Pagini

luni, 13 aprilie 2015

Parintele Arsenie Boca partea 7


Postul şi rugăciunea
Spovedania şi împărtăşania
Postul şi rugăciunea
  • Părintele Arsenie Boca ne-a spus: „Să vă uscaţi anafură că omul lui Dumnezeu trăieşte o zi cu o bucată de anafură şi o înghiţitură de agheasmă” şi: „Mă, să nu beţi mult vin; puneţi vin de două degete şi restul apă. Învăţaţi-vă cu frigul şi mâncaţi cu linguriţa”. Cu altă ocazie, Părintele a spus că „celor mândri, Dumnezeu le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” - 1 Pt. 5, 5. (o credincioasă -1; Sibiu)
  • Două femei au venit la Părintele Arsenie, la Drăgănescu. Dar, cum au apărut le-a şi întrebat Părintele: „Ce aveţi în bagaje?” şi a şi băgat mâna în traista lor. A scos o rudă de salam şi le-a mustrat că în Săptămâna Mare ele mâncau salam. A aruncat salamul la cei doi câini ai părintelui Bunescu, dar nici câinii nu au mâncat. Mârâiau şi se uitau la Părintele Arsenie. (Paraschiva Ciucea, 73 ani, Ucea de Sus)
  • Mi-a zis odată să nu mai mănânc slănină dacă vreau să fiu sănătoasă. (Chiş Aurelia, 93 ani, com. Boiu, jud. Mureş)
  • Cu puţin timp înainte de cutremurul din 1977, Părintele Arsenie ne-a spus o istorioară: „Un sfânt avea un ucenic pe care-l ţinea aproape. Sfântul a plecat pentru un timp în altă parte, pentru nişte probleme. Ucenicul, rămânând singur, s-a gândit să meargă la o mănăstire, ca să vadă cum trăiesc călugării. Ajungând acolo, i-a plăcut nespus de mult, fiindcă se cântau cântece de slavă lui Dumnezeu. După ce se întoarce înapoi, îi spune sfântului părinte cum a fost la mănăstire şi ce a auzit, zicând:
- Părinte, să ştii că noi nu ne mai mântuim.
- De ce, mă? - îl întreabă părintele.
- Părinte, dumneata te rogi numai atât: «Doamne miluieşte-­ne!» ; ei acolo cântă frumos şi să ştii că eu mă duc acolo.
- Du-te! - i-a spus, iar după ce a plecat ucenicul, sfântul s-a pus în genunchi şi a zis: «Doamne, arată-i adevărul».
Când ucenicul a ajuns la mănăstirea aceea, călugării cântau, dar, iată că, dintr-o dată, începe un cutremur de pământ şi toţi călugării lasă cântările, se pun în genunchi şi încep să se roage: «Doamne miluieşte-ne». Atunci, ucenicul s-a întors înapoi la sfânt şi i-a zis :
- Dacă au lăsat cântecele şi se rugau «Doamne miluieşte-ne», însemnă că «Doamne miluieşte-ne» e mai mare.”
„Şi voi tot aşa să vă rugaţi”- a zis Părintele. Nu după mult timp, când a fost cutremurul acela de pământ (1977), Părintele Arsenie a auzit o voce care zicea: “Nu ieşi, că mori”. După cutremur, fiind salvat, şi-a făcut o cruce şi a spus: „Doamne, îţi mulţumesc că m-ai salvat!”. Aceasta ne-a spus-o soţia părintelui Bunescu, care ştia de la Părintele Arsenie. (Morar Gheorghe, Ucea de Sus)
  • Părintele ne zicea: „Mă, voi să mă întrebaţi şi eu vă răspund, că trebuie să pictez”. Fiind vorba de „Tatăl nostru”, a zis: „Măi, noi când zicem «Tatăl Nostru», Dumnezeu este Tatăl nostru, iar noi suntem fiii Lui. Deci, când vrei să te duci undeva, zi : «Tată, îţi place unde vreau să mă duc?». «Ba». Atunci nu te du. Sau «Tată, îţi place ce vreau eu să fac?». «Ba». Atunci, nu face. Sau: «Tată, îţi place ceea ce vreau să vorbesc eu?». «Ba». Alunci, nu vorbesc. Şi de gânduri să-L întrebaţi pe Dumnezeu, şi făcând aşa, vă mântuiţi”. (Morar Gheorghe, Ucea de Sus)
  • Când am început să zic rugăciunea, cum mă învăţase părintele Arsenie („Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”), am avut nişte furtuni de gând. Toate aceste gânduri se revărsau în timp (amintiri, urâciuni, vorbe, expresii murdare, vorbe pe care nu le-am zis niciodată cu cuvântul). Nişte furtuni de gând, nişte răutăţi pe care eu le purtam în mine şi nu ştiam de ele. Şi răutăţile acestea le-am purtat în mine în continuare până când lucrurile s-au limpezit, cu vremea - dar nu s-au limpezit foarte repede.
Şi la Teologie mai aveam împotriviri din acestea. Ştiu că mă duceam în Capelă, mă duceam seara, mă duceam dimineaţa, mă duceam şi peste zi şi ziceam: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu…” şi parcă venea vrăjmaşul cu toată suita lui să răscolească ceva prin mine. Şi îmi era frică. Mă gândeam: „Măi, mâine-poimâine înnebunesc, se întâmplă ceva cu mine, nu se poate!”. Dar pe de altă parte ziceam: «Nu se poate să se întâmple ceva rău cu mine, pentru că prin această rugăciune cer ajutorul lui Dumnezeu. Nu se poate să mă lase ajutorul lui Dumnezeu. Doar eu nu-s singur în înaintarea mea sufletească. Trebuie să mă ajute Domnul Hristos. Trebuie să mă ajute. Nu se poate să nu mă ajute! Că doar de ce zic: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” ». Şi-avem nişte furtuni, nişte frământări, nişte răutăţi, nişte lucruri care… până la urmă, s-au rezolvat ele, s-au rezolvat bine. Şi bineînţeles că acestea alternau cu stări de linişte sufletească.
Mi-aduc aminte de vremea când eram elev în Timişoara şi mergeam spre şcoală. Mergeam cu rugăciune şi aveam aşa de multe bucurii în suflet, încât îmi era frică să nu-mi crape inima. Ziceam: «Doamne, nu pot suporta mai mult, nu pot. Asta e ultima posibilitate de bucurie pe care o pot suporta. Să nu-mi dea Dumnezeu mai mult». Asta ţinea cât ţinea, şi iarăşi veneau furtu­nile. Şi apoi, iarăşi veneau bucuriile.
Odată - eram deja venit la mânăstirea Sâmbăta (în 1949 am venit) - am avut o bucurie ca cea de la Timişoara. Atunci m-am gândit: gata, pe asta n-o s-o mai pierd niciodată. Bineînţeles că nu s-a putut, pentru că omul nu poate să trăiască totuşi într-o permanentă tensiune. Nici la bine, nici la rău. Trăieşte normal. „Trăieşte undeva cam pe la mijloc şi de acolo înaintează sau de acolo scade. Nu eşti într-o euforie care nu se trece în veci. Însă eu totuşi am avut totdeauna o înclinare spre bucurie. Am fost un om al bucuriei. Sunt un răspânditor de bucurie, un lucrător de bucurie. Aşa e formaţia mea. Aşa m-a lăsat pe mine Dumnezeu: cu o înclinare spre mulţumire, spre bine. Şi… asta e moştenirea mea de la părintele Arsenie. (Arhim. Teofil Părăian, Mănăstirea Brâncoveanu)
  • O creştină îi zice Părintelui: „Părinte, eu citesc noaptea rugăciuni”. Părintele i-a zis: „Dacă îţi pierzi mintea, nici lui Dumnezeu nu-i mai trebuieşti”. Tu n-ai voie să citeşti noaptea! La Judecata de Apoi trebuie să ne prezentăm cu mintea întreagă. (Sil­via Pătrucean, Sibiu)
  • Eram la Mânăstirea Brâncoveanu, unde am stat 2 săptămâni, prin 1943. Într-o zi, bucătăreasa a atras atenţia Părintelui Arsenie că s-au terminat alimentele. Părintele a zis: „Să trecem cu toţii la rugăciune”. Astfel, a doua zi, dis-de-dimineaţă, a venit o căruţă cu doi cai, încărcată cu pâine proaspătă, un sac de fâină de grâu şi un sac de făină de porumb. (Septimia Maniş, 80 ani, Codlea)
  • Odată ne-a spus că atunci când vrem să-i cerem ajutor, putem să scriem rugăciunea pe o hârtie, apoi să ardem hârtia. Acest lucru 1-am făcut o singură dată, când eram grav bolnavă, şi ajutorul Părintelui a venit imediat.
Spovedania şi împărtăşania
  • Când eram tânăr şi nebun, am ajuns şi eu la Părintele Arsenie, la Mănăstirea Sâmbăta. Dânsul m-a luat la spovedit trei ore şi apoi mi-a zis: „Esti negru ca tăciunele şi vreau să te fac alb”. Când am ieşit de acolo, îmi venea să sar ca viţeii, când le dai drumul din grajd. De atunci am căpătat o putere mare, nu m-a mai interesat decât problema sufletului şi nu am mai avut altă dorinţă decât mântuirea sufletului. (Dumitru Pampu, Sibiu)
  • O femeie venea pe la Sâmbăta, la Părintele Arsenie. Odată, îi zice Părintele: „Nu te mai împărtăşesc dacă nu-ţi aduci soţul aici”. „O, vai, nici vorbă de aşa ceva. Părinte, soţul meu fumează”. Şi Părintele spune: „N-am nimic cu tutunul lui”. Se duce femeia acasă şi îi zice soţului să meargă şi el la Părintele. Scandal mare! Soţul zice că nu merge, că i-au stricat popii mintea, şi altele, şi altele. Femeia zice: „Dacă nu vii, mă fac desfrânată”. Apoi au intervenit copiii şi în sfârşit, au plecat. Pe drum, de la Voila până la mănăstire, tot ea a dus bagajul ca să nu-i fie lui greu. Când au ajuns la mănăstire, au ascuns ţigările, lângă un stejar. Când 1-a văzut Părintele, i-a zis: „Hai, că de când te aştept”. Apoi, 1-a luat la spovedit trei ore. La urmă, Părintele îi zice: „Ai spus tot?”, el zice: ,,Da!“. Dar părintele: „ Trei nu le-ai spus!” şi i le zice Sfinţia Sa: ,,Ai desfrânat în tren, la cutare drum şi altădată, la alt drum, tot în tren. Şi când erai copil şi păşteai vitele pe lângă râul Gorjului, aţi făcut un foc şi aţi aruncat în foc o şopârlă. Şi ce mai râdeai şi chiuiai când o vedeai că se zbate în, foc”. Atunci, omul zice: „Vai, Părinte, sunt în faţa unui mare prooroc” şi Părintele zice: „Un ciot de om, mă!”. Apoi omul a devenit un mare creştin şi a suferit şi prigoană. (Sârbu Elisabeta, 73 ani, Sibiu)
  • O femeie din Gurahonţ venise pentru o slujbă de pomenire, fiindcă îi murise băiatul în armată, cu numai două săptămâni în urmă. Părintele a dojenit-o parcă mai blând: „Aminteşte-ţi păcatele tinereţii tale şi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi-au mai rămas încă patru copii în viaţă, alături de tine, cu care te vei ajuta la bătrâneţe. Nimic nu se petrece la întâmplare, cum crede omul. Răul se abate asupra noastră, după măsura faptelor săvârșite. Ce rămâne neplătit pe lumea asta, plătim pe lumea cealaltă”. Apoi s-a adresat tuturor celorlalţi, care aşteptau în biserică, ridicând vocea: „Rugaţi-vă la Dumnezeu să vă pedepsească în această viaţă pentru faptele nespovedite de voi sau nedezlegate de duhovnicii voştri, căci în viaţa de apoi, amarnice sunt pedepsele Celui de Sus”. Parcă ne-a trecut un fior pe şira spinării şi s-a auzit, aşa ca un murmur, printre oamenii ce se aflau în biserică… Ne înfricoşaserăm toţi. Atunci am înţeles, mai bine ca niciodată, de ce i se spunea Părintelui „Biciul lui Dumnezeu”, cum îmi povestise mama în copilărie. (Lucia Chima, Şinca Veche)
  • Doi oameni din satul Săvăstreni, nenea Ioan şi nenea Vic­tor se duceau la Mănăstirea Sâmbăta în toată duminica şi la toate sărbătorile; erau foarte credincioşi şi ţineau toate posturile. Într-o zi, după ce postiseră după rânduială, s-au hotărât să meargă la mănăstire să se mărturisească la Părintele Arsenie. De intenţia acestor doi credincioşi a aflat un alt om din Săvăstreni, nenea Iacob (nenea Iacob nu prea postea şi nu prea mergea la biserică; în schimb, fuma mult). A vorbit cu nenea Ioan şi nenea Victor, le-a spus că vrea să se spovedească şi el la Părintele şi, în sfârşit, cei trei au plecat împreună la mănăstire. Când au ajuns la casa de vacanţă de lângă mănăstire (cam la 1,5 km distanţă de mănăstire), nenea Iacob şi-a pus ţigările într-o salcie scorburoasă. Apoi au mers la biserică, au ascultat Sfânta Liturghie şi la sfârşit, s-au dus la Părintele Arsenie la spovedit. Părintele i-a mărturisit şi i-a cuminecat numai pe nenea Ioan şi pe nenea Victor, fiindcă au postit. Pe nenea Iacob nu 1-a mărturisit şi i-a strigat că îl va spovedi şi pe el, după ce va găta cu slănina din traistă şi cu ţigările din salcie! La urmă, i-a zis să aibă grijă la întoarcere să nu uite cumva ţigările în salcie, pentru că le vor găsi corbii şi le vor strica. (Biliboacă Matei, Săvăstreni)
  • Pe vremea când era la Drăgănescu, am dus la Părintele pe o soră de-a mea de la ţară, care se plângea că bărbatul ei o tot chinuieşte cu gelozia. Ea zicea că nu-i de vină şi că „nu umblă în pustiu“. Părintele i-a zis: „Eşti de vină, că ai făcut avort şi n-ai mărturisit”. Eu zic: „Părinte, o duc acum la Cernica, să se spovedească”, dar Părintele spune: „Nu o duce tu, la călugări,că-i dau canon de nu mai iese din el; du-o la preoţii voștri de mir”. (Sârbu Elisabeta, Sibiu)
  • „Mergeţi şi la preoţii voştri, că ei ştiu necazurile mirenilor şi greutăţile voastre. Voi aveţi preoţi buni la Sibiu. Nu mergeţi la mănăstiri să vă spovediţi, că vă dau canoane mari. Dar să mergeţi la mănăstiri pentru rugăciuni, liturghii şi dezlegări” - a zis odată Părintele Arsenie. (Maria Matronea, Sibiu)
Sfânta Liturghie şi sfârşitul lumii
Preoţii şi Biserica - salvarea noastră
Sfânta Liturghie şi sfârşitul lumii
  • Spunea Părintele Arsenie să ne spovedim şi împărtăşim mai des, că va sosi timpul când se va lua Sfânta Liturghie la cer şi nu se va mai săvârşi pe pământ. (Septimia Maniş, 80 ani, Codlea)
  • De când eram de vreo 10 ani, duminica tata obişnuia să ne ducă pe toţi la Mănăstirea din Sâmbăta de Sus, cu căruţa. Dar nu mergeam la mănăstire chiar în toată duminica. Mi-aduc aminte că într-o duminică dimineaţa, tata s-a apucat să cearnă nisip. L-am întrebat: „Tăticule, azi nu mergem la mănăstire?”. El mi-a zis că nu mergem la mănăstire, mergem la biserică (biserica din sat). Când au tras clopotele la biserică, tata nu se oprise încă din lucru. L-am întrebat dacă nu mergem la biserică şi mi-a zis că mergem după ce se trage clopotul a treia oară. Au tras clopotul şi a treia oară, s-a intrat la Sfânta Liturghie, dar tata tot mai lucra. S-a terminat Sfânta Liturghie, tata era tot cu lopata în mână. L-am întrebat de ce nu a lăsat lucrul ca să mergem la biserică. El mi-a zis că a vrut să ter­mine de cernut grămada de nisip (lucra la casă), dar că duminica următoare mă va duce la Mănăstirea Sâmbăta şi-1 voi vedea pe Părintele Arsenie.
Duminica următoare tata nu m-a mai luat la mănăstire; s-a dus cu altcineva. A ajuns acolo la Sfânta Liturghie. Când 1-a văzut, Părintele Arsenie - care predica - a strigat la tata. I-a zis: „De ce nu ai lăsat lucru duminica trecută când cerneai nisip şi când te-a întrebat băiatul tău de ce nu te duci la biserica din sat, cu băiatul de mână, ca de obicei şi i-ai zis că vii astăzi la mănăstire? Pentru că ai cernut nisip în timpul liturghiei, îţi dau canon să ţii post nouă vineri, să nu mănânci nimic până la apusul soarelui. Pe urmă, să vii să te spovedesc”. Apoi, ştiu că vinerele acelea le-a postit! Pe urmă, tata, s-a dus iarăşi la Părintele Arsenie. (Biliboacă Matei, Săvăstreni)
„Sfânta Liturghie şi sfârşitul lumii”
în scrierile Părintelui Arsenie:
  • Dumnezeu coboară între oameni şi suie oamenii la Sine, pe scara Sfintei Liturghii.
  • Precum Taina pocăinţei sau mărturisirea este judecata milostivă a lui Dumnezeu, ascunsă sub chip smerit, şi iubitorii de smerenie dau de darul acesta, asemenea şi Sfânta Jertfă a Mântuitorului, din Sfânta Liturghie, ascunde, iarăşi sub chip smerit, o taină a ocârmuirii lumii.
  • Cei vechi ştiau pricina pentru care nu se arată Antihrist în zilele lor, căci Sfântul Pavel vorbeşte despre taina aceasta în chip ascuns, dar n-o numeşte (2 Tesaloniceni 2, 6). E Sfânta Liturghie, sau Jertfa cea de-a pururi, despre care a grăit Domnul prin Daniil (Daniil 12, 10) şi apoi Însuşi ne-a învăţat. Ea este aceea care opreşte să nu se arate Antihrist, sau omul nelegiuirii (2 Tesaloniceni 2, 3) decât în vremea îngăduită lui de Dumnezeu. Căci, pentru mulţimea fărădelegilor, demult ar fi trebuit Dumnezeu-Tatăl să sfârşească lumea, însă Dumnezeu-Fiul, Cel ce este iubirea de oameni şi de toată firea, mereu se aduce pe Sine Jertfă Sfântă înaintea lui Dumnezeu-Tatăl, mijlocind milostivirea de la El.
  • Sfânta Liturghie mai ţine lumea.
  • Sângele Mielului din Sfânta Împărtăşanie mai ţine sufletul în oase şi lumea în picioare. Precum Taina Pocăinţei e un dar al Cerului, sub chip smerit, pentru mântuirea fiecărui suflet în parte, aşa Sfânta Liturghie, marea taină, ascunsă iarăşi sub chip smerit, mântuieşte lumea, sau o fereşte de urgiile Antihristului. Iată de ce, toată lumea ar trebui să vie la Sfânta Liturghie, că pentru dăinuirea lumii e darul acesta pe pământ.
  • Deci, câtă vreme mai sunt oameni ce caută pocăinţa şi Sfănta Împărtăşanie, Satana n-are putere: îl opreşte Dumnezeu. Dar când oamenii se vor întuneca la minte aşa de tare, încât vor împiedica Sfânta Liturghie, cu toată voia lor, vrând necredinţă, în zilele acelea va înceta şi Jertfa cea de-a pururi, şi va începe urâciunea pustiirii, precum zice la Daniil: “Şi din vremea când va înceta Jertfa cea de­-a pururi şi va începe urâciunea pustiirii, vor fi 1290 de zile” (Daniil 12, 11).
Când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de tare, încât vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu şi Biserică şi Preoţi, încât va fi sălbăticirea şi nebunia urii (Luca 6, 11) peste tot pământul, atunci vine sfârşitul.
Preoţii şi Biserica - salvarea noastră
  • Odată, l-am găsit pe Părintele la Biserica din Drăgănescu. Freca pe un perete cu o perie pentru pardoseală. Îi zic: „Ce greu lucraţi aici, Părinte!”. Şi dânsul îmi zice: „Asta nu mi-i greu, tu; mi-s grele ale voastre!”.
Îmi zice odată o femeie: „Ce sfânt e acela, de-i spune la una că moare de cancer şi la alta c-o omoară copilul ei?”. „Păi - zic - le-o zis la vremea potrivită, ca să se trezească şi  să-şi vadă de suflet, că zice Părintele: «Sunt pus să salvez ce se mai poate salva. Slavă Domnului că avem biserici şi preoţi la care ne putem salva. Dar ce ne vom face când se vor închide bisericile?»”. (Sârbu Elisabeta, 73 ani, Sibiu)
  • Părintele Arsenie nu prea era de acord cu multe construcţii de ziduri, ci lupta sa era ca, prin munca sa, omul să se facă Biserică a Duhului Sfânt. Căci zicea: „Pe ziduri vor creşte bălării, dacă nu sunt biserici vii”. (Maica Pahomia)
  • Eram la Biserica Drăgănescu. Părintele Arsenie picta sus, iar eu stăteam jos, lângă schelă. La un moment dat, Părintele zice: „Măi, aşa-i că-s lacomi preoţii?”. Eu nu spun nimic. Părintele mă întreabă şi a doua oară şi mă întreabă şi a treia oară: „Măi, aşa-i că-s lacomi preoţii?”. Eu nu scot o vorbă. Atunci, Părintele se apleacă să vadă dacă mai sunt lângă schelă şi îmi zice: „Măi, tu nu auzi ce vorbesc eu cu tine?”. Eu zic: „Dar, Părinte, acum nu am vorbit de preoţi“. Părintele zice: „Da, măi, nu am vorbit acum de preoţi, dar tu, când eşti cu mai multe persoane şi vorbiţi de preoţi, numai de rău ziceţi de ei. Ziceţi că-s lacomi. Iată ce povaţă îţi dau eu: să nu-i mai vorbiţi de rău pe preoţi, fiindcă sunt slujitorii lui Dumnezeu şi nu aveţi voie să-i judecaţi voi”.
După ce m-am întors de la Părintele, am deschis Biblia exact la paragraful care zice: „Cine eşti tu, omule, ca să judeci sluga altuia”. Exact ce-mi spusese Părintele Arsenie! De atunci, nu mai vorbesc pe nimeni de rău, mai ales pe preoţi, că Dumnezeu este singurul care poate să-i judece. (Biliboacă Matei, Săvăstreni)
  • Odată, la o sărbătoare, la Drăgănescu, a venit şi un grup de oameni cu carte. Părintele a zis: „Cu ăştia trebuie să vorbesc limba păsărească, dar Dumnezeu a ales pe cei simpli şi nebăgaţi în seamă, ca să le facă de râs pe cele tari şi slăvite “. Şi eu mă gândeam: „Ce­-o să vă faceţi, titraţilor, dacă nu vă smeriţi sub patrahirul unui preot, cât de neînsemnat?”. (Sârbu Elisabeta, Sibiu)
  • Mă duceam la Părintele împreună cu alţi credincioşi, bărbaţi şi femei, pentru a-i vindeca sau pentru a le rezolva problemele. Odată însă, mi-a zis Părintele: „Să ştii că şi binele are o limită… Sunt lucruri în care nici noi, preoţii, nu ne băgăm”. (Bica Ioan, Voivodeni)
,,Preoţii şi Biserica”
în scrierile Părintelui Arsenie:
  • Preoţia Bisericii urmăreşte ca nici unul din fiii Tatălui să nu se învrăjbească în sine însuşi, sau să se rupă din obşte şi din duhul dragostei lui Hristos. Căci El e Cel ce uneşte obştea laolaltă, deci nimeni nu se mântuieşte răzleţindu-se de Biserică, oricât ar crede că într-însul sălăşluieşte Duhul lui Hristos.
  • A osândi pe preoţi e lucrul cel mai uşor şi cel mai fără rost. Să fim drepţi: slujba preoţilor e sfântă, darul lor e de la Dumnezeu, e sfânt. Că, firea lor pământească mai dă uneori prilej de sminteală, iar să fim drepţi: neavând cum să vină altfel decât prin naştere din trupuri pământeşti în care mişună pornirile fărădelegilor ca şerpii şi rod înclinările patimilor ca viermii, sigur că ei vor fi covârşiţi de moştenirea aceasta şi nu-şi vor putea îndeplini fără umbră trimiterea lor de la Dumnezeu. Chemarea le este învăluită, vor şovăi în hotărâri (Isaia 28, 7), biruindu-se de lume, în loc ca ei să biruie lumea. Sigur că aceştia, prin viaţa lor, nu vor lăsa poporul să creadă şi aşa se vor sălbătici oile asupra păstorului şi vor face bucurie lupilor în jurul lor se va întări întunericul a toată neştiinţa şi va începe foametea, nu de pâine, ci de cuvântul lui Dumnezeu, pâinea cea din Cer. Sarea pământului o vor călca-o oamenii în picioare şi aşa vine că: „Şi preotului i se va întâmpla ca şi poporului”(Isaia 24, 2). Dar, de toată starea asta rea a lucrurilor are să dea seama şi poporul, căci toată decăderea e de la părinţi începătură.
  • Multă pagubă face un preot în averea de păcate a oamenilor, ştergându-le cu darul datoriile agonisite diavolului, capitalizate în om.
Este un duh vrăjmaş care întunecă minţile oamenilor şi îi răscoală pe unii împotriva neputinţelor omeneşti ale păstorilor, dându-le impresia că nu sunt obligaţi să asculte de ei (de preoţi), fiindcă au păcate. Iisus nu a avut nici un păcat şi, cu toate acestea, ce puţini     L-au ascultat!
Este un cerc vicios, în care se încurcă sufletul multora, a prea multor oameni: cercul rătăcirilor. Aceştia, din anumite “mo­tive”, nu vor să asculte de preoţii Bisericii. Drept aceea, neascultând învăţătura dreptei credinţe şi a vieţii în Dumnezeu, îşi strică mintea cu părerile lor. Aşa se cufundă în păcate, din neascultare. Omul se întunecă dinspre adevăr şi ia rătăcirea de bună. Unii se trezesc că au trăit în rătăcire. Vrăjmaşul, de care prin amăgire au ascultat, nevrând să-i piardă din gheare, le pune înainte neputinţele oamenilor, ale slujitorilor legali ai Bisericii, acoperindu-le darurile şi harurile. Şi aşa îi duce de minte, să-şi facă singuri “credinţa”, care trece peste taina pocăinţei, administrată valid exclusiv prin preoţi şi arhierei, indiferent de neajunsul lor de oameni.
  • Ceea ce odinioară era corabia lui Noe peste puhoaiele potopului, aceea e Biserica lui Hristos - Cel cu cruce - peste puhoaiele pierzării. Deosebirea e aceea că corabia lui Noe a fost închisă pe dinafară de Dumnezeu şi nimeni n-a mai putut intra (Facere 7, 16), pe când corabia Bisericii - corabia cu crucea pe catarg - are intrarea deschisă şi mai pot intra oameni învălmăşiţi de puhoaie. Acolo era Noe, aci Hristos, iar în valuri ucigaşul, înecând pe oameni.
Se întâmplă însă ceva de neînţeles: că cei ce se chinuiesc în valuri, deşi toţi ţin să trăiască, totuşi nu toţi vor să scape în corabie. Mai mult chiar, scuipă mâinile ce li se-ntind de la intrarea corăbiei. Iar mâinile sunt braţele părinteşti: braţele celor şapte Sfinte Taine ale lui Dumnezeu care izbăvesc pe oameni din potop, născându-i din trup în Duh (Coloseni 2,12), din amărâta viaţă la viaţa cerească.
  • Fraţilor, ascultaţi de Biserică, fiindcă cei ce ascultă de preoţii ei, aşa cum sunt, de Dumnezeu ascultă.
Moartea Părintelui
„Părinte, nu am ştiut cine eşti!”
  • Într-o zi ne-a vorbit despre vămile văzduhului, că sunt greu de trecut. Ascultând, şi mişcat de înfricoşătoarele vămi, l-am întrebat: „Părinte, oare nu se poate ca sufletul omului să nu treacă pe acolo, ci să ocolească prin altă parte?”. Şi el a răspuns: „Nu se poate mă, nu se poate”. Preotul Petru Vamvulescu, care era cu mine, a zis: „Numai sfinţii trec prin vămi ca o pară de.foc şi vameşii fug şi se feresc când trec ei”. Eu, prevăzând pericolul ce mă aşteaptă, am zis: „Părinte, mie mi-i frică de vămile acelea”. „Ţi-i frică, mă, ţi-i frică ?”.
Apoi, ştiindu-şi plecarea din lumea aceasta, ne-a spus: „Era un ciobănaş care, fluiera frumos şi oamenii îl auzeau, dar nu-l luau în seamă prea mult. Într-o zi, ciobănaşul a plecat şi toţi oamenii s-au alarmat, întrebând peste tot: «Unde a plecat ciobănaşul care cânta frumos?». Dar nu 1-au mai găsit”. Sunt sigur că de dânsul a vorbit. (Morar Gheorghe, Ucea de Sus)
  • Odată mi-a spus Părintele: „Măi, când vezi arătări dumnezeieşti să nu spui la nimeni, că nu e voie”. Cu 3 luni înainte de a muri Părintele, de Adormirea Maicii Domnului, eram la Mânăstirea Brâncoveanu cu două femei din Şercaia. Seara pe la 9, înainte de prohod, am văzut pe munte o cruce de aur în stânga chiliei Părintelui Arsenie. Apoi a dispărut acea cruce aurie şi a apărut o cruce neagră, dar de-a curmezişul (pe orizontală), cu capul spre chilie. Ştiam unde-i chilia căci lucrasem acolo. Când am văzut acestea mi-am zis: „Gata, pleacă Părintele”. (Bica Ioan , Voivodeni)
  • Mama se ruga lui Dumnezeu şi Părintelui; de acasă, ştia că o aude. S-a rugat lui Dumnezeu şi a plâns pentru Părintele când a auzit că este bolnav. A făcut tot ce a putut să ajungă la Prislop - a crezut şi nu s-a temut. A ajuns pentru întâia oară la Prislop, când a fost înmormântarea Părintelui. Tatăl meu i-a zis Părintelui, când 1­-am văzut ultima oară: „Să mai staţi, Părinte, cu noi” şi Părintele i­-a răspuns: „Eu ştiu, măi, că voi vreţi, dar am şi eu sărindarele mele”. (o credincioasă - 2; Sibiu)
  • Am mers de mai multe ori la Părintele Arsenie. Odată 1-am auzit spunând: „Măi, mie mi se va trage moartea de la o femeie”. Unii spuneau că ar fi vorba de Elena Ceauşescu. (Maria Dumitragu)
  • Părintele Arsenie a murit pe 28 noiembrie, la Sinaia, unde preotul Bunescu 1-a spălat, 1-a îmbrăcat şi 1-a aşezat în sicriu. După aceea, 1-a dus la Prislop, unde avea locul mormântului ales şi pregătit de dânsul, când era încă în viaţă şi despre care zicea că este pecetluit să-i fie mormânt până la a doua înviere din morţi.
Pe data de 4 decembrie 1989 a fost înmormântat. Eu am auzit că a murit şi m-am deplasat cu trenul de la Sibiu la Prislop. Am ajuns la ora 7:30 şi am mers direct la biserică, să văd dacă este adevărat. La ora aceea, în biserică era sicriul cu Părintele, sicriu aşezat cu faţa spre altar şi 6 persoane de veghe. Am trecut de la capălul lateral al sicriului, pentru a-1 vedea. Era foarte slăbit şi era îmbrăcat cu haine de preot. Faţa era descoperită, iar culianul era aşezat în partea stângă a capului. Spre mirarea mea, am văzut că numai degetul arătător de la mâna dreaptă era scos prin patrahir, pentru a fi sărutat de cine dorea; restul era tot acoperit. Am observat că sub amândoi ochii, pe obraz, avea o „arsură” de circa 2 cm diametru, iar pielea era transparentă, de culoarea galben-verzui.
Pe la ora 8:15, a venit preotul Bunescu în biserică, s-a oprit între altar şi sicriu şi a spus: „Oameni buni, eu nu sunt vinovat de moartea Părintelui”. Conştiinţa nu 1-a lăsat până nu a spus aceste cuvinte (aşa cum a facut Pilat când s-a spălat pe mâini).
Începând cu ora 8:30, a sosit multă lume, din mai multe oraşe pentru a-1 conduce pe Părintele pe ultimul drum. Au fost mai mulţi preoţi, dintre care şase au luat pe umăr sicriul şi, după ce s-a terminat slujba de înmormântare, l-au dus pe Părintele la groapă.
Este bine de reţinut că faptele pe care le-a făcut în viaţă, au fost în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor. A venit pe lume copil curat şi a căutat să ne înveţe tot ceea ce este necesar pentru mântuirea sufletelor noastre.
În concluzie, se poate spune că a fost un mare sfânt, căci:
a) A făcut minuni;
b) A fost proroc;
c) A fost cuvios;
d) A fost doctor fără arginţi (multe minuni au loc şi în zilele noastre, la mormânt; multe exemple se pot da);
e) A fost mucenic şi a murit în suferinţă; a fost de multe ori închis, chiar şi la Canalul Dunăre-Marea Neagră. (Moş Nicolae, Sibiu)
Locul mormântului a fost marcat de Părintele încă de când era în viaţă, de faţă fiind preotul Nicodim, duhovnicul mănăstirii şi părintele Daniil Partoşanul, astăzi Episcop în Banatul Sârbesc, cu reşedinţa la Vârşeţ. La înmormântarea Părintelui, în timp ce sicriul era dus spre cimitir, un preot a strigat: „Fraţilor, au apărut pe chipul Părintelui semne de moaşte”. (Silea Gheorghe, Ucea de Sus)
La înmormântarea Părintelui nu am văzut lucruri deosebite, cum au văzut alţii. Poate că nu am meritat. Totuşi, la unul din parastasele Părintelui, când se slujea Sfânta Liturghie, colegul de lângă mine, Silea Gheorghe, mi-a arătat un brad şi bradul era tot împodobit cu steluţe argintii, strălucitoare. De câte ori am mai fost la sfintele parastase,   m-am uitat spre bradul acela dintre biserică şi parc, dar nu le-am mai văzut (Morar Gheorghe, Ucea de Sus)
O femeie îşi pierduse un copil şi s-a dus la mormântul Părintelui ca să se roage. Dar nu prea credea, căci spunea: „Ce poate să facă un mormânt?! E un mormânt ca toate celelalte morminte”. Însă s-a întâmplat ceva cu ca, căci deodată a căzut în genunchi şi a strigat: „Părinte, nu am ştiut cine ești! Părinte, te rog, ajută-mă!” (Emilia Butum, Făgăraş)
Măicuţa Zamfira
Singurul meu ucenic!
Fragment din „Cuvântul la priveghere” rostit de Prea Sfinţitul
Părinte Dr. Daniil Stoenescu, Episcop-Locţiitor de Vârşeţ
Se va vorbi despre măicuţa Zamfira de acum înainte, ca şi până acum, de fapt, atâta vreme cât se va vorbi de prea cuviosul părintele nostru Arsenie. Pentru că, nu întâmplător, prin anii ‘77 - ‘78, aflându-mă numai cu Părintele şi Măicuţa aici, în casa de vizavi, în chilia de dincolo de uşa acestei sfinte biserici, mi-a spus Părintele, fiind de faţă şi sfinţia sa, maica Zamfira, că este “singurul meu ucenic”. Ştiţi că Părintele nostru nu se juca cu cuvintele şi a rostit această mărturisire, pe care iată, socotesc de cuviinţă să v-o destăinui în această seară de priveghere, de taină, de întâlnire şi de despărţire deopotrivă de măicuţa Zamfira.
“Singurul meu ucenic”…, cuvinte pe care ni le-a spus părintele Arsenie despre măicuţa Zamfira. Iată ce recunoaştere! Iată ce însemnătate! Şi ce greutate au aceste cuvinte. “Singurul ucenic” pe care Părintele şi 1-a recunoscut cu puţin timp înainte de plecarea la Domnul a fost şi este măicuţa Zamftra; poate de foarte mulţi neînţeleasă, poate şi de noi, uneori. Iată aşadar, că această seară este potrivită pentru ca, prin rugăciune, prin cântare, prin lacrimă şi prin priveghere, cu toţii să odihnim dincolo, cum n-am reuşit în această viaţă, sufletul şi duhul măicuţei Zamfira, care a trecut la Domnul, ca să se roage pentru noi, ca să se roage lui Dumnezeu şi Maicii Domnului şi ca să ducă mesajele inimilor noastre părintelui nostru Arsenie, împreună cu care se află acum în lumina lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt şi “să ne fie nouă bine” în anii sau puţinii ani pe care îi vom avea fiecare, după rânduiala lui Dumnezeu, pe acest pământ.
Şi o a doua taină pe care v-o descopăr în această seară şi pe care e bine să o ţineţi minte toate maicile şi surorile acestei mânăstiri, vieţuitorii, ostenitorii, închinătorii… Ori de câte ori veţi privi icoana Maicii Domnului de aici de pe catapeteasmă, să ştiţi că mâinile Maicii Domnului au fost pictate de părintele Arsenie după mâinile Măicuţei Zamfira! Priviţi! Cei şi cele care aţi cunoscut şi aţi văzut şi v-aţi oprit privirea asupra mâinilor măicuţei Zamfira, priviţi aici mâinile Maicii Domnului care-L ţin pe Mântuitorul Hristos în braţe. Iată cum a înţeles părintele nostru Arsenie destinul măicuţei Zamfira, iată ce rol şi ce importanţă i-a recunoscut pentru viaţa noastră, pentru Ortodoxia românească, pentru monahismul românesc şi, în mod cu totul deosebit, pentru Sfânta Mânăstire a Prislopului…
Cuvânt la înmormântarea
preacuvioasei maici proestareţe Zamfira stavrofora
de la Mănăstirea Prislop,
rostit de Prea Sfinţitul Părinte Dr. Daniil Stoenescu, Episcop­-Locţiitor de Vârşeţ
“Adevărat vă spun vouă că multe femei văduve erau în Israel în vremea lui Ilie, când s-a încuiat cerul şi n-a plouat trei ani şi şase luni şi a fost o foamete mare pe tot pământul, dar la nici una dintre ele n-a fost trimis Ilie decât la o femeie văduvă din Sarepta Sidonului”. (Lc.4, 25-26)
Prea Sfinţite Părinte Episcop, prea cuvioase părinte exarh, prea cucernice părinte vicar, prea cucernice părinte protopop, prea cucernici părinţi profesori, prea cuvioase maici-stareţe, prea cuvioase maici şi surori, iubiţi credincioşi şi credincioase, îndoliată adunare, Astăzi, 17 Martie, anul mântuirii 2005, în ziua de prăznuire şi pomenire a sfântului cuvios părintelui nostru Alexie, “omul lui Dumnezeu”, ne-am adunat aici, de la răsărit şi de la apus, de la miazăzi şi miazănoapte, pentru a înscrie o nouă pagină în “Plângerea Sfintei Mânăstiri a Silvaşului de la Prislop”, începută deodată cu ctitoria ei, în urmă cu şase sute de ani de către Sfântul Nicodim cel Sfinţit. Multe au fost zilele plângerii acestei sfinte mânăstiri, în istoria ei; poate cea dintâi zi a plângerii pentru obştea de demult va fi fost ziua plecării de aici a Sfântului Nicodim şi a întoarcerii la Mânăstirea Tismana. O altă zi de plângere va fi fost ziua adormirii în Domnul a domniţei Zamfira, cea de-a doua ctitoră a acestei sfinte mânăstiri şi a prohodirii ei, iar mai înainte, ziua mutării moaştelor Sfântului Ioan de la Prislop.
Poate cea mai cumplită zi a plângerii sau zile ale plângerii vor fi fost zilele de la începutul celei de-a doua jumătăţi a veacului al XVIII-lea, când biserica acestei sfinte mânăstiri a fost incendiată, deoarece călugării ortodocşi de aici, români, n-au vrut să părăsească legea cea adevărată - ortodoxă - şi să treacă la catolicism. De atunci, călugărul Efrem a început să scrie “Plângerea Sfintei Mânăstiri a Silvaşului de la Prislop”, descoperită în veacul al XIX-lea, la Căldăruşani, de către Cezar Bolliac.
Au urmat mai multe plângeri, până când a venit aici, în toamna anului 1948, prea cuviosul părintele nostru Arsenie, adus de către Mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu şi în 1950, prea cuvioasa maica noastră stareţă Zamfira stavrofora a primit crucea stăreţiei acestei sfinte mânăstiri.
Au urmat alte zile de “plângeri”: ziua în care părintele Arsenie a trebuit să fie dus la Canal, la închisoare, în 1951, şi mai ales ziua în care sfinţia sa, deodată cu măicuţa Zamfira, în 1959, părăseau civili această sfântă mânăstire, în miezul prigoanei staliniste şi a regimului comunist de tristă amintire.
A urmat ziua de bucurie a redeschiderii acestei sfinte mânăstiri, prin străduinţele măicuţei Zamfira, prin bunăvoința episcopului de vrednică pomenire Visarion al Aradului de atunci, pentru ca apoi toate acestea să fie copleşite cu marea zi de durere şi întristare şi plângere a trecerii la Domnul a Părintelui nostru Arsenie, în 28 noiembrie 1989 şi apoi prohodirea sfinţiei sale aici, în ziua de 4 decembrie a aceluiaşi an.
Au urmat zile de înflorire şi înviorare a vieţii creştineşti şi monahale la această sfântă mânăstire, în toate praznicele şi zilele de pomenire care au avut şi vor avea loc, pentru ca iată-ne astăzi să înscriem, cum am spus, o nouă “zi de plângere” a Silvaşului de la Prislop, prin prohodirea şi trecerea la cele veşnice, în ziua de 13 martie, duminică seara, a prea cuvioasei maicii noastre Zamfira stavrofora, stareţă şi proestareţă a acestei sfintei mânăstiri.
Sfântul părinte Antonie cel Mare, patriarhul monahismului creştin, spune că “în tot ce vorbeşti să ai mărturia Sfintei Scripturi”. De aceea am ales la începutul cuvântului nostru cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, rostite la încheierea predicii din sinagoga din Nazaret, din cetatea copilăriei Sale pământeşti, unde Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după ce a descoperit ascultătorilor şi concetăţenilor Săi misiunea Sa dumnezeiască, după cuvântul proorocului Isaia (cap. 61, 1-2): “Duhul Domnului este peste Mine…” şi celelalte, avea să-i mustre pe iudei, spunându-le că multe văduve erau în Israel în vremea propovăduirii şi a misiunii Sfântului Prooroc Ilie, dar nici una dintre ele n-a fost aleasă ca să-1 primească şi să-1 găzduiască pe Sfântul Ilie decât o femeie văduvă din Sarepta Sidonului, din ţara Feniciei sau Libanul de astăzi.
Iată iubiți credincioşi şi credincioase, întristată adunare, iubiţi ascultători, cum după 700 de ani, Mântuitorul Hristos, prin singura referire neotestamentară la femeia din Sarepta Sidonului, scoate din uitare, din trecut, icoana frumoasă şi luminoasă a unei femei binecredincioase care a avut un mare rol în viaţa, activitatea şi misiunea Sfântului Ilie, pentru că citim în capitolul 17 din Cartea a treia a Regilor (versetele 1-24) cum Sfântul Ilie, prin cuvântul său, a încuiat cerul şi a venit o secetă mare peste ţara lui Israel şi peste tot pământul, datorită rătăcirii şi idolatriei lui Ahab şi a Izabelei şi necredinţei poporului lui Israel.
La cuvântul lui Dumnezeu, Sfântul Ilie se retrage spre răsărit, în isihie, pe malul râului Cherit, care se varsă în Iordan, unde a stat în rugăciune şi unde corbii trimişi de Dumnezeu îi aduceau pâine şi carne, dimineaţa şi seara, până când a secat apa din pârâu datorită lipsei de ploaie, în vremea secetei. Atunci, Dumnezeu îi spune: “Scoală-te şi mergi în Sarepta Sidonului, pentru că iată am poruncit unei femei văduve ca să te hrănească!”(III Regi 17,9)
Iată iubiţi credincioşi şi credincioase, cum se începe desluşirea unei taine numai de Dumnezeu rânduită şi ştiută! Iată cum Sfântul Ilie pleacă din isihie în cetate, dar nu în ţara lui Israel, ci într-o ţară vecină, într-o ţară străină, şi nu la o femeie evreică, israeliteană, ci la o femeie de alt neam. Şi, ajungând la poarta cetăţii, ne spune Scriptura, Sfântul Ilie întâlneşte o femeie care aduna vreascuri, lemne uscate ca să-şi pregătească ultimul prânz sau ultima cină pentru ea şi pentru fiul ei; şi Sfântul Ilie îi spune: „adu-mi puţină apă ca să beau”. Plecând ea să-i aducă apă omului lui Dumnezeu, Sfântul Ilie îi spune: „adu-mi şi o bucată de pâine” şi atunci ea zice că nu are nici o bucată de pâine decât o mână de făină şi puţin untdelemn într-un ulcior şi adună vreascuri să pregătească o turtă ca să mănânce ea şi fiul ei şi apoi să moară. Şi atunci, Sfântul Ilie îi spune: „mergi şi pregăteşte mai întâi pentru mine şi apoi pentru tine şi pentru fiul tău, căci, adevărat este cuvântul: .făina din vas nu se va împuţina şi untdelemnul din ulcior nu va scădea”.
Femeia din Sarepta Sidonului a ascultat glasul omului lui Dumnezeu, a făcut întocmai, l-a hrănit pe Sfântul Ilie şi Dumnezeu a săvârşit minunea înmulţirii făinii şi a untdelemnului în casa ei, ca rod al binecuvântării prezenţei sfântului lui Dumnezeu şi omului lui Dumnezeu sub acoperişul ei. Cunoaştem cu toţii cum, mai departe, tot din rânduiala lui Dumnezeu, pentru că, după mari binecuvântări vin mari încercări, necazuri, dureri şi întristări, s-a îmbolnăvit fiul acelei femei binecredincioase, care nu are asemănare în Sfânta Scriptură decât cu femeia canaaneiancă, a cărei credinţă a fost mult lăudată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. S-a îmbolnăvit şi a murit fiul ei Şi ea cu întristare s-a dus la Sfântul Ilie şi a zis: „Ce ai cu mine, omule al lui Dumnezeu, că ai venit aici ca să aduci aminte lui Dumnezeu de păcatele mele?”. Şi Sfântul Ilie, cutremurat de durerea acelei femei la care găsise ospitalitate şi adăpost, în vremea furiei şi a prigoanei lui Ahab, a regelui necredincios de atunci, a luat copilul mort pe braţele sale şi s-a urcat în foişorul casei acelei femei, unde se ruga, se odihnea şi cugeta la cele ce avea să săvârşească, poate la pogorârea focului din cer pe Muntele Carmel şi la întâlnirea cu Dumnezeu pe Muntele Horeb. S-a rugat lui Dumnezeu cu putere şi cu tărie, a aşezat copilul pe pat şi a suflat asupra lui de trei ori şi copilul a înviat. L-a luat Sfântul Ilie pe braţe şi s-a pogorât cu copilul, l-a dăruit mamei sale şi a zis: „Iată, fiul tău este viu”; şi atunci ea a rostit: „Acum cunosc cu adevărat că eşti omul lui Dumnezeu pentru că cuvântul lui Dumnezeu este în gura ta” (III Regi 17, 24).
Iată cum o femeie simplă din poporul Tirului şi al Sidonului, din cetatea Sarepta Sidonului, rosteşte aceste cuvinte care fac legătura între “omul lui Dumnezeu” (cum este numit şi Sfântul Alexie din ziua de astăzi) şi părintele nostru Arsenie, şi alţi sfinţi, şi toţi sfinţii şi “cuvântul lui Dumnezeu”.
Femeia din Sarepta Sidonului simţea că Sfântul Ilie este omul lui Dumnezeu, căci cuvântul lui Dumnezeu era în gura lui şi nu mai vorbea omul, ci Duhul lui Dumnezeu prin gura omului.
Parcă o vedem, iubiţi credincioşi şi credincioase pe măicuţa Zamfira ca pe o femeie binecredincioasă, maică, călugăriţă, din Sarepta Sidonului, din Bucureşti, din Prislop, din Sinaia, parcă o vedem pe măicuţa Zamfira, mică de statură, ca şi Zaheu din Ierihon, dar o fecioară înţeleaptă a acestui neam românesc, una dintre stareţele de frunte ale monahismului românesc. O vedem adunând “vreascuri”, adunând “lemne uscate”, adică osteneli, ca să facă foc, ca să întreţină “focul” în această vatră duhovnicească a mânăstirii Prislop.
Parcă o vedem prin anii’ 47-’ 48, venind de la Bucureşti, ca studentă în Teologie şi Filosofie la Mânăstirea Sâmbăta, acolo unde i se va schimba şi unde i se va contura şi desăvârşi destinul vieţii ei pe acest pământ.
Întâlnirea măicuţei Zamfira cu omul lui Dumnezeu, părintele nostru Arsenie, îndrăznesc să o asemăn cu Întâlnirea dintre Sfântul Ilie şi femeia binecredincioasă din Sarepta Sidonului.
În vremea unei secete duhovniceşti, spirituale, nu de trei ani şi jumătate, ci de 40 de ani, măicuţa Zamfira a stat alături de părintele Arsenie şi a purtat grijă, aşa cum însuşi părintele Arsenie mi-a spus în urmă cu aproape 20 de ani, cum episcopul de vrednică pomenire Andrei Magieru al Aradului i-a dat poruncă şi ascultare măicuţei Zamfira, prevăzând ce vremuri vor veni, să aibe grijă toată viaţa de Părintele Arsenie; şi mi-a spus odată părintele Arsenie că: „dacă n-ar fi fost aşa, astăzi n-aş mai fi fost în viaţă”.
Iată rostul sau unul din rosturile măicuţei Zamfira de a fi aproape de părintele Arsenie şi, aşa cum spunea minunat părintele vicar aseară în cuvântul duhovnicesc, maica Zamfira a trebuit să vorbească, atunci când părintele Arsenie a trebuit să tacă, când n-a putut vorbi sau nu i s-a îngăduit să vorbească în anii ‘50, ‘60 şi ‘70. De aceea ne aflăm aici, pentru a-i însoţi rămăşitele pământeşti în mormântul gol din cimitirul acestei sfinte mânăstiri şi sufletul a i-l străjui cu rugăciunile noastre, cu iubirea noastră, cu gândul nostru cel bun, până înaintea scaunului judecăţii lui Hristos, pentru că mormântul măicuţei noastre Zamfira, de azi înainte, va fi un popas ca o treaptă înspre mormântul părintelui Arsenie şi toţi care vor merge la mormântul părintelui Arsenie vor privi cucernici şi smeriţi înspre crucea măicuţei Zamfira.
Iubiţi credincioşi şi credincioase, făina şi untdelemnul nu s-au împuţinat din viaţa, din casa, din aşezământul Prislopului şi cel de la Sinaia, condus de măicuţa Zamfira, datorită prezenţei omului lui Dumnezeu, care a fost părintele nostru Arsenie, după cum a fost Sfântul Ilie în viaţa şi în casa femeii din Sarepta Sidonului. Aşa cum Sfântul Ilie a înviat pe fiul femeii din Sarepta Sidonului, tot astfel părintele nostru Arsenie, primindu-i sufletul înaintea lui Dumnezeu stă de strajă la intrarea sufletului Măicuţei în Împărăţia lui Dumnezeu. Parcă îl vedem pe părintele Arsenie ţinând pe braţe nu pe un fiu, ci pe o “fiică” a măicuţei Zamfira - Sfânta Mânăstire a Prislopului, încredinţându-i-o încă o dată şi zicându-i: “Iată, fiica ta, Mânăstirea Prislop este vie”, pentru că, aşa cum Sfântul Ilie a suflat de trei ori asupra fiului femeii din Sarepta Sidonului, Duhul Sfânt prin părintele Arsenie, de trei ori pe an, parcă suflă şi insuflă viaţa şi inimile vieţuitorilor, închinătorilor şi pelerinilor şi la 8 Mai - ziua Sfântului Evanghelist Ioan şi a Sfântului Arsenie cel Mare din Pateric, Şi la 13 şi 14 septembrie - ziua pomenirii Sfântului Ioan de la Prislop şi a Înălţării Sfintei Cruci şi la 28 noiembrie - pomenirea şi prăznuirea trecerii la cele veşnice a părintelui nostru Arsenie. Lângă toate aceste zile, ca într-un mănunchi de acum înainte, se va adăuga, cu voia lui Dumnezeu, şi ziua de 13 martie, zi de sfârşit de iarnă şi început de primăvară, când an de an, cu ajutorul Domnului, cât vom fi, ne vom întâlni la crucea şi mormântul măicuţei noastre Zamfira, căci cu adevărat şi măicuţa Zamfira a fost un “om al lui Dumnezeu”.
A trăit în apropierea şi în preajma unui om al lui Dumnezeu. Măicuţa Zamfira a salvat manuscrisul “Cărării Împărăţiei” în vremea unei percheziţii făcute la Mânăstirea Sâmbăta în anii ‘47-’48.
Născută la Bucureşti, într-o nobilă familie de militari, în octombrie 1925, în ziua Sfântului Dionisie Areopagitul, a urmat Liceul “Regina Maria” din Bucureşti şi s-a înscris la Facultatea de Teologie şi Filosofie, inspirată şi îndrumată de marele mentor care a fost Nichifor Crainic. A avut mari profesori şi la Filosofie şi la Teologie, a luat licenţa în teologie la părintele Stăniloae cu o teză despre “Teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul”. A intrat la cursurile de masterat pentru doctorat, pentru ca apoi, sub povăţuirea părintelui Arsenie şi la îndemnul profesorului de Istorie bisericească, Nicolae Popescu, să-şi închine viaţa şi să se jertfească pe altarul Sfintei Mânăstiri a Prislopului, primind în călugărie numele celei de-a doua ctitore a mânăstirii, domniţa Zamfira, nume care însemnează “safir”, piatră strălucitoare, piatră preţioasă, nestemată.
A fost stareţa acestei sfinte mânăstiri, a realizat cu părintele Arsenie o serie de lucrări, împreună cu obştea de monahii şi de surori din vremea aceea - minunata obşte şi neegalata perioadă când părintele Arsenie era duhovnic al acestei mânăstiri, în cei mai grei ani şi cea mai însemnată perioadă a ateismului şi stalinismului. L-a cercetat pe părintele Arsenie la canal, în timpul detenţiei şi 1-a ajutat în vremea exilului pentru folosul sufletesc al poporului roman. În 1959, când au fost scoşi şi alungaţi civil de aici, din ordinul autorităţilor civile şi comuniste, dar, din păcate, nu şi fără sprijinul autorităţilor bisericeşti de atunci, măicuţa Zamfira 1-a ocrotit pe părintele Arsenie în casa ei părintească din Bucureşti şi l-a ajutat, pentru ca apoi, după anii de la “Schitul Maicilor”, din 1968, părintele Arsenie să reuşească să poată picta, oarecum discret, celebra şi minunata biserică ortodoxă din satul Drăgănescu, de lângă Bucureşti. S-a străduit măicuţa Zamfira ca părintele să poată picta acolo deşi era vegheat şi supravegheat de organele de atunci.
S-a străduit apoi ca, printr-o serie de intervenţii şi de memorii, inclusiv la conducătorii necredincioşi de atunci, din anii ‘70 să se poată redeschide Mânăstirea Prislop, lucrul care   s-a şi întâmplat în 1976, printr-o nouă obşte, dar nu străină de cea veche a Mânăstirii Prislopului. Şi de atunci, după cum am spus alaltăseară, aproximativ 30 de ani de navetă între Sinaia şi Prislop, între Prislop şi Sinaia, şi săptămânal, şi la două săptămâni, şi lunar, şi mai des, interesându-­se şi ajutând la bunul mers al vieţii complexe a acestei mânăstiri: material, spiritual, estetic, duhovnicesc şi, mai ales, prin ctitorirea, împreună cu Prea Sfinţitul Timotei, Episcopul Aradului şi Hunedoarei, a Seminarului Teologic Monahal “Sfânta Ecaterina” de la Mânăstirea Prislop.
A urmat trecerea la cele veşnice a părintelui Arsenie şi, după cum bine ştiţi şi ştiu mii şi zeci de mii de credincioşi, măicuţa Zamfira a fost sufletul tuturor pomenirilor Părintelui, cu excepţia celei de anul trecut, de 15 ani, şi al hramurilor care au avut loc.
A tipărit, cu concursul Episcopiei Aradului, “Cărarea Împărăţiei”, una dintre lucrările părintelui Arsenie, a reînviat revista “Gândirea”, serie nouă, iar în ultimul moment s-a străduit împreună cu noi şi cu maicile de la Sinaia pentru reeditarea istoricului Mânăstirii Prislop, ediţia a II -a şi pentru a scoate un album la care se lucrează tocmai acum, cu pictura părintelui Arsenie de la Drăgănescu. A fost îndurerată deodată cu trecerea la cele veşnice a părintelui Savian Bunescu, fostul paroh de la biserica Drăgănescu şi cumnatul sfinţiei sale. A fost prezentă, în ciuda bolii, şi la înmormântare şi la parastasul de 40 de zile, care a avut loc doar cu o zi înainte de sfârşitul măicuţei Zamfira.
S-a dus de vineri la Drăgănescu, s-a odihnit acolo, în satul acela, unde, ca într-o Betanie, părintele Arsenie venea şi picta şi în acelaşi timp primea zeci şi zeci de mii de credincioşi, care veneau pe ascuns sau pe faţă şi-l căutau, şi-l cercetau pentru nevoile sufleteşti şi duhovniceşti.
După ce s-a sfârşit parastasul, a fost la mormântul părintelui Savian şi la sora sfinţiei sale, vrednica de pomenire, preoteasa Ligia, care l-a adăpostit şi dânsa pe părintele Arsenie în casa parohială, vreme de 15 ani, cât a pictat acea sfântă biserică, pentru ca,  întorcându-se apoi la Sinaia, după o zi, să se săvârşească în seara Duminicii izgonirii lui Adam din Rai şi a lăsatului sec de brânză, la orele 20:10 şi sufletul ei, după o suferinţă de peste o jumătate de ceas, să treacă la cele veşnice, luat de îngerul păzitor şi, sunt sigur, primit de preacuviosul părintele nostru Arsenie protosinghelul.
Iată că măicuţa Zamfira s-a întors aici, alaltăseară, împreună cu noi şi cu maicile de la Sinaia, cu rămăşiţele sale pământeşti, pentru ca să urmeze două seri şi nopţi de priveghere aici, la Prislop, de unde plecase la sfârşitul lunii octombrie pentru ultima dată, neştiind că acela va fi ultimul drum. Iată-ne pe noi adunaţi aici, acum, în jurul sicriului sfinţiei sale. Şi aş dori să închei prin cuvintele prea frumoase care se pot citi pe una dintre coroanele de flori care s-au adus şi care vor străjui mormântul sfinţiei sale, respectiv o coroană adusă de fostele eleve ale Seminarului din Prislop, studente la Teologie la Alba-Iulia: “Rămâneţi mereu Măicuţa noastră”. Cuvinte simple, profunde, înţelepte, cuvinte luminoase şi sincere. Măicuţa Zamfira rămâne Măicuţa noastră, cum spune Sfântul Apostol Pavel:. “De aţi avea mii de învăţători în Hristos, părinţi nu aveţi mulţi”. A fost unică şi aşa va rămâne.
De aceea ne rugăm lui Dumnezeu să-i primească sufletul, să-i odihnească sufletul întru împărăţia Sa cea veşnică cu toţii sfinţii, cu Sfântul Nicodim cel Sfinţit, Sfântul Ioan de la Prislop, cu părintele Arsenie, cu toate maicile şi surorile care odihnesc în Prislopul cel de sus, din poieniţă.
Dacă am greşit cu ceva, o rugăm să ne ierte pe toţi şi pe toate, pentru că: “Nu este om care să fie viu şi să nu greşească”, îi cerem iertare şi, în acelaşi timp, cu toţii îi acordăm iertare. Luându-şi rămas bun de la Sinaia şi Prislop, ne rugăm Bunului Dumnezeu să odihnească cu drepţii sufletul măicuţei Zamfira, iar pe noi, pe toţi, să ne miluiască cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni totdeauna acum şi pururea şi in vecii vecilor. Amin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu