- 119 -
Tot ce putem aduna în viaţa aceasta: bogăţie, slavă,
cunoştinţă, putere, sunt egale cu o bogăţie nedreaptă, neadevărată.
Totuşi ni s-au dat acestea nedrepte şi neadevărate,
spre încercarea înclinaţiei omului. Dacă omul se va lipi de acestea e găsit
slujitor al mamonei şi păgubaş de Dumnezeu. Dacă însă le considerăm ca o avere
de încercare, ca pe o seamă de lucruri care nu corespund celuilalt tărâm al
fiinţei noastre, atunci Dumnezeu ne va da cele adevărate în locul celor
mincinoase, cele proprii destinaţiei noastre veşnice.
Cea mai bună interpretare a vieţii acesteia este
interpretarea ei ca o încercare, într-un mediu care nu-i al ei.
Dacă viaţa se va simţi bine în pământ străin, o putem
considera pierdută; dacă sufletul se va simţi străin şi călător prin viaţa
aceasta, el este călător spre viaţa adevărată, pe care va şi câştiga-o.
Viaţa aceasta, prin urmare, ni-e dată să se vadă cum
ne-o interpretăm: îi dăm un înţeles mărginit numai la lumea aceasta, sau
înţelesul vieţii trece de limitele lumii ?
“Fariseii, care erau iubitori de argint, râdeau de
El.”
Finanţa lumii “râde” de Iisus.
De cea mai bună interpretare a vieţii, totdeauna se
găseşte cineva să râdă.
Râsul acesta este o reacţiune, care dovedeşte că cele
adevărate “ard” cele neadevărate.
*
Prislop, Sâmbătă XXV
24.XII.949 Luca 16,10-15.
UN OM NOU SE NAŞTE
„CARELE PENTRU NOI OAMENII…
S-A FĂCUT OM”
S-A FĂCUT OM”
- 120 -
Ca să ne dam seama de semnificaţia cosmică pe care o
are Naşterea din Betleem, o integrăm între marile referinţe ale lui Dumnezeu la
creaţie. Patru mari intervenţii ale lui Dumnezeu fac lumea să aibă o noimă, o
explicaţie şi un sens. Acestea sunt următoarele:
1. Creaţia lumii,
2. Potopul ei,
3. Întruparea Mântuitorului,
4. Sfârşitul lumii, sfârşitul istoriei.
Intervenţii stihiale, după principalele Sale
definiţii. Astfel: de două ori Dumnezeu este „iubire” şi de două ori „sfârşit”.
I. „Dumnezeu este iubire”: 1. La zidirea făpturii
şi 2. La refacerea făpturii în Iisus Hristos.
II. ,,Eu sunt… sfârşitul”: 1. Precum a fost la
potop, prin apă şi 2. La sfârşitul lumii, prin foc. „Dumnezeu este şi
foc mistuitor” (Evrei 12,29).
Aceste patru referinţe mari ale lui Dumnezeu la
creaţie se întreţes în următoarea ordine „istorică”:
I. CREAŢIA LUMII din iubire şi după definiţia: „Eu
sunt începutul şi sfârşitul” (Apocalipsă 1,8). Deşi a preştiut totul, dar
văzând cât s-a înmulţit răutatea oamenilor, „i-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu
că a făcut pe om pe pământ” (Facere 6,6) şi a zis: „Sosit-a înaintea feţei Mele
sfârşitul a tot omul” (Facere 6,13) Aşa „s-au deschis toate izvoarele adâncului
şi cataractele cerului” (Facere 7,11) şi a fost:
II. POTOPUL. Dumnezeu şi-a dezlănţuit „căinţa”.
Din nou faţa lui Dumnezeu este iubire: „Aşa a iubit
Dumnezeu lumea, încât şi pe singurul Său Fiu L-a dat, ca tot cel ce crede
într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). E mai mare
iubirea aceasta decât iubirea care a creat lumea. De data aceasta stăvilarele
dragostei se ridică şi aceasta se naşte pe pământ, în persoana lui Iisus,
pârjol de Cer în inimile oamenilor:
III. ÎNTRUPAREA lui Dumnezeu între oameni.
Aceasta e proporţia cosmică a Naşterii Domnului nostru
Iisus Hristos.
De aceea azi se despică istoria omenirii în două şi se
începe cu ,,unu” numărarea timpului, în amândouă sensurile lui: spre începutul
timpului şi spre sfârşitul lui. Naşterea lui Iisus în istorie cumpăneşte
istoria între început şi sfârşit. De altfel numai întruparea Mântuitorului şi e
un fapt absolut istoric, dătător de Sens istoriei, iar începutul şi sfârşitul
creaţiei numai Dumnezeu le ştie (Iov cap. 38-42). Lumea şi veacurile sunt un
interval al existenţei, învăluit de eternitate. Limitele de atingere ale lumii
cu Dumnezeu, începutul şi sfârşitul, nu mai sunt în ştiinţa omului.
*
Naşterea lui Dumnezeu ca om, e fapta iubirii
nemărginite a lui Dumnezeu, care transfigurează istoria cu Sensul veşniciei.
„Din Betleem - spunea profetul - are să vină Acela a cărui obârşie e dintru
început, şi se suie până în zilele veşniciei” (Miheia 5,1). Pentru acest fapt,
unic în creaţie, îngerii au propus oamenilor: „Mărire întru cei de sus lui
Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună învoire” (Luca 2,14).
Cu Iisus începe era păcii.
Cântecul început de îngeri trebuia continuat de
istorie.
Pacea pe pământ e condiţionată de mărirea care se dă
sau se refuză lui Dumnezeu. De asemenea şi pacea sufletului atârnă de aceeaşi
condiţie. Autonomia raţiunii, autonomia societăţii omeneşti nu se poate
constitui ca atare decât cu preţul pierderii păcii, ceea ce e de fapt o
înfrângere sau, mai sincer, o mărturisire a neajunsului, a tragediei inerente
construcţiilor fără Dumnezeu.
Pacea de frică e o reală pierdere a păcii. Iisus aduce
omului pacea care vine de la Dumnezeu. Aceasta e un bun spiritual, care nu
poate fi creat sau menţinut de arme.
Dar nici nu s-a atins bine Dumnezeu de ţărâna făpturii
omeneşti şi ţărâna din Ierusalim s-a şi cutremurat şi a pus mâna pe sabie „în
legitimă apărare” de Împăratul Păcii.
Nu tot aşa s-au purtat păgânii. Cei trei Crai,
înţelepţi şi magi ai Răsăritului vin şi I se închină, Îi depun aur la picioare,
în semn de dajdie, ca unui Împărat peste ei. Iar în calitate de Preoţi Îi aduc
smirnă şi tămâie, ca jertfă adevăratului Dumnezeu. Dacă pe jidovi i-a
cutremurat şi înspăimântat şi numai Naşterea Mântuitorului şi I s-au arătat
duşmani, reprezentanţii păgânismului în schimb I se închină ca unui Împărat şi
Dumnezeu.
Paradoxală primire i-au făcut oamenii: cei ce-L
aşteptau de mii de ani, L-au primit cu ura, iar cei ce nu-L cunoşteau, L-au
căutat cu iubirea. De altfel şi Iisus i-a nedumerit de la început: a lăsat
tronul Cerului pentru un staul şi tovărăşia îngerilor luminii pentru vitele din
grajd. Cel ce a împodobit Cerul cu stele se naşte într-o iesle. Probabil locul
cel mai curat pe care 1-a găsit pe pământ, cea mai aspră mustrare a trufiei
omeneşti.
Numai Dumnezeu, adâncul smereniei, o putea face.
Naşterea Veşnicului în timp, a atotputerniciei în
dulama smereniei, a Celui mai presus de fiinţă prunc în braţele Fecioarei, nu
putea rămâne un simplu fapt divers în filele timpului. Naşterea lui Iisus nu e
un fapt oarecare ca să poată fi ros de dintele vremii, un fapt sortit
învechirii.
Observăm că, cu cât timpul adaugă veacuri după
veacuri, creând perspectivă, cu atât Iisus e mai mare şi mai apropiat de noi.
Cel născut de două ori, o dată din veşnicie şi a doua oară în timp, a antrenat
veşnicia în timp, încât veacurile repetă Naşterea Lui ca o renaştere a lor.
Timpul inevitabil se învecheşte, numai veşnicia e nouă şi mereu aceeaşi. Cu
veşnicia a învăluit Iisus viaţa.
„Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este
întru Fiul Său. Cel ce are pe Fiul are Viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui
Dumnezeu nu are Viaţa” (I Ioan 5,11-12).
Deşi smerit, Iisus nu e ca vreunul din oameni, chiar
dacă aceştia ar fi culmile omului, ca să cârpească cu petece de circumstanţă
zdreanţa fericirii omeneşti. Iisus făureşte o nouă ordine spirituală în om.
Iisus s-a integrat naturii omeneşti. De aceea El e
mereu viu: şi în Sine ca Fiinţă supremă, şi e viu şi în noi ca Viaţă veşnică şi
posibilitate nesfârşită de desăvârşire. „Nu ştiţi că Hristos este în voi ? -
afară numai dacă nu sunteţi creştini netrebnici” (II Corinteni 13,5). „Nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2,20). „Pentru voi, copiii
mei, trăiesc durerile de mamă, până ce Hristos va prinde chip în voi” (Galateni
4,19). Deci, cum spune Clement Alexandrinul: „Dumnezeu s-a făcut om, ca de la
om să înveţi, cum se face omul dumnezeu”. Acesta este omul cel nou, făptura cea
nouă, omul născut de sus, omul cu reflexul veşniciei lui Iisus, răsfrânt în
afară, în chip simplu, din toată fiinţa sa. Fiindcă Iisus e Omul Cerului şi s-a
ţesut pe Sine în firea omenească, de aceea se impune El tuturor oamenilor şi
tuturor veacurilor, cu atât mai mult cu cât ar vrea unii să scape de El.
Iisus cere istoriei decizii existenţiale.
Dar istoria s-a arătat neputincioasă din primele ei
zile. Aşa a rămas şi mai rămâne. Însă prin faptul că Iisus s-a ţesut destinului
omenesc şi prin faptul că omul trebuie să se decidă ce face cu Iisus, se
explică de ce istoria omului e aşa de zbuciumată şi veşnicia lui aşa de
hărţuită şi muşcată de şerpii îndoielilor şi contrazicerilor. Aşa se explică de
ce „pentru Iisus oamenii s-au iubit şi s-au urât, s-au măcelărit şi s-au
ajutat, au cunoscut extremităţile pasiunii şi ale jertfei. De El a atârnat
soarta ştiinţei, a frumosului, a raţiunii. El este forţa interioară pe care
veacurile n-au putut-o istovi” (Couchoud). „Amintirea Lui e vie pretutindeni.
Pe zidurile bisericilor şi în şcoli, pe vârful clopotniţelor şi al munţilor, pe
troiţele drumurilor, la căpătâiul paturilor şi al mormintelor. Distrugeţi
frescele bisericilor, luaţi-i icoanele din altare şi de prin case: viaţa lui
Iisus umple muzeele şi pinacotecile. Daţi foc liturghierelor, ceasloavelor şi
cărţilor de rugăciuni: îi veţi descoperi numele şi cuvintele în toate cărţile
literaturilor. Chiar şi cei ce-L blestemă nu fac decât să mărturisească, fără
voie, prezenţa Lui” (Papini).
„Răsunetul tuturor oamenilor mari ai lumii, le-a
încetat odată cu zilele lor; şi cine se mai gândeşte să moară pentru faima lor
postumă. În jurul multora s-a făcut mult mai multă gălăgie ca în jurul lui
Iisus; dar, după mii de ani, iată că numai în jurul lui Iisus îşi pun oamenii
şi astăzi problema pe viaţă şi pe moarte, ca în primele zile.
Numai Cineva, mai viu ca oamenii, şi care e, cu
adevărat, un ideal nemincinos al omului, poate înteţi lupta aceasta permanentă
între oameni. Şi astăzi, ca în ziua Naşterii Sale, unii-L iubesc şi alţii-L
urăsc. Oamenii sunt antrenaţi, unii, într-o patimă pentru patimile Lui, iar
alţii într-o patimă pentru misiunea Lui” (Pr. Prof. D. Stăniloae).
Unii sunt în Destinul lui Iisus, alţii fără destin,
nici sens.
Deci, dacă întrebarea „Cine este Iisus ?” a crescut cu
veacurile, şi cere fiecărei generaţii un răspuns decisiv, noi nu putem răspunde
decât întru un glas cu Tatăl, întru o vestire cu îngerii, întru o propoveduire
cu apostolii, întru o mărturisire cu mucenicii şi cu toţi sfinţii şi întru o
afirmare cu toată creştinătatea de două milenii:
Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii !
Saltul permanent al fiecărui Toma, din îndoiala
omenească în certitudinea dumnezeiască. Dacă cineva a ajuns la siguranţa
aceasta şi o poate acoperi cu viaţa, în acela s-a născut Iisus, naştere care-i
deschide zarea veşniciei, încă fiind în veac.
Cu Iisus se naşte şi explicaţia omului şi explicaţia
lumii.
Prislop, Naşterea Domnului
25
.XII.949
Matei 2,1-12
PRIBEGIA COPILULUI
- 121 -
Crucea lui Iisus începe deodată cu naşterea Sa.
Între ai Săi a venit, dar ai Săi Îl aşteptau cu mâna
pe sabie.
Toţi copiii din Betleem şi împrejurimi: 14.000 de
prunci până la doi ani, au fost condamnaţi la moarte. Aşa au trebuit să
plătească cu viaţa, cei mai mari nevinovaţi, copiii, naşterea lui Iisus printre
ei. Patrusprezece mii de mucenici.
Crima aceasta, unică în istoria lumii, a fost
prevestită cu vreo şase veacuri în urmă: „plângerea şi tânguirea din Rama”.
Providenţa divină însă luase înainte răutăţii
omeneşti.
Iosif a fost înştiinţat de „Îngerul Domnului” în vis,
despre planul ucigaş al lui Irod, motiv pentru care trebuie „să se scoale, să
ia Pruncul şi pe mama Lui şi să fugă în Egipet şi să stea acolo până va fi
vestit din nou” ce are să facă.
„Îngerul Domnului” era Îngerul Pruncului, Îngerul
Omului.
Iisus, întrucât Îşi ascunsese dumnezeirea, smerindu-se
până la a lua marginile omului pământean, avea nevoie de un Înger păzitor.
Îngerul fiind o făptură de gând, şi mult mai subţire
decât gândul omenesc, în temeiul tocmirii sale şi a rosturilor superioare pe
care are să le păzească, face deşartă ura ucigaşă şi planul protivnic.
Dacă în Vechiul Testament vedem intervenţia îngerilor,
ca păzitori ai vieţii omeneşti, dar numai unde şi unde, în Creştinism Îngerii
păzitori fac parte din iconomia mântuirii fiecărui creştin în parte.
Ei sunt păzitorii - în limitele libertăţii omeneşti -
ai darurilor mântuirii.
Bătrânul Iosif avea acum motive temeinice să creadă
prevestirii îngereşti. Drept aceea, în aceeaşi noapte pregăteşte caravana
pribegiei Fugarului Iisus. Aurul Magilor era foarte bine venit.
Călătorie foarte lungă, prin deşerturi, printre fiare
şi tâlhari, în ţară necunoscută: fugă, nu călătorie, răspundere de soarta
mântuirii omului: n-o puteau face decât primii mari credincioşi ai Copilului,
sfânta Sa Mama şi dreptul Iosif.
Copilul fugar ! Dar dus în braţe !
*
Astăzi Irod s-a multiplicat: mai nu e familie în care
Irod să nu-şi ucidă copiii. Doar puţini copii fugari mai scapă cu viaţă !
*
Irod, „stârpitura deşertului” - căci nu era iudeu
Idumeul - îşi omoară prima nevastă şi toţi copiii cu ea, de teama ca aceştia să
nu-i ia tronul. Era deci un criminal care îşi temea domnia până şi de propriii
lui copii. A doua nevastă şi cei trei copii cu ea, s-a întâmplat să scape.
Irod însă n-a scăpat de blestemele mamelor celor
14.000 de copii omorâţi. Şi blestemele motivate se prind. Astfel despre Irod se
ştie că la trei ani după Naşterea lui Iisus, a murit putrezit de viu, ros de
boli ruşinoase şi împrăştiind o putoare pe care nimeni n-o putea suferi. A
încercat să se şi sinucidă, dar trebuia să fie osânda lui model pentru toată
omenirea de pedeapsă dumnezeiască, pentru aşa mari fărădelegi.
Arhelau, urmaşul său în partea Iudeii, e reclamat de iudei
romanilor, care, la anul şase după Hristos îl exilează în Galia şi ţara i-o
anexează Siriei. În timpul domniei lui Arhelau fugarii se întorc, după vestire
îngerească, însă nu în Iudeia, ci în Nazaretul Galileii.
Evanghelistul Matei care scrie Evanghelia sa pentru
iudei, nu scapă nici un prilej de-a le dovedi că în Iisus se împlinesc toate
proorociile, până şi cele de amănunte. E impresionant câtă Scriptură ştia
vameşul acesta. Astfel nu e trecută cu vederea proorocia Ieremiei despre
plângerea şi tânguirea din Rama, nu e scăpată din vedere chemarea Fugarului din
Egipt şi nici aşezarea sfintei Familii în Nazaret.
Grija evanghelistului de-a dovedi Providenţa, adică
purtarea de grijă a lui Dumnezeu de om, asistenţa Lui la micile şi marile
noastre decizii spre El, ne încurajează să călătorim şi noi amărâta noastră
viaţă de fugari, sub călăuza unui Înger.
Călăuza idealului, pentru care şi Iisus a fost fugar.
Prislop, Naşterea Domnului II
26.XII.949 Matei 2,13-23
ŞTEFAN, MUCENICUL EVIDENŢEI
- 122 -
Primul mucenic al Creştinismului !
Faptul că Biserica îi prăznuieşte pomenirea la Crăciun
şi nu la Paşti, cum ni s-ar părea mai firesc, după ordinea în care s-au
întâmplat lucrurile, ne face să ne gândim şi la alte semnificaţii:
1. La concepţia Bisericii despre mucenicie, 2. la
naşterea mărturisitorilor în Împărăţia evidenţei divine, 3. la noul curaj al
urmării şi asemănării cu Iisus. De fapt toate acestea sunt cam unul şi acelaşi
lucru.
Precum Iisus a lăsat slava Sa de Împărat al Cerurilor
şi s-a născut prunc sărac între fiii oamenilor, aşa mărturisitorii mucenici
lasă sărăcia şi nepuţinţa vieţii pământeşti ca să se nască în strălucirea
cerească a Vieţii veşnice.
Biserica a considerat mucenia un har excepţional:
botezul sângelui, o consacrare a sfinţeniei. Biserica veche n-a îndemnat
niciodată creştinii să se expună prigoanelor în vederea muceniei, dar, pe de
altă parte, a stat mult în cumpănă dacă mai e cazul să primească iarăşi în
sânul comunităţii creştine, pe cei ce se lepădau de Hristos, de frica muncilor,
sau să nu-i mai primească. La mărturisirea lui Iisus şi a Împărăţiei Sale nu se
poate decide un necredincios, decât numai dacă se întâmplă şi cu el o
convertire: de la evidenţa şi suficienţa lumii acesteia, la evidenţa prezentei
divine. Iar pe Dumnezeu nu-L poţi avea evident decât prin Iisus Hristos şi prin
Duhul Sfânt.
De când Iisus S-a născut în firea omenească - şi
această naştere se repetă în fiecare creştin, şi de când Duhul Sfânt
desăvârşeşte naşterea lui Iisus, Omul Cerului, în noi, oamenii pământului, de atunci
putem avea această evidenţă interioară despre Dumnezeu, care ne dezleagă de
lumea aceasta şi de frica cu care vrea ea să ne ţină în lanţuri.
„Ştefan, fiind plin de Duhul Sfânt, căutând la Cer a
văzut Slava 1ui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Atunci a
zis: Iată văd Cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui
Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 7,56).
Reţinem de aci că Ştefan prin Duhul Sfânt a văzut pe
Dumnezeu şi Cerurile deschise. Deci aşa e posibilă vederea sau contemplaţia lui
Dumnezeu. Raţiunea, neluminată de Duhul Sfânt, numai prin bunăvoinţă Îl
semuieşte ca existent, ca într-o noapte fără lumină.
Ştefan le-a ţinut judecătorilor săi o foarte lungă
cuvântare, începând de la Avraam, care se transforma într-o acuzare, pe care
sinedriul o asculta „scrâşnind din dinţi”. Şi, deşi toată vremea „toţi cei ce
şedeau în sinedriu vedeau faţa lui luminoasă ca faţa unui înger” (Faptele
Apostoţilor 6,15), totuşi, când 1-au auzit mărturisind „că vede Cerurile
deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”, „a strigat
sinedriul, şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui toţi deodată; şi
după ce 1-au scos afară din cetate, au început a-1 împroşca cu pietre” (Faptele
Apostolilor 7,56-58).
Ce i-a înfuriat de şi-au ieşit din fire toţi bătrânii
sinedriului, de şi-au făcut ei lege să omoare pe Ştefan ?
Singură mărturisirea Sfintei Treimi şi faţa lui de
înger.
El vorbea din certitudinea interioară a prezenţei
divine.
Iisus prevestise până la ce măsură se ţese Sfânta
Treime cu omul duhovnicesc: „Dacă mă iubeşte cineva, păzi-va cuvântul Meu şi
Tatăl Meu îl va iubi pe el şi vom veni la el şi la el ne vom face locuinţă”
(Ioan 14,23), şi cuvântul „Tatăl vostru, cel din Ceruri, da-va Duhul Sfânt
celor ce-L cer” (Luca 11,13).
Un locuit de Dumnezeu e strămutat în alte evidenţe ale
existenţei.
Prezenţa lui provoacă lumea şi o antrenează într-un
conflict de limită. Lumea nu mai are ce-i face decât să-l omoare
mărturisitorii, amăgindu-se că prin aceasta a scăpat de realitatea ce-i contrazicea
şi mustra cu liniştea.
Dar sfântul mucenic Ştefan ne mai învaţă ceva:
Ultimele lui cuvinte sunt aceleaşi ca ale lui Iisus pe cruce. Iată o urmare
până la deplina asemănare. În vreme ce sinedriul şi cu o gloată la întâmplare
îl omorau cu pietre, el se ruga: „Doamne Iisuse, primeşte duhul meu !” Iar
pentru ucigaşii săi „a îngenuncheat şi a strigat cu glas mare: „Doamne nu le
ţine în seamă păcatul acesta !” (Faplele Apostolilor 7,60)
Aceasta era de fapt o desăvârşire: a scuza înaintea
lui Dumnezeu crima ce o făcea o gloată înfuriată. Aceasta n-o poate face decât
puţini dintre fiii oamenilor: acei în care iubirea de oameni e mai tare ca
moartea, pe care o primesc de la ei.
Iisus a făcut primul dovada atotputerniciei iubirii
asupra morţii, iar acum o face primul dintre ucenicii-oameni, sfântul mucenic,
arhidiaconul Ştefan.
Prislop, Naşterea Domnului III
27.XII.949
Luca
21,12-19
CREDINŢA ORBILOR
- 123 -
Condamnat la întunerec pe viaţă ! Asta e viaţa
orbilor.
Când a înţeles orbul din Ierihon că trece Iisus pe
acolo îşi striga nădejdea: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă !” Oamenii cei
ce mergeau înaintea lui Iisus „îl certau să tacă”.
E greu de priceput cum se poate ca mergând cu Iisus,
să cerţi totuşi un orb ! Dar multe nepricepute face priceputul de om. Orbul
însă mai tare striga pe Iisus. Iar Iisus a poruncit să-1 aducă la Sine şi 1-a
întrebat: „Ce voieşti să-ţi fac ?” Iar orbul a răspuns simplu: „Doamne, să văd
!”
Întrebarea lui Iisus nu-i fără rost. Deşi era de la
sine înţeles ce doreşte un orb, dar Iisus aducea pe toţi oamenii care-L rugau
ceva, să-şi precizeze dorinţa, să-şi concentreze sufletul asupra lucrului pe
care-1 cer de la Iisus. Această precizare, această centrare sufletească, e
tocmai factorul credinţă pe care-1 trezea Iisus şi mai viu în cei ce-I cereau
ajutorul. Dovadă că e aşa, sunt cuvintele simpte din răspunsul lui Iisus:
„Vezi!” „Credinţa ta te-a mântuit.” Şi îndată a văzut orbul şi a urmat pe
Iisus, slăvind pe Dumnezeu. Şi a făcut aşa şi tot poporul.
Oare de ce suntem mai credincioşi lui Dumnezeu numai
când păţim câte una ? De ce numai atunci ne rugăm mai din adâncul fiinţei ?
Grea e orbia orbilor, dar nu-s uşoare deloc nici celelalte orbii, care ne ţin
legaţi pe fundul mării necunoştinţei. Ca să ne împăcăm prestigiul rănit îi
zicem „marea misterului”, „marele mister” al existenţei, „ignoramus et
ignorabimus”. Dar care din orbii aceştia ai raţiunii a rupt-o cu colegii lui,
oamenii, şi să cheme „misterul” pe numele lui adevărat: Dumnezeu, şi de la El
să ceară lumina raţiunii ?
Nu vedem până nu cerem lui Dumnezeu să vedem. Am
pierdut simplitatea copiilor, deşi mulţi înţelepţi mărturisesc că au înţeles
mai adânc lucrurile, când s-au constituit copii.
Dar când vedem, ne luăm după Iisus ( dacă mai întâi am
strigat după El şi am înfruntat opreliştile oamenilor). Când ni s-au deschis,
în sfârşit ochii, ne facem ucenicii Luminii.
Iisus a aprins şi luminile stinse ale cunoaşterii.
Prilop, Dumineca XXXI
28.XII.949 Luca 18,35-43
UN GRĂUNTE DE CREDINŢĂ
- 124 -
Religia se întemeiază pe grăuntele de credinţă.
Credinţa e factorul sau datul pe care am clădit sau nu mântuirea. Cu credinţă
cât un grăunte de muştar se dau ca posibile fapte mai presus de obişnuit. Dar
de vreme ce faptele acestea nu se văd, se poate deduce slaba noastră religie,
căci „religie” înseamnă legătura omului cu Dumnezeu.
Noi, necredincioşii, aşteptăm să avem o religie
raţională, aşteptăm să-L cunoaştem cu măsurile noastre, ca apoi să-i acordăm
creditul sau credinţa. Raţiunea - s-a văzut - nu poate conferi omului certitudinea
aceasta, deşi la obârşiile încercărilor ei, tot o credinţă o determină. De
aceea scade credinţa.
Iisus, răspunzând odată ucenicilor Săi, care-I „cereau
mai multă credinţă”, le-a spus: să înceapă prin a crede că o au şi vor sfârşi
prin a o avea de fapt. Atunci şi lemnele „v-ar asculta”. E drept că nu e în
natura omului - aşa cum a mai rămas - ca să mute munţii numai cu cuvântul (îi
mută uneori cu munca), dar extraordinarul e cu putinţă lui Dumnezeu. „Aveţi
credinţă în Dumnezeu ! că oricine nu se va îndoi în inima sa, ci va crede că ce
va zice se va face, fi-va orice lucru va zice. De aceea, zic vouă: orice
cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi luat, şi le veţi avea” (Marcu
11,21-24).
Aceasta e credinţa cât un grăunte de muştar. Aceasta
ne-ar da să bănuim că, la temperaturile la care se alege aurul fiinţei noastre
de zgura acestei fiinţe, în firea noastră apare modul divin de a fi, de a voi
şi de a gândi. Se ştie că gândirea lui Dumnezeu şi voinţa Lui e creatoare a
realităţii. Credinciosul în Dumnezeu depăşeşte limitele omului de rând, care e
creator numai în ordinea conceptelor şi a fanteziei, şi intervine, ca Dumnezeu,
în ordinea realului.
Grăuntele de credinţă e de fapt grăuntele de comuniune
în care suntem cu Dumnezeu. E acelaşi grăunte numit pe alocuri de Iisus:
comoară îngropată în ţarină, mărgăritar de mult preţ, sămânţa căzută în pământ
bun, aluatul care dospeşte toată frământătura, Împărăţia Cerurilor ascunsă
înlăuntrul nostru, etc. Cu un cuvânt, e locuire mai presus de cuvânt a lui
Dumnezeu în firea omenească. Această locuire în om a Sfintei Treimi, într-o
nevăzută Chenoză, e vădită de semnele inevitabile ale botezului şi ale
credinţei: „(…)Propoveduiţi Evanghelia la toată făptura. Cine va crede şi se va
boteza se va mântui; cine nu va crede, se va osândi. Iar celor ce vor crede, le
vor urma aceste semne: în numele Meu demoni vor scoate, în limbi nouă vor grăi,
şerpi vor lua în mână, şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va
vătăma; peste cei bolnavi mâinile-şi vor pune şi se vor face sănătoşi” (Marcu
16,15-18).
Prin urmare, o credinţă în numele Evangheliei
propoveduite, în numele Botezului primit, credinţă din credinţă, credinţă din
Duhul Sfânt, credinţă din Iisus, credinţă în Dumnezeu !
Credinţa la măsura de fapte nu creşte decât din fapte
la măsura credinţei. Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El. Dumnezeu ne
cere viaţa şi conducerea ei potrivit Evangheliei. Aceasta-i minunea care se
cere de la noi. Celelalte le face El.
Deci, dacă e aşa, de ce aşa de puţină credinţă se vede
pe pământ ?
- Mai întâi nu ştim sigur dacă e chiar puţină.
Provocările o vor arăta-o. Din înmulţirea necredinţei se poate deduce
provocarea credinţei.
O explicaţie ar fi că puţine vieţi i se predau lui
Dumnezeu; puţini oameni Îi acordă lui Iisus stăpânirea absolută peste viaţa
lor, şi nu opriţi de frica opreliştilor, ci opriţi de înşelăciunea amăgitoare a
iubirii de sine, care creşte ca o pălămidă în aria vieţii.
Credinţa e un risc „împotriva” raţiunii, „împotriva”
vieţii, „împotriva” limitelor omeneşti. Câteodată şi împotriva „normalului”. De
aceea sfinţii se şi fereau de a face minuni, deşi în multe cazuri erau doar
dovada iubirii de oameni şi alinarea suferinţei omeneşti. Suferinţa, până la un
loc, e normală naturii omeneşti. E un factor de purificare.
Dar, ca unii ce trăiau în credinţă (nu numai vorbeau
despre credinţă - ca noi), sfinţii, ne-au dezvelit taina grăuntelui de muştar:
Cât asculţi tu de Dumnezeu, atâta ascultă şi Dumnezeu
de tine.
De cine ascultă de Dumnezeu, ascultă şi munţii şi
fiarele şi ascultă şi toată natura.
[Prislop, 29.XII.949 Marţi XXXII, Marcu 11,11-23]
CA DE LA SINE ÎNŢELES
- 125 -
Aşa vrea Iisus să ne însuşim împlinirea poruncilor.
Precum nu mulţumeşti slujitorului tău fiindcă te
serveşte, iar acela n-are nici un motiv să se supere, tot aşa şi noi, faţă de
Dumnezeu, nu vom putea avea pretenţia ca Dumnezeu să ne mulţumească pentru că
I-am împlinit poruncile. E drept că El nu lasă nerăsplătit nici măcar un pahar
de apă, dat cu dragoste vreunui însetat, în numele Lui, decum lucruri mai de
seamă.
Iisus nu admite nici lauda de la alţii, nici lauda de
sine. A fost lăudat şi Iisus de câteva ori, dar de fiecare dată a ferit laudele
de la Sine. Iisus însă s-a bucurat de unii oameni.
Recunoştinţa era cea mai bună încurăţare, şi Iisus o
avea, deşi în folosul omului era întoarsă.
Lauda de sine şi lauda de la alţii e slavă deşartă şi
ia faptei meritul de-a mai fi răsplătită de Dumnezeu. Iubitorii de slavă
deşartă îşi iau plata de la oameni, aici. Cei ce vor lua plata de la Dumnezeu,
lucrează pentru oameni ca pentru Dumnezeu, iar de la ei nu le trebuie plată
deşartă, sau dacă aceia totuşi le-o dau, ei o întorc lui Dumnezeu.
Iisus vrea ca fapta bună să izvorască natural dintr-o
natură bună, într-un chip dezinteresat, cum creşte bobul de grâu şi cum
izvorăşte apa din stânci, fără să se preocupe de bunătatea lor. Fapta bună e
bună numai dacă e acoperită de smerenie. (Nu de făţărnicia smereniei sau de
interes acoperit.) Smerenia e ca dragostea: nu caută ale sale.
,,Vreau ca omul să fie bun, chiar dacă n-ar fi Rai sau
Iad”.
Cuvântul acesta a fost interzis pe vremuri (Charron,
1541-1603), din cauza spiritului sceptic care domnea în filosofia timpului, dar
adevărul lui rămâne: voinţa unei naturi bune, care să facă binele ca pe-un
lucru de la sine înţeles.
O natură bună (îmbunătăţită) îşi simplifică de la sine
principiile şi îngrădirile. Omul s-ar apropia de natura originară,
a cărei icoană printre noi, numai copiii o mai au.
Prislop, Sâmbătă XXXII
30.XII.949 Luca 17,3-10.
IISUS ? - NECUNOSCUT…
- 126 -
Iisus a dat şi porunca aceasta: să fie necunoscut.
Tămăduia pe toţi bolnavii gloatelor care-L urmau şi le
poruncea să nu spună nimănui nimic. Evanghelistul Matei motivează porunca
aceasta cu locul din Isaia proorocul, care-L descrie pe Iisus ca pe
unul ce nu se sfădeşte cu oamenii, nu strigă pe uliţe, nu frânge slăbiciunea
omenească, nu stinge nădejdile slabe, până când va aduce izbânda dreptăţii.
Dar şi altfel Iisus nu iubea propaganda de vorbe,
alarmele şi zvonurile de tot felul şi toate răstălmăcirile, inevitabile
oamenilor.
Totuşi oamenii cărora le făcea Iisus bine, chiar dacă
tăceau ei - ceea ce e cu nepuţinţă de crezut, nu tăceau cei ce-i cunoşteau.
În poporul de rând a fost cunoscut Iisus şi atunci, şi
tot aici rămâne cunoscut şi iubit mai mult, până când va mai fi credinţă pe
pământ.
Cărturarii şi fariseii vremii Sale erau cei mai
nedumeriţi oameni asupra lui Iisus. Porunca de a nu fi făcut cunoscut, parcă
le-a dat-o tuturor cărturarilor lumii.
Iată, în sfârşit o poruncă a lui Iisus pe care o ţin
şi ei.
Care să fie cauza pentru care Iisus e totuşi atât de
necunoscut ? (Nu ştie nici poporul de rând mai nimic despre Iisus, dar Îl
iubeşte.)
Cărturarii nu-L cunosc şi Îl urăsc. De ce ?
Fiindcă viaţa lor e în contrazicere cu Viaţa lui
Iisus. „Faptele lor nu-i lasă să creadă în Dumnezeu” (Oseia 5,4).
„Înţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean şi nu sălăşluieşte în trupul
supus păcatului. Duhul cel Sfânt, povăţuitorul oamenilor, fuge de vicleşug, se
depărtează de minţile nepricepute şi se dă la o parte când se apropie
fărădelegea” (Înţelepciunea lui Solomon 1,4-5).
Trufia ştiinţei, autonomia raţiunii, magia
necredinţei, astea sunt temeiurile pe care stau cărturarii vremurilor şi cu
ele-L cenzurează pe Iisus.
Acestora, Iisus nu le va fi cunoscut niciodată.
De aceea Iisus a fericit pe cei simpli.
Prislop, Sâmbătă după Naşterea Domnului
31.XII.949 Matei 12,15-21.
EVANGHELIA SAMARINENCII
- 127 -
Sau o călătorie misionară a lui Iisus.
O călătorie care iarăşi i-a supărat pe iudei, fiindcă
Iisus n-a respectat prejudecăţile lor, de a nu trece prin Samaria. Iudeii
predaniilor omeneşti, când aveau vreo cale din Iudeia în Galileia, ocoleau
Samaria, ca să nu se spurce.
Iisus, Samarineanul milostiv, a făcut această
călătorie interzisă. Mai mult: intrând pe teritoriul samarinenilor, s-a oprit
la Sichar, la fântâna lui Iacov, şi a stat de vorbă cu o femeie, şi încă cu o
femeie stricată. Ba i-a mai cerut şi apă să bea. Închipuiţi-vă ce-ar mai fi
tremurat de ciudă cărturarii şi fariseii, văzând că Iisus le calcă dispoziţiile
în picioare - prejudecăţi care-i ţineau într-o nemaiîntâlnită complicitate.
Nici ucenicii, pe care-i trimisese în Sichar să cumpere pâine, nu erau tocmai
dumeriţi, văzând că Învăţătorul lor „stă de vorbă cu o femeie”.
Inventarul smintelelor omeneşti să-1 terminăm aci.
Aceasta e umbra, care va pune în valoare lumina. Omul cu umbra, Iisus cu
lumina.
Iată acum lumina Samarineanului misionar.
Intâi, Iisus n-a ţinut seamă de prejudecăţile, de
îngustimile sau de tâmpeniile care căscau prăpăstii între oameni, sau ridicau
ziduri absurde. Iisus a trecut, simplu, peste unele ca acelea, cum ar trece şi
acum. Iisus n-a prea ales mediul, n-a aşteptat prea mari înzestraţi la minte,
nu s-a ferit de categorii morale dubioase, fiindcă Iisus credea în om. Iar ca
să găsească omul (omul de omenie ascuns şi-ntr-un ticălos), omul cu care
vorbeşte Dumnezeu, ne dăm seama că pentru Iisus era lucrul cel mai uşor. O
dovadă despre cât crede Dumnezeu în om ne stă Samarineanca, o femeie încărcată
de păcate. Şi cu aceasta a vorbit Dumnezeu. Femeii acesteia, ostracizata
societăţii, Iisus îi încredinţează revelaţii. Nu era capabilă prin fire şi
purtare de revelaţii, dar Iisus a trecut-o şi peste neajunsurile firii sale,
descoperindu-i că o cunoaşte, că-i ştie păcatele, ca oarecând descoperind lui
Natanael taina copilăriei sale, pe când îl ascundea smochinul (Ioan 1,48).
- Văd că eşti Prooroc, văzător de Dumnezeu, deci
spune-mi unde-i Dumnezeu, ca să I ne închinăm Lui: în muntele acesta, sau numai
în Ierusalim ?
Aşa pedagogie are Dumnezeu: îţi dă o dovadă că te
cunoaşte, şi încă mai bine de cum te cunoşti tu însuţi, ca să te salte într-o
treaptă sufletească capabilă de revelaţie, stare extatică - totuşi în stare de
conştiinţă, în care cunoşti şi tu pe Dumnezeu.
Aşa a făcut Samarineanca cunoştinţă cu Dumnezeu.
Bucuria aceasta excepţională a făcut-o să-şi uite de păcate, să uite de apa
despre care nu pricepea nimic, să uite că trebuie să se întoarcă în cetate.
Într-o aşa stare de bucurie ţâşnesc în sufletul omenesc întrebările ultime,
întrebările veşniciei, căci veşnicia ai dori-o fericirii tale, când te
întâlneşti cu Dumnezeu. Şi aude Samarineanca Adevărul grăindu-i: „Femeie, acum
a venit ceasul când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în
adevăr; căci Duh este Dumnezeu, şi cine se închină Lui, în duh şi în adevăr I
se cade să se închine” (Ioan 4,23-24).
Primind Samarineanca o revelaţie, care 1-ar fi uimit
şi pe Platon, în făptura ei se stârnesc toate nădejdile lui Israel, şi-I spune
lui Iisus Credinţa sa în venirea lui Mesia „care ne va spune nouă toate”. Iisus
îi înlătură şi acest de pe urmă văl de pe suflet, spunându-i deschis: „Eu sunt
Acela” (Ioan 4,26).
La aşa măsură nu s-a descoperit Iisus pe Sine decât
numai în încă două împrejurări: unui orb din naştere care, după tămăduire s-a
transformat în misionar al lui Iisus, făcând de ruşine pe fariseii templului
(Ioan 9) şi pentru fapta aceasta a lui, Iisus i s-a descoperit cu proprie
grăire: Fiul lui Dumnezeu. Iar a doua descoperire a Sa, pe faţă, a fost înainte
de patimi, când a întărit pe ucenici zicând: „Să ştiţi: Eu sunt Acela de care
au grăit proorocii !”
Bucuria aceasta a descoperirii, pe care ţi-o face
Dumnezeu, nu te lasă unde te-a găsit: te strămută într-un misionar. Laşi toate
ale tale, ca Petru: corabia, peştii şi nevasta şi casa; aşa a lăsat şi
Samarineanca găleata la fântână, fără să bage de seamă că lasă şi pe Iisus, dar
pe care-L ducea acum în inima ei: făclie de lumină în cetatea Samariei. La aşa
transformare sufletească s-a trezit Samaria. Iisus se bucura cu Duhul pentru
trezirea din Samaria.
Tocmai ajung şi ucenicii cu pâinea. Dar Iisus le spune
că alta-i mâncarea care-I astâmpără Lui foamea: bucuria misiunii reuşite,
bucuria ascultării de Tatăl, a împlinirii rostului cu care venise tăvălug peste
prejudecăţile şi gardurile omeneşti, acestea erau pentru Iisus, o adevărată
odihnă, care stingea cu adevărat tânguirea neputinţei, numită foame. Când te
saturi sufleteşte capătă şi trupul puteri de supravieţuire. Şi aceasta ne
învaţă Iisus.
Dacă Samarineanca a avut o bucurie care a săltat-o
până la întrebările veşniciei, bucuria nu L-a lăsat nici pe Iisus cu gândul
numai în ziua aceea cu soarele în creştetul nămiezii. Deci Iisus vorbind cu
ucenicii, care umanizaseră pe Iisus după ei, le lărgeşte şi lor gândul până la
Secerişul lumii.
Dar iată că vine o delegaţie: mulţi samarineni, care
invită pe Iisus să rămână cu ei. Şi a rămas Iisus cu samarinenii două zile
(Ioan 4,40).
Poate că, impresionat de sufletul samarinenilor, pe
care ocolindu-i iudeii nu 1-au putut strica, Iisus să-şi fi însuşit numele sub
care s-a ascuns în parabola Samarineanului milostiv.
Bucureşti, Dumineca Samarinencii
22.V.949 Ioan 4,5-42
UN DESTIN ÎNŢELES
- 128 -
Pribegim mulţi ani în viaţă până să ne lămurim un rost
în lume. Unii pribegesc toată viaţa fără rost, nici ţintă.
Alţii îl caută toată viaţa fără să-1 găsească, sau
fără să ştie că 1-au găsit.
Înţeleg prin destin rosturile pe care le-a ascuns
Dumnezeu în viaţa fiecărui om şi pe care omul trebuie să le desfăşoare la
rându-i între oameni. În fiecare ins e sădită o intenţie a lui Dumnezeu care,
prin om, trebuie să devină o creaţie. Sunt şi destine colective. Încă din
Vechiul Testament ni se atrage aminte: „Fiţi luători aminte la menirea voastră
!” (Agheu 1,5,7).
În creştinism omul e ridicat până la cinstea de
colaborator al lui Dumnezeu; iar această colaborare e destin. Talanţii -
talentele - sunt înzestrările acestei colaborări ale lui Dumnezeu cu omul.
Lucrând în sensul înzestrărilor, lucrezi în sensul destinului.
Omul e neliniştit câtă vreme nu ştie ce vrea Dumnezeu
cu el, ce vrea Dumnezeu de la el. Viaţa nu e un scop în sine, e numai mijloc, e
numai cadrul unui destin, sau e în cadrul unui destin.
Mulţi se tem de cuvântul destin, ca nu cumva să
însemneze pre-destin, prin urmare să se trezească într-o doctrină fără
libertatea voinţei, deci fără conceptul specific creştin al responsabilităţii
ultime.
Cum să nu răspunzi de ce ţi-a dat Dumnezeu ?
Şi cum să nu răspunzi, dacă n-ai făcut ce ţi s-a dat
să faci ?
Lucrătorii viei, angajaţi de Dumnezeu iconomi ai
creaţiei Sale, nu aveau să răspundă pentru că şi-au interpretat arbitrar
destinul ? Mazoreţii din Ierusalim, care aveau această istorie unică în lume,
istorie mai mult a viitorului decât a trecutului - Scriptura, nu sunt cu atât
mai răspunzători, cu cât n-au înţeles destinul ascuns de Dumnezeu în neamul
lor, în sensul lui Dumnezeu, ci în sensul unei împărăţii pământeşti ?
Marea răspundere a lui Israel a rămas tocmai vinovăţia
că nu s-a integrat în viitorul pe care i-1 destinase Dumnezeu în Scripturi.
Dar iată că vine Cineva, de Praznicul Paştilor, în
Ierusalim, un copilaş de 12 ani, „plăcut la chip, cu ochi frumoşi şi păr bălai”
ca odinioară strămoşul Său David (I Regi 16,20), care-Şi înţelese destinul şi
s-a integrat în el, vrând încă de mic, să-Şi aducă şi rabinii Templului la
reala interpretare a destinului lui Israel. Lucrurile s-au petrecut astfel:
Toţi capii de familie din Israel erau îndatoraţi, prin
Lege, să vie la Ierusalim de trei ori pe an. Printre aceste trei zile era şi
Praznicul Paştilor. Paştile iudeilor însemnau ieşirea din robia egipteană, dar
mai însemnau şi ultima zi a robiei, când aşteptau îmbrăcaţi de plecare porunca
lui Faraon de punere în libertate. Mai era menţinut în Praznicul Paştilor şi
Jertfa pe altarul Templului a mielului pascal, sângele căruia era semn pe uşa
fiecărui israelitean: apărare de îngerul morţii, care pedepsea Egiptul.
Când a văzut copilaşul Iisus jertfa şi arderea
mielului atunci, Cel ce era personificarea iubirii, s-a identificat durerii
mielului şi deodată I s-a deschis taina ce o preînchipuia această jertfă.
Această puternică impresie a jertfei unui miel
nevinovat a organizat deodată, într-o lumină nouă, de viitor, întrebările ce
avea să le pună rabinilor, de îndată ce-i va putea prinde la vorbă.
De aceea, după praznic, Iisus nici gând n-avea să se
întoarcă acasă, până nu afla tot ce-L ardea pe El.
Cum Iisus avea 12 ani - vârsta de trecere dintre copii
între tineri şi vârsta de admitere în şcoala rabinică a Templului, printre
tinerii care şedeau la picioarele bătrânilor era şi Iisus.
Într-o aripă a Templului, preoţii şi rabinii ţineau
cursuri de îndrumare în Scripturi, prin întrebări şi răspunsuri, în felul cum
erau de demult şcolile profeţilor.
Iisus era printre mazoreţii Templului, întrebându-i şi
răspunzându-le din Scripturi, despre venirea lui Mesia. Bătrânii ascultau
copilul şi se minunau de înţelepciunea Lui. Ei nu-şi puteau da seama că ei
vorbesc cu un copil care şi-a înţeles destinul - misiunea pe care o avea în
lume: de-a înlocui cu Sine mielul de jertfă. Cu umilinţă de copil, Iisus repeta
texte din Profeţi, arătând înţelesuri mai adânci, pe care mazoreţii le
scăpaseră din vedere. Bătrânii tâlcuiau numai locurile care dezveleau slava
Împărăţiei mesianice. Copilaşul îi întreba mai ales despre locurile din Isaia
care priveau suferinţele lui Mesia şi din Psalmi despre jertfa Mielului lui
Dumnezeu. Ce rost au jertfele Templului decât că sunt o preînchipuire a jertfei
Mielului lui Dumnezeu.
Dacă de la această întâlnire a lui Iisus cu mai marii
Templului s-ar fi mers înainte, s-ar fi trezit un mare interes pentru religie
şi, când Iisus ar fi început, la 30 de ani, (vârsta legală a dreptului de a
învăţa), ar fi găsit căpetenii care să-L primească drept o împlinire a
Scripturilor. Bătrânii vedeau în El mari făgăduinţe, dar nu le vedeau decât în
cercul lor îngust. Copilaşul le mişcase inima, cum poate n-o făcuse nici un om
până la El. Dumnezeu încercă să le dea Învăţătorilor lui Israel o nouă lumină a
Scripturilor, folosindu-se de nevinovăţia de copil a Fiului Său, singura cale
care nu le rănea îngâmfarea lor de rabini în Israel. Ei nu admiteau ca cineva
să-i înveţe. De aceea Iisus le-a dat impresia că ei sunt
învăţătorii, iar El şcolarul. Era singura cale atunci, de-a le arăta că
profeţiile mesianice mai au şi un alt înţeles. Dar trufia lor nu le îngăduia să
recunoască şi altă interpretare a Scripturilor decât aceea care le gâdila pofta
lor de dominaţie. Dacă L-ar fi ascultat, tâlcuirea locurilor mesianice, ar fi
suferit o radicală reformă, în sensul vederilor dumnezeiescului Copil.
*
Dar trecuseră fără veste patru zile pentru Iisus, dar
nu şi pentru Iosif şi Maria, care-L căutaseră deznădăjduiţi. Când Îl găsiră
între bătrâni, Mama Îi face o duioasă dojană: „Ce ne-ai făcut ? Tatăl Tău şi cu
mine Te căutam !” La aceste cuvinte ale Mamei, Copilaşul le răspunde într-un
grai neînţeles: ,,Nu ştiaţi că în Casa Tatălui Meu Mi se cade să fiu ?” Ce le
răspundea, cu alte cuvinte ? Că El nu e fiul lui Iosif, ci Fiul lui Dumnezeu.
Iisus aflase cine era El şi ce avea de făcut în lume.
Iată un destin înţeles la 12 ani.
Întâlnirea cu jertfa Templului şi cu rabinii, i-a fost
lui Iisus revelatoare a destinului. Deşi aceia ar fi trebuit să recunoască
Copilul - şi după Scripturi destinul - iată că Iisus şi-L cunoaşte
împotriva lor, fiindcă cunoaşterea lor era orbită de prejudecăţi politice şi nu
era orientată spre năzuinţele desăvârşirii.
*
Dreptul Simeon Îl cunoscuse pe Copil acum 12 ani, în
acelaşi Templu, dar urmaşii dreptului nu mai aveau viaţa lui ca să-L cunoască
şi el.
*
A creşte din copilărie, ars de-o rază a destinului,
înseamnă să te pregăteşti pentru o operă mare şi severă; iar pentru cucerirea
locului ei în istoria oamenilor, înseamnă să te aştepţi la cele mai crâncene
împotriviri. Oamenii însă nu ştiau cu ce răbdare şi îndârjire lăuntrică a
înzestrat Providenţa Copilaşul acesta, căruia i-a încredinţat marea misiune a
mântuirii omului. De atunci nu este între oameni destin mai mare ca al lui
Iisus. Iar Iisus şi-a asociat la acelaşi destin al Său, pe toţi ucenicii Săi de
peste veacuri.
A fi gura Lui, a fi inima Lui, către orice necăjit al
lumii, e a face din viaţa ta viaţa lui Iisus, aşa cum şi Pavel îşi interpreta
destinul: „Mie a vieţui este Hristos; iar a muri (pentru Acesta) dobândă”.
De atunci Iisus dă omului destinul şi toată energia
lui divină.
Iisus e un destin întruchipat. Cine-L ajunge, ştie ce
are de făcut !
Prislop, Anul nou
1.I.950 Luca
2,20-21; 40-52
,,NU EŞTI DEPARTE DE ÎMPĂRĂŢIE”…
- 129 -
Aceasta e poziţia cărturarului care L-a întrebat pe
Iisus: „care e cea mai mare poruncă din Lege ?” Se vede că avea cărturarul
îndoielile lui privitoare la valoarea jertfelor şi arderilor de tot, despre
care s-a şi exprimat că n-au nici un preţ.
În faţa cărturarului dispăruse şi rostul de simbol şi
rostul de icoană nedesăvârşită a ceea ce avea să vie: adevărat cu rost şi cu
putere. Simplificase jertfele, ceremoniile, tipicul, formalismul şi cine ştie
până unde ar mai fi mers cu cenzura.
Iisus îi răspunde la întrebare, rezumând Legea în cele
două porunci: iubirea de Dumnezeu şi cea asemenea acesteia, a iubirii de
oameni, pe care Iisus le unifică. Deşi Iisus le-a repetat din Lege, cuvânt cu
cuvânt, totuşi e semnificativă exprimarea acestei porunci: iubirea lui Dumnezeu
e poruncă, data de împlinit „din toată inima”, din „tot sufletul”, ,,din tot
cugetul” şi „din toată puterea”. O poruncă repartizată şi pe facultăţile
sufletului, dar dată şi totalitar sau colectiv sufletului ca întreg. E dată şi
conştiinţei şi cunoştinţei şi sentimentului sau entuziasmului şi voinţei sau
chiar iuţimii.
Căutarea lui Dumnezeu, urmărirea lui Dumnezeu,
potrivit cu fiecare facultate în parte şi cu toate unificate, e o poruncă
iniţială sau fundamentală. Poate că tocmai această căutare a lui Dumnezeu, la
tensiuni ultime şi totalitare, e ceea ce creşte sufletul din împărăţia veacului
acestuia în Împărăţia lui Dumnezeu. Decât că nu-i destul numai să ştii aceasta,
ci mai trebuie să fii şi existenţial angajat în această drama a iubirii şi
cunoştinţei.
Cărturarul a „confirmat” răspunsul Mântuitorului, cam
din oarecare „superioritate” a omului care-şi permite să cântărească până şi
răspunsurile lui Dumnezeu.
Iisus, văzând că are cumpănă critică şi deosebeşte
bine porunca iubirii de practicile jertfelor, i-a zis: „Nu eşti departe de
Împărăţia lui Dumnezeu”…
Enigmatic cuvânt. Poate tocmai de aceea cuprinde o
mulţime de răspunsuri.
Între oamenii sortiţi potopului şi Noe din corabie, nu
erau la mijloc decât suta de ani, cât a lucrat Noe corabia, în ochii lor, şi
grosimea corăbiei. Între cele cinci fecioare înţelepte şi cele cinci nebune,
diferenţa era o aprovizionare de ulei. Între cei doi tâlhari de pe cruce,
diferenţa între destinele lor veşnice erau doar câteva cuvinte. Cărturarul avea
Împărăţia lui Dumnezeu în faţă şi vorbea cu ea, dar n-o vedea de ochi.
Nu era departe de Împărăţia lui Dumnezeu, dar nu era
în Împărăţie. Ce folos că, urmărit de-o fiară, scapi până la uşa unei case de
adăpost în pădure, dar n-ai avut grijă să iei cheia de-acasă.
Iar Iisus e nu numai cheia, ci şi uşa Împărăţiei de
scăpare.
*
Sunt mulţi cărturari „aproape de Împărăţia lui
Dumnezeu”. Sunt toţi cei ce cred în Dumnezeu, dar nu cred în Iisus Hristos.
Cărturarii moderni au simplificat tot aparatul religiei, depăşind cu totul pe
cărturarul antic, care a vorbit cu Iisus. Aceştia au rămas cu un Dumnezeu
abstract, care nu le mai cere nimic, nici măcar recunoaşterea existenţei. Drept
aceea se mulţumesc foarte bine cu un Dumnezeu pe care îl deduc ei, creat de ei
chiar, un Dumnezeu al lor, fie absolut inaccesibil, fie chiar gelos pe propria
Sa creaţie care, în ordinea existenţei are, fie valoarea de postulat
(presupunere ce se impune cu necesitate logică), fie valoarea de pură fantezie.
*
Fără Revelaţia lui Dumnezeu în Iisus Hristos, şi fără
angajarea în toate consecinţele concrete ale acestei Revelaţii, cărturarii
rămân aproape pe dinafară de Împărăţia lui Dumnezeu.
Prislop, Miercuri XXXIII
2.I.950 Marcu
12,28-37
BOTEZUL LUI IISUS
- 130 -
- 130 -
Viaţa publică a lui Iisus e cuprinsă între cele două
botezuri: Botezul în Iordan, de la Ioan, şi Botezul sfintelor Sale pătimiri, de
la iudei.
Alarma pe care o dase Ioan, din pustia Iordanului,
străbătuse toată Palestina; şi oameni simpli o aduseră şi în atelierul de
tâmplărie al lui Iosif din Nazaret.
Iisus recunoscu chemarea. Timpul Lui venise.
Deşi era văr bun cu Ioan, nu s-au cunoscut, nu se
văzuseră.
Lui Ioan i se descoperise doar atât: că şi Mesia va
cere botezul său. Deci în zilele acelea a venit Iisus din Nazaretul Galileii la
Iordan, amestecându-se în mulţimea care se boteza. Iisus n-avea vreo vinovăţie
de spus, dar s-a făcut una cu păcătoşii, mergând pe calea pe care ne-o va da de
urmat.
Ioan, care auzise tot pomelnicul fărădelegilor, s-a
mirat că înaintea lui vine un Om fără prihană, a cărui sfinţenie o simţea
sufletul şi privirea sa aspră.
Deci Ioan Îl oprea pe Iisus, simtindu-se el păcătos şi
cerându-i botezul. Trebuia însă împlinită Dreptatea - adică Legea. Căci toată
predica lui Ioan, botezul cu care boteza mulţimea, nu aveau alt rost decât,
după înseşi cuvintele lui Ioan: ,,…ca (Iisus) să fie arătat lui Israel” (Ioan
1,31). Ioan s-a supus rânduielii dreptăţii.
Mâna de ţărână a zidirii a botezat creştetul
Ziditorului făpturii.
Iisus, neavând nimic de mărturisit, se ruga.
În faţa Sa se deschidea o eră nouă: era creştină.
Cerurile se deschid. Lumina dumnezeiască se revarsă
peste făptură şi Fiu; iar deasupra capului lui Iisus, Duhul Sfânt, luând chip
de porumbel şi învăluindu-I fruntea, simbolizează Domnului Păcii o cunună.
Iar glasul Părintelui Îl mărturiseşte: „Fiul Său prea
iubit”, în care a pus toată iubirea Sa pentru oameni. Aceasta e Teofania
creştină (Arătarea lui Dumnezeu în Treime).
Ioan a văzut acestea şi a mărturisit că „Acesta este
Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. Acesta este Fiul lui Dumnezeu”
(Ioan 1,29-34).
Cu această mărturisire, sub autoritate de prooroc,
misiunea lui Ioan se încheie: „De acum El trebuie să crească, iar eu să scad !”
(Ioan 3,30)
Dacă la botezul lui Ioan, Iisus n-a avut de mărturisit
nici un păcat, misiunea Lui avea să-L încarce - pe nedrept - de toate
fărădelegile lumii. El, sfinţenia întruchipată, avea să se facă pentru noi
„păcat”, pe care avea să-1 ţintuiască pe cruce, spălând omul în al doilea botez
al Sfântului Său Sânge. Căci deşi era Domn al Păcii, venirea Lui era
străfulgerare de sabie a unei alte Împărăţii decât cea aşteptată de Israel.
Deşi El era temelia întregului ritual ebraic, deşi spre El conduceau toate
umbrele, simbolurile şi jertfele Templului, Iisus va fi „găsit” şi „strigat”
vrăjmaşul şi distrugătorul lor, de către victimele „umbrelor”. Deşi El dase
Legea lui Moise în Sinai, Iisus va fi arătat la tot pasul ca un călcător de
Lege. Deşi venise ca să strice lucrăturile diavolului, va fi vorbit că lucrează
cu mai marele dracilor, că are pe Belzebul.
Nimeni nu L-a înţeles; de aceea toţi s-au simţit datori
să-I stea împotrivă.
Dar El s-a făcut om, una cu noi: trebuia să ia povara
păcatelor şi a blestemelor omeneşti. Cel fără de păcat trebuia să sufere ocara
păcatului. Iubitorul de pace, dătătorul păcii trebuia să rabde la un loc cu
vrăjmăşia; chipul adevărului trebuia să sufere palmele minciunii; floarea neprihanei,
gunoiul spurcăciunii.
Pentru Iisus tot păcatul era o tortură.
Pe umerii lui Iisus, care-Şi lăsase slava Sa de
Dumnezeu, ca să îmbrace slăbiciunea omenească apăsa, ca pe-o temelie,
răscumpărarea lumii de sub tirania păcatului. De braţul Lui atârna mântuirea
omului, iar cealaltă mână o întindea să prindă atotputernica iubire a lui
Dumnezeu.
Acestea se topeau în rugăciunea lui Iisus pentru
oameni, în apele înfiorate ale Iordanului. „El a luat asupra-Şi durerile
noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat” (Isaia 53,4).
Confirmarea glasului lui Dumnezeu L-a întărit pe Iisus
pentru destinul Său în lume, care avea să fie apoi întărit cu al doilea botez,
pe cruce. Cu aceasta Iisus a fost încărcat de Dumnezeu cu „fărădelegile noastre
ale tuturora” (Isaia 53,6). Iisus mărturisea acum toate păcatele omului.
Şi iarăşi S-a rugat Iisus de iertare, pentru om -
ucigaşul lui Dumnezeu.
Prislop, Botezul Domnului
12.I.950 Matei 3,13-17
IOAN, CAPĂTUL PROOROCILOR
- 131 -
Ioan era ultima solie pe care a trimis-o Dumnezeu lui
Israel.
El avea misiunea să arate pe Mesia - Iisus - şi să-I
netezească înainte calea, spre inima lui Israel.
Cum Ioan era „în duhul şi puterea lui Ilie” - cel mai
mânios prooroc - se înţelege dintr-odată şi asprimea lui sălbatică asupra
păcatelor.
,,Dumnezeu nu trimite soli pentru a linguşi pe
păcătoşi, soli de pace, ca să legene pe oamenii răi într-o siguranţă de pace cu
Dumnezeu. El pune poveri grele pe conştiinţa făcătorului de rele şi-i străpunge
sufletul cu săgeţile remuşcărilor. Trimişii lui Dumnezeu aduc la cunoştinţa
păcătoşilor judecăţile Lui îngrozitoare, ca să adâncească simţul stării lor
nevoiaşe, ca să le scoată din adâncul inimii strigătul: «Ce să facem ca să ne
mântuim?» Atunci, mâna care ţi-a umilit fruntea până în ţărână, ridică pe cel
pocăit; glasul care a mustrat păcatul şi a făcut de ruşine îngâmfarea şi
ambiţia, întreabă cu cea mai duioasă iubire: «Ce doreşti să fac pentru tine ?»
(White).
Ura împotriva Romei mocnea la culme.
În pustia Iordanului, Ioan striga răspicat şi plin de
nădejde: „Pocăiţi-vă căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor !” „S-a apropiat”
până aci proorocii o prevesteau ca pe-un fapt al viitorului îndepărtat; acum
Împărăţia mesianică era înaintea porţilor.
Ioan denunţa corupţia naţională de la talpă până la
coroană.
Înştiinţările solemne de la Dumnezeu i-au alarmat pe
toţi.
Mulţimile veneau să-şi mărturisească păcatele şi să se
boteze de la Ioan. Printre gloate se strecurau şi mulţi cărturari şi farisei,
care nu voiau să piardă prilejul de-a se arăta, tot ei, în faţa mulţimilor, ca
oamenii cei mai sfinţi. Tainele lor vinovate nu rămâneau ascunse de ochii lui
Ioan. Duhul lui Dumnezeu îi descoperea proorocului că aceştia-s oportunişti.
Făceau pe prietenii, ca să-şi asigure demnităţi când va veni Mesia.
„Pui de vipere !” „Ce credeţi, ca scăpaţi de urgia
viitoare ?” N-aveţi scăpare fără roade de pocăinţă ! Avraam nu vă va putea
scăpa, fiindcă faptele voastre nu sunt faptele lui Avraam. Acum securea stă la
rădăcina pomilor netrebnici şi focul aşteaptă alăturea. Valoarea unui pom o
hotărăsc roadele, nu numele ce-1 poartă. Mărturisirea credinţei fără
îndreptarea vieţii, n-are nici o valoare. Pentru păcat, Dumnezeu este foc.
Deci, sau te desfaci de păcat sau vei fi ars cu păcat cu tot. Şi cum era multă
viţă sălbatecă, mulţi pomi pădureţi şi foarte multă pleavă în Israel, mulţi
începeau să simtă focul lui Dumnezeu arzându-i. Într-unii se aprindea focul
pocăinţei; într-alţii focul mâniei şi al fărădelegii. Irod, ars de mustrarea
proorocului, făcea parte dintre cei din urmă.
Prislop,
12.I.950
ÎN PUSTIA CARANTANIEI
- 132 -
- 132 -
Precum în ordinea naturală a lucrurilor, aşa şi în
ordinea spirituală, a destinelor, nu lipsesc verificările. Oriunde te afli
trebuie să-ţi ştii puterile şi să-ţi cunoşti împotrivirile.
Deşi Iisus îşi avea un destin lămurit, încă de la 12
ani în Templul din Ierusalim şi confirmat în pustia Iordanului la 30 de ani,
totuşi n-a fost scutit de verificarea lui în pustia Carantaniei.
Între aceste două pustii cresc marile destine.
Într-una se nasc, în a doua se verifică. Abia oamenii marilor singurătăţi pot
să învingă, ca pe-un lucru cunoscut, singurătatea lor între oameni. Oamenii
mărunţi, bursierii vieţii, se acomodează lumii, n-o combat ieşind din ea în
pustie. Oamenii împovăraţi de un destin însă, caută să acomodeze lumea la ei.
De aceea ei ies din lume şi-şi meditează destinul în liniştea marilor
singurătăţi. Ei trebuie să iasă în pustie. ,,Duhul L-a mânat (pe Iisus) degrabă
în pustie” (Marcu 1,12).
Deci Iisus a mers în pustie din ascultare, „mânat de
Duhul Sfânt”.
Nu El, de la El, a mers să postească - şi încă până la
istovire.
Nu El a chemat ispita. Ea trebuia să vină, ca la tot
omul.
Simţi o misiune ? Împotrivirile te-aşteaptă !
De aceea ai nevoie de post şi rugăciune către Cel
Atotputernic, care ţi-a dat misiunea, să o sprijinească. Acestea oţelesc
sufletul în faţa adversităţilor, în faţa jertfei.
Cunoaştem pustia Iordanului: Ioan învăţa pe oameni
lupta cu ei înşişi, lupta pocăinţei. În pustia Carantaniei, coama unui munte
uscat, nu locuiau decât fiarele, vulpile şi şacalii. Aici a venit Iisus. Iar la
sfârşitul celor 40 de zile, cu a căror număr s-a numit însăşi pustia, a venit
şi fiara cea mare: diavolul.
Fioroasă întâlnire: Iisus şi diavolul: antipozii singurei
dialectici ireductibile. Singurii între care e exclusă, din principiu, orice
înţelegere sau compromis.
Atunci de ce s-au întâlnit ?
- Ca această neînţelegere absolută între Dumnezeu şi
Satana, să devină neînţelegere absolută şi între oameni şi Satana.
Ei s-au mai întâlnit odată, înainte de zidirea omului
pe pământ. Atunci a plănuit Lucifer uzurparea lui Dumnezeu: dar cu aceasta „ca
fulgerul a căzut din Cer” (Luca 10,18). Pe pământ a găsit omul, prima pereche
de oameni, pe care i-a înşelat şi i-a scos din ascultarea lui Dumnezeu în
ascultarea sa. I-a scos din starea fericită a contemplaţiei lui Dumnezeu, în
nefericirea de a-1 vedea pe el, şi pe ei înşişi goi. I-a aruncat în tragedia
cunoaşterii contrazicerii, a cunoaşterii răului, a nefiinţei sau nimicului.
Diavolul ţinuse minte metoda cu care a câştigat la
început: îi strecurase omului îndoiala în Dumnezeu.
Cu aceeaşi perfidie se furişează şi acum înaintea lui
Iisus, acestui Om nou, care nu venise în lume pe calea poftelor firii şi care,
deşi la 30 de ani, nu făcuse nici un păcat. Diavolul veni „ca înger al luminii”
să-I propună primul păcat: îndoiala.
De sorţii acestei întâlniri fioroase, a lui Iisus cu
Satana, pe câmpul de luptă al acestei lumi, avea să atârne soarta mântuirii
omului. Satana, duşmanul lui Dumnezeu, era şi duşmanul omului, căruia îi
falsificase orientarea în lume, îl robise şi pe om destinului său decăzut.
,,De aceea a venit Iisus în lume, ca să strice
lucrările diavolului”. „In hoc apparuit Filius Dei ut dissolvat opera Diaboli”
(I Ioan 3,8). Acesta e unul din înţelesurile „mântuirii” - izbăvirea de sub
tirania diavolului.
El nu putea să nu vină să-şi apere „stăpânirea”.
El „trebuia” să facă şi pe Iisus să „cadă” în îndoială
de Dumnezeu, în „stăpânirea” sa.
„Dacă eşti tu Fiul lui Dumnezeu” arată-ţi puterea ta
şi ieşi din cleştele acesta grozav al foamei „poruncind pietrelor să se facă
pâini”.
Propunerea diavolului cuprindea toată perfidia răului:
voia să arunce pe Iisus în îndoială de dumnezeirea Sa. Diavolul întindea lui
Iisus o dilemă: dacă crezi despre Tine că eşti Fiul lui Dumnezeu, ia pâini din
pietre. Dacă nu faci, e semn că Te îndoieşti; dacă nu poţi face e semn că te-a
părăsit Dumnezeu, te-a minţit. Dacă vei face, Tu părăseşti pe Dumnezeu şi-ţi
grijeşti singur de viaţa Ta. De fapt aceasta şi urmărea diavolul: nu urmărea să
se convingă el că Iisus e Fiul lui Dumnezeu, ci voia să-L compromită pe Iisus,
împingându-L prin foamea firii, să facă o minune pentru Sine. Aceasta n-ar mai
fi fost o minune pentru iubirea de oameni, ci una pentru iubirea de Sine.
Dar în Iisus nu se află iubirea de Sine. Îndoiala de
Dumnezeu nu I-a putut-o strecura în inimă. Iisus nu i-a făcut minunea cerută,
deşi putea să facă din pietre nu numai pâini ci şi fii lui Avraam şi putea şi
pe el, pe diavolul, să-1 încremenească într-o piatră a pustiei.
Dar Iisus n-a venit în pustie în Slava Lui de
Dumnezeu, ci în firea smerită a omului, ca în aceasta să bată pe diavolul.
Iisus nu avea acum să lichideze pe diavol, ci avea să dezrobească libertatea
omului de sub tirania lui, chiar sub focul ispitelor sale şi chiar în condiţia
aceasta de oameni, cu fire slăbită de păcat.
Un răspuns totuşi i-a dat Iisus: „Scris este: nu numai
cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul ce vine de la Dumnezeu”.
Cel ce ţine în suferinţe neamul omenesc, propunea lui
Iisus minunea ieşirii din suferinţă. O propunere la aparenţă raţională.
Acestei „raţiuni” perfide Iisus îi răspunde cu „Scris
este”, îi răspunde cu Revelaţia.
Vicleanul ia şi el Scriptura. Căci dacă n-a isprăvit
nimic cu acul îndoielii, încearcă o săgeată mai ascuţită: ispitirea de
Dumnezeu: verificarea concretă a Scripturilor: altă îndoială !„Dacă eşti Fiul
lui Dumnezeu, aruncă-Te jos de pe aripa Templului, că «scris este» „Îngerilor
Săi va porunci să Te sprijinească, să nu loveşti piciorul Tău de piatră”.
Dar capătă răspunsul categoric: „Şi iarăşi «scris
este»: ispitirea de Dumnezeu e interzisă !” - Până aci cu îndoiala, această
„virtute” a raţiunii.
Nu-i mai rămânea diavolului decât legitimarea nebuniei
sale: cumpărarea lui Iisus. Deci, de pe vârful unui munte înalt I-a arătat,
într-o clipită, toată strălucirea împărăţiilor pământului, - toată slava lor
deşartă, toată minciuna lui îmbrăcată în trufie „Toată Ţi-o dau Ţie, închină-Te
mie !”
Diavolul credea (şi crede nebuneşte) că de la căderea
lui pe pământ şi mai ales de la căderea omului în „lumea” aceasta a lui, lumea
aceasta e a lui. Acum făcea marea concesiune: voia să i-o dea lui Iisus. ,,Şi
aşa ai venit să mi-o iei. Închină-Te mie şi Ţi-o dau”.
Trufia dă lumea (deşi era o danie mincinoasă şi
perfidă) numai să rămână ea deasupra.
Iisus îi răspunde diavolului că cere o închinare
interzisă: „Singur lui Dumnezeu se cade să I te închini”. „Înapoia Mea satano!”
Atunci i-a simţit Satana puterea dumnezeiască, căreia
a trebuit irezistibil să se supună şi să se plece.
Şi a plecat Satana „până la o vreme” când, prin
oamenii robiţi de el şi slugi ale sale, L-au dus pe Iisus în a doua pustie
fioroasă: dealul Golgotei şi i-au spus aceleaşi cuvinte ale începătorului
răutăţii: „Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce şi vom crede
în Tine !” (Matei 27,40)
Răspunsul lui Iisus a fost Învierea. Dar pentru ei
nici acesta nu era răspuns fiindcă ei nu erau fiii învierii, ci fiii
diavolului.
*
Diavolul a fost luat de unii drept delegat al raţiunii,
care cere lui Dumnezeu evidenţe. Iisus i-a refuzat diavolului orice dovadă a
dumnezeirii Sale.
A concede diavolului delegaţia raţiunii „a celui mai
înalt for omenesc”, înseamnă a nu fi departe de raţionamentul demonic: a-ţi
încredinţa raţiunea diavolului şi nu lui Dumnezeu, înseamnează a lua locul
diavolului împotriva lui Iisus.
Orice răspuns ar fi dat Iisus, altul decât a dat, nu
dovedea diavolului nimic. De aceea nu i-a răspuns.
Aceasta e raţiunea divină.
„Raţiunea” demonică cere lui Dumnezeu „dovezi”.
Raţiunea divina rămâne în certitudine, în atârnare şi
închinare de Dumnezeu.
*
De atunci aceste două raţiuni se luptă în pustia
fiecărei vieţi omeneşti. Dacă eşti om şi vrei „dovezi” trebuie să te lupţi cu
Dumnezeu, ca într-o noapte, Iacov.
Vai de tine de vei învinge tu pe Dumnezeu:
Vei constata pe câmpul tău de luptă că învingătorul a
fost diavolul.
Iată ce a „câştigat” Iuda.
Prislop,
5.II.950; 24.III.950
ÎN DUMINECA ORTODOXIEI
- 133 -
- 133 -
Sunt doi Toma în viaţa lui Iisus. Unul e Natanail la
începutul activităţii Mântuitorului; iar al doilea e Toma la sfârşitul ei.
Primul îl recunoaşte Împăratul lui Israel şi Fiul lui Dumnezeu. Al doilea îl
recunoaşte Domnul său şi Dumnezeul său.
Natanail recunoaşte în Iisus persoana ideală a lui
Mesia.
Iisus se numeşte pe sine Fiul Omului, adică omul aşa
cum îl gândise Dumnezeu la început, omul pe care trebuie să-1 ajungem. Natanail
recunoscu în Iisus icoana omului !
*
Precum la început Iisus era ţinta lui Israel, pe
care-1 aşteptau ca pe ultima nădejde a unui popor oropsit, aşa acum Iisus este
aşteptarea istoriei. Relele pe pământ aşa de mult vor strânge oamenii, încât nu
mai rămâne istoriei altă soluţie decât sfârşitul ei.
Cei ce-L aşteaptă pe Iisus, aceştia se poartă în
istorie ca El.
Pentru scurtarea suferinţelor lor - fiindcă nu poţi fi
în lume şi să crezi în Dumnezeu fără să fii prigonit ca El - pentru aceia zice
Sfântul Pavel, aşa să vă purtaţi, răbdând cu credinţă şi grăbind venirea
Domnului.
O trăire a vieţii lui Iisus, a primejdiilor la câte te
expune aceasta, grăbeşte sfârşitul.
*
În veacul al VIII-lea al erei creştine a fost, printre
altele, o mare luptă pentru icoane. A trebuit un sobor ecumenic, ultimul sobor,
al VII-lea, să apere cinstirea sfintelor icoane. Atunci erau iudeii care pârau
icoanele la împărati, precum că sunt chipuri cioplite şi închinare la lemne.
Deşi atunci s-a pus capăt răutăţii şi multe veacuri icoanele au fost în cinste,
astăzi iarăşi li se găseşte vină. Atunci li se zicea că-s o închinare greşită
lui Dumnezeu. Azi vina lor e că amintesc de Dumnezeu.
Dar mai e o icoană în primejdie: icoana lui Iisus, pe
care o avem în noi în fiecare; căci de la Botez fiecare suntem destinaţi să fim
o icoană a lui Iisus. Împotriva acestei icoane a lui Iisus în om, se dă azi o
luptă mai vrăjmaşă ca odinioară împotriva sfintelor icoane.
Se dă o luptă împotriva icoanei omului !
- Unde-i sunt apărătorii!?
Prislop, Dumineca I-a din post
26.II.50 Ioan 1,43-51
NEBIRUITELE ARME
POSTUL ŞI RUGĂCIUNEA
- 134 -
Pocăinţa ninivitenilor e o pocăinţă cu răsunet.
Mai aveau 40 de zile şi-i aştepta soarta Sodomei. Iona
proorocul a fost forţat să se ducă să le spună, să se pocăiască, altfel peste
40 de zile toţi vor pieri. Cetatea era păgână, Iona evreu. Pântecele chitului
şi fundul adâncului 1-au făcut să treacă peste îndoielile sale misionare şi
astfel să dea lumii, pentru toate veacurile sale, acest model de rugăciune şi
post care, în ultimele zile dinaintea dezastrului, au schimbat osânda morţii
înfricoşate, în model de ascultare de Dumnezeu.
Fărădelegile puternicei cetăţi ajunseseră până la Cer.
Iona le vesteşte pieirea: „Mai sunt 40 de zile şi Ninive va fi pierdută !”
,,Atunci ninivitenii, ne spune Scriptura, au crezut în
Dumnezeu, au ţinut post şi s-au îmbrăcat în sac, de la cei mai mari până la cei
mai mici.” A ajuns vestea până la împăratul Ninivei. Acesta s-a sculat de pe
tronul său, şi-a lepădat veşmântul împărătesc, s-a acoperit cu sac şi s-a
culcat în cenuşă. A trimis crainici în cetate să dea ordin împărătesc:
,,Oamenii, ca şi dobitoacele, vitele mari ca şi cele mici să nu mănânce nimic,
să nu pască şi să nu bea apă. Iar oamenii să se îmbrace în sac şi către
Dumnezeu să strige din toată puterea, şi fiecare cu pocăinţă să se întoarcă de
la calea lui cea rea şi mâinile lui să nu mai săvârşească fapte silnice. Cine ştie,
poate că Domnul iarăşi se va îndura şi va opri în loc iuţimea mâniei Lui, ca să
nu mai pierim !” (Iona 3,5-9).
Tâlcuirea cea mai bună a acestei pocăinţe colective o
dă sfântul Ioan Gurădeaur, zicând: „Era ciudat să vezi cum sacul se bucură de
mai multă trecere ca purpura. Căci ceea ce n-a putut face porfira a izbutit
sacul, ce n-a putut duce la bun sfârşit coroana, a izbutit cenuşa. Căci beţia
şi lăcomia au zguduit cetatea şi era să o dărâme; iar postul a pus-o în
picioare când se clătina şi era gata să cadă” (Sfântul Ioan Gurădeaur, „Despre
pocăinţă”, Sibiu, 1938, p. 49).
În faţa marelui Babilon al lumii moderne mai sunt
numai două zile: O zi de milostivire „Astăzi” (Evrei 3,7,13), şi „o zi a
mâniei” lui Dumnezeu (Isaia 61,2) - ziua judecăţii de pe urmă, care poate fi
mâine.
Prislop,
19.11.950 Matei 6,14-21
LEPĂDAREA DE SINE
- 135 -
Este în noi o mică - uneori chiar mare - contrazicere.
Este duhul iubirii de sine care jertfeşte oamenii şi
duhul jertfirii de sine pentru iubirea de oameni.
Amândouă vor să ne menţină în viaţă; decât că duhul
iubirii de sine vrea să ne menţină în viaţa aceasta pământească, de cele mai
multe ori prea stricată şi plină de păcat; pe când duhul jertfirii de sine
caută să ne câştige viaţa cea fără de sfârşit şi cu desăvârşire sfântă. E o
mica vrajbă în noi: între vremelnicie şi veşnicie, între sfinţenie şi păcat,
între Dumnezeu şi diavol.
Sunt două conştiinţe în noi care, fiecare caută să
câştige stăpânire asupra celeilalte: „conştiinţa eului” şi „conştiinţa
religioasă” propriu-zisă. O conştiinţă că totul eşti tu şi faci ce vrei tu, nu
atârni de nimeni, şi conştiinţa că atârni de Dumnezeu. Acestei situaţii de
vrajbă îi zice Dumnezeu: „Cela ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de
sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie”
Nu poţi urma pe Dumnezeu urmându-ţi ţie. Trebuie să
alegi între tine şi Dumnezeu. E o alegere care te poate pierde; dar tocmai
această pierdere pentru Dumnezeu te câştigă. Alegerea aceasta „dacă vrei” e
darul libertăţii cu care a cinstit Dumnezeu pe om, făcând şi de el atârnătoare
mântuirea sa. Primul care a adus ştirea, i-a făcut conştienţi pe oameni de
libertatea lor, este creştinismul. Libertatea este un excepţional de mare dar,
însă, pentru cine se iubeşte numai pe sine, e tot aşa de mare primejdie.
Iubitorul de sine îşi înclină libertatea spre fărădelegi, la care ajunge rob şi
din om neom.
Libertatea îşi câştigă însă valoarea de mântuire numai
dacă trece prin jertfă. Jertfa acelei iubiri de sine e vama ei de verificare.
Liber ajunge numai cel ce se leapădă de toate şi în primul rând de sine.
Ucenicii lui Iisus sunt oameni liberi.
Libertatea aceasta presupune o austeritate a vieţii.
În împărăţia religiei, libertatea nu e un concept
abstract, ca în câmpul cunoaşterii în general, aci ea e o structură a omului
devenit spiritual, străbătut de adevăr, încă din veacul acesta. Unul ca acesta,
chiar de-ar tăcea, mărturiseşte înaintea oamenilor pe Iisus, Cel ce 1-a făcut
liber.
Aceasta e ceea ce urmăreşte Iisus, când ne cheamă să-I
fim ucenici, începând de la libertate !
Prislop, Dumineca a III-a a postului
12.III.950 Marcu 8,34-38
RUGĂCIUNI NEPOTRIVITE
- 136 -
E de neînchipuit cât e de mare nepotrivirea între ce
cer oamenii lui Dumnezeu şi între ce cere Dumnezeu oamenilor. Sau, mai bine
zis, nu e potrivire deloc între ce cer oamenii de la Dumnezeu şi ce-ar dori
Dumnezeu să ceară oamenii. Evanghelia de astăzi e un model de decepţii de
amândouă părţile. În vreme ce Iisus le prevestea ucenicilor apropierea
pătimirii Sale în Ierusalim, cu amănunte, ca atunci când le vor vedea să nu
cadă pradă deznădejdii, ei, doi dintre ei, îi cer lui Iisus ranguri de
prim-miniştrii (primii de-a dreapta şi de-a stânga Împăratului).
De atunci au trecut aproape 2000 de ani, dar aceleaşi,
şi mai nepotrivite cereri se aud şi astăzi: Cutare se roagă lui Dumnezeu să
câştige un serviciu; cutare, să i se descopere hoţii; unul, să i se risipească
duşmanii; altul să câştige la loterie; una, să despartă Dumnezeu pe cutare de
la cutare; altcineva, de la ţară, să nu i se mai împungă vitele; iar un şcolar
să reuşească la examene…
Lucruri pământeşti, trecătoare, nimicuri.
Sunt însă unii care-I cer lui Dumnezeu socoteală de
cum conduce lumea. Aceştia vor să asculte Dumnezeu de ei. Altă nesocoteală.
Alţii nu-I cer nimic; ba chiar Îi cer să tacă: să nu existe în faţa lor !
- Altă socoteală de dat la reparat.
Oamenii, fiecare în felul lor, cer lui Dumnezeu
lucruri potrivite cu icoana - concepţia - ce şi-o fac despre Dumnezeu.
Apostolii, fiindcă-L doreau Împărat pe pământ, Îi cer posturi înalte în
Împărăţie; săracii Îl văd pe Dumnezeu ca pe un bogat şi-I cer unele ca acestea,
etc. Dumnezeu e văzut prin „patimile” şi „pătimirile” lor, ca prin nişte
ochelari coloraţi, şi-I cer să le scutească patimile de pătimiri - ori El e
altfel. Cred că cea mai deformată fiinţă din capul oamenilor a ajuns Dumnezeu.
Dar ce ne cere Dumnezeu nouă ? Ce-ar dori să cerem ?
Să fim ca Iisus; în care S-a îmbrăcat El, dându-ni-se
model şi viaţă. Dumnezeu pune apăsul pe „a fi”, noi pe „a avea”. De aceea noi
înaintea lui Dumnezeu mereu suntem în trista situaţie de cerşetori, pe când de
fapt trebuie să fim în situaţia de fii.
Deci chiar aşa rău stând lucrurile, să-L cerem pe
Iisus, Omul care să ne înveţe să fim, deocamdată oameni, şi pe urmă fii.
Prislop, Dumineca a V-a din post
26.III.950 Marcu 10,33-45
PAHARUL ŞI BOTEZUL
- 137 -
- 137 -
Cei doi ucenici doreau ranguri în Împărăţia lui
Dumnezeu.
Ei nu ştiau prin câtă umilire avea să treacă Însuşi
Împăratul până „să intre în slava Sa”. Drept aceea Iisus îi întreabă:
„Putea-veţi bea paharul pe care Eu îl beau şi putea-vă-veţi boteza cu botezul
cu care Eu Mă botez ?”
Şi nedându-şi seama, au răspuns ucenicii, naiv:
„putem”.
Răspunsul a fost totuşi confirmat profetic de Iisus,
căci de fapt soarta viitoare a ucenicilor în lume aşa a şi fost: numai pahar de
suferinţe şi botez de mucenici.
*
Tâlcuind cuvintele acestea ale lui Iisus, prin cele
întâmplate, nu după multe zile, înţelegem că paharul pe care avea Iisus să-1
bea era mai amar decât cupa cu cucută pe care atenienii o deteră lui Socrate.
În paharul lui Iisus erau adunate toate fărădelegile
oamenilor, care odinioară dezlăntuiseră potopul, toată scârnăvia păcatului şi
toată văpaia de ură împotriva vieţii Sale, împotriva lui Dumnezeu. Tot sângele
spurcat - puterea dracilor - care curgea prin oameni, I s-a turnat în potir ca
să-1 bea Iisus, singurul Om fără prihană. (Şi când se umple paharul
fărădelegilor trebuie să se găsească cineva să-1 bea, căci altfel se varsă şi,
sau se potopeşte pământul sau se aprinde şi-i vine sfârşitul.)
Fierea şi oţetul, puse-ntr-un burete, sunt nimica faţă
de paharul fărădelegilor omeneşti, pe care a trebuit Iisus să le bea cu Sfânt
Sufletul şi Trupul Său şi să se „facă pentru noi păcat” (II Corinteni 5,2 1) şi
să ia El, nevinovatul, pedeapsa păcatului de la Dumnezeu, ca să ne câştige cu
aceasta şi răscumpărarea sau mântuirea.
Sfântul Său Trup era un potir văzut, dar pe care erau
acum încărcate toate fărădelegile omului şi băute, nu din înclinarea voinţei
spre vreo fărădelege, ci din nesfârşita iubire de oameni de a-i izbăvi de
păcat. Aceasta era cea mai înfricoşată încercare a iubirii.
A urmat pedeapsa ei; întâi de la oameni: toată mucenia
crucii, pe care ura a răstignit iubirea.
Iubirea de oameni nu s-a frânt pe cruce.
Acesta era botezul; botezul sângelui.
A venit apoi şi cea mai grea încercare cu putinţă,
părăsirea lui Dumnezeu.
Iubirea lui Iisus de Dumnezeu nu s-a stins nici pe
crucea părăsirii. S-a întunecat şi soarele şi s-a zguduit şi pământul la
această înfricoşată osândă. Acesta era botezul spiritului - întrucât în Iisus
era şi suflet omenesc adevărat.
Iisus, din iubirea de oameni, luase asupră-Şi toată
povara păcatului - care printr-un om a intrat în lume - şi astfel Fiul Omului
s-a făcut ţintă a urgiei divine, cea asupra păcatului, care lovea de moarte şi
persoana omenească ce şi-1 asumase, dar izbăvea pe ceilalţi oameni de aceeaşi
osândă şi urgie.
Acum, din sfântul Său Potir: jertfa de pe cruce, ne-a
izvorât nouă ,,Sângele cel curs prin milostivire din coasta Sa”, sângele cel
dătător de viaţă al Sfintei Împărtăşanii.
Acesta-i darul ce ne-a dat Iisus în schimbul paharului
ce i L-au dat oamenii; schimb care să ne hotărască şi pe noi să ne schimbăm.
Darul acesta al Sfintei Împărtăşanii să ne hotărască odată pentru totdeauna să
nu mai băgăm noi fărădelegi în Potirul lui Iisus.
„Nu ştiţi că nu mai sunteţi ai voştri ? Că aţi fost
răscumpăraţi ?”
Paharul şi Botezul Domnului, pe care El ni le-a întors
în binecuvântarea Sfintei Împărtăşanii ar fi bine să ne întipărească în minte
întrebarea care să ne însoţească înainte de toate faptele noastre:
„Oare ce-ar face Iisus, acum, în locul meu ?”
De ne va urmări pretutindeni întrebarea asta: „Ce-ar
face Iisus în locul meu ?” cred că nu I-am mai băga atâtea fărădelegi în pahar
!
*
* *
Tâlcuirea sfântului Maxim Mărturisitorul:
„Prin «Botezul Domnului» se înţeleg toate ostenelele
noastre de bună voie pentru virtute. Acestea şterg petele de pe conştiinţă şi
omoară înclinările noastre spre lumea simţurilor.
Prin «Paharul Domnului» se înţeleg toate încercările
fără de voie, care ne vin asupra în răstimpuri de strâmtorare, pentru că stăm
în slujba adevărului. Răbdând acestea punem dorul după Dumnezeu mai presus de
viaţă.
Deosebirea dintre pahar şi botez este aceasta că
botezul omoară aplecarea voinţei spre plăcerile vieţii, de dragul virtuţii; iar
paharul convinge pe credincioşi să pună adevărul mai presus şi de viaţă.
Paharul e înainte de botez, pentru că virtutea e
pentru adevăr, iar nu adevărul pentru virtute.
De aceea, cel ce cultivă virtutea, având în vedere
adevărul, scapă de săgeţile slavei deşarte; pe când cel ce urmăreşte virtutea
ca scop al vieţii, chiar câştigându-o o face culcuş părerii de sine şi e rănit
de slava deşartă” (Filocalia vol. III, pp. 114-115).
*
O viaţă cu totul dezinteresată în slujba lui Dumnezeu
- căci El e Adevărul - cu cât ne aduce mai grele amărăciuni şi stridenţe cu
viaţa decăzută a lumii, cu atât ne apără mai bine câştigul ce ni-1 va da
Dumnezeu, în slavă adevărată „la zidirea din nou a lumii” (Matei 19,28).
Prislop,
27.III.950 Marcu 10,33-45.
„CINE POATE SĂ SE MÂNTUIASCĂ ?” (Matei 18,25)
Acela care se va putea lepăda de sine, care va birui
“lumea” şi va putea călca peste toată puterea satanei; acela se va mântui. Dar
acestea toate se pot numai întru Hristos Iisus, căci mai mare este Cel ce este
întru voi, decât cel ce este în lume. Când însă iubirea de sine devine ea cale
de urmat, adică egoismul devine normativ de viaţă, acesta poate creşte şi
creşte până la lepădarea de Dumnezeu, şi omul se descumpăneşte la minte. Orice
egoist e, în străfunduri, un antihrist. Dacă însă lepădarea de sine - prima
condiţie a urmării lui Hristos - a devenit, ea în noi, o realitate statornică,
cunoaştem aceasta când vedem, cu bucurie, că nu mai avem vrăjmaşi, că putem
face bine celor ce ne fac nouă rău, că putem iubi pe cei ce ne urăsc, că putem
ierta din inimă pe cei ce ne greşesc, cu alte cuvinte că ne menţinem în
creştinism. Acesta-i numai primul pas peste puterea satanei. Am ascultat de
Domnul Hristos şi nu de el, “domnul” veacului acestuia, “nesupunere” egală cu declaraţia
de război. Şi vai de cine n-a învăţat războiul nevăzut. Nici supraapreciere că
duce la obsesie, nici subestimare, că devine nepăsare.
Iată temeiul sf. Simeon Noul Teolog: “Fiecare dintre
noi trebuie să cunoască pe Dumnezeu, pe sine însuşi şi pe demoni… pe demoni
pentru că ei sunt de fapt vrăjmaşii noştri tăinuiţi şi pentru că ei luptă
împotriva noastră prin mijlocirea noastră însăşi.” Cu minţi curate, luminate de
Duhul Sfânt şi întărite de Adevăr, cu virtuţi ale voinţei asupra firii, flăcări
ale dragostei de Dumnezeu şi de oameni, mai adevărat zis: flăcări ale iubirii
divine revărsate spre lume, prin smerită inima omenească, însuşiri acoperite cu
o “prăpastie de smerenie” - virtuţi de integrare în creştinism - cu de aceştia
numai se războieşte satana, pentru că de “vederea” lor, care-1 arde, nu mai are
cum să se ascundă. Pe noi, “creştinii cu numele” nici măcar nu ne trezeşte din
“somn”. Cu noi, se luptă patimile noastre.
Mântuirea este Darul Mântuitorului care întâmpină
nevoinţa omului. Dar aceasta, oricât de mare ar fi, nu poate “merita” sau
“cumpăra” Darul. La sfârşit, după Învierea cea de obşte, cununa biruinţei
definitive asupra răului şi morţii, o vor primi toţi cei ce au ostenit pe
pământ pentru Adevăr. Asemănarea cu care a fost omul zidit, acum va străluci în
toţi fiii lui Dumnezeu, când El va fi totul în toţi. Mântuirea este
îndumnezeirea. Totul plecase de pe pământ, de la un “amănunt”: lepădarea de
sine, sau iubirea de sine… două direcţii ale unui.. . cuvânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu