfânt. Căci Duhul Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea rămân neputincioase.

Doamne, Cel ce vii în taină, ai milă de noi, căci nu ne dăm seama cât suntem de nedesăvârşiţi şi cât eşti de aproape de sufletele noastre şi cât ne depărtăm noi prin păcatele noastre.

Ci luminează lumina Ta peste noi, ca să vedem lumină prin ochii Tăi, să trăim în veci prin viaţa Ta.

Lumina şi Bucuria noastra, slavă Ţie! Amin.

(primită de la Gheorghe Moraru şi Maica Eftimia Ciungan, mănăstirea Hurezu)

Rugăciune a Părintelui Arsenie (ridicând ochii minţii către cer): „Milostive Doamne, Care vrei ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la înţelegerea adevărului, fie voia Ta, miluieşte şi mântuişte pe robul lui Dumnezeu… [numele]. Primeşte această dorinţă a mea ca pe un strigăt de dragoste poruncit de Tine. Amin“. (Maria Matronea, Sibiu)

Nouă ne-a spus că cea mai puternică rugăciune este „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“. (Gheorghe Silea, Sâmbăta de Sus)

Mi-a spus că de sus ne va ajuta mai mult decât de jos şi să-l chemăm aşa: „Preot monah Arsenie, trimite-mi duhul tău paznic şi dă-mi sănătate şi linişte. Depărtează de la casa mea necazurile şi suferinţele, că ai Duh Sfânt”. (Chiş Aurelia, 93 ani, com. Boiu, jud. Mureş)

Creşteţi şi vă înmulţiţi!

“Omul” înainte de concepţie - sufletul

- “Întru El ne-a ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui”. (Ef. 1, 4)

- “Harul ne-a fost dat în Hristos Iisus mai înainte de începutul veacurilor”. (2 Tim. 1, 9)

- “Înainte să te fi urzit în pântece, te-am cunoscut, şi înainte ca să te fi născut din pântecele mamei tale, te-am sfinţit şi te-am rânduit prooroc pentru popoare”. (Ieremia   1, 5)

- “I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece”. (Lc. 2, 21; 1, 30-31)

Omul înainte de naştere - fătul

- Samson: “Că iată ai să zămisleşti şi ai să naşti un fiu…pruncul acesta va fi chiar din pântecele mamei sale nazireu al lui Dumnezeu”. (Jud. 13, 4-5).

- Sfântul Ioan Botezătorul “… încă din pântecele mamei sale se va umple de Duh Sfânt” (Lc. 1, 15). “Când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat de bucurie în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt” (Lc. 1, 41).

- “Vai de cel ce zice către părinte: “Pentru ce dai naştere?” şi femeii “Pentru ce ai copii?” Îndrăzniţi voi oare… să daţi poruncă lucrului mâinilor Mele?” (Isa. 45, 10-11). “Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are milă?” (Isa. 49, 15).

Omul după naştere - copilul

-“Fericit este omul care-şi umple casa de copii“ (Ps. 126, 5).

-“Oricine va primi un copilaş în numele Meu, Mă primeşte pe Mine”(Mat.18, 5).

-“Lăsaţi copiii să vină la Mine” (Lc.18, 16).

Pastile antiavort!

- “Domnul stă la judecată cu locuitorii pământului, fiindcă nu mai este credinţă, nici iubire, nici cunoaştere de Dumnezeu în ţară. Toţi jură strâmb, mint, ucid, fură şi sunt desfrânaţi. .. Voi pedepsi purtarea lui [poporului], iar faptele lui le voi întoarce împotriva lui. Vor mânca dar nu se vor sătura; când se vor desfrâna nu se vor înmulţi, că au părăsit pe Domnul” (Osea 4).

- România este fruntaşa Europei la numârul de avorturi: 0,5-1 milion/an (din 3 prunci, unul se naşte şi doi se avortează). Una din 5 femei rămâne sterilă în urma avortului, una din 5 femei nu se mai poate mântui prin naştere de copii (Când se vor desfrâna nu se vor înmulţi, ca au părăsit pe Domnul). Părintele Arsenie Boca spunea că viitorul unui neam este cu atât mai negru cu cât numărul de avorturi este mai mare.

- Juristul italian Rafael Ballestrini: “Cea din urmă dovadă că un popor a ajuns la cel mai de jos punct al decăderii sale morale va fi atunci când avortul va fi considerat ca ceva obişnuit şi tolerat de societate”

- La o întâlnire internaţională a medicilor, unul din ei a spus: “Eu sunt cel mai mare criminal al omenirii. Am ucis 600.000 de suflete prin avort. În momentul în care mă apropiam de bisturiu ca să tai cordonul vieţii, copilul se retrăgea căutând salvarea. Aşa că eu sunt împotriva avortului. Am ucis prea mult”.

- În unele ţări europene se plăteşte o amendă dacă se ucide vrabia sau privighetoarea în ou. Sute de animale sunt ocrotite prin lege de acţiunea omului. Omul însă e liber să-şi ucidă moştenitorii încă din pântece. “A împiedica naşterea înseamnă a te grăbi să ucizi“ (Tertulian).

-”Ea [femeia] se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (1 Tim. 2, 15).

Jurnal neterminat

- pledoarie împotriva avortului -

5 octombrie : Astăzi a început viaţa mea. Părinţii mei încă nu ştiu. Sunt mai mică decât un sâmburaş de măr, dar de acum sunt eu însămi, o fiinţă umană. Şi, deşi sunt atât de puţin formată, e sigur că voi fi o fetiţă. Voi avea părul blond şi ochii albaştri şi ştiu că voi îndrăgi florile.

19 octombrie: Am mai crescut puţin, dar sunt încă prea mică şi nu pot face nimic. Mama face aproape totul pentru mine. Ceea ce este curios este faptul că ea încă nu ştie că mă poartă în pântecele ei şi că mă hrăneşte cu sângele ei.

23 octombrie: A început să mi se formeze gura. Ia gândiţi-vă puţin! Peste un an am să râd. Mai târziu am să vorbesc. Cine poate susţine că nu sunt o adevărată persoană? Sunt cineva; aşa cum firimitura de pâine, oricât de mică ar fi, este totuşi pâine.

27 octombrie: Inima mea a început să bată de la sine. De acum înainte, ea va bate mereu în tot cursul vieţii mele, fără să se oprească vreodată ca să se odihnească. Şi apoi, după mulţi ani, va obosi, se va opri, şi eu voi muri. Dar, până atunci, eu sunt la începutul existenţei mele, nu la sfârşitul ei.

2 noiembrie: Cresc puţin în fiecare zi. Braţele şi picioarele mele prind să capete formă. Dar va trebui să mai aştept o bună bucată de vreme până ce picioruşele mele să mă poarte şi eu să pot alerga să mă arunc în braţele mamei mele şi până ce braţele mele să-1 poată îmbrăţişa pe tatăl meu.

12 noiembrie: Acum au început să se formeze minuscule degete la mâinile mele. E de mirare că sunt atât de mici şi totuşi ele vor fi minunate! Ele vor şti să mângâie un căţeluş, să arunce o minge, să culeagă o floare, să atingă o altă mână… Degetele mele… Poate că într-o zi vor cânta la vioară sau vor picta un tablou.

20 noiembrie: Astăzi, pentru prima oară, doctorul i-a spus mamei mele că eu sunt acolo, într-adevăr, plină de viaţă. Eşti fericită mamă?

25 noiembrie: Tatăl şi mama mea nici nu ştiu că sunt o fetiţă. Poate că ei aşteaptă un băiat. Dar eu o să le fac o surpriză şi o să mă cheme Ecaterina, ca pe mama.

10 decembrie: Mi s-a format şi faţa. Sper că o să semăn cu mama.

13 decembrie: Am început chiar să văd, dar e încă întunecat totul în jurul meu. În curând însă ochii mei se vor deschide la lu­mina soarelui, a florilor, a copilaşilor. N-am văzut încă nici marea, nici muntele, nici curcubeul. Oare cum vor fi în realitate? Şi tu, mamă, cum eşti în realitate?

24 decembrie: Mamă, aud cum îţi bate inima. Mă întreb dacă şi tu auzi inima mea cum bate aşa de încet: tap-tap, tap-tap. O să ai o fetiţă sănătoasă şi voinică, mamă, ai să vezi. Abia aştept să mă cuibăresc în braţele tale, să-ţi mângâi faţa, să te privesc în ochi. Şi tu mă aştepţi, cum te aştept şi eu, nu-i aşa?

28 decembrie: Mamă, mamă, de ce i-ai lăsat să pună capăt , vieţii mele? Am fi fost atât de fericite împreună! …

Cum să faci din propriul copil un
delicvent

Departamentul de poliţie din Houston (SUA) a difuzat o listă cu 12 sfaturi folositoare în educarea progeniturilor. Părinţii cărora le este destinat textul, trebuie însă să citească îndemnurile pe dos. Căci ei sunt învăţaţi nu ceea ce ar trebui, ci ceea ce n-ar trebui să facă dacă doresc ca odrasla să nu ajungă mai târziu un delincverit. Iată, deci, cele 12 poveţe. Nimănui nu-i strică să le ştie…

1. Încă de mic, daţi-i copilului tot ce vrea. În felul acesta va creşte cu convingerea că toată lumea trebuie să-i ofere orice are el nevoie.

2. Când spune cuvinte urâte, râdeţi în faţa lui. Asta îl va face să creadă că este amuzant.

3. Nu-i asiguraţi nici o formare spirituală. Aşteptaţi până va împlini 21 de ani şi lăsaţi-l atunci „să decidă pentru sine”.

4. Evitaţi să-i spuneţi „nu este bine”, pentru că i-aţi putea crea un complex de vinovăţie. Mai târziu, când va fi arestat de poliţie, asta 1-ar putea face să creadă că societatea este împotriva lui, iar el - un persecutat.

5. Strângeţi ceea ce lasă aruncat pe jos. Faceţi totul în locul lui, astfel încât să se obişnuiască a arunca responsabilitatea asupra altuia.

6. Fiţi de partea lui în disputele cu vecinii, profesorii şi poliţiştii. Asiguraţi-l că toţi     s-au unit împotriva lui.

7. Certaţi-vă des în prezenţa copiilor. În felul acesta ei nu vor fi şocaţi când, mai târziu, totul va merge rău în familie.

8. Daţi copilului câţi bani de buzunar vrea. Nu-l lăsaţi niciodată să şi-i câştige singur.

9. Faceţi-i pe plac şi împliniţi-i toate dorinţele în materie de confort şi hrană. Dar aveţi grijă să i le satisfaceţi cu vârf şi îndesat, copleşindu-l.

10. Lăsaţi-l să citească orice text şi să asculte orice muzică îi cade în mână. Aveţi grijă să sterilizaţi bine vesela şi paharele, dar lăsaţi-i spiritul să se hrănească cu deşeuri.

11. Când are probleme serioase, scuzaţi-vă spunând: „niciodată n-­am ştiut ce să mă fac cu el”.

12. Aşteptaţi-vă la o viaţă grea. Probabil veţi avea nevoie să fiţi pregătiţi din timp pentru asta.

Cum trăiesc creştinii în lume

Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământ, nici prin grai, nici prin haine; fiindcă nu locuiesc în oraşe proprii, nu se folosesc de un dialect paralel şi nici nu duc o viaţă paralelă. Învăţătura lor n-a fost găsită printr-o invenţie sau excogitare a unor oameni curioşi, nici nu promovează vreo doctrină omenească, ca alţii.

Locuind în cetăţi greceşti ca şi barbare, cum s-a hărăzit fiecăruia şi urmând obiceiurile locului în ce priveşte hainele, regimul hranei şi restul vieţii, arată minunata şi recunoscut paradoxala constituţie a cetăţeniei lor.

Locuiesc în patrii proprii, dar ca nişte emigranţi, iau parte la toate (treburile publice) ca nişte cetăţeni şi suportă toate (îndatoririle) ca nişte străini. Orice pământ străin le este patrie, şi orice patrie le este străină.

Se căsătoresc ca toţi, nasc prunci, dar nu-şi aruncă odraslele.

Stau la o masă comună, dar nu şi la un pat (comun).

Sunt în trup, dar nu vieţuiesc după trup.

Petrec pe pământ, dar au cetăţenia în cer.

Se supun legilor hotărâte şi prin vieţile lor biruie legile.

Iubesc pe toţi şi sunt prigoniţi de toţi; sunt necunoscuţi şi condamnaţi.

Sunt omorâţi şi fac vii pe alţii.

Sunt săraci şi îmbogăţesc pe mulţi; sunt lipsiţi de toate şi prisosesc în toate.

Sunt necinstiţi şi se slăvesc în necinstiri.

Sunt huliţi şi sunt îndreptaţi.

Sunt defăimaţi şi binecuvântează; sunt ocărâţi şi cinstesc (pe aceia ce-i ocărăsc).

Fac binele şi sunt pedepsiţi ca nişte răi; pedepsiţi fiind, se bucură ca unii făcuţi vii.

Sunt combătuţi de iudei ca fiind de altă seminţie cu ei şi sunt persecutaţi de păgâni, dar cei care-i urăsc nu ar putea spune cauza duşmăniei lor.

Simplu spus, ceea ce este sufletul în trup aceasta sunt creştinii în lume.

Sufletul e răspândit ca o sămânţă în toate mădularele trupului, iar creştinii sunt răspândiţi în cetăţile lumii.

Sufletul locuieşte în trup, dar nu este din trup; iar creştinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume.

Sufletul nevăzut e detinat într-un trup văzut, iar creştinii sunt cunoscuţi că sunt în lume, dar cinstirea pe care o aduc lui Dumnezeu rămâne nevăzută.

Trupul urăşte sufletul şi se războieşte cu el deşi nu e cu nimic nedreptăţit de el, pentru că e împiedicat să se bucure de plăceri, şi pe creştini lumea îi urăşte deşi nu e cu nimic nedreptăţită de ei, pentru că se împotrivesc plăcerilor.

Sufletul iubeşte trupul care-1 urăşte şi mădularele lui; iar creştinii iubesc şi ei pe cei ce îi urăsc pe ei.

Sufletul e închis în trup, dar el ţine la un loc trupul; creştinii sunt deţinuţi în arestul lumii, dar ei ţin la un loc lumea.

Sufletul nemuritor locuieşte într-un cort muritor; iar creştinii locuiesc şi ei în corturi stricăcioase aşteptând nestricăciunea în ceruri.

Sufletul se face mai bun suferind cele rele în ce priveşte hrana şi băutura, iar creştinii pedepsiţi în fiecare zi se înmulţesc tot mai mult.

Într-o atât de mare poziţie i-a pus Dumnezeu, pe care nu le este îngăduit a o părăsi.

Epistola către Diognet V - VI scrisă de către Panten (primul profesor al şcolii creştine din Alexandria).

Patru lumânări

Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că lumina ta vine şi slava Domnului peste tine a răsărit. Iată, întuneric va acoperi pământul şi negură groasă va fi peste neamuri; dar peste tine Domnul Se va arăta şi slava Lui peste tine se va vedea (Isaia 60:1,2)

Patru lumânări ardeau pâlpâind. Era linişte, atâta linişte, încât puteai auzi şoaptele sfârâite ale lumânărelelor.

Prima lumânare oftă: „Numele meu e PACE. Lumina mea luminează în întuneric, dar ce folos, oamenii nu mă vor…”. Şi luminiţa ei deveni tot mai mică, până ce se stinse cu totul.

A doua lumânare tresări pâlpâind şi şopti sfârâind: „Eu mă numesc CREDINŢĂ, dar se pare că sunt în plus. Oamenii nu vor să audă de Dumnezeu. Nu mai are nici un sens să mă consum arzând…”. O adiere străbătu încăperea şi lumânarea se stinse.

Cu o voce abia şoptită începu să vorbească şi cea de-a treia lumânare: „DRAGOSTE mi-e numele şi simt cum mi se sfârşesc puterile. Oamenii mă împing de-o parte şi n-au ochi pentru cei pe care ar trebui să-i iubească…”. Cu o ultimă pâlpâire, se stinse şi lumina DRAGOSTEI.

Un băieţel intră atunci în încăpere. Se uită la lumânările stinse
şi rosti printre lacrimi: „Bine, dar lumânările ar trebui să ardă!” Atunci se auzi şoapta celei de a patra lumânări: „Nu te teme, copilaş! Câtă vreme mă vezi pe mine pâlpâind, mai putem reaprinde celelalte lumânări. Numele meu este SPERANŢA!”.

Băieţelul prinse curaj, luă în mâini SPERANŢA şi reaprinse de la flacăra ei PACEA, CREDINŢA şi DRAGOSTEA. Cele patru lumânări îşi răspândeau din nou lumina.

Chemare la Hristosul

Nu-mi spune nimic! Îţi cunosc mizeria, necazurile, luptele şi ispitele sufletului tău, aşa cum eşti tu! Dă-Mi inima ta! Dacă o să aştepţi să devii înger ca să Mi te dăruieşti, atunci  n-ai să Mă iubeşti niciodată! Chiar când eşti laş, fricos, trufaş şi neîncrezător în împlinirea săvârşirii iubirii, a sfinţeniei, chiar când recazi în aceleaşi păcate pe care nu ai vrut să le repeţi …ei bine, chiar şi atunci Eu nu-ţi dau voie să nu Mă iubeşti!

Iubeşte-Mă, aşa cum eşti tu!

În orice loc, moment şi-n orice situaţie te-ai afla, în credincioşie ori în trădare, în râvnă, întristare şi uscăciune, tu să Mă iubeşti aşa cum eşti! Eu vreau să Mă poţi iubi - din puţina şi săraca ta inimă, atât de chinuită! Dacă aştepţi şi-mi ceri să te aştept până vei fi desăvârşit, atunci n-ai să Mă iubeşti niciodată.

N-aş putea Eu, oare, să fac din fiecare fir de nisip un serafim sau un înger care să strălucească de curăţie şi dragoste? Nu sunt Eu Domnul Dumnezeu şi am zidit toate şi pot totul? Inima ta de om, zidit de mine, este locaşul Meu. Eu aştept să-Mi dai această inimă Mie şi să Mă laşi să te iubesc aşa cum eşti! Desigur, Eu am să te schimb, dar până atunci, iubeşte-Mă aşa cum eşti, căci Eu te iubesc, cu toate că eşti aşa! Eu vreau să simt porumbelul iubirii tale zvâcnind către Mine, chiar din puţina, săraca, neputincioasa ta inimă! Din adâncul învoielilor tale, al murdăriei tale! Eu te iubesc şi când eşti slab şi necurat; tu ce vină-Mi găseşti?

Nu vreau o Iubire izvorâtă din mândria virtuţilor tale - nici a spectacolului care poţi fi tu, ci dintr-o inimă smerită înaintea Mea şi resemnată în a fi chiar ceea ce este: o biată inimă care Mă iubeşte şi pe care o pot curăţi oricând! Nu-Mi trebuie virtuţile tale, talentele tale, înţelepciunea ta. Eu vreau doar să Mă iubeşti şi să lucrezi întru iubirea aceasta. Crezi că ai virtuţi, dar dacă ţi le-aş da chiar, tu eşti aşa de slab şi de mândru, încât aş hrăni amorul tău propriu şi nu M-ai cinsti pe Mine, ci pe tine! Apropie-te deci, cu iubire! Unui fier negru şi rău, flăcările de foc nu numai că i-ar curăţa rugina, dar l-ar face incandescent! Doar    iubeşte-Mă, neînchipuindu-ţi că eşti curat şi demn; aceasta ar fi iar o mândrie pentru tine; iubeşte-Mă pentru că sunt obosit şi vreau să odihnesc în inima ta! Deci, nu te mai zbate şi te strădui să-Mi placi, ci iubeşte-Mă pur şi simplu. Eu aş putea să fac, prin tine, lucruri mari pentru mintea omenească, dar nu! - tu ai să-Mi fii slugă rea şi nefolositoare şi neputincioasă şi am să-ţi iau puţinul pe care tu te încrezi că-l ai! De ce, oare? Pentru cu Eu te-am zidit - din iubire, ca să-ţi dau iubirea, iară ca tu să-Mi poţi da ceva! Nu încerca să-Mi plăteşti Iubirea prin nimic, Mă doare că încerci!

Nu mai sta departe de Mine. Îţi lipseşte nu sfinţenia, pe care numai Eu ţi-o pot da, ci o inimă gata să Mă iubească oricând şi până la capăt! De aceea, Eu stau mereu la uşa inimii tale, ca un cerşetor, deşi sunt Domnul şi Dumnezeul tău. Nu mă lăsa să aştept, ca să te împodobeşti şi să-Mi pregăteşti daruri, căci tu nu poţi nimic fără Mine şi dacă te încrezi în tine, fără Mine, voi fi nevoit să te las în cădere - la măsura cu care te apreciezi singur! Dacă Mă primeşti, te voi ajuta să înţelegi, să Mă cunoşti şi să Mă iubeşti mai mult decât îţi poţi închipui. Lasă sângele Meu să curgă în sângele tău şi să bată inima Mea într-a ta! Eu ţi-am dat-o pe Sfânta Preacurata Mea Maică. Lasă să treacă totul prin inima ei curată, încât să poată mijloci pentru tine!

Nu aştepta să devii sfânt, ca pe urmă să Mă iubeşti! În acest fel nu M-ai iubi niciodată! Şi acum vino! Eu sunt cu tine, cu voi, până la sfârşitul veacurilor! AMIN! (Ieromonah Rafail Noica)

Volumul III

Părintele Arsenie

o personalitate de înaltă statură monahală,

cum n-a mai avut Biserica Ortodoxă Română

Arhim. Vasile Prescure

Ţara Făgăraşului a fost binecuvântată de Dumnezeu şi odată cu ea întreaga noastră ţară, trimiţându-ni-1 pe Părintele Arsenie Boca spre a trezi, sfătui, mustra duhovniceşte şi îndruma pe oameni pentru a trăi viaţa în duhul şi spiritualitatea autentic creştină, asemenea primilor creştini.

A fost o mişcare care a cuprins zeci de mii de creştini de toate vârstele şi treptele sociale. Din rândul acestora a făcut parte şi un tânăr dintr-o comună din apropierea Mănăstirii Brâncoveanu, care a auzit vorbindu-se despre Părintele Arsenie şi astfel s-a născut în sufletul său dorinţa de a-l vedea, de a-l cunoaşte şi, mai ales, de a se lăsa îndrumat de Sfinţia sa.

După ce au trecut câţiva ani, angajat sufleteşte şi perseverând pe calea vieţii duhovniceşti; cu râvnă sporită, cu multe rugăciuni şi osteneli, a ajuns să se spovedească la Părintele Arsenie. A fost cea mai mare bucurie a vieţii sale până la acest moment binecuvântat. Stările de har, de trăire duhovnicească nu le putea descrie, dar le simţea din plin şi mulţumea lui Dumnezeu cu lacrimi pentru această binecuvântare.

A trecut un an de la spovedania făcută la PărinteleArsenie când, pe neaşteptate, a simţit în suflet un gând vrăjmaş, păgân, hulitor de Dumnezeu şi de tot ce este sfânt. Cu trecerea timpului aceste stări au luat proporţii aşa încât, după încă un an, uraganul necredinţei, al ateismului s-a dezlănţuit cu o furie pe care numai iadul, duhul negaţiei şi al minciunii putea să-1 dezlănţuie. Luptându-se din răsputeri cu ispita satanei, a ateismului, tânărul se îngrozea, gândindu-se că va ajunge să-şi piardă credinţa şi odată cu aceasta şi mintea.

Singura lui scăpare era Dumnezeu şi Părintele său duhovnicesc, Arsenie, pe care s-a hotărât să-1 caute la mănăstire. Durerile lui sufleţeşti nu le-a destăinuit nimănui, nici chiar părinţilor lui, adică a păstrat o tăcere desăvârşită în acest sens. Răvăşit sufleteşte, tulburat, îngrozit, aproape de pragul sau doaga nebuniei, s-a înfăţişat la Parintele Arsenie care, văzându-l, l-a întrebat, înainte ca tânărul să-i spună durerea sa: „Ce fac cei din sat, care spuneau că nu este Dumnezeu şi tu spuneai că este?”. Părintele s-a referit la gândurile de referinţă care îl luptau furibund în timp ce el era în sat. Tânărul i-a spus cu ochii în lacrimi: „Părinte, mă chinuieşte cumplit gândul necredinţei”. A confirmat personal ceea ce Părintele i-a spus cu câteva momente înainte. „Dacă nu veneai se putea să ajungi ateu”, i-a spus Părintele Arsenie şi apoi l-a îndemnat să cheme în ajutor mila şi harul lui Dumnezeu, spunându-i: „Spovedania şi Împărtăşania”. Aşa a luat sfârşit chinul tânărului greu încercat de ispita necredinţei.

După câţiva ani de zile s-a găsit la Mănăstirea Brâncoveanu o copie a unui manuscris al Părintelui Arsenie în care se descriau stările sufleteşti ale celor care, datorită păcatelor înaintaşilor lor sau poate ale celor în cauză, trăiau momente asemănătoare cu cele pe care le-a trăit tânărul respectiv.

*

O tânără dintr-o comună de lângă Făgăraş s-a hotărât să intre într-o mănăstire cu dorinţa de a se călugări, după ce, câţiva ani de zile, a cercetat Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus - unde 1-a cunoscut pe Părintele Arsenie. Sfinţia sa, după un scurt timp, a primit-o la Sfânta Taină a Spovedaniei, fapt care a fost o surpriză în viaţa celor care se osteneau cercetând această mănăstire. Uneori au fost situaţii când credincioşii aşteptau ani de zile până le venea rândul să se spovedească la Părintele Arsenie.

Formată duhovniceşte în atmosfera de evlavie a acestei mănăstiri, tânăra Viorica - în călugărie Veronica - a intrat în Mănăstirea Bistriţa - Vâlcea, apoi la Mănăstirea Ţigăneşti - Ilfov şi, la urmă, la Mănăstirea Horezu, unde a urmat câţiva ani Seminarul teologic monahal. Prin decretul de expulzare a monahilor din mănăstiri, monahia Veronica a plecat din mănăstire cu inima îndurerată, împreună cu alte monahii, lucrând apoi în viaţa civilă în domeniul sanitar ca, după câţiva ani, să înceapă un şir de suferinţe fizice, care au durat 12 ani.

Înzestrată de Dumnezeu cu o sensibilitate sufletească deosebită, interiorizată, la care s-au adăugat roadele nevoinţelor călugăreşti, monahia Veronica a atins un grad de puritate morală, de viaţă duhovnicească deosebită, fiind o pildă vie pentru toţi cei care au cunoscut-o. După trecerea sa la cele veşnice în anul 1985, surorile sale duhovniceşţi din Mănăstirea Prislop, cu care a făcut ucenicie la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, au întrebat pe Părintele Arsenie: „Prea Cuvioase părinte, care va fi acum starea sufletului Maicii Veronica, având în vedere lunga ei suferinţă, pe care a purtat-o mulţumind lui Dumnezeu pentru că a cercetat-o astfel, apoi curăţia îngerească a vieţii sale, râvna pentru cele  duhovniceşti şi viaţa sa de adevărată călugăriţă?”. La această întrebare Părintele Arsenie a dat un răspuns pe care numai un părinte duhovnicesc de talia Sfinţiei sale a putut să-l dea: „Dacă aţi şti voi în ce lumină se află acum sufletul Maicii Veronica!…”. Părintele ştia ceea ce se petrece cu un suflet după ce a trecut dincolo.

*

Părintele Arsenie a aflat, prin darul lui Dumnezeu, că un episcop nu şi-a mântuit sufletul plecând din lumea aceasta şi a ajuns la locul de osândă. În viaţa lui se îngrijise foarte mult de o mănăstire şi călugării 1-au pomenit la Sfânta Liturghie şi la parastase. După 30 de ani, în timpul unei Sfinte Liturghii, Părintele a spus că în acel moment episcopul acela a ieşit din chinurile cele veşnice şi, şi-a mântuit sufletul.

Părintele Arsenie, referindu-se la realităţile cereşti, a afimat că după plecarea sa din lume, el va merge acolo unde a mai fost: „Eu ştiu unde mă duc, eu am mai fost acolo”. De asemenea, a spus fiului său duhovnicesc - părintelui SimionTodoran - următoarele cuvinte, care se referă tot la realităţile cereşti: „Mă duc, dar de acolo de unde mă voi duce, eu vă ajut mult mai mult decât am făcut până aici”.

Preotul Constantin Prescure din parohia Berivoii Mici din Ţara Făgăraşului mergea adeseori la biserica parohiei Drăgănescu, pe care o picta Părintele Arsenie. Erau apropiaţi sufleteşte, aşa încât Părintele, la un moment dat, i-a destăinuit un gând, care 1-a uimit pe preotul respectiv: „Mă, să ştii că eu, dacă vreau, pot să trăiesc până în anul 2000″. Întâlnirea dintre ei, când a rostit aceste cuvinte, a avut loc în jurul anului 1970. Preotul respectiv este fratele semnatarului acestor rânduri şi, pentru că a auzit un lucru care 1-a uimit, a simţit nevoia să-1 spună şi altora. În situaţia aceasta mi s-a adresat, spunându-mi: „Auzi, mă, să dispună cineva de viaţa sa încât să poată muri atunci când vrea el”.

Mai spunea Părintele: „ Mă, să creşteţi în Hristos!”.

*

Conferinţa de la Timişoara, 24 noi.2004 (extrase):

Firea sa retrasă, reţinută, interiorizată şi puţin comunicativă avea ca suport un caracter moral inflexibil, vulcanic, dinamic, fapt dovedit în momentul în care a început lucrarea de trezire religioasă realizată la Mănăstirea Brâncoveanu. La această mănăstire era, în acea vreme, un pelerinaj de proporţii, „bulboană spitituală uriaşă”- cum a numit-o Nichifor Crainic — „când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj cântând, cu zăpada până la piept”. Dar nu numai atât, ci credincioşi din aproape toate regiunile ţării îşi îndreptau paşii spre Mănăstirea Brâncoveanu pentru a-1 asculta pe Părintele Arsenie, fapt care 1-a determinat pe Părintele Stăniloae să spună: „Părintele Arsenie a_.fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc, adică o personalitate de o înaltă statură monahală, cum n-a mai avut Biserica noastră Ortodoxă Română”.

În lucrarea duhovnicească săvârşită de Părintele nostru este de presupus că avea, pe lângă însuşirile native de excepţie, şi o pregătire intelectuală şi o latură harismatică, un dar deosebit dăruit de Dumnezeu ca urmare a nevoinţelor şi a purităţii vieţii sale morale, fapt care i-a determinat pe colegii săi de liceu şi de la teologie să-i spună „sfântul”. Că a fost un harismatic, că s-a învrednicit de vederea unor persoane sfinte, a Mântuitorului Hristos, a Maicii Domnului şi a Sfântului Serafim de Sarov a mărturisit-o Sfinţia Sa însuşi câtorva din apropiaţii săi. Fiind la Sfântul Munte Athos, în Grecia, s-a rugat Mântuitorului Hristos şi Maicii Domnului să-i călăuzească paşii spre un duhovnic cunoscător al tainelor vieţii duhovniceşti, care să-1 îndrume în viaţa călugărească. După rugăciuni stăruitoare la Fecioara Maria s-a învrednicit de o vedenie în care Maica Doninului l-a luat de mână, 1-a urcat pe un munte înalt, cu o prăpastie atât de mare încât cu greu putea cineva să meargă cu piciorul liber, şi 1-a încredinţat Sfântului Serafim de Sarov (1759-1833), care 1-a îndrumat în viaţa monahală. În momentul acela Maica Domnului s-a făcut nevăzută. Când avea nevoie de duhovnic mergea singur în acel loc, iar Maica Domnului 1-a întărit încât a postit 40 de zile, timp în care a fost îndrumat de sfântul care i s-a arătat.

Părintele Teofil de la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus ne-a arătat în cartea sa: „Cine sunt eu?” că în anii liceului a ascultat o predică a Părintelui Arsenie în care a spus că Mântuitorul Hristos i s-a arătat în biserica Mănăstirii Brâncoveanu sub chipul unui copil care plutea în aer, Mântuitorul fiind în acel timp în cadrul uşii din peretele care desparte naosul de pronaos. În această vedenie Domnul i-a arătat haina cu care Părintele era îmbrăcat, deşi albă şi curată, avea totuşi o pată. Această pată reprezenta un păcat (Părintele nu a spus niciodată ce a fost acel păcat).

Altădată Domnul Hristos i s-a arătat în sfântul altar deasupra Sfintei Mese, tot sub chipul unui copil, căruia i s-a adresat cu cuvintele: „sfinte îngere, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul”. Neprimind nici un răspuns şi-a dat seama că nu este un înger, ci Însuşi Domnul, Căruia i s-a adresat apoi: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,miluieşte-mă pe mine, păcătosul” şi a primit răspunsul din care a înţeles că va trebui să rămână acolo, la acea mănăstire, şi să săvârşească lucrarea duhovnicească rânduită.

Într-o conferinţă pe care a ţinut-o în faţa unor preoţi a spus următoarele cuvinte: „Aşa că, în deplină cunoştinţă a misiunii noastre, putem păşi la lucru că noi nu suntem singuri. Mântuitorul este cu noi. Personal am această cunoştinţă de care nu sunt vrednic. Mi-am văzut Stăpânul şi mi-a arătat păcatele! Aşa se deosebeşte adevărul de părere căci mi-a arătat păcatele mele, nu ale altora. Harul lui Dumnezeu, sălăşluit în sufletele celor care au fost luminaţi cu Sfântul Botez, devine lucrător în măsura în care credinciosul colaborează cu el, adică prin nevoimţe, rugăciuni, postiri, privegheri, ajunări, prin lacrimi de pocăinţă. Urmarea acestei nevoinţe este că cel în cauză ajunge până la o măsură dumnezeiască încât se face vrednic să săvârşească lucruri mai presus de puterile omeneşti, de a săvârşi fapte supranaturale, atunci când şi unde voieşte Dumnezeu”.

De asemenea daruri s-a învrednicit Părintele Arsenie. Dovadă sunt faptele săvârşite înaintea multor credincioşi, despre care aceştia dau mărturie.

Un fost cântăreţ de la Mănăstirea Sâmbăta îşi aminteşte că atunci când Părintele Arsenie era stareţul mănăstirii, într-o dimineaţă, ieşind Părintele din biserica cea veche pentru a merge spre altarul din pădure pentru a săvârşi Sfânta Liturghie, uitându-se în urmă să vadă dacă Părintele vine, s-a cutremurat şi a zis: „Vai, Părinte, sunteţi în foc?”. „Am simţit şi eu că mă arde ceva” a zis Părintele. Şi atât. S-a ferit să comenteze sau să comunice stările de har ale milei lui Dumnezeu care nu l-au părăsit niciodată.

Ne spunea Părintele că ne ştie toate păcatele noastre şi ale neamului nostru, că a vorbit cu sfinţii pe care-i pictează. Cei care mergeau la el îi simţeau puterea şi ajutorul şi pe mulţi îi vindeca pe loc.

*

În lucrarea Părintelui Arsenie avem şi cazuri de vindecări miraculoase. A vindecat un orb pe care mai întâi l-a spovedit şi l-a împărtăşit şi apoi i-a zis să iasă din biserică. Cei prezenţi au vrut să-l ajute fiind orb, dar Părintele i-a oprit zicându-le să-l lase să meargă singur. Ajungând la uşă bolnavul a zis: „Măi, fraţilor, eu văd?”. În acel moment i-a revenit vederea pentru toată viaţa.

Un om paralizat la pat a fost dus cu căruţa la mănăstire şi Părintele i-a zis să coboare din căruţă. El a coborât şi de atunci a mers normal.

La Mănăstire la Sâmbăta a venit o femeie care era adventistă. Părintele o cunoştea şi i-a spus să-şi facă cruce. Ea a început o rafală de cuvinte la adresa Sfintei Cruci. Părintele i-a spus din nou să-şi facă cruce. Dar ea mai vehement vorbea cuvinte de hulă împotriva Sfintei Cruci. Atunci Părintele a luat crucea şi a lovit-o peste gură, spunând:„Arză-te Sfânta Cruce!”. În acel moment femeia a căzut jos ca leşinată.După câteva momente s-a ridicat. În acest timp s-a văzut o dihanie care a trecut pe lângă ea şi a dispărut. Toţi au rămas încremeniţi. Părintele a zis: „Vedeţi cine a oprit-o pe femeie să-şi facă Sfânta Cruce?”. Primul lucru pe care 1-a făcut femeia după ce s-a ridicat a fost Sfânta Cruce.

Ultima serbare a Sfintelor Paşti la care a participat Părintele Arsenie la Mănăstirea Sâmbăta a fost în anul 1948. Am fost şi eu acolo. Între cei care au participat a fost şi părintele Stăniloae şi o mulţime de tineri, cei mai mulţi studenţi la diferite facultăţi din ţară. La sfârşitul Slujbei Învierii, Părintele a citit o rugăciune de dezlegare. Finalul acestei rugăciuni a fost mişcător până la lacrimi, mai ales când Părintele a rostit cu ochii plini de lacrimi: „Iartă-i, Doamne!”. Toţi cei prezenţi plângeau, gândindu-se, poate, că acesta e momentul solemn al despărţirii Părintelui de Mănăstirea Sâmbăta. După câteva luni a fost mutat la Mănăstirea Prislop, ca să urmeze calvarul închisorilor, canalul Dunăre - Marea Neagră, urmărirea permanentă de către autorităţile de atunci.

*

L-am cunoscut de timpuriu pe Părintele Arsenie şi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să cunosc un om sfânt. Cu cât trece mai mult vremea cu atât conştientizez mai mult faptul că omul acesta a fost, într-adevăr, trimis de Dumnezeu. Părintele Arsenie mi-a fost de ajutor în multe din împrejurările vieţii. Mi-a spus de o suferinţă pe care o aveam. Înainte de a pleca în armată m-am dus la părintele, care era la Prislop,   să-mi dea un sfat înainte de a pleca şi aveam o durere sufletească pe care nu o spusesem nimănui. Eram foarte tulburat sufleteşte. Când m-am dus acolo mi-a spus el de ce m-am dus! Mi-a dat un remediu foarte simplu: Spovedania şi Împărtăşania. Mai era acolo părintele Dometie Manolache, care este înmormântat la Mănăstirea Râmeţ. L-am mai întâlnit şi la Bucureşti în câteva rânduri.

Niciodată nu voi putea să mulţumesc lui Dumnezeu că am întâlnit un om sfânt cu care ne-a binecuvântat pe noi, românii. Aproape la toţi oamenii se adresa: „Mă…”. Era foarte categoric şi foarte deschis. A fost preţuit de foarte multă lume, l-au preţuit până la a-i acorda un cult; dar a fost şi detractat de oameni care 1-au bârfit, lucru care   1-a mâhnit foarte mult. Spunea că a suferit mai mult din partea creştinilor decât din partea Securităţii.

Părintele Serafim Bădilă

Mănăstirea Căşiel

Am în mână fotografia Părintelui Arsenie, aşa cum 1-am cunoscut şi pot să zic că din câţi oameni ai lui Dumnezeu am cunoscut, unul mai plin de Duh Sfânt nu am întâlnit.

Când am fost la Drăgănescu, unde picta Părintele, dânsul a stat de vorbă cu fiecare, deci, a stat de vorbă şi cu mine. L-am întrebat: „Părinte, pe ce să pun accent? Pe Psaltire, pe acatiste, pe «Doamne Iisuse…», pe cărţi sfinte…? Cam asta e rânduiala mea de rugăciune”. Părintele a zis: „Mă, dar cine  ţi-a spus să faci asta? Zi rugăciunea minţii şi «Tatăl nostru» la care te poţi gândi toată ziua”. După această discuţie şi altele am plecat de la biserică - unde era foarte multă lume care dorea să vorbească cu sfinţia sa, în auzul tuturor - să ajungem în Bucureşti ca să venim înapoi. Mama mea a zis că Părintele s-a urcat în trenul în care suntem noi. Am mers din vagon în vagon şi am ajuns să-1 găsesc pe Părintele şi eram bucuros că acum pot să stau de vorbă cu dânsul. Dar n-am putut! Părintele era urmărit de Securitate; ei erau îmbrăcaţi civil şi eu nu puteam să ştiu cine sunt. O putere mă ţinea şi nu puteam să vorbesc un cuvânt. Văzând că timpul trece şi eu nu pot vorbi cu Părintele, m-am gândit să pun în practică ceea ce mi-a zis şi să zic şi eu „Tatăl nostru”. Când am tenninat „Tatăl nostru”, Părintele a întors privirea la mine şi a înclinat din cap, ca şi cum a aprobat această rugăciune. Acest lucru m-a făcut pe mine să-mi dau seama că Părintele are darul clarviziunii, e înaintevăzător.

M-am convins şi mai mult pentru că un oarecare cetăţean şi-a pus haina lui, pardesiul la agăţătoarea de la geam, unde stătea Părintele, dar nu a vorbit nimic. Dar, la un moment dat, înainte de a se încetini mersul trenului, pentru că urma o gară unde acel cetăţean trebuia să coboare, Părintele i-a pus mâna de sus până jos pe pardesiu şi omul radia de bucurie. Imediat, apoi, trenul a încetinit, omul a coborât, fericit că i-a fost binecuvântată haina de Părintele.

Deci, aşa a zis Părintele: „Rugăciunea minţii şi «Tatăl nostru» care este rugăciunea cea mai puternică adusă de Domnul Hristos, care cuprinde toate trebuinţele noastre”.

Părintele Arsenie stătea de vorbă cu oamenii şi zicea: „Mă, mă duc să vorbesc cu sfinţii”. Iată cine a fost Părintele Arsenie: un om care a vorbit nu numai pentru un om, ci pentru toată omenirea, că a vorbit tot de la Dumnezeu, pe care-L avea în inimă şi care-i stăpânea mintea şi viaţa.

La una din primele întâlniri ale mele cu Părintele Arsenie, dânsul mi-a zis păcatele în faţă, dar nu m-am supărat pentru că mi-am dat seama că este un sfânt şi nu zice ca să te batjocorească. Faţa îi strălucea de nu te puteai uita la dânsul, aşa radia faţa de lumină. Era îndumnezeit.

Pentru ce zic eu că avea darul clarviziunii? Am fost învăţător la clasele I-IV 20 de ani: Mi-a spus: „Tu trebuie să pleci de acolo! Să te duci să faci teologia!”. La aceasta, eu i-am răspuns Părintelui cu gândul, pentru că nu îndrăzneam cu vorba. În gândul meu am zis: „Nu mi-am strâns bani şi trebuie bani să faci o şcoală”.

Părintele mi-a spus: „Mă, iţi pui problema că n-ai bani? Are mama ta!”. Fără să-i spun eu că tatăl meu a fost miner şi a trecut la cele veşnice şi mama mea a avut pensie, deci mă putea întreţine, pentru că fratele meu era căsătorit şi surorile mele erau la mănăstire. Deci, mama, din pensie mă putea ţine. La acest cuvânt al Părintelui că mă poate ajuta mama mea, m-am opus a doua oară, spunând că nu sunt în stare să învăţ limbi străine. Părintele îmi răspunde şi la această împotrivire a mea: „Ce, acum îţi pui problema că tu nu poţi învăţa limbi străine? Iaca înveţi!”. Eu m-am împotrivit şi a treia oară spunând că nu sunt aşa deştept… Părintele strigă la mine: „Mă, tu n-auzi că trebuie să pleci de acolo?”.

Realitatea a fost că surorile mele au plecat la Oradea, iar eu am mai rămas o lună acolo şi am fost conştient că, dacă şi mama şi surorile au plecat, întâmpinam nişte greutăţi şi nu puteam face faţă singur acolo. Deci, s-a împlinit cuvântul că am plecat de acolo. Nu s-a terminat cu asta şi la Afteia am rămas până a venit de hram Înaltul Andrei - Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena - şi a zis: „Frate Nicolae, aş vrea să te sfinţesc diacon la hram”. Cu îngăduinţa lui Dumnezeu am primit diaconia şi la câteva luni preoţia şi am facut Teologia, cum a zis Părintele.

Nu prea l-am ascultat eu pe Părintele. Mergeam pe la dânsul şi de fiecare dată îmi zicea: „Mă, de ce vii la mine dacă tu nu asculţi? Să te duci la mănăstire”. „Mă, acum te duci la Părintele Cleopa şi spui: «Părintele Arsenie Boca m-a trimis la Sfinţia ta să mă primiţi la mănăstire»”. Astfel, am fost sprijinit de rugăciunile Părintelui Arsenie. În primul rând de harul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, de ocrotirea îngerilor şi a sfinţilor, dar povăţuit şi de Părintele Arsenie.

În 28 noiembrie 2007 a fost al 18-lea parastas al Părintelui şi am văzut aşa mulţime de oameni la parastasul Părintelui încât cred că Părintele este un sfânt canonizat de Dumnezeu şi de popor, pentru că pe măsură ce trece timpul simt ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciunile Părintelui Arsenie. Eu îl consider unul din cei mai mari sfinţi pe care i-a dat România.

Mi-aduc aminte de un cuvânt al Părintelui care este o îmbărbătare pentru omul aflat în ispite şi în păcate, în necazuri şi în scârbe: „Dumnezeu iubeşte pe cel mai mare păcătos cu mult mai mult decât iubeşte cel mai mare sfânt pe Dumnezeu”. Deci, multă nădejde a dat oamenilor Părintele Arsenie şi în viaţă şi prin cărţile care au rămas şi prin îndrăzneala pe care o are înaintea lui Dumnezeu să se roage lui Dumnezeu pentru noi. Printre alţi mulţi sfinti ştiuţi şi neştiuţi, canonizaţi şi necanonizaţi de Sinod, dar canonizaţi de Dumnezeu şi de popor, este printre cei de frunte şi Părintele Arsenie.

Îţi mulţumim, Părinte Arsenie, şi avem nevoie şi în continuare de rugăciunile Sfinţiei tale! Roagă-te pentru ţara aceasta, pentru poporul acesta ortodox ca să păstrăm credinţa ortodoxă, să nu fim prinşi de erezii, tineretul să priceapă că evoluţionismul care li se predă este o otravă şi să ne izbăvim de mass-media care este - cum zicea Părintele Rafail Noica -„împotriva Bisericii Ortodoxe” şi care transformă poporul acesta creştin - de la Sfântul Andrei şi până acum, de 2.000 de ani - într-o Sodomă şi Gomoră. Sunt mari ispitele în slujba lui Antihrist care sunt concentrate asupra mântuirii sufletului creştinesc din vremurile în care am ajuns noi şi avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al tuturor sfinţilor.

Pr. David Stoica

Mănăstirea Sadinca (jud. Sibiu)

Când era copil, Dan Stoica se afla şi el la mănăstire când Părintele Arsenie îi binecuvânta pe toţi oamenii îngenuncheaţi. Dar pe el l-a ocolit. Atunci, copilul Dan a simţit nevoia sa tragă pe capul lui mâna Părintelui Arsenie. A strâns mâna Părintelui cu mâinile sale, pe creştetul capului său şi atunci Părintele a spus: „Călugăre, mă arzi!” şi apoi: „Tu vei fi călugăr, te vei numi David şi vei sta sus, într-un vârf de munte. Îţi vei căuta multă vreme calea prin alte locuri, dar până la urmă vei veni să ridici o mănăstire tot aici, în Ardeal, aproape de casă…”. Acestea s-au întâmplat întocmai. La 19 ani a devenit călugăr. După Căldăruşani, Drăgănescu, Cozia, Pătrunsa şi Sibiu, a ajuns, în sfârşit, să ridice acea mănăstire, la Sadinca, nu departe de Ocna Sibiului.

Părintele David merge adesea cu credincioşii pe acolo pe unde a trecut Părintele Arsenie (Prislop, Măn. Brâncoveanu…). „La Prislop, mi-am dat seama de puterea Părintelui Arsenie chiar şi după moarte. O copilă de 4 ani, cu familia, venise la mormântul de la Prislop al Părintelui Arsenie. Nu putea merge pe picioruşe. Era paralizată total. Stăteau toţi îngenuncheaţi în jurul mormântului, cu_.frunţile lipite de pământ. Se rugau fierbinte, toţi cu ochii închişi. Şi, deodată, văd copilaşul cum se ridică dintre ei, în picioare. Stătea aşa, cumva speriată, nevenindu-i să creadă că este adevărat. Pe urmă a început să sară într-un picior, de parcă vroia să se dezmorţească. Pe urmă a făcut câţiva paşi. Atunci şi-au ridicat şi părinţii frunţile din pământ şi-au văzut-o… Ce bucurie poate fi mai mare? Ce fericire mai mare, decât să fii vindecat prin puterea inimii şi a rugăciunii?”.

Pr. Nicolae Streza

-Sibiu-