Pagini

luni, 13 aprilie 2015

Parintele Arsenie Boca partea 21


VIAŢA DE ÎNCERCARE
- 119 -
­
Tot ce putem aduna în viaţa aceasta: bogăţie, slavă, cunoştinţă, putere, sunt egale cu o bogăţie nedreaptă, neadevărată.
Totuşi ni s-au dat acestea nedrepte şi neadevărate, spre încercarea înclinaţiei omului. Dacă omul se va lipi de acestea e găsit slujitor al mamonei şi păgubaş de Dumnezeu. Dacă însă le considerăm ca o avere de încercare, ca pe o seamă de lucruri care nu corespund celuilalt tărâm al fiinţei noastre, atunci Dumnezeu ne va da cele adevărate în locul celor mincinoase, cele proprii destinaţiei noastre veşnice.
Cea mai bună interpretare a vieţii acesteia este interpretarea ei ca o încercare, într-un mediu care nu-i al ei.
Dacă viaţa se va simţi bine în pământ străin, o putem considera pierdută; dacă sufletul se va simţi străin şi călător prin viaţa aceasta, el este călător spre viaţa adevărată, pe care va şi câştiga-o.
Viaţa aceasta, prin urmare, ni-e dată să se vadă cum ne-o interpretăm: îi dăm un înţeles mărginit numai la lumea aceasta, sau înţelesul vieţii trece de limitele lumii ?
“Fariseii, care erau iubitori de argint, râdeau de El.”
Finanţa lumii “râde” de Iisus.
De cea mai bună interpretare a vieţii, totdeauna se găseşte cineva să râdă.
Râsul acesta este o reacţiune, care dovedeşte că cele adevărate “ard” cele neadevărate.
*
Prislop, Sâmbătă XXV
24.XII.949  Luca 16,10-15.
UN OM NOU SE NAŞTE
„CARELE PENTRU NOI OAMENII…
S-A FĂCUT OM”
- 120 -
Ca să ne dam seama de semnificaţia cosmică pe care o are Naşterea din Betleem, o integrăm între marile referinţe ale lui Dumnezeu la creaţie. Patru mari intervenţii ale lui Dumnezeu fac lumea să aibă o noimă, o explicaţie şi un sens. Acestea sunt următoarele:
1. Creaţia lumii,
2. Potopul ei,
3. Întruparea Mântuitorului,
4. Sfârşitul lumii, sfârşitul istoriei.
Intervenţii stihiale, după principalele Sale definiţii. Astfel: de două ori Dumnezeu este „iubire” şi de două ori „sfârşit”.
I. „Dumnezeu este iubire”: 1. La zidirea făpturii şi 2. La refacerea făpturii în Iisus Hristos.
II. ,,Eu sunt… sfârşitul”: 1. Precum a fost la potop, prin apă şi 2. La sfârşitul lumii, prin foc. „Dumnezeu este şi foc mistuitor” (Evrei 12,29).
Aceste patru referinţe mari ale lui Dumnezeu la creaţie se întreţes în următoarea ordine „istorică”:
I. CREAŢIA LUMII din iubire şi după definiţia: „Eu sunt începutul şi sfârşitul” (Apocalipsă 1,8). Deşi a preştiut totul, dar văzând cât s-a înmulţit răutatea oamenilor, „i-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ” (Facere 6,6) şi a zis: „Sosit-a înaintea feţei Mele sfârşitul a tot omul” (Facere 6,13) Aşa „s-au deschis toate izvoarele adâncului şi cataractele cerului” (Facere 7,11) şi a fost:
II. POTOPUL. Dumnezeu şi-a dezlănţuit „căinţa”.
Din nou faţa lui Dumnezeu este iubire: „Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe singurul Său Fiu L-a dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). E mai mare iubirea aceasta decât iubirea care a creat lumea. De data aceasta stăvilarele dragostei se ridică şi aceasta se naşte pe pământ, în persoana lui Iisus, pârjol de Cer în inimile oamenilor:
III. ÎNTRUPAREA lui Dumnezeu între oameni.
Aceasta e proporţia cosmică a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos.
De aceea azi se despică istoria omenirii în două şi se începe cu ,,unu” numărarea timpului, în amândouă sensurile lui: spre începutul timpului şi spre sfârşitul lui. Naşterea lui Iisus în istorie cumpăneşte istoria între început şi sfârşit. De altfel numai întruparea Mântuitorului şi e un fapt absolut istoric, dătător de Sens istoriei, iar începutul şi sfârşitul creaţiei numai Dumnezeu le ştie (Iov cap. 38-42). Lumea şi veacurile sunt un interval al existenţei, învăluit de eternitate. Limitele de atingere ale lumii cu Dumnezeu, începutul şi sfârşitul, nu mai sunt în ştiinţa omului.
*
Naşterea lui Dumnezeu ca om, e fapta iubirii nemărginite a lui Dumnezeu, care transfigurează istoria cu Sensul veşniciei. „Din Betleem - spunea profetul - are să vină Acela a cărui obârşie e dintru început, şi se suie până în zilele veşniciei” (Miheia 5,1). Pentru acest fapt, unic în creaţie, îngerii au propus oamenilor: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună învoire” (Luca 2,14).
Cu Iisus începe era păcii.
Cântecul început de îngeri trebuia continuat de istorie.
Pacea pe pământ e condiţionată de mărirea care se dă sau se refuză lui Dumnezeu. De asemenea şi pacea sufletului atârnă de aceeaşi condiţie. Autonomia raţiunii, autonomia societăţii omeneşti nu se poate constitui ca atare decât cu preţul pierderii păcii, ceea ce e de fapt o înfrângere sau, mai sincer, o mărturisire a neajunsului, a tragediei inerente construcţiilor fără Dumnezeu.
Pacea de frică e o reală pierdere a păcii. Iisus aduce omului pacea care vine de la Dumnezeu. Aceasta e un bun spiritual, care nu poate fi creat sau menţinut de arme.
Dar nici nu s-a atins bine Dumnezeu de ţărâna făpturii omeneşti şi ţărâna din Ierusalim s-a şi cutremurat şi a pus mâna pe sabie „în legitimă apărare” de Împăratul Păcii.
Nu tot aşa s-au purtat păgânii. Cei trei Crai, înţelepţi şi magi ai Răsăritului vin şi I se închină, Îi depun aur la picioare, în semn de dajdie, ca unui Împărat peste ei. Iar în calitate de Preoţi Îi aduc smirnă şi tămâie, ca jertfă adevăratului Dumnezeu. Dacă pe jidovi i-a cutremurat şi înspăimântat şi numai Naşterea Mântuitorului şi I s-au arătat duşmani, reprezentanţii păgânismului în schimb I se închină ca unui Împărat şi Dumnezeu.
Paradoxală primire i-au făcut oamenii: cei ce-L aşteptau de mii de ani, L-au primit cu ura, iar cei ce nu-L cunoşteau, L-au căutat cu iubirea. De altfel şi Iisus i-a nedumerit de la început: a lăsat tronul Cerului pentru un staul şi tovărăşia îngerilor luminii pentru vitele din grajd. Cel ce a împodobit Cerul cu stele se naşte într-o iesle. Probabil locul cel mai curat pe care 1-a găsit pe pământ, cea mai aspră mustrare a trufiei omeneşti.
Numai Dumnezeu, adâncul smereniei, o putea face.
Naşterea Veşnicului în timp, a atotputerniciei în dulama smereniei, a Celui mai presus de fiinţă prunc în braţele Fecioarei, nu putea rămâne un simplu fapt divers în filele timpului. Naşterea lui Iisus nu e un fapt oarecare ca să poată fi ros de dintele vremii, un fapt sortit învechirii.
Observăm că, cu cât timpul adaugă veacuri după veacuri, creând perspectivă, cu atât Iisus e mai mare şi mai apropiat de noi. Cel născut de două ori, o dată din veşnicie şi a doua oară în timp, a antrenat veşnicia în timp, încât veacurile repetă Naşterea Lui ca o renaştere a lor. Timpul inevitabil se învecheşte, numai veşnicia e nouă şi mereu aceeaşi. Cu veşnicia a învăluit Iisus viaţa.
„Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este întru Fiul Său. Cel ce are pe Fiul are Viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are Viaţa” (I Ioan 5,11-12).
Deşi smerit, Iisus nu e ca vreunul din oameni, chiar dacă aceştia ar fi culmile omului, ca să cârpească cu petece de circumstanţă zdreanţa fericirii omeneşti. Iisus făureşte o nouă ordine spirituală în om.
Iisus s-a integrat naturii omeneşti. De aceea El e mereu viu: şi în Sine ca Fiinţă supremă, şi e viu şi în noi ca Viaţă veşnică şi posibilitate nesfârşită de desăvârşire. „Nu ştiţi că Hristos este în voi ? - afară numai dacă nu sunteţi creştini netrebnici” (II Corinteni 13,5). „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2,20). „Pentru voi, copiii mei, trăiesc durerile de mamă, până ce Hristos va prinde chip în voi” (Galateni 4,19). Deci, cum spune Clement Alexandrinul: „Dumnezeu s-a făcut om, ca de la om să înveţi, cum se face omul dumnezeu”. Acesta este omul cel nou, făptura cea nouă, omul născut de sus, omul cu reflexul veşniciei lui Iisus, răsfrânt în afară, în chip simplu, din toată fiinţa sa. Fiindcă Iisus e Omul Cerului şi s-a ţesut pe Sine în firea omenească, de aceea se impune El tuturor oamenilor şi tuturor veacurilor, cu atât mai mult cu cât ar vrea unii să scape de El.
Iisus cere istoriei decizii existenţiale.
Dar istoria s-a arătat neputincioasă din primele ei zile. Aşa a rămas şi mai rămâne. Însă prin faptul că Iisus s-a ţesut destinului omenesc şi prin faptul că omul trebuie să se decidă ce face cu Iisus, se explică de ce istoria omului e aşa de zbuciumată şi veşnicia lui aşa de hărţuită şi muşcată de şerpii îndoielilor şi contrazicerilor. Aşa se explică de ce „pentru Iisus oamenii s-au iubit şi s-au urât, s-au măcelărit şi s-au ajutat, au cunoscut extremităţile pasiunii şi ale jertfei. De El a atârnat soarta ştiinţei, a frumosului, a raţiunii. El este forţa interioară pe care veacurile n-au putut-o istovi” (Couchoud). „Amintirea Lui e vie pretutindeni. Pe zidurile bisericilor şi în şcoli, pe vârful clopotniţelor şi al munţilor, pe troiţele drumurilor, la căpătâiul paturilor şi al mormintelor. Distrugeţi frescele bisericilor, luaţi-i icoanele din altare şi de prin case: viaţa lui Iisus umple muzeele şi pinacotecile. Daţi foc liturghierelor, ceasloavelor şi cărţilor de rugăciuni: îi veţi descoperi numele şi cuvintele în toate cărţile literaturilor. Chiar şi cei ce-L blestemă nu fac decât să mărturisească, fără voie, prezenţa Lui” (Papini).
„Răsunetul tuturor oamenilor mari ai lumii, le-a încetat odată cu zilele lor; şi cine se mai gândeşte să moară pentru faima lor postumă. În jurul multora s-a făcut mult mai multă gălăgie ca în jurul lui Iisus; dar, după mii de ani, iată că numai în jurul lui Iisus îşi pun oamenii şi astăzi problema pe viaţă şi pe moarte, ca în primele zile.
Numai Cineva, mai viu ca oamenii, şi care e, cu adevărat, un ideal nemincinos al omului, poate înteţi lupta aceasta permanentă între oameni. Şi astăzi, ca în ziua Naşterii Sale, unii-L iubesc şi alţii-L urăsc. Oamenii sunt antrenaţi, unii, într-o patimă pentru patimile Lui, iar alţii într-o patimă pentru misiunea Lui” (Pr. Prof. D. Stăniloae).
Unii sunt în Destinul lui Iisus, alţii fără destin, nici sens.
Deci, dacă întrebarea „Cine este Iisus ?” a crescut cu veacurile, şi cere fiecărei generaţii un răspuns decisiv, noi nu putem răspunde decât întru un glas cu Tatăl, întru o vestire cu îngerii, întru o propoveduire cu apostolii, întru o mărturisire cu mucenicii şi cu toţi sfinţii şi întru o afirmare cu toată creştinătatea de două milenii:
Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii !
Saltul permanent al fiecărui Toma, din îndoiala omenească în certitudinea dumnezeiască. Dacă cineva a ajuns la siguranţa aceasta şi o poate acoperi cu viaţa, în acela s-a născut Iisus, naştere care-i deschide zarea veşniciei, încă fiind în veac.
Cu Iisus se naşte şi explicaţia omului şi explicaţia lumii.
Prislop, Naşterea Domnului
25 .XII.949              Matei 2,1-12
PRIBEGIA COPILULUI
- 121 -
­
Crucea lui Iisus începe deodată cu naşterea Sa.
Între ai Săi a venit, dar ai Săi Îl aşteptau cu mâna pe sabie.
Toţi copiii din Betleem şi împrejurimi: 14.000 de prunci până la doi ani, au fost condamnaţi la moarte. Aşa au trebuit să plătească cu viaţa, cei mai mari nevinovaţi, copiii, naşterea lui Iisus printre ei. Patrusprezece mii de mucenici.
Crima aceasta, unică în istoria lumii, a fost prevestită cu vreo şase veacuri în urmă: „plângerea şi tânguirea din Rama”.
Providenţa divină însă luase înainte răutăţii omeneşti.
Iosif a fost înştiinţat de „Îngerul Domnului” în vis, despre planul ucigaş al lui Irod, motiv pentru care trebuie „să se scoale, să ia Pruncul şi pe mama Lui şi să fugă în Egipet şi să stea acolo până va fi vestit din nou” ce are să facă.
„Îngerul Domnului” era Îngerul Pruncului, Îngerul Omului.
Iisus, întrucât Îşi ascunsese dumnezeirea, smerindu-se până la a lua marginile omului pământean, avea nevoie de un Înger păzitor.
Îngerul fiind o făptură de gând, şi mult mai subţire decât gândul omenesc, în temeiul tocmirii sale şi a rosturilor superioare pe care are să le păzească, face deşartă ura ucigaşă şi planul protivnic.
Dacă în Vechiul Testament vedem intervenţia îngerilor, ca păzitori ai vieţii omeneşti, dar numai unde şi unde, în Creştinism Îngerii păzitori fac parte din iconomia mântuirii fiecărui creştin în parte.
Ei sunt păzitorii - în limitele libertăţii omeneşti - ai darurilor mântuirii.
Bătrânul Iosif avea acum motive temeinice să creadă prevestirii îngereşti. Drept aceea, în aceeaşi noapte pregăteşte caravana pribegiei Fugarului Iisus. Aurul Magilor era foarte bine venit.
Călătorie foarte lungă, prin deşerturi, printre fiare şi tâlhari, în ţară necunoscută: fugă, nu călătorie, răspundere de soarta mântuirii omului: n-o puteau face decât primii mari credincioşi ai Copilului, sfânta Sa Mama şi dreptul Iosif.
Copilul fugar ! Dar dus în braţe !
*
Astăzi Irod s-a multiplicat: mai nu e familie în care Irod să nu-şi ucidă copiii. Doar puţini copii fugari mai scapă cu viaţă !
*
Irod, „stârpitura deşertului” - căci nu era iudeu Idumeul - îşi omoară prima nevastă şi toţi copiii cu ea, de teama ca aceştia să nu-i ia tronul. Era deci un criminal care îşi temea domnia până şi de propriii lui copii. A doua nevastă şi cei trei copii cu ea, s-a întâmplat să scape.
Irod însă n-a scăpat de blestemele mamelor celor 14.000 de copii omorâţi. Şi blestemele motivate se prind. Astfel despre Irod se ştie că la trei ani după Naşterea lui Iisus, a murit putrezit de viu, ros de boli ruşinoase şi împrăştiind o putoare pe care nimeni n-o putea suferi. A încercat să se şi sinucidă, dar trebuia să fie osânda lui model pentru toată omenirea de pedeapsă dumnezeiască, pentru aşa mari fărădelegi.
Arhelau, urmaşul său în partea Iudeii, e reclamat de iudei romanilor, care, la anul şase după Hristos îl exilează în Galia şi ţara i-o anexează Siriei. În timpul domniei lui Arhelau fugarii se întorc, după vestire îngerească, însă nu în Iudeia, ci în Nazaretul Galileii.
Evanghelistul Matei care scrie Evanghelia sa pentru iudei, nu scapă nici un prilej de-a le dovedi că în Iisus se împlinesc toate proorociile, până şi cele de amănunte. E impresionant câtă Scriptură ştia vameşul acesta. Astfel nu e trecută cu vederea proorocia Ieremiei despre plângerea şi tânguirea din Rama, nu e scăpată din vedere chemarea Fugarului din Egipt şi nici aşezarea sfintei Familii în Nazaret.
Grija evanghelistului de-a dovedi Providenţa, adică purtarea de grijă a lui Dumnezeu de om, asistenţa Lui la micile şi marile noastre decizii spre El, ne încurajează să călătorim şi noi amărâta noastră viaţă de fugari, sub călăuza unui Înger.
Călăuza idealului, pentru care şi Iisus a fost fugar.
Prislop, Naşterea Domnului II
26.XII.949   Matei 2,13-23
ŞTEFAN, MUCENICUL EVIDENŢEI
- 122 -
Primul mucenic al Creştinismului !
Faptul că Biserica îi prăznuieşte pomenirea la Crăciun şi nu la Paşti, cum ni s-ar părea mai firesc, după ordinea în care s-au întâmplat lucrurile, ne face să ne gândim şi la alte semnificaţii:
1. La concepţia Bisericii despre mucenicie, 2. la naşterea mărturisitorilor în Împărăţia evidenţei divine, 3. la noul curaj al urmării şi asemănării cu Iisus. De fapt toate acestea sunt cam unul şi acelaşi lucru.
Precum Iisus a lăsat slava Sa de Împărat al Cerurilor şi s-a născut prunc sărac între fiii oamenilor, aşa mărturisitorii mucenici lasă sărăcia şi nepuţinţa vieţii pământeşti ca să se nască în strălucirea cerească a Vieţii veşnice.
Biserica a considerat mucenia un har excepţional: botezul sângelui, o consacrare a sfinţeniei. Biserica veche n-a îndemnat niciodată creştinii să se expună prigoanelor în vederea muceniei, dar, pe de altă parte, a stat mult în cumpănă dacă mai e cazul să primească iarăşi în sânul comunităţii creştine, pe cei ce se lepădau de Hristos, de frica muncilor, sau să nu-i mai primească. La mărturisirea lui Iisus şi a Împărăţiei Sale nu se poate decide un necredincios, decât numai dacă se întâmplă şi cu el o convertire: de la evidenţa şi suficienţa lumii acesteia, la evidenţa prezentei divine. Iar pe Dumnezeu nu-L poţi avea evident decât prin Iisus Hristos şi prin Duhul Sfânt.
De când Iisus S-a născut în firea omenească - şi această naştere se repetă în fiecare creştin, şi de când Duhul Sfânt desăvârşeşte naşterea lui Iisus, Omul Cerului, în noi, oamenii pământului, de atunci putem avea această evidenţă interioară despre Dumnezeu, care ne dezleagă de lumea aceasta şi de frica cu care vrea ea să ne ţină în lanţuri.
„Ştefan, fiind plin de Duhul Sfânt, căutând la Cer a văzut Slava 1ui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Atunci a zis: Iată văd Cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 7,56).
Reţinem de aci că Ştefan prin Duhul Sfânt a văzut pe Dumnezeu şi Cerurile deschise. Deci aşa e posibilă vederea sau contemplaţia lui Dumnezeu. Raţiunea, neluminată de Duhul Sfânt, numai prin bunăvoinţă Îl semuieşte ca existent, ca într-o noapte fără lumină.
Ştefan le-a ţinut judecătorilor săi o foarte lungă cuvântare, începând de la Avraam, care se transforma într-o acuzare, pe care sinedriul o asculta „scrâşnind din dinţi”. Şi, deşi toată vremea „toţi cei ce şedeau în sinedriu vedeau faţa lui luminoasă ca faţa unui înger” (Faptele Apostoţilor 6,15), totuşi, când 1-au auzit mărturisind „că vede Cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”, „a strigat sinedriul, şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui toţi deodată; şi după ce 1-au scos afară din cetate, au început a-1 împroşca cu pietre” (Faptele Apostolilor 7,56-58).
Ce i-a înfuriat de şi-au ieşit din fire toţi bătrânii sinedriului, de şi-au făcut ei lege să omoare pe Ştefan ?
Singură mărturisirea Sfintei Treimi şi faţa lui de înger.
El vorbea din certitudinea interioară a prezenţei divine.
Iisus prevestise până la ce măsură se ţese Sfânta Treime cu omul duhovnicesc: „Dacă mă iubeşte cineva, păzi-va cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi pe el şi vom veni la el şi la el ne vom face locuinţă” (Ioan 14,23), şi cuvântul „Tatăl vostru, cel din Ceruri, da-va Duhul Sfânt celor ce-L cer” (Luca 11,13).
Un locuit de Dumnezeu e strămutat în alte evidenţe ale existenţei.
Prezenţa lui provoacă lumea şi o antrenează într-un conflict de limită. Lumea nu mai are ce-i face decât să-l omoare mărturisitorii, amăgindu-se că prin aceasta a scăpat de realitatea ce-i contrazicea şi mustra cu liniştea.
Dar sfântul mucenic Ştefan ne mai învaţă ceva: Ultimele lui cuvinte sunt aceleaşi ca ale lui Iisus pe cruce. Iată o urmare până la deplina asemănare. În vreme ce sinedriul şi cu o gloată la întâmplare îl omorau cu pietre, el se ruga: „Doamne Iisuse, primeşte duhul meu !” Iar pentru ucigaşii săi „a îngenuncheat şi a strigat cu glas mare: „Doamne nu le ţine în seamă păcatul acesta !” (Faplele Apostolilor 7,60)
Aceasta era de fapt o desăvârşire: a scuza înaintea lui Dumnezeu crima ce o făcea o gloată înfuriată. Aceasta n-o poate face decât puţini dintre fiii oamenilor: acei în care iubirea de oameni e mai tare ca moartea, pe care o primesc de la ei.
Iisus a făcut primul dovada atotputerniciei iubirii asupra morţii, iar acum o face primul dintre ucenicii-oameni, sfântul mucenic, arhidiaconul Ştefan.
Prislop, Naşterea Domnului III
27.XII.949              Luca 21,12-19
CREDINŢA ORBILOR
- 123­ -
Condamnat la întunerec pe viaţă ! Asta e viaţa orbilor.
Când a înţeles orbul din Ierihon că trece Iisus pe acolo îşi striga nădejdea: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă !” Oamenii cei ce mergeau înaintea lui Iisus „îl certau să tacă”.
E greu de priceput cum se poate ca mergând cu Iisus, să cerţi totuşi un orb ! Dar multe nepricepute face priceputul de om. Orbul însă mai tare striga pe Iisus. Iar Iisus a poruncit să-1 aducă la Sine şi 1-a întrebat: „Ce voieşti să-ţi fac ?” Iar orbul a răspuns simplu: „Doamne, să văd !”
Întrebarea lui Iisus nu-i fără rost. Deşi era de la sine înţeles ce doreşte un orb, dar Iisus aducea pe toţi oamenii care-L rugau ceva, să-şi precizeze dorinţa, să-şi concentreze sufletul asupra lucrului pe care-1 cer de la Iisus. Această precizare, această centrare sufletească, e tocmai factorul credinţă pe care-1 trezea Iisus şi mai viu în cei ce-I cereau ajutorul. Dovadă că e aşa, sunt cuvintele simpte din răspunsul lui Iisus: „Vezi!” „Credinţa ta te-a mântuit.” Şi îndată a văzut orbul şi a urmat pe Iisus, slăvind pe Dumnezeu. Şi a făcut aşa şi tot poporul.
Oare de ce suntem mai credincioşi lui Dumnezeu numai când păţim câte una ? De ce numai atunci ne rugăm mai din adâncul fiinţei ? Grea e orbia orbilor, dar nu-s uşoare deloc nici celelalte orbii, care ne ţin legaţi pe fundul mării necunoştinţei. Ca să ne împăcăm prestigiul rănit îi zicem „marea misterului”, „marele mister” al existenţei, „ignoramus et ignorabimus”. Dar care din orbii aceştia ai raţiunii a rupt-o cu colegii lui, oamenii, şi să cheme „misterul” pe numele lui adevărat: Dumnezeu, şi de la El să ceară lumina raţiunii ?
Nu vedem până nu cerem lui Dumnezeu să vedem. Am pierdut simplitatea copiilor, deşi mulţi înţelepţi mărturisesc că au înţeles mai adânc lucrurile, când s-au constituit copii.
Dar când vedem, ne luăm după Iisus ( dacă mai întâi am strigat după El şi am înfruntat opreliştile oamenilor). Când ni s-au deschis, în sfârşit ochii, ne facem ucenicii Luminii.
Iisus a aprins şi luminile stinse ale cunoaşterii.
Prilop, Dumineca XXXI
28.XII.949    Luca 18,35-43
UN GRĂUNTE DE CREDINŢĂ
- 124 -
Religia se întemeiază pe grăuntele de credinţă. Credinţa e factorul sau datul pe care am clădit sau nu mântuirea. Cu credinţă cât un grăunte de muştar se dau ca posibile fapte mai presus de obişnuit. Dar de vreme ce faptele acestea nu se văd, se poate deduce slaba noastră religie, căci „religie” înseamnă legătura omului cu Dumnezeu.
Noi, necredincioşii, aşteptăm să avem o religie raţională, aşteptăm să-L cunoaştem cu măsurile noastre, ca apoi să-i acordăm creditul sau credinţa. Raţiunea - s-a văzut - nu poate conferi omului certitudinea aceasta, deşi la obârşiile încercărilor ei, tot o credinţă o determină. De aceea scade credinţa.
Iisus, răspunzând odată ucenicilor Săi, care-I „cereau mai multă credinţă”, le-a spus: să înceapă prin a crede că o au şi vor sfârşi prin a o avea de fapt. Atunci şi lemnele „v-ar asculta”. E drept că nu e în natura omului - aşa cum a mai rămas - ca să mute munţii numai cu cuvântul (îi mută uneori cu munca), dar extra­ordinarul e cu putinţă lui Dumnezeu. „Aveţi credinţă în Dumnezeu ! că oricine nu se va îndoi în inima sa, ci va crede că ce va zice se va face, fi-va orice lucru va zice. De aceea, zic vouă: orice cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi luat, şi le veţi avea” (Marcu 11,21-24).
Aceasta e credinţa cât un grăunte de muştar. Aceasta ne-ar da să bănuim că, la temperaturile la care se alege aurul fiinţei noastre de zgura acestei fiinţe, în firea noastră apare modul divin de a fi, de a voi şi de a gândi. Se ştie că gândirea lui Dumnezeu şi voinţa Lui e creatoare a realităţii. Credinciosul în Dumnezeu depăşeşte limitele omului de rând, care e creator numai în ordinea conceptelor şi a fanteziei, şi intervine, ca Dumnezeu, în ordinea realului.
Grăuntele de credinţă e de fapt grăuntele de comuniune în care suntem cu Dumnezeu. E acelaşi grăunte numit pe alocuri de Iisus: comoară îngropată în ţarină, mărgăritar de mult preţ, sămânţa căzută în pământ bun, aluatul care dospeşte toată frământătura, Împărăţia Cerurilor ascunsă înlăuntrul nostru, etc. Cu un cuvânt, e locuire mai presus de cuvânt a lui Dumnezeu în firea omenească. Această locuire în om a Sfintei Treimi, într-o nevăzută Chenoză, e vădită de semnele inevitabile ale botezului şi ale credinţei: „(…)Propoveduiţi Evanghelia la toată făptura. Cine va crede şi se va boteza se va mântui; cine nu va crede, se va osândi. Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu demoni vor scoate, în limbi nouă vor grăi, şerpi vor lua în mână, şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma; peste cei bolnavi mâinile-şi vor pune şi se vor face sănătoşi” (Marcu 16,15-18).
Prin urmare, o credinţă în numele Evangheliei propoveduite, în numele Botezului primit, credinţă din credinţă, credinţă din Duhul Sfânt, credinţă din Iisus, credinţă în Dumnezeu !
Credinţa la măsura de fapte nu creşte decât din fapte la măsura credinţei. Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El. Dumnezeu ne cere viaţa şi conducerea ei potrivit Evangheliei. Aceasta-i minunea care se cere de la noi. Celelalte le face El.
Deci, dacă e aşa, de ce aşa de puţină credinţă se vede pe pământ ?
- Mai întâi nu ştim sigur dacă e chiar puţină. Provocările o vor arăta-o. Din înmulţirea necredinţei se poate deduce provocarea credinţei.
O explicaţie ar fi că puţine vieţi i se predau lui Dumnezeu; puţini oameni Îi acordă lui Iisus stăpânirea absolută peste viaţa lor, şi nu opriţi de frica opreliştilor, ci opriţi de înşelăciunea amăgitoare a iubirii de sine, care creşte ca o pălămidă în aria vieţii.
Credinţa e un risc „împotriva” raţiunii, „împotriva” vieţii, „împotriva” limitelor omeneşti. Câteodată şi împotriva „normalului”. De aceea sfinţii se şi fereau de a face minuni, deşi în multe cazuri erau doar dovada iubirii de oameni şi alinarea suferinţei omeneşti. Suferinţa, până la un loc, e normală naturii omeneşti. E un factor de purificare.
Dar, ca unii ce trăiau în credinţă (nu numai vorbeau despre credinţă - ca noi), sfinţii, ne-au dezvelit taina grăuntelui de muştar:
Cât asculţi tu de Dumnezeu, atâta ascultă şi Dumnezeu de tine.
De cine ascultă de Dumnezeu, ascultă şi munţii şi fiarele şi ascultă şi toată natura.
[Prislop, 29.XII.949 Marţi XXXII, Marcu 11,11-23]
CA DE LA SINE ÎNŢELES
- 125 -
Aşa vrea Iisus să ne însuşim împlinirea poruncilor.
Precum nu mulţumeşti slujitorului tău fiindcă te serveşte, iar acela n-are nici un motiv să se supere, tot aşa şi noi, faţă de Dumnezeu, nu vom putea avea pretenţia ca Dumnezeu să ne mulţumească pentru că I-am împlinit poruncile. E drept că El nu lasă nerăsplătit nici măcar un pahar de apă, dat cu dragoste vreunui însetat, în numele Lui, decum lucruri mai de seamă.
Iisus nu admite nici lauda de la alţii, nici lauda de sine. A fost lăudat şi Iisus de câteva ori, dar de fiecare dată a ferit laudele de la Sine. Iisus însă s-a bucurat de unii oameni.
Recunoştinţa era cea mai bună încurăţare, şi Iisus o avea, deşi în folosul omului era întoarsă.
Lauda de sine şi lauda de la alţii e slavă deşartă şi ia faptei meritul de-a mai fi răsplătită de Dumnezeu. Iubitorii de slavă deşartă îşi iau plata de la oameni, aici. Cei ce vor lua plata de la Dumnezeu, lucrează pentru oameni ca pentru Dumnezeu, iar de la ei nu le trebuie plată deşartă, sau dacă aceia totuşi le-o dau, ei o întorc lui Dumnezeu.
Iisus vrea ca fapta bună să izvorască natural dintr-o natură bună, într-un chip dezinteresat, cum creşte bobul de grâu şi cum izvorăşte apa din stânci, fără să se preocupe de bunătatea lor. Fapta bună e bună numai dacă e acoperită de smerenie. (Nu de făţărnicia smereniei sau de interes acoperit.) Smerenia e ca dragostea: nu caută ale sale.
,,Vreau ca omul să fie bun, chiar dacă n-ar fi Rai sau Iad”.
Cuvântul acesta a fost interzis pe vremuri (Charron, 1541-1603), din cauza spiritului sceptic care domnea în filosofia timpului, dar adevărul lui rămâne: voinţa unei naturi bune, care să facă binele ca pe-un lucru de la sine înţeles.
O natură bună (îmbunătăţită) îşi simplifică de la sine principiile şi îngrădirile. Omul   s-ar apropia de natura originară, a cărei icoană printre noi, numai copiii o mai au.
Prislop, Sâmbătă XXXII
30.XII.949   Luca 17,3-10.
IISUS ? - NECUNOSCUT…
- 126 -
Iisus a dat şi porunca aceasta: să fie necunoscut.
Tămăduia pe toţi bolnavii gloatelor care-L urmau şi le poruncea să nu spună nimănui nimic. Evanghelistul Matei motivează porunca aceasta cu locul din Isaia proorocul,   care-L descrie pe Iisus ca pe unul ce nu se sfădeşte cu oamenii, nu strigă pe uliţe, nu frânge slăbiciunea omenească, nu stinge nădejdile slabe, până când va aduce izbânda dreptăţii.
Dar şi altfel Iisus nu iubea propaganda de vorbe, alarmele şi zvonurile de tot felul şi toate răstălmăcirile, inevitabile oamenilor.
Totuşi oamenii cărora le făcea Iisus bine, chiar dacă tăceau ei - ceea ce e cu nepuţinţă de crezut, nu tăceau cei ce-i cunoşteau.
În poporul de rând a fost cunoscut Iisus şi atunci, şi tot aici rămâne cunoscut şi iubit mai mult, până când va mai fi credinţă pe pământ.
Cărturarii şi fariseii vremii Sale erau cei mai nedumeriţi oameni asupra lui Iisus. Porunca de a nu fi făcut cunoscut, parcă le-a dat-o tuturor cărturarilor lumii.
Iată, în sfârşit o poruncă a lui Iisus pe care o ţin şi ei.
Care să fie cauza pentru care Iisus e totuşi atât de necunoscut ? (Nu ştie nici poporul de rând mai nimic despre Iisus, dar Îl iubeşte.)
Cărturarii nu-L cunosc şi Îl urăsc. De ce ?
Fiindcă viaţa lor e în contrazicere cu Viaţa lui Iisus. „Faptele lor nu-i lasă să creadă în Dumnezeu” (Oseia 5,4). „Înţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean şi nu sălăşluieşte în trupul supus păcatului. Duhul cel Sfânt, povăţuitorul oamenilor, fuge de vicleşug, se depărtează de minţile nepricepute şi se dă la o parte când se apropie fărădelegea” (Înţelepciunea lui Solomon 1,4-5).
Trufia ştiinţei, autonomia raţiunii, magia necredinţei, astea sunt temeiurile pe care stau cărturarii vremurilor şi cu ele-L cenzurează pe Iisus.
Acestora, Iisus nu le va fi cunoscut niciodată.
De aceea Iisus a fericit pe cei simpli.
Prislop, Sâmbătă după Naşterea Domnului
31.XII.949   Matei 12,15-21.
EVANGHELIA SAMARINENCII
- 127 -
Sau o călătorie misionară a lui Iisus.
O călătorie care iarăşi i-a supărat pe iudei, fiindcă Iisus n-a respectat prejudecăţile lor, de a nu trece prin Samaria. Iudeii predaniilor omeneşti, când aveau vreo cale din Iudeia în Galileia, ocoleau Samaria, ca să nu se spurce.
Iisus, Samarineanul milostiv, a făcut această călătorie interzisă. Mai mult: intrând pe teritoriul samarinenilor, s-a oprit la Sichar, la fântâna lui Iacov, şi a stat de vorbă cu o femeie, şi încă cu o femeie stricată. Ba i-a mai cerut şi apă să bea. Închipuiţi-vă ce-ar mai fi tremurat de ciudă cărturarii şi fariseii, văzând că Iisus le calcă dispoziţiile în picioare - prejudecăţi care-i ţineau într-o nemaiîntâlnită complicitate. Nici ucenicii, pe care-i trimisese în Sichar să cumpere pâine, nu erau tocmai dumeriţi, văzând că Învăţătorul lor „stă de vorbă cu o femeie”.
Inventarul smintelelor omeneşti să-1 terminăm aci. Aceasta e umbra, care va pune în valoare lumina. Omul cu umbra, Iisus cu lumina.
Iată acum lumina Samarineanului misionar.
Intâi, Iisus n-a ţinut seamă de prejudecăţile, de îngustimile sau de tâmpeniile care căscau prăpăstii între oameni, sau ridicau ziduri absurde. Iisus a trecut, simplu, peste unele ca acelea, cum ar trece şi acum. Iisus n-a prea ales mediul, n-a aşteptat prea mari înzestraţi la minte, nu s-a ferit de categorii morale dubioase, fiindcă Iisus credea în om. Iar ca să găsească omul (omul de omenie ascuns şi-ntr-un ticălos), omul cu care vorbeşte Dumnezeu, ne dăm seama că pentru Iisus era lucrul cel mai uşor. O dovadă despre cât crede Dumnezeu în om ne stă Samarineanca, o femeie încărcată de păcate. Şi cu aceasta a vorbit Dumnezeu. Femeii acesteia, ostracizata societăţii, Iisus îi încredinţează revelaţii. Nu era capabilă prin fire şi purtare de revelaţii, dar Iisus a trecut-o şi peste neajunsurile firii sale, descoperindu-i că o cunoaşte, că-i ştie păcatele, ca oarecând descoperind lui Natanael taina copilăriei sale, pe când îl ascundea smochinul (Ioan 1,48).
- Văd că eşti Prooroc, văzător de Dumnezeu, deci spune-mi unde-i Dumnezeu, ca să I ne închinăm Lui: în muntele acesta, sau numai în Ierusalim ?
Aşa pedagogie are Dumnezeu: îţi dă o dovadă că te cunoaşte, şi încă mai bine de cum te cunoşti tu însuţi, ca să te salte într-o treaptă sufletească capabilă de revelaţie, stare extatică - totuşi în stare de conştiinţă, în care cunoşti şi tu pe Dumnezeu.
Aşa a făcut Samarineanca cunoştinţă cu Dumnezeu. Bucuria aceasta excepţională a făcut-o să-şi uite de păcate, să uite de apa despre care nu pricepea nimic, să uite că trebuie să se întoarcă în cetate. Într-o aşa stare de bucurie ţâşnesc în sufletul omenesc întrebările ultime, întrebările veşniciei, căci veşnicia ai dori-o fericirii tale, când te întâlneşti cu Dumnezeu. Şi aude Samarineanca Adevărul grăindu-i: „Femeie, acum a venit ceasul când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; căci Duh este Dumnezeu, şi cine se închină Lui, în duh şi în adevăr I se cade să se închine” (Ioan 4,23-24).
Primind Samarineanca o revelaţie, care 1-ar fi uimit şi pe Platon, în făptura ei se stârnesc toate nădejdile lui Israel, şi-I spune lui Iisus Credinţa sa în venirea lui Mesia „care ne va spune nouă toate”. Iisus îi înlătură şi acest de pe urmă văl de pe suflet, spunându-i deschis: „Eu sunt Acela” (Ioan 4,26).
La aşa măsură nu s-a descoperit Iisus pe Sine decât numai în încă două împrejurări: unui orb din naştere care, după tămăduire s-a transformat în misionar al lui Iisus, făcând de ruşine pe fariseii templului (Ioan 9) şi pentru fapta aceasta a lui, Iisus i s-a descoperit cu proprie grăire: Fiul lui Dumnezeu. Iar a doua descoperire a Sa, pe faţă, a fost înainte de patimi, când a întărit pe ucenici zicând: „Să ştiţi: Eu sunt Acela de care au grăit proorocii !”
Bucuria aceasta a descoperirii, pe care ţi-o face Dumnezeu, nu te lasă unde te-a găsit: te strămută într-un misionar. Laşi toate ale tale, ca Petru: corabia, peştii şi nevasta şi casa; aşa a lăsat şi Samarineanca găleata la fântână, fără să bage de seamă că lasă şi pe Iisus, dar pe care-L ducea acum în inima ei: făclie de lumină în cetatea Samariei. La aşa transformare sufletească s-a trezit Samaria. Iisus se bucura cu Duhul pentru trezirea din Samaria.
Tocmai ajung şi ucenicii cu pâinea. Dar Iisus le spune că alta-i mâncarea care-I astâmpără Lui foamea: bucuria misiunii reuşite, bucuria ascultării de Tatăl, a împlinirii rostului cu care venise tăvălug peste prejudecăţile şi gardurile omeneşti, acestea erau pentru Iisus, o adevărată odihnă, care stingea cu adevărat tânguirea neputinţei, numită foame. Când te saturi sufleteşte capătă şi trupul puteri de supravieţuire. Şi aceasta ne învaţă Iisus.
Dacă Samarineanca a avut o bucurie care a săltat-o până la întrebările veşniciei, bucuria nu L-a lăsat nici pe Iisus cu gândul numai în ziua aceea cu soarele în creştetul nămiezii. Deci Iisus vorbind cu ucenicii, care umanizaseră pe Iisus după ei, le lărgeşte şi lor gândul până la Secerişul lumii.
Dar iată că vine o delegaţie: mulţi samarineni, care invită pe Iisus să rămână cu ei. Şi a rămas Iisus cu samarinenii două zile (Ioan 4,40).
Poate că, impresionat de sufletul samarinenilor, pe care ocolindu-i iudeii nu 1-au putut strica, Iisus să-şi fi însuşit numele sub care s-a ascuns în parabola Samarineanului milostiv.
Bucureşti, Dumineca Samarinencii
22.V.949    Ioan 4,5-42
UN DESTIN ÎNŢELES
- 128 -
Pribegim mulţi ani în viaţă până să ne lămurim un rost în lume. Unii pribegesc toată viaţa fără rost, nici ţintă.
Alţii îl caută toată viaţa fără să-1 găsească, sau fără să ştie că 1-au găsit.
Înţeleg prin destin rosturile pe care le-a ascuns Dumnezeu în viaţa fiecărui om şi pe care omul trebuie să le desfăşoare la rându-i între oameni. În fiecare ins e sădită o intenţie a lui Dumnezeu care, prin om, trebuie să devină o creaţie. Sunt şi destine colective. Încă din Vechiul Testament ni se atrage aminte: „Fiţi luători aminte la menirea voastră !” (Agheu 1,5,7).
În creştinism omul e ridicat până la cinstea de colaborator al lui Dumnezeu; iar această colaborare e destin. Talanţii - talentele - sunt înzestrările acestei colaborări ale lui Dumnezeu cu omul. Lucrând în sensul înzestrărilor, lucrezi în sensul destinului.
Omul e neliniştit câtă vreme nu ştie ce vrea Dumnezeu cu el, ce vrea Dumnezeu de la el. Viaţa nu e un scop în sine, e numai mijloc, e numai cadrul unui destin, sau e în cadrul unui destin.
Mulţi se tem de cuvântul destin, ca nu cumva să însemneze pre-destin, prin urmare să se trezească într-o doctrină fără libertatea voinţei, deci fără conceptul specific creştin al responsabilităţii ultime.
Cum să nu răspunzi de ce ţi-a dat Dumnezeu ?
Şi cum să nu răspunzi, dacă n-ai făcut ce ţi s-a dat să faci ?
Lucrătorii viei, angajaţi de Dumnezeu iconomi ai creaţiei Sale, nu aveau să răspundă pentru că şi-au interpretat arbitrar destinul ? Mazoreţii din Ierusalim, care aveau această istorie unică în lume, istorie mai mult a viitorului decât a trecutului - Scriptura, nu sunt cu atât mai răspunzători, cu cât n-au înţeles destinul ascuns de Dumnezeu în neamul lor, în sensul lui Dumnezeu, ci în sensul unei împărăţii pământeşti ?
Marea răspundere a lui Israel a rămas tocmai vinovăţia că nu s-a integrat în viitorul pe care i-1 destinase Dumnezeu în Scripturi.
Dar iată că vine Cineva, de Praznicul Paştilor, în Ierusalim, un copilaş de 12 ani, „plăcut la chip, cu ochi frumoşi şi păr bălai” ca odinioară strămoşul Său David (I Regi 16,20), care-Şi înţelese destinul şi s-a integrat în el, vrând încă de mic, să-Şi aducă şi rabinii Templului la reala interpretare a destinului lui Israel. Lucrurile s-au petrecut astfel:
Toţi capii de familie din Israel erau îndatoraţi, prin Lege, să vie la Ierusalim de trei ori pe an. Printre aceste trei zile era şi Praznicul Paştilor. Paştile iudeilor însemnau ieşirea din robia egipteană, dar mai însemnau şi ultima zi a robiei, când aşteptau îmbrăcaţi de plecare porunca lui Faraon de punere în libertate. Mai era menţinut în Praznicul Paştilor şi Jertfa pe altarul Templului a mielului pascal, sângele căruia era semn pe uşa fiecărui israelitean: apărare de îngerul morţii, care pedepsea Egiptul.
Când a văzut copilaşul Iisus jertfa şi arderea mielului atunci, Cel ce era personificarea iubirii, s-a identificat durerii mielului şi deodată I s-a deschis taina ce o preînchipuia această jertfă.
Această puternică impresie a jertfei unui miel nevinovat a organizat deodată, într-o lumină nouă, de viitor, întrebările ce avea să le pună rabinilor, de îndată ce-i va putea prinde la vorbă.
De aceea, după praznic, Iisus nici gând n-avea să se întoarcă acasă, până nu afla tot  ce-L ardea pe El.
Cum Iisus avea 12 ani - vârsta de trecere dintre copii între tineri şi vârsta de admitere în şcoala rabinică a Templului, printre tinerii care şedeau la picioarele bătrânilor era şi Iisus.
Într-o aripă a Templului, preoţii şi rabinii ţineau cursuri de îndrumare în Scripturi, prin întrebări şi răspunsuri, în felul cum erau de demult şcolile profeţilor.
Iisus era printre mazoreţii Templului, întrebându-i şi răspunzân­du-le din Scripturi, despre venirea lui Mesia. Bătrânii ascultau copilul şi se minunau de înţelepciunea Lui. Ei nu-şi puteau da seama că ei vorbesc cu un copil care şi-a înţeles destinul - misiunea pe care o avea în lume: de-a înlocui cu Sine mielul de jertfă. Cu umilinţă de copil, Iisus repeta texte din Profeţi, arătând înţelesuri mai adânci, pe care mazoreţii le scăpaseră din vedere. Bătrânii tâlcuiau numai locurile care dezveleau slava Împărăţiei mesianice. Copilaşul îi întreba mai ales despre locurile din Isaia care priveau suferinţele lui Mesia şi din Psalmi despre jertfa Mielului lui Dumnezeu. Ce rost au jertfele Templului decât că sunt o preînchipuire a jertfei Mielului lui Dumnezeu.
Dacă de la această întâlnire a lui Iisus cu mai marii Templului s-ar fi mers înainte, s-ar fi trezit un mare interes pentru religie şi, când Iisus ar fi început, la 30 de ani, (vârsta legală a dreptului de a învăţa), ar fi găsit căpetenii care să-L primească drept o împlinire a Scripturilor. Bătrânii vedeau în El mari făgăduinţe, dar nu le vedeau decât în cercul lor îngust. Copilaşul le mişcase inima, cum poate n-o făcuse nici un om până la El. Dumnezeu încercă să le dea Învăţătorilor lui Israel o nouă lumină a Scripturilor, folosindu-se de nevinovăţia de copil a Fiului Său, singura cale care nu le rănea îngâmfarea lor de rabini în Israel. Ei nu admiteau ca cineva să-i înveţe. De aceea Iisus   le-a dat impresia că ei sunt învăţătorii, iar El şcolarul. Era singura cale atunci, de-a le arăta că profeţiile mesianice mai au şi un alt înţeles. Dar trufia lor nu le îngăduia să recunoască şi altă interpretare a Scripturilor decât aceea care le gâdila pofta lor de dominaţie. Dacă L-ar fi ascultat, tâlcuirea locurilor mesianice, ar fi suferit o radicală reformă, în sensul vederilor dumnezeiescului Copil.
*
Dar trecuseră fără veste patru zile pentru Iisus, dar nu şi pentru Iosif şi Maria, care-L căutaseră deznădăjduiţi. Când Îl găsiră între bătrâni, Mama Îi face o duioasă dojană: „Ce ne-ai făcut ? Tatăl Tău şi cu mine Te căutam !” La aceste cuvinte ale Mamei, Copilaşul le răspunde într-un grai neînţeles: ,,Nu ştiaţi că în Casa Tatălui Meu Mi se cade să fiu ?” Ce le răspundea, cu alte cuvinte ? Că El nu e fiul lui Iosif, ci Fiul lui Dumnezeu.
Iisus aflase cine era El şi ce avea de făcut în lume.
Iată un destin înţeles la 12 ani.
Întâlnirea cu jertfa Templului şi cu rabinii, i-a fost lui Iisus revelatoare a destinului. Deşi aceia ar fi trebuit să recunoască Copilul - şi după Scripturi destinul - iată că Iisus   şi-L cunoaşte împotriva lor, fiindcă cunoaşterea lor era orbită de prejudecăţi politice şi nu era orientată spre năzuinţele desăvârşirii.
*
Dreptul Simeon Îl cunoscuse pe Copil acum 12 ani, în acelaşi Templu, dar urmaşii dreptului nu mai aveau viaţa lui ca să-L cunoască şi el.
*
A creşte din copilărie, ars de-o rază a destinului, înseamnă să te pregăteşti pentru o operă mare şi severă; iar pentru cucerirea locului ei în istoria oamenilor, înseamnă să te aştepţi la cele mai crâncene împotriviri. Oamenii însă nu ştiau cu ce răbdare şi îndârjire lăuntrică a înzestrat Providenţa Copilaşul acesta, căruia i-a încredinţat marea misiune a mântuirii omului. De atunci nu este între oameni destin mai mare ca al lui Iisus. Iar Iisus şi-a asociat la acelaşi destin al Său, pe toţi ucenicii Săi de peste veacuri.
A fi gura Lui, a fi inima Lui, către orice necăjit al lumii, e a face din viaţa ta viaţa lui Iisus, aşa cum şi Pavel îşi interpreta destinul: „Mie a vieţui este Hristos; iar a muri (pentru Acesta) dobândă”.
De atunci Iisus dă omului destinul şi toată energia lui divină.
Iisus e un destin întruchipat. Cine-L ajunge, ştie ce are de făcut !
Prislop, Anul nou
1.I.950       Luca 2,20-21; 40-52
,,NU EŞTI DEPARTE DE ÎMPĂRĂŢIE”…
- 129 -
Aceasta e poziţia cărturarului care L-a întrebat pe Iisus: „care e cea mai mare poruncă din Lege ?” Se vede că avea cărturarul îndoielile lui privitoare la valoarea jertfelor şi arderilor de tot, despre care s-a şi exprimat că n-au nici un preţ.
În faţa cărturarului dispăruse şi rostul de simbol şi rostul de icoană nedesăvârşită a ceea ce avea să vie: adevărat cu rost şi cu putere. Simplificase jertfele, ceremoniile, tipicul, formalismul şi cine ştie până unde ar mai fi mers cu cenzura.
Iisus îi răspunde la întrebare, rezumând Legea în cele două porunci: iubirea de Dumnezeu şi cea asemenea acesteia, a iubirii de oameni, pe care Iisus le unifică. Deşi Iisus le-a repetat din Lege, cuvânt cu cuvânt, totuşi e semnificativă exprimarea acestei porunci: iubirea lui Dumnezeu e poruncă, data de împlinit „din toată inima”, din „tot sufletul”, ,,din tot cugetul” şi „din toată puterea”. O poruncă repartizată şi pe facultăţile sufletului, dar dată şi totalitar sau colectiv sufletului ca întreg. E dată şi conştiinţei şi cunoştinţei şi sentimentului sau entuziasmului şi voinţei sau chiar iuţimii.
Căutarea lui Dumnezeu, urmărirea lui Dumnezeu, potrivit cu fiecare facultate în parte şi cu toate unificate, e o poruncă iniţială sau fundamentală. Poate că tocmai această căutare a lui Dumnezeu, la tensiuni ultime şi totalitare, e ceea ce creşte sufletul din împărăţia veacului acestuia în Împărăţia lui Dumnezeu. Decât că nu-i destul numai să ştii aceasta, ci mai trebuie să fii şi existenţial angajat în această drama a iubirii şi cunoştinţei.
Cărturarul a „confirmat” răspunsul Mântuitorului, cam din oarecare „superioritate” a omului care-şi permite să cântărească până şi răspunsurile lui Dumnezeu.
Iisus, văzând că are cumpănă critică şi deosebeşte bine porunca iubirii de practicile jertfelor, i-a zis: „Nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu”…
Enigmatic cuvânt. Poate tocmai de aceea cuprinde o mulţime de răspunsuri.
Între oamenii sortiţi potopului şi Noe din corabie, nu erau la mijloc decât suta de ani, cât a lucrat Noe corabia, în ochii lor, şi grosimea corăbiei. Între cele cinci fecioare înţelepte şi cele cinci nebune, diferenţa era o aprovizionare de ulei. Între cei doi tâlhari de pe cruce, diferenţa între destinele lor veşnice erau doar câteva cuvinte. Cărturarul avea Împărăţia lui Dumnezeu în faţă şi vorbea cu ea, dar n-o vedea de ochi.
Nu era departe de Împărăţia lui Dumnezeu, dar nu era în Împărăţie. Ce folos că, urmărit de-o fiară, scapi până la uşa unei case de adăpost în pădure, dar n-ai avut grijă să iei cheia de-acasă.
Iar Iisus e nu numai cheia, ci şi uşa Împărăţiei de scăpare.
*
Sunt mulţi cărturari „aproape de Împărăţia lui Dumnezeu”. Sunt toţi cei ce cred în Dumnezeu, dar nu cred în Iisus Hristos. Cărturarii moderni au simplificat tot aparatul religiei, depăşind cu totul pe cărturarul antic, care a vorbit cu Iisus. Aceştia au rămas cu un Dumnezeu abstract, care nu le mai cere nimic, nici măcar recunoaşterea existenţei. Drept aceea se mulţumesc foarte bine cu un Dumnezeu pe care îl deduc ei, creat de ei chiar, un Dumnezeu al lor, fie absolut inaccesibil, fie chiar gelos pe propria Sa creaţie care, în ordinea existenţei are, fie valoarea de postulat (presupunere ce se impune cu necesitate logică), fie valoarea de pură fantezie.
*
Fără Revelaţia lui Dumnezeu în Iisus Hristos, şi fără angajarea în toate consecinţele concrete ale acestei Revelaţii, cărturarii rămân aproape pe dinafară de Împărăţia lui Dumnezeu.
Prislop, Miercuri XXXIII
2.I.950       Marcu 12,28-37
BOTEZUL LUI IISUS
- 130 -
Viaţa publică a lui Iisus e cuprinsă între cele două botezuri: Botezul în Iordan, de la Ioan, şi Botezul sfintelor Sale pătimiri, de la iudei.
Alarma pe care o dase Ioan, din pustia Iordanului, străbătuse toată Palestina; şi oameni simpli o aduseră şi în atelierul de tâmplărie al lui Iosif din Nazaret.
Iisus recunoscu chemarea. Timpul Lui venise.
Deşi era văr bun cu Ioan, nu s-au cunoscut, nu se văzuseră.
Lui Ioan i se descoperise doar atât: că şi Mesia va cere botezul său. Deci în zilele acelea a venit Iisus din Nazaretul Galileii la Iordan, amestecându-se în mulţimea care se boteza. Iisus n-avea vreo vinovăţie de spus, dar s-a făcut una cu păcătoşii, mergând pe calea pe care ne-o va da de urmat.
Ioan, care auzise tot pomelnicul fărădelegilor, s-a mirat că înaintea lui vine un Om fără prihană, a cărui sfinţenie o simţea sufletul şi privirea sa aspră.
Deci Ioan Îl oprea pe Iisus, simtindu-se el păcătos şi cerându-i botezul. Trebuia însă împlinită Dreptatea - adică Legea. Căci toată predica lui Ioan, botezul cu care boteza mulţimea, nu aveau alt rost decât, după înseşi cuvintele lui Ioan: ,,…ca (Iisus) să fie arătat lui Israel” (Ioan 1,31). Ioan s-a supus rânduielii dreptăţii.
Mâna de ţărână a zidirii a botezat creştetul Ziditorului făpturii.
Iisus, neavând nimic de mărturisit, se ruga.
În faţa Sa se deschidea o eră nouă: era creştină.
Cerurile se deschid. Lumina dumnezeiască se revarsă peste făptură şi Fiu; iar deasupra capului lui Iisus, Duhul Sfânt, luând chip de porumbel şi învăluindu-I fruntea, simbolizează Domnului Păcii o cunună.
Iar glasul Părintelui Îl mărturiseşte: „Fiul Său prea iubit”, în care a pus toată iubirea Sa pentru oameni. Aceasta e Teofania creştină (Arătarea lui Dumnezeu în Treime).
Ioan a văzut acestea şi a mărturisit că „Acesta este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1,29-34).
Cu această mărturisire, sub autoritate de prooroc, misiunea lui Ioan se încheie: „De acum El trebuie să crească, iar eu să scad !” (Ioan 3,30)
Dacă la botezul lui Ioan, Iisus n-a avut de mărturisit nici un păcat, misiunea Lui avea să-L încarce - pe nedrept - de toate fărădelegile lumii. El, sfinţenia întruchipată, avea să se facă pentru noi „păcat”, pe care avea să-1 ţintuiască pe cruce, spălând omul în al doilea botez al Sfântului Său Sânge. Căci deşi era Domn al Păcii, venirea Lui era străfulgerare de sabie a unei alte Împărăţii decât cea aşteptată de Israel. Deşi El era temelia întregului ritual ebraic, deşi spre El conduceau toate umbrele, simbolurile şi jertfele Templului, Iisus va fi „găsit” şi „strigat” vrăjmaşul şi distrugătorul lor, de către victimele „umbrelor”. Deşi El dase Legea lui Moise în Sinai, Iisus va fi arătat la tot pasul ca un călcător de Lege. Deşi venise ca să strice lucrăturile diavolului, va fi vorbit că lucrează cu mai marele dracilor, că are pe Belzebul.
Nimeni nu L-a înţeles; de aceea toţi s-au simţit datori să-I stea împotrivă.
Dar El s-a făcut om, una cu noi: trebuia să ia povara păcatelor şi a blestemelor omeneşti. Cel fără de păcat trebuia să sufere ocara păcatului. Iubitorul de pace, dătătorul păcii trebuia să rabde la un loc cu vrăjmăşia; chipul adevărului trebuia să sufere palmele minciunii; floarea nepri­hanei, gunoiul spurcăciunii.
Pentru Iisus tot păcatul era o tortură.
Pe umerii lui Iisus, care-Şi lăsase slava Sa de Dumnezeu, ca să îmbrace slăbiciunea omenească apăsa, ca pe-o temelie, răscumpărarea lumii de sub tirania păcatului. De braţul Lui atârna mântuirea omului, iar cealaltă mână o întindea să prindă atotputernica iubire a lui Dumnezeu.
Acestea se topeau în rugăciunea lui Iisus pentru oameni, în apele înfiorate ale Iordanului. „El a luat asupra-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat” (Isaia 53,4).
Confirmarea glasului lui Dumnezeu L-a întărit pe Iisus pentru destinul Său în lume, care avea să fie apoi întărit cu al doilea botez, pe cruce. Cu aceasta Iisus a fost încărcat de Dumnezeu cu „fărădelegile noastre ale tuturora” (Isaia 53,6). Iisus mărturisea acum toate păcatele omului.
Şi iarăşi S-a rugat Iisus de iertare, pentru om - ucigaşul lui Dumnezeu.
Prislop, Botezul Domnului
12.I.950     Matei 3,13-17
IOAN, CAPĂTUL PROOROCILOR
- 131 -
Ioan era ultima solie pe care a trimis-o Dumnezeu lui Israel.
El avea misiunea să arate pe Mesia - Iisus - şi să-I netezească înainte calea, spre inima lui Israel.
Cum Ioan era „în duhul şi puterea lui Ilie” - cel mai mânios prooroc - se înţelege dintr-odată şi asprimea lui sălbatică asupra păcatelor.
,,Dumnezeu nu trimite soli pentru a linguşi pe păcătoşi, soli de pace, ca să legene pe oamenii răi într-o siguranţă de pace cu Dumnezeu. El pune poveri grele pe conştiinţa făcătorului de rele şi-i străpunge sufletul cu săgeţile remuşcărilor. Trimişii lui Dumnezeu aduc la cunoştinţa păcătoşilor judecăţile Lui îngrozitoare, ca să adâncească simţul stării lor nevoiaşe, ca să le scoată din adâncul inimii strigătul: «Ce să facem ca să ne mântuim?» Atunci, mâna care ţi-a umilit fruntea până în ţărână, ridică pe cel pocăit; glasul care a mustrat păcatul şi a făcut de ruşine îngâmfarea şi ambiţia, întreabă cu cea mai duioasă iubire: «Ce doreşti să fac pentru tine ?» (White).
Ura împotriva Romei mocnea la culme.
În pustia Iordanului, Ioan striga răspicat şi plin de nădejde: „Pocăiţi-vă căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor !” „S-a apropiat” până aci proorocii o prevesteau ca pe-un fapt al viitorului îndepărtat; acum Împărăţia mesianică era înaintea porţilor.
Ioan denunţa corupţia naţională de la talpă până la coroană.
Înştiinţările solemne de la Dumnezeu i-au alarmat pe toţi.
Mulţimile veneau să-şi mărturisească păcatele şi să se boteze de la Ioan. Printre gloate se strecurau şi mulţi cărturari şi farisei, care nu voiau să piardă prilejul de-a se arăta, tot ei, în faţa mulţimilor, ca oamenii cei mai sfinţi. Tainele lor vinovate nu rămâneau ascunse de ochii lui Ioan. Duhul lui Dumnezeu îi descoperea proorocului că aceştia-s oportunişti. Făceau pe prietenii, ca să-şi asigure demnităţi când va veni Mesia.
„Pui de vipere !” „Ce credeţi, ca scăpaţi de urgia viitoare ?” N-aveţi scăpare fără roade de pocăinţă ! Avraam nu vă va putea scăpa, fiindcă faptele voastre nu sunt faptele lui Avraam. Acum securea stă la rădăcina pomilor netrebnici şi focul aşteaptă alăturea. Valoarea unui pom o hotărăsc roadele, nu numele ce-1 poartă. Mărturisirea credinţei fără îndreptarea vieţii, n-are nici o valoare. Pentru păcat, Dumnezeu este foc. Deci, sau te desfaci de păcat sau vei fi ars cu păcat cu tot. Şi cum era multă viţă sălbatecă, mulţi pomi pădureţi şi foarte multă pleavă în Israel, mulţi începeau să simtă focul lui Dumnezeu arzându-i. Într-unii se aprindea focul pocăinţei; într-alţii focul mâniei şi al fărădelegii. Irod, ars de mustrarea proorocului, făcea parte dintre cei din urmă.
Prislop,
12.I.950
ÎN PUSTIA CARANTANIEI
- 132 -
Precum în ordinea naturală a lucrurilor, aşa şi în ordinea spirituală, a destinelor, nu lipsesc verificările. Oriunde te afli trebuie să-ţi ştii puterile şi să-ţi cunoşti împotrivirile.
Deşi Iisus îşi avea un destin lămurit, încă de la 12 ani în Templul din Ierusalim şi confirmat în pustia Iordanului la 30 de ani, totuşi n-a fost scutit de verificarea lui în pustia Carantaniei.
Între aceste două pustii cresc marile destine. Într-una se nasc, în a doua se verifică. Abia oamenii marilor singurătăţi pot să învingă, ca pe-un lucru cunoscut, singurătatea lor între oameni. Oamenii mărunţi, bursierii vieţii, se acomodează lumii, n-o combat ieşind din ea în pustie. Oamenii împovăraţi de un destin însă, caută să acomodeze lumea la ei. De aceea ei ies din lume şi-şi meditează destinul în liniştea marilor singurătăţi. Ei trebuie să iasă în pustie. ,,Duhul L-a mânat (pe Iisus) degrabă în pustie” (Marcu 1,12).
Deci Iisus a mers în pustie din ascultare, „mânat de Duhul Sfânt”.
Nu El, de la El, a mers să postească - şi încă până la istovire.
Nu El a chemat ispita. Ea trebuia să vină, ca la tot omul.
Simţi o misiune ? Împotrivirile te-aşteaptă !
De aceea ai nevoie de post şi rugăciune către Cel Atotputernic, care ţi-a dat misiunea, să o sprijinească. Acestea oţelesc sufletul în faţa adversităţilor, în faţa jertfei.
Cunoaştem pustia Iordanului: Ioan învăţa pe oameni lupta cu ei înşişi, lupta pocăinţei. În pustia Carantaniei, coama unui munte uscat, nu locuiau decât fiarele, vulpile şi şacalii. Aici a venit Iisus. Iar la sfârşitul celor 40 de zile, cu a căror număr s-a numit însăşi pustia, a venit şi fiara cea mare: diavolul.
Fioroasă întâlnire: Iisus şi diavolul: antipozii singurei dialectici ireductibile. Singurii între care e exclusă, din principiu, orice înţelegere sau compromis.
Atunci de ce s-au întâlnit ?
- Ca această neînţelegere absolută între Dumnezeu şi Satana, să devină neînţelegere absolută şi între oameni şi Satana.
Ei s-au mai întâlnit odată, înainte de zidirea omului pe pământ. Atunci a plănuit Lucifer uzurparea lui Dumnezeu: dar cu aceasta „ca fulgerul a căzut din Cer” (Luca 10,18). Pe pământ a găsit omul, prima pereche de oameni, pe care i-a înşelat şi i-a scos din ascultarea lui Dumnezeu în ascultarea sa. I-a scos din starea fericită a contemplaţiei lui Dumnezeu, în nefericirea de a-1 vedea pe el, şi pe ei înşişi goi. I-a aruncat în tragedia cunoaşterii contrazicerii, a cunoaşterii răului, a nefiinţei sau nimicului.
Diavolul ţinuse minte metoda cu care a câştigat la început: îi strecurase omului îndoiala în Dumnezeu.
Cu aceeaşi perfidie se furişează şi acum înaintea lui Iisus, acestui Om nou, care nu venise în lume pe calea poftelor firii şi care, deşi la 30 de ani, nu făcuse nici un păcat. Diavolul veni „ca înger al luminii” să-I propună primul păcat: îndoiala.
De sorţii acestei întâlniri fioroase, a lui Iisus cu Satana, pe câmpul de luptă al acestei lumi, avea să atârne soarta mântuirii omului. Satana, duşmanul lui Dumnezeu, era şi duşmanul omului, căruia îi falsificase orientarea în lume, îl robise şi pe om destinului său decăzut.
,,De aceea a venit Iisus în lume, ca să strice lucrările diavolului”. „In hoc apparuit Filius Dei ut dissolvat opera Diaboli” (I Ioan 3,8). Acesta e unul din înţelesurile „mântuirii” - izbăvirea de sub tirania diavolului.
El nu putea să nu vină să-şi apere „stăpânirea”.
El „trebuia” să facă şi pe Iisus să „cadă” în îndoială de Dumnezeu, în „stăpânirea” sa.
„Dacă eşti tu Fiul lui Dumnezeu” arată-ţi puterea ta şi ieşi din cleştele acesta grozav al foamei „poruncind pietrelor să se facă pâini”.
Propunerea diavolului cuprindea toată perfidia răului: voia să arunce pe Iisus în îndoială de dumnezeirea Sa. Diavolul întindea lui Iisus o dilemă: dacă crezi despre Tine că eşti Fiul lui Dumnezeu, ia pâini din pietre. Dacă nu faci, e semn că Te îndoieşti; dacă nu poţi face e semn că te-a părăsit Dumnezeu, te-a minţit. Dacă vei face, Tu părăseşti pe Dumnezeu şi-ţi grijeşti singur de viaţa Ta. De fapt aceasta şi urmărea diavolul: nu urmărea să se convingă el că Iisus e Fiul lui Dumnezeu, ci voia să-L compromită pe Iisus, împingându-L prin foamea firii, să facă o minune pentru Sine. Aceasta n-ar mai fi fost o minune pentru iubirea de oameni, ci una pentru iubirea de Sine.
Dar în Iisus nu se află iubirea de Sine. Îndoiala de Dumnezeu nu I-a putut-o strecura în inimă. Iisus nu i-a făcut minunea cerută, deşi putea să facă din pietre nu numai pâini ci şi fii lui Avraam şi putea şi pe el, pe diavolul, să-1 încremenească într-o piatră a pustiei.
Dar Iisus n-a venit în pustie în Slava Lui de Dumnezeu, ci în firea smerită a omului, ca în aceasta să bată pe diavolul. Iisus nu avea acum să lichideze pe diavol, ci avea să dezrobească libertatea omului de sub tirania lui, chiar sub focul ispitelor sale şi chiar în condiţia aceasta de oameni, cu fire slăbită de păcat.
Un răspuns totuşi i-a dat Iisus: „Scris este: nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul ce vine de la Dumnezeu”.
Cel ce ţine în suferinţe neamul omenesc, propunea lui Iisus minunea ieşirii din suferinţă. O propunere la aparenţă raţională.
Acestei „raţiuni” perfide Iisus îi răspunde cu „Scris este”, îi răspunde cu Revelaţia.
Vicleanul ia şi el Scriptura. Căci dacă n-a isprăvit nimic cu acul îndoielii, încearcă o săgeată mai ascuţită: ispitirea de Dumnezeu: verificarea concretă a Scripturilor: altă îndoială !„Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos de pe aripa Templului, că «scris este» „Îngerilor Săi va porunci să Te sprijinească, să nu loveşti piciorul Tău de piatră”.
Dar capătă răspunsul categoric: „Şi iarăşi «scris este»: ispitirea de Dumnezeu e interzisă !” - Până aci cu îndoiala, această „virtute” a raţiunii.
Nu-i mai rămânea diavolului decât legitimarea nebuniei sale: cumpărarea lui Iisus. Deci, de pe vârful unui munte înalt I-a arătat, într-o clipită, toată strălucirea împărăţiilor pământului, - toată slava lor deşartă, toată minciuna lui îmbrăcată în trufie „Toată Ţi-o dau Ţie, închină-Te mie !”
Diavolul credea (şi crede nebuneşte) că de la căderea lui pe pământ şi mai ales de la căderea omului în „lumea” aceasta a lui, lumea aceasta e a lui. Acum făcea marea concesiune: voia să i-o dea lui Iisus. ,,Şi aşa ai venit să mi-o iei. Închină-Te mie şi Ţi-o dau”.
Trufia dă lumea (deşi era o danie mincinoasă şi perfidă) numai să rămână ea deasupra.
Iisus îi răspunde diavolului că cere o închinare interzisă: „Singur lui Dumnezeu se cade să I te închini”. „Înapoia Mea satano!”
Atunci i-a simţit Satana puterea dumnezeiască, căreia a trebuit irezistibil să se supună şi să se plece.
Şi a plecat Satana „până la o vreme” când, prin oamenii robiţi de el şi slugi ale sale, L-au dus pe Iisus în a doua pustie fioroasă: dealul Golgotei şi i-au spus aceleaşi cuvinte ale începătorului răutăţii: „Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce şi vom crede în Tine !” (Matei 27,40)
Răspunsul lui Iisus a fost Învierea. Dar pentru ei nici acesta nu era răspuns fiindcă ei nu erau fiii învierii, ci fiii diavolului.
*
Diavolul a fost luat de unii drept delegat al raţiunii, care cere lui Dumnezeu evidenţe. Iisus i-a refuzat diavolului orice dovadă a dumnezeirii Sale.
A concede diavolului delegaţia raţiunii „a celui mai înalt for omenesc”, înseamnă a nu fi departe de raţionamentul demonic: a-ţi încredinţa raţiunea diavolului şi nu lui Dumnezeu, înseamnează a lua locul diavolului împotriva lui Iisus.
Orice răspuns ar fi dat Iisus, altul decât a dat, nu dovedea diavolului nimic. De aceea nu i-a răspuns.
Aceasta e raţiunea divină.
„Raţiunea” demonică cere lui Dumnezeu „dovezi”.
Raţiunea divina rămâne în certitudine, în atârnare şi închinare de Dumnezeu.
*
De atunci aceste două raţiuni se luptă în pustia fiecărei vieţi omeneşti. Dacă eşti om şi vrei „dovezi” trebuie să te lupţi cu Dumnezeu, ca într-o noapte, Iacov.
Vai de tine de vei învinge tu pe Dumnezeu:
Vei constata pe câmpul tău de luptă că învingătorul a fost diavolul.
Iată ce a „câştigat” Iuda.
Prislop,
5.II.950; 24.III.950
ÎN DUMINECA ORTODOXIEI
- 133 -
­
Sunt doi Toma în viaţa lui Iisus. Unul e Natanail la începutul activităţii Mântuitorului; iar al doilea e Toma la sfârşitul ei. Primul îl recunoaşte Împăratul lui Israel şi Fiul lui Dumnezeu. Al doilea îl recunoaşte Domnul său şi Dumnezeul său.
Natanail recunoaşte în Iisus persoana ideală a lui Mesia.
Iisus se numeşte pe sine Fiul Omului, adică omul aşa cum îl gândise Dumnezeu la început, omul pe care trebuie să-1 ajungem. Natanail recunoscu în Iisus icoana omului !
*
Precum la început Iisus era ţinta lui Israel, pe care-1 aşteptau ca pe ultima nădejde a unui popor oropsit, aşa acum Iisus este aşteptarea istoriei. Relele pe pământ aşa de mult vor strânge oamenii, încât nu mai rămâne istoriei altă soluţie decât sfârşitul ei.
Cei ce-L aşteaptă pe Iisus, aceştia se poartă în istorie ca El.
Pentru scurtarea suferinţelor lor - fiindcă nu poţi fi în lume şi să crezi în Dumnezeu fără să fii prigonit ca El - pentru aceia zice Sfântul Pavel, aşa să vă purtaţi, răbdând cu credinţă şi grăbind venirea Domnului.
O trăire a vieţii lui Iisus, a primejdiilor la câte te expune aceasta, grăbeşte sfârşitul.
*
În veacul al VIII-lea al erei creştine a fost, printre altele, o mare luptă pentru icoane. A trebuit un sobor ecumenic, ultimul sobor, al VII-lea, să apere cinstirea sfintelor icoane. Atunci erau iudeii care pârau icoanele la împărati, precum că sunt chipuri cioplite şi închinare la lemne. Deşi atunci s-a pus capăt răutăţii şi multe veacuri icoanele au fost în cinste, astăzi iarăşi li se găseşte vină. Atunci li se zicea că-s o închinare greşită lui Dumnezeu. Azi vina lor e că amintesc de Dumnezeu.
Dar mai e o icoană în primejdie: icoana lui Iisus, pe care o avem în noi în fiecare; căci de la Botez fiecare suntem destinaţi să fim o icoană a lui Iisus. Împotriva acestei icoane a lui Iisus în om, se dă azi o luptă mai vrăjmaşă ca odinioară împotriva sfintelor icoane.
Se dă o luptă împotriva icoanei omului !
- Unde-i sunt apărătorii!?
Prislop, Dumineca I-a din post
26.II.50      Ioan 1,43-51
NEBIRUITELE ARME
POSTUL ŞI RUGĂCIUNEA
- 134 -
Pocăinţa ninivitenilor e o pocăinţă cu răsunet.
Mai aveau 40 de zile şi-i aştepta soarta Sodomei. Iona proorocul a fost forţat să se ducă să le spună, să se pocăiască, altfel peste 40 de zile toţi vor pieri. Cetatea era păgână, Iona evreu. Pântecele chitului şi fundul adâncului 1-au făcut să treacă peste îndoielile sale misionare şi astfel să dea lumii, pentru toate veacurile sale, acest model de rugăciune şi post care, în ultimele zile dinaintea dezastrului, au schimbat osânda morţii înfricoşate, în model de ascultare de Dumnezeu.
Fărădelegile puternicei cetăţi ajunseseră până la Cer. Iona le vesteşte pieirea: „Mai sunt 40 de zile şi Ninive va fi pierdută !”
,,Atunci ninivitenii, ne spune Scriptura, au crezut în Dumnezeu, au ţinut post şi s-au îmbrăcat în sac, de la cei mai mari până la cei mai mici.” A ajuns vestea până la împăratul Ninivei. Acesta s-a sculat de pe tronul său, şi-a lepădat veşmântul împărătesc, s-a acoperit cu sac şi s-a culcat în cenuşă. A trimis crainici în cetate să dea ordin împărătesc: ,,Oamenii, ca şi dobitoacele, vitele mari ca şi cele mici să nu mănânce nimic, să nu pască şi să nu bea apă. Iar oamenii să se îmbrace în sac şi către Dumnezeu să strige din toată puterea, şi fiecare cu pocăinţă să se întoarcă de la calea lui cea rea şi mâinile lui să nu mai săvârşească fapte silnice. Cine ştie, poate că Domnul iarăşi se va îndura şi va opri în loc iuţimea mâniei Lui, ca să nu mai pierim !” (Iona 3,5-9).
Tâlcuirea cea mai bună a acestei pocăinţe colective o dă sfântul Ioan Gurădeaur, zicând: „Era ciudat să vezi cum sacul se bucură de mai multă trecere ca purpura. Căci ceea ce n-a putut face porfira a izbutit sacul, ce n-a putut duce la bun sfârşit coroana, a izbutit cenuşa. Căci beţia şi lăcomia au zguduit cetatea şi era să o dărâme; iar postul a pus-o în picioare când se clătina şi era gata să cadă” (Sfântul Ioan Gurădeaur, „Despre pocăinţă”, Sibiu, 1938, p. 49).
În faţa marelui Babilon al lumii moderne mai sunt numai două zile: O zi de milostivire „Astăzi” (Evrei 3,7,13), şi „o zi a mâniei” lui Dumnezeu (Isaia 61,2) - ziua judecăţii de pe urmă, care poate fi mâine.
Prislop,
19.11.950 Matei 6,14-21
LEPĂDAREA DE SINE
- 135 -
­
Este în noi o mică - uneori chiar mare - contrazicere.
Este duhul iubirii de sine care jertfeşte oamenii şi duhul jertfirii de sine pentru iubirea de oameni.
Amândouă vor să ne menţină în viaţă; decât că duhul iubirii de sine vrea să ne menţină în viaţa aceasta pământească, de cele mai multe ori prea stricată şi plină de păcat; pe când duhul jertfirii de sine caută să ne câştige viaţa cea fără de sfârşit şi cu desăvârşire sfântă. E o mica vrajbă în noi: între vremelnicie şi veşnicie, între sfinţenie şi păcat, între Dumnezeu şi diavol.
Sunt două conştiinţe în noi care, fiecare caută să câştige stăpânire asupra celeilalte: „conştiinţa eului” şi „conştiinţa religioasă” propriu-zisă. O conştiinţă că totul eşti tu şi faci ce vrei tu, nu atârni de nimeni, şi conştiinţa că atârni de Dumnezeu. Acestei situaţii de vrajbă îi zice Dumnezeu: „Cela ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine,   să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie”
Nu poţi urma pe Dumnezeu urmându-ţi ţie. Trebuie să alegi între tine şi Dumnezeu. E o alegere care te poate pierde; dar tocmai această pierdere pentru Dumnezeu te câştigă. Alegerea aceasta „dacă vrei” e darul libertăţii cu care a cinstit Dumnezeu pe om, făcând şi de el atârnătoare mântuirea sa. Primul care a adus ştirea, i-a făcut conştienţi pe oameni de libertatea lor, este creştinismul. Libertatea este un excepţional de mare dar, însă, pentru cine se iubeşte numai pe sine, e tot aşa de mare primejdie. Iubitorul de sine îşi înclină libertatea spre fărădelegi, la care ajunge rob şi din om neom.
Libertatea îşi câştigă însă valoarea de mântuire numai dacă trece prin jertfă. Jertfa acelei iubiri de sine e vama ei de verificare. Liber ajunge numai cel ce se leapădă de toate şi în primul rând de sine. Ucenicii lui Iisus sunt oameni liberi.
Libertatea aceasta presupune o austeritate a vieţii.
În împărăţia religiei, libertatea nu e un concept abstract, ca în câmpul cunoaşterii în general, aci ea e o structură a omului devenit spiritual, străbătut de adevăr, încă din veacul acesta. Unul ca acesta, chiar de-ar tăcea, mărturiseşte înaintea oamenilor pe Iisus, Cel ce 1-a făcut liber.
Aceasta e ceea ce urmăreşte Iisus, când ne cheamă să-I fim ucenici, începând de la libertate !
Prislop, Dumineca a III-a a postului
12.III.950  Marcu 8,34-38
RUGĂCIUNI NEPOTRIVITE
- 136 -
E de neînchipuit cât e de mare nepotrivirea între ce cer oamenii lui Dumnezeu şi între ce cere Dumnezeu oamenilor. Sau, mai bine zis, nu e potrivire deloc între ce cer oamenii de la Dumnezeu şi ce-ar dori Dumnezeu să ceară oamenii. Evanghelia de astăzi e un model de decepţii de amândouă părţile. În vreme ce Iisus le prevestea ucenicilor apropierea pătimirii Sale în Ierusalim, cu amănunte, ca atunci când le vor vedea să nu cadă pradă deznădejdii, ei, doi dintre ei, îi cer lui Iisus ranguri de prim-miniştrii (primii de-a dreapta şi de-a stânga Împăratului).
De atunci au trecut aproape 2000 de ani, dar aceleaşi, şi mai nepotrivite cereri se aud şi astăzi: Cutare se roagă lui Dumnezeu să câştige un serviciu; cutare, să i se descopere hoţii; unul, să i se risipească duşmanii; altul să câştige la loterie; una, să despartă Dumnezeu pe cutare de la cutare; altcineva, de la ţară, să nu i se mai împungă vitele; iar un şcolar să reuşească la examene
Lucruri pământeşti, trecătoare, nimicuri.
Sunt însă unii care-I cer lui Dumnezeu socoteală de cum conduce lumea. Aceştia vor să asculte Dumnezeu de ei. Altă nesocoteală. Alţii nu-I cer nimic; ba chiar Îi cer să tacă: să nu existe în faţa lor !
- Altă socoteală de dat la reparat.
Oamenii, fiecare în felul lor, cer lui Dumnezeu lucruri potrivite cu icoana - concepţia - ce şi-o fac despre Dumnezeu. Apostolii, fiindcă-L doreau Împărat pe pământ, Îi cer posturi înalte în Împărăţie; săracii Îl văd pe Dumnezeu ca pe un bogat şi-I cer unele ca acestea, etc. Dumnezeu e văzut prin „patimile” şi „pătimirile” lor, ca prin nişte ochelari coloraţi, şi-I cer să le scutească patimile de pătimiri - ori El e altfel. Cred că cea mai deformată fiinţă din capul oamenilor a ajuns Dumnezeu.
Dar ce ne cere Dumnezeu nouă ? Ce-ar dori să cerem ?
Să fim ca Iisus; în care S-a îmbrăcat El, dându-ni-se model şi viaţă. Dumnezeu pune apăsul pe „a fi”, noi pe „a avea”. De aceea noi înaintea lui Dumnezeu mereu suntem în trista situaţie de cerşetori, pe când de fapt trebuie să fim în situaţia de fii.
Deci chiar aşa rău stând lucrurile, să-L cerem pe Iisus, Omul care să ne înveţe să fim, deocamdată oameni, şi pe urmă fii.
Prislop, Dumineca a V-a din post
26.III.950  Marcu 10,33-45
PAHARUL ŞI BOTEZUL
- 137 -
Cei doi ucenici doreau ranguri în Împărăţia lui Dumnezeu.
Ei nu ştiau prin câtă umilire avea să treacă Însuşi Împăratul până „să intre în slava Sa”. Drept aceea Iisus îi întreabă: „Putea-veţi bea paharul pe care Eu îl beau şi putea-vă-veţi boteza cu botezul cu care Eu Mă botez ?”
Şi nedându-şi seama, au răspuns ucenicii, naiv: „putem”.
Răspunsul a fost totuşi confirmat profetic de Iisus, căci de fapt soarta viitoare a ucenicilor în lume aşa a şi fost: numai pahar de suferinţe şi botez de mucenici.
*
Tâlcuind cuvintele acestea ale lui Iisus, prin cele întâmplate, nu după multe zile, înţelegem că paharul pe care avea Iisus să-1 bea era mai amar decât cupa cu cucută pe care atenienii o deteră lui Socrate.
În paharul lui Iisus erau adunate toate fărădelegile oamenilor, care odinioară dezlăntuiseră potopul, toată scârnăvia păcatului şi toată văpaia de ură împotriva vieţii Sale, împotriva lui Dumnezeu. Tot sângele spurcat - puterea dracilor - care curgea prin oameni, I s-a turnat în potir ca să-1 bea Iisus, singurul Om fără prihană. (Şi când se umple paharul fărădelegilor trebuie să se găsească cineva să-1 bea, căci altfel se varsă şi, sau se potopeşte pământul sau se aprinde şi-i vine sfârşitul.)
Fierea şi oţetul, puse-ntr-un burete, sunt nimica faţă de paharul fărădelegilor omeneşti, pe care a trebuit Iisus să le bea cu Sfânt Sufletul şi Trupul Său şi să se „facă pentru noi păcat” (II Corinteni 5,2 1) şi să ia El, nevinovatul, pedeapsa păcatului de la Dumnezeu, ca să ne câştige cu aceasta şi răscumpărarea sau mântuirea.
Sfântul Său Trup era un potir văzut, dar pe care erau acum încărcate toate fărădelegile omului şi băute, nu din înclinarea voinţei spre vreo fărădelege, ci din nesfârşita iubire de oameni de a-i izbăvi de păcat. Aceasta era cea mai înfricoşată încercare a iubirii.
A urmat pedeapsa ei; întâi de la oameni: toată mucenia crucii, pe care ura a răstignit iubirea.
Iubirea de oameni nu s-a frânt pe cruce.
Acesta era botezul; botezul sângelui.
A venit apoi şi cea mai grea încercare cu putinţă, părăsirea lui Dumnezeu.
Iubirea lui Iisus de Dumnezeu nu s-a stins nici pe crucea părăsirii. S-a întunecat şi soarele şi s-a zguduit şi pământul la această înfricoşată osândă. Acesta era botezul spiritului - întrucât în Iisus era şi suflet omenesc adevărat.
Iisus, din iubirea de oameni, luase asupră-Şi toată povara păcatului - care printr-un om a intrat în lume - şi astfel Fiul Omului s-a făcut ţintă a urgiei divine, cea asupra păcatului, care lovea de moarte şi persoana omenească ce şi-1 asumase, dar izbăvea pe ceilalţi oameni de aceeaşi osândă şi urgie.
Acum, din sfântul Său Potir: jertfa de pe cruce, ne-a izvorât nouă ,,Sângele cel curs prin milostivire din coasta Sa”, sângele cel dătător de viaţă al Sfintei Împărtăşanii.
Acesta-i darul ce ne-a dat Iisus în schimbul paharului ce i L-au dat oamenii; schimb care să ne hotărască şi pe noi să ne schimbăm. Darul acesta al Sfintei Împărtăşanii să ne hotărască odată pentru totdeauna să nu mai băgăm noi fărădelegi în Potirul lui Iisus.
„Nu ştiţi că nu mai sunteţi ai voştri ? Că aţi fost răscumpăraţi ?”
Paharul şi Botezul Domnului, pe care El ni le-a întors în binecuvântarea Sfintei Împărtăşanii ar fi bine să ne întipărească în minte întrebarea care să ne însoţească înainte de toate faptele noastre:
„Oare ce-ar face Iisus, acum, în locul meu ?”
De ne va urmări pretutindeni întrebarea asta: „Ce-ar face Iisus în locul meu ?” cred că nu I-am mai băga atâtea fărădelegi în pahar !
*
*     *
Tâlcuirea sfântului Maxim Mărturisitorul:
„Prin «Botezul Domnului» se înţeleg toate ostenelele noastre de bună voie pentru virtute. Acestea şterg petele de pe conştiinţă şi omoară înclinările noastre spre lumea simţurilor.
Prin «Paharul Domnului» se înţeleg toate încercările fără de voie, care ne vin asupra în răstimpuri de strâmtorare, pentru că stăm în slujba adevărului. Răbdând acestea punem dorul după Dumnezeu mai presus de viaţă.
Deosebirea dintre pahar şi botez este aceasta că botezul omoară aplecarea voinţei spre plăcerile vieţii, de dragul virtuţii; iar paharul convinge pe credincioşi să pună adevărul mai presus şi de viaţă.
Paharul e înainte de botez, pentru că virtutea e pentru adevăr, iar nu adevărul pentru virtute.
De aceea, cel ce cultivă virtutea, având în vedere adevărul, scapă de săgeţile slavei deşarte; pe când cel ce urmăreşte virtutea ca scop al vieţii, chiar câştigându-o o face culcuş părerii de sine şi e rănit de slava deşartă” (Filocalia vol. III, pp. 114-115).
*
O viaţă cu totul dezinteresată în slujba lui Dumnezeu - căci El e Adevărul - cu cât ne aduce mai grele amărăciuni şi stridenţe cu viaţa decăzută a lumii, cu atât ne apără mai bine câştigul ce ni-1 va da Dumnezeu, în slavă adevărată „la zidirea din nou a lumii” (Matei 19,28).
Prislop,
27.III.950  Marcu 10,33-45.
„CINE POATE SĂ SE MÂNTUIASCĂ ?” (Matei 18,25)
Acela care se va putea lepăda de sine, care va birui “lumea” şi va putea călca peste toată puterea satanei; acela se va mântui. Dar acestea toate se pot numai întru Hristos Iisus, căci mai mare este Cel ce este întru voi, decât cel ce este în lume. Când însă iubirea de sine devine ea cale de urmat, adică egoismul devine normativ de viaţă, acesta poate creşte şi creşte până la lepădarea de Dumnezeu, şi omul se descumpă­neşte la minte. Orice egoist e, în străfunduri, un antihrist. Dacă însă lepădarea de sine - prima condiţie a urmării lui Hristos - a devenit, ea în noi, o realitate statornică, cunoaştem aceasta când vedem, cu bucurie, că nu mai avem vrăjmaşi, că putem face bine celor ce ne fac nouă rău, că putem iubi pe cei ce ne urăsc, că putem ierta din inimă pe cei ce ne greşesc, cu alte cuvinte că ne menţinem în creştinism. Acesta-i numai primul pas peste puterea satanei. Am ascultat de Domnul Hristos şi nu de el, “domnul” veacului acestuia, “nesupunere” egală cu declaraţia de război. Şi vai de cine n-a învăţat războiul nevăzut. Nici supraapreciere că duce la obsesie, nici subestimare, că devine nepăsare.
Iată temeiul sf. Simeon Noul Teolog: “Fiecare dintre noi trebuie să cunoască pe Dumnezeu, pe sine însuşi şi pe demoni… pe demoni pentru că ei sunt de fapt vrăjmaşii noştri tăinuiţi şi pentru că ei luptă împotriva noastră prin mijlocirea noastră însăşi.” Cu minţi curate, luminate de Duhul Sfânt şi întărite de Adevăr, cu virtuţi ale voinţei asupra firii, flăcări ale dragostei de Dumnezeu şi de oameni, mai adevărat zis: flăcări ale iubirii divine revărsate spre lume, prin smerită inima omenească, însuşiri acoperite cu o “prăpastie de smerenie” - virtuţi de integrare în creştinism - cu de aceştia numai se războieşte satana, pentru că de “vederea” lor, care-1 arde, nu mai are cum să se ascundă. Pe noi, “creştinii cu numele” nici măcar nu ne trezeşte din “somn”. Cu noi, se luptă patimile noastre.
Mântuirea este Darul Mântuitorului care întâmpină nevoinţa omului. Dar aceasta, oricât de mare ar fi, nu poate “merita” sau “cumpăra” Darul. La sfârşit, după Învierea cea de obşte, cununa biruinţei definitive asupra răului şi morţii, o vor primi toţi cei ce au ostenit pe pământ pentru Adevăr. Asemănarea cu care a fost omul zidit, acum va străluci în toţi fiii lui Dumnezeu, când El va fi totul în toţi. Mântuirea este îndumnezeirea. Totul plecase de pe pământ, de la un “amănunt”: lepădarea de sine, sau iubirea de sine… două direcţii ale unui.. . cuvânt.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu