Parintele Arsenie Boca partea 2!

Mama Părintelui Arsenie

„Eu am fost pictat din pântecele maicii mele”

• Ne spunea Părintele: “Când eram copil, în casa mamei mele era o icoana a Maicii Domnului care-mi plăcea, foarte mult. Odată am întrebat-o pe mama:

- De ce îmi place aşa de mult acea icoană? Iar ea mi-a spus:

- Ei, dragul meu, cât te-am purtat în pântece, foarte mult m-am uitat şi m-am rugat la această icoană”.

Altădată ne-a spus: “Mama mea când a rămas însărcinată cu mine, s-a uitat la icoana Maicii Domnului şi a pictat-o în inima ei. A pictat-o rugându-se la Maica Domnului, cum se rugau Sfinţii Ioachim şi Ana: “Maica Domnului, îţi cer au copil, fie parte bărbătească, fie parte femeiască, care să îţi slujească ţie, Maicii Domnului şi Domnului Iisus Hristos. Nu pentru mine îl cer”. Eu deja am fost pictat din pântecele maicii mele. Când mama mea mergea să lucreze la câmp, înaintea ei apărea icoana Maicii Domnului datorită rugăciunilor ei. După ce-am terminat studiile, mama credea c-am să mă stabilesc ca orice om la casa lui. Când a aflat ce intenţii am (să se călugărească), mi-a luat capul în mâini, m-a sărutat şi m-a binecuvântat zicându-mi: „O, dragul meu şi scumpul meu, de când mă rog eu pentru asta!”

De aceea a fost Părintele Arsenie omul lui Dumnezeu, pentru că a fost cerut prin rugăciune, crescut cu rugăciune. Şi spunea Părintele. “De ce nu faceţi şi voi la, fel?! Dar care din voi se roagă când sunteţi însărcinate: Doamne, dă-mi un copil bun, cuminte, care să-ţi slujească Ţie; pentru Tine Doamne? Care din voi aţi citit în timpul sarcinii Acatistul Maicii Domnului şi alte cărţi bisericeşti? Voi ziceţi că n-aveţi timp să vă rugaţi. Cereţi la Maica Domnului şi la Domnul Iisus Hristos şi vă vor da. Dacă nu faceţi rele, vă iese şi copilul aşa cum îl doriţi “.

Apoi, unei femei căreia îi murise copilul atins de un tren i-a spus:”Ştii de ce 1-a atins trenul? Pentru că 1-ai iubit mai mult decât pe Maica Domnului. Întâi trebuie să-L iubeşti pe Dumnezeu şi apoi pe copil”. Altei femei i-a spus: „Tu vii şi te plângi că copilul tău e beţiv, dar atunci când aţi zămislit copilul, soţul tău era beat”, iar alteia, care se plângea că are un băiat hoţ, i-a spus că şi ea a furat când a fost însărcinată cu el. (Miloşan Vionela, 71 ani, Recea)

• Mama sa l-a crescut singură. Ea păzea oile satului şi Părintele îi desena (că era pictor de mic) flori pe mâneci, pe cot la haine şi apoi ea cosea.

„În viaţă am dansat şi eu odată - a spus mama Părintelui - am rotit un dans, atât a, fost jocul meu în viaţă”. Maică-sa 1-a crescut şi el a învăţat, şi-a dat silinţa. Părintele învăţa lumea cum să trăiască, să nu curvească bărbatul cu femeia, ca în sărbători şi duminica să nu aibă împreunare şi să aibă copii curaţi, căci Părintele aşa a fost conceput. (Mailat Elena, 87 de ani, Dejani)

• Mama sfinţiei sale spunea că simţea că avea ceva luminos în pântece şi avea o mare bucurie. Iar Părintele spunea că tatăl său, plecând în America l-a „lăsat curat în pântece”. (Pr. Petru Vanvulescu)

• Mama Părintelui, care nu mai ştia nimic de dânsul, auzind că la Mănăstirea Sâmbăta este un părinte care este de loc din localitatea Brad - Hunedoara, şi-a zis: „Sigur, acesta e băiatul meu” şi a luat trenul să vină la Sâmbăta. Părintele, cu darul înainte­vederii ce-1 avea, a simţit că vine şi a trimis un credincios cu căruţa la gară spunându-i acestuia ora când soseşte şi locul unde să stea pe peron când va veni trenul. Când a sosit trenul, uşa vagonului în care se afla mama Părintelui a oprit exact în faţa omului. Coborând, mama Părintelui 1-a întrebat pe acest om, cum poate ajunge la mănăstire? Iar omul i-a zis: „Vino cu mine, că după dumneata m-a trimis Părintele!”(Ierod. Dometie - Mân. Brâncoveanu)

• Părintele Arsenie era la Sâmbăta şi a trimis pe cineva care avea căruţă cu cai, să o aştepte în gara din Voila pe mama sa, care vroia să-1 viziteze. I-a spus omului: „Du-te să o aştepţi pe mama că vine cu trenul”; zice omul: „Părinte, dar nu o cunosc!”; „Nu trebuie, du-te că vine ea la tine; se opreşte trenul şi în dreptul uşi de unde eşti tu coboară o_.femeie şi te întreabă de mănăstire”. Şi aşa a fost. Omul a luat-o în căruţă şi a dus-o la Sâmbăta. (Gheorghe Silea, 45 ani - Sâmbăta de Sus)

• Mama Părintelui, era o femeie micuţă şi semăna cu Părintele foarte mult. Odată a venit la mănăstire. Îi era dor de Părintele. Şi Părintele a lăsat-o în biserică, nu a ieşit din altar. Şi ea a stat, a tot stat, şi dacă a văzut că Părintele nu mai iese, a început să plângă. A ieşit Părintele bucuros şi a zis: Am vrut să te vedem cum plângi. A sărutat-o şi a mângâiat-o şi i-a zis: „ Nu plânge, că uite am venit”.(Mailat Elena, 87 de ani, Dejani)

• Întâlnindu-se cu Părintele, mama i-a reproşat: „Ţi-a fost ruşine cu mine de n-ai vrut să spui la lume că eu sunt mama ta?” şi i-a zis Părintele: „Nu mamă, dar dacă spuneam lumea îţi rupea hainele de pe matale când veneai încoace”.

A spus mama Părintelui, cu ocazia acestei vizite la mănăstire că atunci când era însărcinată cu Părintele, a văzut soarele şi luna în pântecele ei şi nu ştia ce va fi. Şi a văzut şi un peisaj. Când a venit la Sâmbăta a spus ca a văzut exact peisajul de aici, cu munţi şi mănăstirea. (Gheroghe Silea, 45 ani - Sâmbăta de Sus)

• Mult s-a zbătut Părintele. Toată viaţa şi scrierea lui a fost spre sfinţirea familiei. Câte femei au fost la el, s-au hotărât să nu mai avorteze Câţi copii au rămas în pântecele mamelor lor! Nu e nimeni mai competent să ne strige în acest moment revenirea mamelor la sfinţenia Maicii Domnului decât Părintele Arsenie. (Pr. Ioan Sabău)

Părintele Arsenie… un Moise care ne-a
despărţit Marea Roşie

• Părintele Arsenie a fost un om extraordinar, un om al lui Dumnezeu, un mare părinte al Bisericii noastre. Pentru mine per­sonal, cel mai mare din veacul nostru… Despre Părintele Arsenie trebuie să vină vremea, cât mai curând posibil, să se scrie mai mult, să se vorbească mai mult; şi eu sunt absolut sigur, şi mărturisesc cu toată responsabilitatea mea de episcop ca va veni timpul rânduit de Dumnezeu, când Părintele Arsenie Boca va fi canonizat… Despre Părintele Arsenie încă se vorbeşte în termeni prea lumeşti. Dar se va vedea mai târziu. Eu îndrăznesc să spun că Părintele Arsenie Boca a fost pentru România asemeni Sfântului Serafim de Sarov pentru marea Rusie.

…Aflându-te în prezenţa şi în apropierea Părintelui Arsenie, simţeai prezenţa lui Dumnezeu, Îl simţeai pe Hristos trăind şi vorbind în Părintele Arsenie. Era şi este un lucru extraordinar - cum spunea cineva - în viaţa noastră, în viaţa oamenilor, să întâlnim un sfânt. Eu pot să spun că acest lucru 1-am simţit şi 1-am trăit şi sunt absolut convins şi responsabil de ceea ce spun acum.

Părintele Arsenie ştia că la tinereţe se pune temelia vieţii omului, a dezvoltării omului pentru mai târziu şi pentru totdeauna şi de aceea era înconjurat de tineri. (PS. Daniil Partoşanul)

• Un complex de factori, din harul lui Dumnezeu, pe deplin favorabili, m-au ajutat să cunosc pe tânărul diacon celib Zian Boca (viitorul Părinte Arsenie), după venirea sa de la Muntele Athos şi pe părintele Dumitru Popescu, viitorul arhimandrit Serafim Popescu, stareţ la Mănăstirea Sâmbăta între anii 1949-1955.

Părintele dr. Dumitru Stăniloae, fiind numit rector al Academiei Teologice „Andrei Şaguna” din Sibiu (de către mitropolitul Nicolae Bălan, în 1936), a primit locuinţă pentru familia sa, în clădirea Academiei, la parter. Părintelui Zian Boca şi părintelui Dumitru Popescu li s-a dat o locuinţă tot în curtea Academiei. Cu ei mai stătea şi tânărul profesor de teologie dr. Nicolae Mladin, viitorul mitropolit, formând împreună o triadă de oameni ai lui Dumnezeu, cu totul deosebiţi. Camera din dreapta mi s-a acordat mie, după terminarea Teologiei, de către părintele rector dr. Dumitru Stăniloae, care m-a angajat ca secretar şi dactilograf al său, respectiv al Academiei Teologice „Andreiene”, începând cu 1 ianuarie 1940. Lucram amândoi în acelaşi birou.

Seara, după ce se linişteau studenţii teologi, cei trei călugări ieşeau în holul locuinţei unde împreună, înfrăţiţi în acelaşi ideal de preamărire a lui Dumnezeu, cântau imnuri religioase, încheind cu „Apărătoare Doamnă”. Îmi era imposibil să rămân izolat în camera mea de vis à vis şi să nu apar şi eu între dânşii, frământat de acelaşi dor de preamărire a Lui, a Ziditorului a toate, Dumnezeu.

Fireşte că, peste zi, când Părintele Arsenie mai scăpa de la Părintele Stăniloae, unde împreună lucrau la traducerea manuscriselor Filocaliei, pe care Părintele Arsenie le adusese de la Muntele Athos, mai profitam şi stăteam de vorbă cu el.

În astfel de momente de fericită ocazie de a sta de vorbă cu tânărul diacon celib, Arsenie Boca, am prins, între altele, un mo­ment - unic - cu totul remarcabil: mi-a arătat, centura monahală de piele, pe care a realizat-o singur, cu monogramul metalic: IS HS NI KA (Iisus Hristos biruie), pe care urma să o poarte după tunderea în monahism (pe data de 3 mai 1940, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, primind numele de Arsenie). După centură, îmi destăinuia din tainele monahismului, cum trebuia să fie un adevărat călugăr, ca un adevărat ostaş al lui Hristos, îmbrăcat în toate armele lui Dumnezeu (cf. Ef. 6, 11-17). Cu acel prilej mi-a arătat o intimitate a îmbrăcămintei călugăreşti (pe care o aştepta şi pentru care se pregătea): pe o coală de hârtie a desenat schima călugărească pe care o poartă un călugăr până la moarte. Am pus mâna pe ea şi îndată m-a atenţionat: „Mă, ai grijă, asta nu-i jucărie!”… zâmbind foarte discret, căci nimeni nu-1 văzuse (până atunci) râzând, ci plângând adeseori pentru păcatele oamenilor.

În sfârşit, 1-am văzut şi în bucătăria cantinei studenţeşti, unde singur îşi pregătea mâncarea de post (predominau morcovii raşi pe răzătoare, cruzi), dar fără a face caz de aceasta.

Când îl ajuta pe Părintele Stăniloae la traducerea Filocaliei, Părintele Arsenie scria cu mâna tot textul filocalic tradus. Mai târziu a creat în cadrul Mănăstirii Brâncoveanu o adevărată mişcare filocalică împreună cu credincioşii din ţinuturile făgărăşene, care s-a extins apoi în aproape toată ţara, cum remarca Nichifor Crainic. La această mişeare participa inclusiv studenţimea universitară, ca într-o „bulboană spirituală uriaşă”, pentru a-1 vedea şi asculta pe călugărul care răscolea sufletele credincioşilor ce-1 ascultau, Părintele Arsenie.

Duhul filocalic străbătea în mintea şi în sufletul ascultătorilor prin cuvintele de foc ale Părintelui. Aşa a reuşit să devină primul ctitor al Filocaliei româneşti de la Sibiu, nu numai prin colaborarea cu Părintele Stăniloae, la îmbrăcarea textului original în haina cuvântului românesc, ci, acum, şi prin câştigarea de abonaţi din rândul ţărănimii româneşti (în criza groaznică din anii 1946 şi anii următori, ţăranii, după colectarea cerealelor şi valorificarea lor, au făcut un mare număr de abonamente pentru tipărirea primelor volume), la Sibiu. Toţi aceştia, în frunte cu Părintele Arsenie, sunt ctitori ai Filocaliei româneşti, cum avea să evidenţieze Părintele Stăniloae în prefaţa primelor volume ale Filocaliei. Este un moment istoric pentru cultura românească, când oamenii simpli din popor au făcut cauză comună cu oamenii de cultură, pentru promovarea acestor valori şi dăinuirea lor.

Fiind contemporan cu aceste evenimente unice, m-am trudit să ajung în posesia tuturor celor 12 volume ale Filocaliei, inclusiv cele tipărite la Bucureşti, după transferul Părintelui Stăniloae la universitatea bucureşteană. Nu ştiu prin ce întâmplare nu am prins volumul II, care-mi lipsea astfel din colecţie. Fără să fac publicitate din aceasta, prin 1964, aflându-mă la parohia „Sf. Arhangheli” de pe str. Ştefan cel Mare din Sibiu, m-am pomenit cu o credincioasă, fiică duhovnicească de-a Mănăstirii Sâmbăta, că, fără să o cunosc, vine la mine cu volumul II al Filocaliei semnat pe pagina titlului „Arsenie” şi mai jos scris numele ei, Miclea Paraschiva, cu cerneală. Îmi spune: „Părinte, vă dau dumneavoastră această carte.” I-am mulţumit din inimă şi am zis: „Mari şi minunate sunt lucrurile tale Doamne!”

Revin la intrarea mea în preoţie. După ce m-am căsătorit şi am fost hirotonit preot şi duhovnic, cu data de 1 ianuarie 1941 am plecat cu soţia, renunţând la confortul oraşului, într-o parohie, la peste 40 de km. de Sibiu, pe Valea Hârtibaciului, unde am întâlnit o sărăcie lucie între oameni bogaţi, oameni rupţi de credinţă, care nu ştiau ce-i postul de miercuri şi vineri, nespovediţi de 25-45 de ani, cu biserica în paragină. Aici a trebuit să fac o pastoraţie de zi şi noapte pentru a sparge carapacea indiferentismului.

Într-o zi, pe neaşteptate, m-am pomenit cu Părintele Arsenie, care mă cercetează acasă, la parohia respectivă, foarte scurt la vorbă, serios ca un mare şi adevărat călugăr, privind mai mult în pământ decât în faţa persoanei (eram şi cu soţia) şi spunându-mi că doreşte să mergem împreună peste deal, în satul vecin, unde avea mulţi credincioşi care-1 cercetau la Mănăstirea Sâmbăta, mergând pe jos sau cu căruţele. Ajunşi acolo, într-o sală de la şcoală, le-am rostit amândoi câte o predică cu sfaturi duhovniceşti. De acolo, după ce a înnoptat, Părintele a trecut prin alte sate, ca o recunoştinţă a bunului păstor pentru cei ce 1-au căutat.

După ce m-am mutat în parohia Turnişor-Sibiu, la câţiva ani, desfiinţându-se mănăstirile de maici, Părintele Arsenie a îndemnat un grup de măicuţe pripăşite prin Răşinari, fără duhovnic, să mă caute la parohie şi să le fiu duhovnic. Şi am rămas aşa până când ele s-au readunat la Mănăstirea Prislop în jurul Părintelui Arsenie.

Spre anul 1980, fiind în căutare de pictor, m-am dus la Drăgănescu, să-1 caut pe Părintele Arsenie, să-1 rog să-mi picteze noua biserică. Am stat amândoi de vorbă, i-am admirat pictura şi 1-am rugat să vină la Sibiu, dar m-a refuzat pe motiv că aici nu ar putea lucra. Ştia dânsul de ce! M-am mâhnit ori de câte ori Părintele era acuzat pe nedrept. Este greu să te transpui în situaţia unui călugăr urmărit de Securitate şi cu domiciliu aproape forţat, a unui călugăr care a trăit călugăria ca puţini alţii, ştiind prea bine ce a scris Sf. Antonie cel Mare, că „un călugăr care iese din mănăstire e ca peştele pe uscat”. De aceea nu se aventura, avea evlavie, nu sta la taifas - scurt la vorbă, fără grija de a se lansa şi face cunoscut. Dialogul său era cu sufletul şi inima credincioşilor.

Cu toate acestea, într-o zi a venit la Sibiu să-mi vadă noua biserică. A fost pentru mine o surpriză şi adevărată bucurie. La plecare 1-am rugat să scrie ceva în cartea de aur a parohiei şi a scris scurt: „Aici credinţa şi _.faptele sunt una şi aceeaşi evidenţă. 18.12.1986 Arsenie”.

Un fost cântăreţ de la Mănăstirea Sâmbăta îşi aminteşte că, atunci când Părintele Arsenie era stareţul mănăstirii, într-o dimineaţă, ieşind cu Părintele Arsenie din vechea mănăstire spre Altarul din pădure pentru a săvârşi Sf. Liturghie, el uitându-se în urmă ca să vadă dacă vine Părintele, s-a cutremurat şi a zis: „Vai Părinte, sunteţi tot, foc!”. „Am simţit eu că mă arde ceva” şi atât; s-a ferit să comenteze sau să comunice şi altora stările de har a milei lui Dumnezeu, care nu 1-a părăsit niciodată.

Ne spunea Părintele că ne ştie toate păcatele noastre şi ale neamului nostru; că a vorbit cu sfinţii care-i pictează. Cei care mergeau la el îi simţeau puterea şi ajutorul şi pe mulţi îi vindeca pe loc.

Prima întrebare pe care o punea Părintele la fiecare era: „Câţi copii aveţi?” şi „De ce nu vă faceţi copii? Vedeţi voi, mă- spunea Părintele - toţi cei care vă, feriţi de copii, o să suferiţi”. (Pr. Todor Nichifor - Sibiu)

• Prima predică pe care am auzit-o - prima şi ultima - ţinută de Părintele Arsenie Boca, mi-o aduc aminte foarte bine, am ţinut-­o minte poate pentru că ştiam că o ţine un om deosebit. Mai întâi Parintele a vorbit despre «haina de nuntă» şi a spus că pentru el cuvântul din Sfânta Evanghelie despre cel care a intrat fără haina de nuntă a fost un cuvânt de care s-a poticnit el de multă vreme, în înţelesul că la un moment dat şi-a văzut haina cu care era îmbrăcat, ca rezultat al vieţii pe care a dus-o probabil Părintele Arsenie, şi zicea Părintele că şi-a văzut haina, expresia este a lui, “ca o spălătoare”, murdară ca o spălătoare. Şi atuncea, după ce şi-a văzut haina murdară ca o spălătoare, a fost preocupat de curăţirea hainei, ca să ajungă să aibă “haină de nuntă”. Şi spunea el că ar fi făcut orice numai să-şi vadă haina curată, orice lucru de jos, din lumea aceasta, din câte se pot face 1-ar fi făcut; a zis atunci: „Aş fi mutat şi ceea ce nu se poate spune aici”. După o vreme, nu a spus câtă vreme a trecut de atunci, fiind la Mănăstire la Sâmbăta, n-a spus unde a avut intuiţia hainei de nuntă, adică a hainei pe care o purta, dar la Sâmbăta fiind, după ce s-a încadrat în Mănăstire, a avut o vedenie. Se tăcea că e în biserica Mănăstirii, în locul acela unde se trece din pronaos în naos, în locul acela mai strâmt, a văzut un copil care plutea în aer. Nu se sprijinea de pereţi, zicea Părintele, plutea în aer şi copilul a arătat cu mâna spre Părintele. El, atunci, s-a uitat la el însuşi şi şi-a văzut haina cu care era îmbrăcat, de “data aceasta curată, cu o pată pe ea cam de o jumătate de metru, şi asta reprezenta un păcat. Nu a spus ce păcat, doar că copilul i-a atras atenţia că el mai are un păcat pe lânga cel care se arăta în pata de pe haină şi păcatul acela, şi-a dat Părintele seama că e din pricină că a întâmpinat vedenia cu “Doamne”, şi atunci a spus el despre cuvântul “Doamne” că se adresează numai lui Dumnezeu şi Domnului Hristos, nici măcar Maicii Domnului, şi şi-a dat seama că el a făcut acest păcat, păcat care atunci când şi-a dat seama că 1-­a făcut, copilul a zâmbit, ceea ce însemna că a nimerit…

…A doua zi a ţinut un cuvânt de îndrumare pentru credincioşii care erau de faţă, deşi el a şi exceptat pe unii, erau nişte copii, pe mine nu m-a exceptat, era vorba despre necazurile care le vin părinţilor prin copii. Le-a zis despre cazuri când părinţii sunt responsabili pentru copiii lor, care vin în lumea aceasta cu defecte. A atras atenţia asupra faptului de a fi oamenii cununaţi la biserică, de a avea slujba cununiei, a pus în atenţie faptul că soţii nu trebuie să consume băuturi alcoolice, deoarece şi un pahar de vin pe care îl bea cineva, care după aceea se angajează la conceperea unui copil, este dăunător pentru copilul care urmează să se nască. A atras atenţia că atâta vreme cât cineva care a fost în război şi se întoarce acasă şi încă mai are visuri cu groaza pe care a trăit-o pe front în timpul războiului, câtă vreme mai are astfel de traume să zicem, nu are voie să se angajeze la conceperea copiilor, deoarece copiii pot să aibă neputinţe de pe urma faptului că părinţii nu sunt destul de liniştiţi. Aşa că Părintele era de atunci, din 1942, preocupat de chestiuni de felul acesta, de responsabilitatea părinţilor pentru copiii lor.

…Părintele, având şi cunoştinţe de artă, putea să-şi dea seama şi de pe figura omului despre starea lui sufletească. Chiar şi de pe fotografii. Veneau oamenii la el cu fotografia cuiva şi ziceau: „Uite, asta este fata cu care vreau să mă căsăloresc”, şi Părintele zicea: „Nu-i bună” sau „Îi bună”, contând, cred, şi pe ceea ce îi spunea figura.

…Un bărbat a vrut să se căsătorească cu o fată. Fata avea ceva la un ochi. Părintele şi-a dat seama că ceva nu e în regulă şi i-a spus băiatului: „O iubeşti?”. Şi el a zis: “Da”. Şi atuncea Părintele a zis: “Ia-o!”. Şi a luat-o. Şi, după ce s-au căsătorit ei, s-au dus la Cluj, la o clinică şi s-a constatat că femeia e bolnavă, are sângele contaminat. Şi omul nu a mai vrut să stea cu ea. Şi aceasta s-a socotit un eşec al Părintelui Arsenie. În realitate, nu a fost un eşec al Părintelui, de vreme ce i-a spus că, dacă o iubeşte, să o ia. Că el, dacă ar fi iubit-o, ar fi susţinut-o şi în suferinţă şi nu ar mai fi făcut nici un caz. Or, el s-a despărţit de ea, s-a recăsătorit, el trăieşte şi acum, are vreo 80 de ani. Însă acum a ajuns şi el în declin. Nu mai recunoaşte oamenii, nu mai are ţinere de minte. Copiii îi sunt sănătoşi. (Amintiri despre duhovnici pe care i-am cunoscul, Teognost - 2003) (Arhim. Teofil Părăian - Mân. Brâncoveanu)

• Prin anul 1943 s-a organizat o capelă pentru elevii de liceu şi fetele de la gimnaziu (numai 4 clase) în cetatea Făgăraşului, tocmai în sala tronului lui Mihai Viteazul, care atunci nu era folosită… Când m-am dus la mănăstire, i-am spus Părintelui Arsenie despre capela din cetate pentru elevi şi s-a bucurat mult şi mi-a zis să ajutăm din toate puterile cântarea la strană, dar să înţelegem şi mai bine valoarea Sfintei Liturghii.

…Mai târziu, explicând citirea Evangheliei, a spus: “Nu preotul citeşte Evanghelia, ci însuşi Domnul nostru Iisus, cel contemporan cu noi. Cel viu, ne-o propovăduieşte şi nouă, ca oarecând în timpul vieţii Sale pământeşti”, prin gura preotului liturghisitor.

…Ca studenţi la teologie am învăţat despre misterul liturgic şi despre mistica liturgică, lucruri pe care Părintele Arsenie le cunoştea, dar le şi trăia, cu un simţământ pe care nu  1-am înţeles şi descifrat la nici un preot liturghisitor, mai apoi, fie că era vorba de preoţi de mir sau de monahi şi chiar ierarhi. Trecând de imnele mari de la Anaforaua liturgică, Părintele ajungea la momentul când se rosteau cuvintele Domnului, de instituirea Sfintei Euharistii, spuse de Domnul Hristos la Cina de Taină din Joia cea mare: “Luaţi, mâncaţi, acesla este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi, spre iertarea păcalelor” şi “Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei nouă (aşa rostea Părintele Arsenie), care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor” şi apoi “Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate”, momente sublime ale Sfintei Liturghii la Epicleză.

Dar cum au fost rostite de Părintele Arsenie nu auzisem niciodată la vreun preot şi nici după aceea. Rostirea cuvintelor era amestecată cu plânsul Părintelui Arsenie, era plânsul mistic, de care am auzit mai târziu. Era plânsul omului ce se afla în faţa celui mai mare mister, al nimicniciei omului în faţa lui Dumnezeu, al omului ce se socotea nevrednic să facă acest lucru dumnezeiesc, să aducă aminte credincioşilor momentul instaurării Sfintei Euharistii, la Cina cea de Taină… Era plânsul amestecat cu lacrimi al Părintelui Arsenie, moment de o trăire şi încărcătură spirituală cum nu mai auzisem. În acelaşi timp, credincioşii, îngenunchiaţi, trăiau şi ei momentul: se auzeau în surdină oftaturi sau chiar plânsete. Credincioşii fiind şi ei luminaţi, de mai înainte, despre sublimitatea momentului liturgic respectiv.

…Este aici, la Epicleză, momentul de trăire maximă duhovnicească a conştiinţei umane a credincioşilor şi preoţilor, luminată de harul Sfântului Duh, momentul sublim şi dumnezeiesc al Sfintei Liturghii Ortodoxe. (Mărturii despre Părintele Arsenie, Ed. Imago, 2003, p. 29-34) (Pr. Nicolae Streza)

• Un om atât de mic cum sunt, îndrăznesc cu greu să scriu despre un om atât de mare, cum a fost şi rămâne sfântul Părinte Arsenie Boca. Am spus mare, dar este puţin spus; a fost un uriaş, un gigant al vieţii spirituale, în trăire şi-n învăţătură. Nu trebuia să mergi la dânsul de zeci de ori ca să-ţi dai seama ce mare binecuvântare ţi-a dat bunul Dumnezeu: să întâlneşti în viaţa ta un sfânt! Înfăţişarea sa, cuvintele sale, felul său de a fi, îţi impunea imediat respect şi dragoste, dar îţi mai impunea ceva…, ceva tainic din adâncul sufletului, vedeai în dânsul un înger întrupat, un sfânt al lui Dumnezeu; şi pentru aceasta nu-ţi trebuia teologie sau altfel de învăţătură, pentru că era o trăire a fiinţei tale de om, în prezenţa sa.

Dar, oricât aş căuta să descriu persoana dânsului, n-aş putea s­-o fac cum trebuie. Şi ştiţi de ce, oameni buni? Pentru că pe sfinţi nu poţi să-i descrii; ca să-i descrii trebuie să fii tu însuţi sfânt - să­i înţelegi viaţa şi trăirea lui. Sfinţii trăiesc în tăcere, este o îndrăzneală să încerci să scrii despre ei. Dacă sfinţii nu se descriu unul pe altul decât prea puţin, atunci cum aş putea eu să îndrăznesc a scrie mai mult la adresa Părintelui Arsenie Boca, care a fost şi rămâne un mare sfânt pentru sufletul meu şi sunt sigur că nu numai pentru al meu.

Desigur că fiecare sfânt a avut în viaţa lui, ca şi după mutarea lui la cele veşnice, oameni care 1-au iubit şi preţuit, dar şi duşmani. De aceste categorii de oameni a avut parte şi mai are încă Părintele. Sunt oameni mulţi care 1-au iubit şi-1 mai iubesc încă, şi-1 vor iubi mereu, dar sunt şi oameni care-1 vorbesc de rău pe Părintele. Pentru aceştia din urmă daţi-mi voie să amintesc ceva din Sfânta Scriptură, care se potriveşte acestora care se cred mai curaţi, mai drepţi, mai înţelepţi, mai buni decât sfinţii lui Dumnezeu: “Pui de năpârci, cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi? Căci din prisosul inimii vorbeşte gura… Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit”(Mt. 12, 34-37)

Dumnezeu să vă ierte pe toţi care 1-aţi vorbit de rău şi-1 mai vorbiţi încă, că nu ştiţi ce ziceţi! Dacă Părintele Arsenie le-a vorbit unor oameni mai aspru, mai “dur” cum spun alţi, a făcut-o pentru că dânsul ştia plămada fiecăruia dintre noi. Sigur, a fost şi aspru, dar cu aceia dintre noi cu care trebuia să fie aşa, ca aceştia să ia aminte la viaţa lor şi ca să se smerească. A fost deci, o asprime sfântă, nu ca să dărâme omul, ci ca să-1 zidească.

Dacă unele afirmaţii pe care le-a făcut Părintele, puţine la număr, nu s-au adeverit (după spusele unora), apoi oameni buni, aduceţi­vă aminte că nici profeţiile Sfântului Nifon şi ale Sfântului Calinic legate de sfârşitul lumii nu s-au adeverit, precum şi profeţiile altor mari sfinţi nu s-au adeverit, dar toate aceste “neîmpliniri” ale spuselor acestor sfinţi nu diminuează cu nimic sfinţenia lor. [n. edit.: Pe când era la Muntele Athos, Maica Domnului l-a dat pe Părintele Arsenie, timp de 40 de zile, în grija unui sfânt care trăise pe pământ cu vreo două sute de ani înainte: Sfântul Serafim de Sarov (icoana acestui mare sfânt a fost pictată de Părintele Arsenie la biserica Drăgănescu). Sf. Serafim vedea ce e în inima fiecărui om şi avea darul proorociei. Odată un om 1-a întrebat: „Părinte, cum ştii aşa de bine toată viaţa mea?". I-a răspuns Sf. Serafim: ,,Eu nu ştiu nimic, eu mă rog, şi primul gând care îmi vine în inima mea îl stiu cuvânt de la Dumnezeu. Dumnezeu este cel care ştie taina inimii tale, eu sunt doar un duhovnic". Dar Sf. Serafim mai şi greşea şi anume atunci când nu se ruga („Când răspundeam cu mintea mea, făceam greşeli"). Am amintit acest lucru pentru că, din mulţimea (miile) de proorociri pe care Părintele Arsenie le-a făcut, unii le-au reţinut şi le povestesc şi la alţii numai pe cele câteva care nu s-au adeverit. Dumnezeu lucrează cum ştie El.

Omul rămâne om. Oricât de înţelept ar fi şi de sfânt, el tot om rămâne. Numai Bunul Dumnezeu este şi rămâne Adevărul absolut, numai El rămâne infailibil în veci.

Pot spune, fără să exagerez cu nimic, că acest Părinte Arsenie a fost omul lui Dumnezeu, un trimis special al lui Dumnezeu. Şi cum ar putea să fie numit altfel, când dânsul privind omul cu care vorbea îi spunea totul despre viaţa lui, toate păcatele pe care le-a săvârşit bietul om, tot ştia despre fiecare şi gândurile oamenilor le ştia. Cine vorbeşte altfel la adresa dânsului, o face ori din invidie, ori din neştiinţă, ori din rea credinţă. Dar trebuie să fie şi din aceştia; căci spune Sfânta Scriptură: „Vai de voi, când toţi oamenii vă vor grăi de bine". Sfinţii lui Dumnezeu, din toate timpurile, au avut necazuri, au fost batjocoriţi, huliţi, închişi în temniţe, bătuţi şi mulţi dintre ei omorâţi. Prin acestea a trecut şi Părintele. Dar cine s-a legat de sfinţi - facându-le rău sau vorbindu-i de rău - s-au legat de fapt de Dumnezeu, pentru că sfinţii sunt casnicii lui Dumnezeu. Cine îi batjocoreşte pe sfinţi, Îl batjocoreşte pe Dumnezeu. Şi spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni: ,,Nu vă înselaţi: Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit". Ce seamănă omul, aceea va şi secera!

Părintele Arsenie m-a impresionat în mod deosebit, m-a fascinat chiar şi aceasta pentru că vorbea cu fiecare în parte în auzul tuturor, ca să învăţăm unul de la altul a ne feri de rău şi ne învăţa pe toţi ce este bine. Cu fiecare în parte, Părintele Arsenie vorbea puţin, la subiect şi concret, nu-şi pierdea timpul. Biserica era plină de oameni şi curtea bisericii la fel, era lume peste lume în acea zi, fiecare cu problemele vieţii lui.

Mie nu-mi revine decât să-l port în inima şi în sufletul meu pe un astfel de om al lui Dumnezeu şi să-1 rog din toata fiinţa mea, ca de acolo de unde este, să mă ajute cu sfintele şi de Dumnezeu primitele sale rugăciuni, să-mi ajute să rămân credincios lui Dumnezeu şi să rămân credincios Maicii Domnului, pentru că dânsul ne-a spus nouă că de acolo de sus ne poate ajuta mai mult.

Pace ţie, Părinte al meu, şi de acolo de unde eşti tu, bucurie să ne dăruieşti, pentru că nu există moarte pentru cei vii, tu viu eşti, tu viu rămâi în veci.

Binecuvântată să-ţi fie memoria ta, Părinte Arsenie! Amin.(Bogdan Juncu - Făgăraş)

• Părintele Arsenie spunea că Domnul Iisus Hristos vine în viaţa noastră din vreme în vreme, ca persoană, ca să nu se uite adevărul absolut al existenţei Sale reale. Şi el L-a întâlnit de câteva ori, iar asta 1-a şi schimbat, ca om. A fost trimis în Basarabia la Chişinău, ca să înveţe metaloplastia, să facă icoane din acelea acoperite cu metal. Atunci a avut loc şi cedarea Basarabiei către Rusia (1940). Ruşii au lăsat o singură zi în care cine voia putea să plece. Părintele a ajuns la ultimul tren. Oamenii se împingeau disperaţi să ajungă în tren, renunţau şi la bagaje numai să nu rămână la ruşi. Şi el avea un mic bagaj şi o franzelă care să-i ţină de foame până ajunge la mănăstire. Se uita cu milă la oameni, când a văzut aproape de el pe cineva îmbrăcat sărăcăcios şi care se uita şi el cu atâta milă la acei oameni cum nu mai văzuse în viaţa lui aşa ceva. Atâta durere exprimau ochii lui încât primul gest al Părintelui a fost să se aplece să ia franzela şi să i-o dea lui. Dar, în acele fracţiuni de secundă cât s-a aplecat să ia franzela acel om a dispărut pur şi simplu. Când a întins mâna acela nu mai era! Atunci a avut un fior, un înţeles adânc: era Hristos! Era chipul de care vorbea Isaia, chipul durerilor, mielul care ia păcatele noastre.

A spus Părintele Arsenie că atunci a înţeles multe lucruri, ceea ce într-o viaţă întreagă, chiar duhovnicească, n-ar fi putut înţelege. Când îl vezi pe Hristos viu şi adevărat, atunci şi credinţa devine vie, de nezdruncinat. Nu te clatini la orice vorbă a unora, nu te sminteşti la orice faptă, ci rămâi cu Hristos şi în Hristos. (Pr.Ciprian Negrean)

• Ne-a spus odată cum a văzut pe Domnul Hristos în gară la Ploieşti. Plângea Părintele când îşi amintea şi plângea şi lumea din sală. Spunea că 1-a văzut pe Domnul Hristos plin de bube, amărât şi fără căciulă. S-a uitat la el şi s-a gândit să-i dea căciula lui de călugăr. „M-am întors să i-o dau, dar nu 1-am mai văzut". Ne spunea cât de amărât a ajuns Domnul Hristos din cauza păcatelor noastre (atunci era şi comunismul în floare) şi ne sfătuia: „Faceţi milostenie, daţi la săraci, daţi la neputincioşi, la orbi, la şchiopi. Cercetaţi bolnavii, daţi-le de mâncare, daţi-le apă...Dacă voi nu faceţi bine, cum de aşteptaţi binele!? La ţiganii tineri să nu le daţi că e păcat. Toţi tinerii pot munci".

Studenţii de la Facultatea de Teologie din Sibiu îi făcuseră o cântare frumoasă Părintelui Arsenie:

Refren: Ne cheamă la sfinţenie

Părintele Arsenie;

Veniti, veniţi, veniţi,

Veniţi, veniţi, veniţi

Şi crucea lui Hristos primiţi!

Veniţi acum să luăm darul

La Mănăstirea Brâncoveanu,

-Veniţi acum cât mai e vreme,

Ne cheamă Părintele Arsenie.

Veniţi la Sâmbăta de Sus...

Erau 5 strofe, dar nu le ţin minte. Părintele nu-i lăsa să cânte şi spunea: "N-o cântaţi, că mă leagă". Cum venea Părintele venea şi securitatea cu IMS-ul (maşina) după el. L-au dus la canal şi în alte părţi. Odată am auzit că e la biserica Drăgănescu şi am fost de mai multe ori. Aveam şi o rugăciune cu care mă rugam pentru Părintele Arsenie. Le-am zis-o multor femei: "Doamne, ţine fericit pe Părintele Arsenie iubit; îl apără, îl păzeşte şi de rele îl fereşte, dă-i bine, sănătate, dă-i iertare de păcate, viaţă lungă pământească şi dă-i, Doamne, Împărăţia cea cerească". (Paraschiva Anghel, Dejani)

• Mie mi-a spus moşul Codrea că atunci când s-a dus în munte, l-a întâlnit pe Părintele Arsenie şi atunci i-a spus cum a primit el un duhovnic.

Înainte de a ajunge la mănăstirea Sâmbăta, după ce a terminat teologia, au vrut să îl căsătorească, să fie preot de mir. Şi Părintele s-a rugat la Dumnezeu să-i descopere ce să facă: să se călugărească sau să se facă preot de mir. Şi a avut un vis şi i s-a spus: „Mănăstirea". A plecat la Muntele Athos ca să primească învăţături duhovniceşti şi s-a rugat mult la Mântuitorul şi la Maica Domnului să-1 îndrume la un duhovnic iscusit, care să-1 călăuzească bine în viaţa călugărească. S-a rugat mai intens la Maica Domnului şi a venit Maica Domnului, 1-a luat de mână şi 1-a dus pe un munte înalt - prăpastie mare şi în stânga şi în dreapta - pe care nu puteai merge nicicum cu piciorul liber. L-a dus pe vârful muntelui şi 1-a încredinţat unui sfânt care trăise cu 200 de ani înainte: Sfântul Serafim de Sarov. Acesta 1-a învăţat viaţa călugărească. Apoi, de câte ori avea nevoie de duhovnic mergea în locul acela singur, în vârful muntelui.

Când au venit securiştii să-1 ia, să-1 aresteze, Părintele nu era pregătit să plece. L-au luat cu forţa şi 1-au urcat în maşină. Zicea Părintele: „Lăsaţi-mă puţin, că mergem imediat". N-au vrut nicicum, dar nici maşina nu pornea. El a zis: „V-am spus să mă lăsaţi puţin şi mergem". Dacă au văzut că nu porneşte, 1-au lăsat pe Părintele să facă ce avea de făcut, după care a venit, s-au urcat în maşină şi a zis Părintele: „Să plecăm". Dacă nu era îngăduit de Dumnezeu să fie arestat, nu putea fi arestat de nicăieri.

Când era închis în celulă, cei care îl păzeau îl vedeau cu cartea, cu lumânarea aprinsă, citea şi se ruga. Când deschideau celula nu mai era nimeni. Închideau celula şi iar îl vedeau şi s-au înspăimântat. A ajuns până la mai marele închisorilor, care, stând mai mult de vorbă cu el a zis: „Noi nu putem să ţinem aşa ceva aici, cum de ţinem un om nevinovat în puşcărie?".

Când era la canal, Părintele muncea din greu şi îşi depăşea întotdeauna norma şi era foarte apreciat de cei care îl păzeau. Odată a terminat mult mai devreme norma şi a zis celui ce-1 păzea: „Îmi dai voie să mă odihnesc puţin?". Acela 1-a lăsat să se odihnească. A văzut apoi că trece o oră, trec două şi au intrat în panică cei cel păzeau pe Părintele.   L-au căutat şi nu 1-au găsit nicăieri, le era frică de faptul că, fiind pedepsiţi pentru neatenţie, o să intre în locul lui.

La un moment dat Părintele a apărut şi i-a zis paznicului: „Ti-­am cerut voie să mă odihnesc, mi-ai dat voie, de ce m-ai mai căutat?" Dar 1-au chestionat paznicii mai în amănunt şi până la urmă Părintele a spus că a fost la înmormântarea mamei sale! S­au interesat şi într-adevăr la orele acelea Părintele fusese la înmormântare!

Când 1-am văzut eu pe Părintele Arsenie la Drăgănescu, era mâhnit, şi avea de ce să fie. I se luase dreptul de a sluji Sfânta Liturghie la Prislop şi cea mai mare durere a Părintelui Arsenie a fost cred asta: că ne-a descoperit nouă multe taine, la toţi, la multă lume şi n-am urmat nimic din ele. Asta a fost cea mai mare mâhnire.

În 1946 când a fost seceta cea mare, aici la Sâmbăta, s-a urcat sus în munte să se roage şi şi-a găsit un loc prielnic (la chilia Părintelui Arsenie, cum îi spunem acum). S-a rugat cu lacrimi multe. Şi i-a apărut un înger care i-a vorbit şi i-a spus aşa: „Ţi-am ascultat rugăciunea, du-te că voi da ploaie, şi spune la lume să se întoarcă din căile rele", iar după ce a coborât, a început să plouă până s-a umflat pământul de apă. După care a spus Părintele Arsenie: „Spre mâhnirea mea, nu s-a întors lumea la credinţă". Din momentul acela cum să mai fie bucuros când vezi că te zbaţi pentru îndreptarea omului şi el tot rău este. Şi totuşi Părintele nu a fost supărat pe noi, pe nici unii, că ne-a ajutat şi ne ajută mereu.

Cu rugăciunea, Părintele Arsenie i-a blocat pe sovietici de n-au putut să vină la noi în ţară. Spunea părintele Daniil că în 1968 el era la Drăgănescu şi 1-a trimis să-1 cheme din biserică. Tocmai se zvonise ca urmează un război (invadarea Cehoslovaciei). S-a dus acolo, a intrat în biserică, dar nu-1 găsea; s-a dus în altar şi 1-a găsit în genunchi, plâns. S-a şters repede la ochi. Părintele Bunescu s-a dus în locul unde a lost Părintele şi era umed locul de la plânsul Părintelui. L-a întrebat mai târziu de ce a plâns. Nu i-a răspuns, dar mai apoi i-a zis că ruşii sunt la graniţele ţării. A plâns Părintele pentru neamul românesc. (Gheorghe  Silea, 45 ani - Sâmbăta de Sus)

• Când era arestat la Canal, a cerut permisiunea gardianului de a-i acorda trei ore de odihnă (până la ora 17). După un timp gardianul trecând în control a sesizat absenţa Părintelui, după care a dat alarmă generală. Nu 1-au găsit, dar la ora 17 Părintele a apărut unde îl lăsase gardianul. A fost întrebat unde a fost, la care Părintele le răspunde că a fost la înmormântarea mamei sale. S-a dat telefon la primarul din satul Părintelui (Vaţa), confirmându-se înmormântarea şi prezenţa Părintelui acolo. (Prof. C.F.)

• Cătălina i-a arătat unui preot, în catedrala din Sibiu, un om cu o mână ce o ţinea nemişcată şi i-a spus: « Omul acesta 1-a bătut pe Părintele Arsenie în închisoare, la Braşov. Mi-a spus-o chiar el. Când 1-a lovit foarte tare, Părintele a spus: „De acum, mâna aceasta a ta nu va mai bate pe nimeni". Şi imediat a zbierat acela căci mâna i s-a făcut moale. Şi s-a întors către Dumnezeu, el şi familia lui ». Îl vedeam noi plângând în catedrală, dar nimeni nu ştia taina lui. (Pr. Petru Vanvulescu)

• Părintele a făcut câteva facultăţi, era foarte învăţat. A fost unic în felul lui. M-am pomenit cunoscându-1: de la părinţi, de la rude, de la vecini, de la toţi care 1-au căutat şi s-au folosit de Părintele Arsenie.

Ştiţi că a fost o bună vreme la Mănăstirea Sâmbăta. Trăia foarte modest, în multă rugăciune şi lucra aproape zi şi noapte. Acolo s­au adunat toate amintirile despre Părintele, ale sătenilor noştri din ţara Făgăraşului, pentru că de multe ori, oamenii acolo se spovedeau, acolo se împărtăşeau, acolo mergeau la mănăstire, de dragul Părintelui şi de puterca sa dumnezeiască. Însă totuşi, Părintele îi trimitea să se împărtăşească la preotul parohiei, deci nu-i atrăgea aşa ca un magnet ca să risipească parohia şi lucrul acesta îl făcea şi când era la Drăgănescu; zicea: „Du-te mă şi te spovedeşte la preotul satului, la preotul paroh şi să-ţi dea canon, eu ţi-am spus cât ţi-am spus...".

Bineînţeles că la Sâmbăta, în anii în care a stat, a făcut multe minuni. La Părintele au fost şi părinţii mei, şi bunicii mei, au fost şi rudele mele, şi vecinii şi am avut şi o rudă la Pojorta care a fost ca un ucenic al Părintelui.

Mitropolitului Antonie îi spusese la Prislop: „Mă, tu o să ajungi mitropolit, tu ajungi un om mare", deşi Înaltul era student sau seminarist pe vremea aceea. Când a fost aici Înaltul Antonie, la sfinţirea unui monument al eroilor, m-a întrebat de Părintele Arsenie şi am stat puţin de vorbă şi 1-am întrebat atunci dacă este adevărată această vorbă a Părintelui Arsenie, şi a zis că da. Păcat că s-a îmbolnăvit Mitropolitul Antonie, pentru că dânsul a căutat, ştiu eu, să scoată nu numai o carte, ci să-1 canonizeze pe Părintele Arsenie. Eu cred că Înaltul Antonie care 1-a cunoscut, i-a ştiut viaţa, i-a ştiut puterea dumnezeiască, ar fi facut primul pas în Sfântul Sinod pentru canonizarea Părintelui.

Nu mă îndoiesc că puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu o să lumineze mintea ierarhilor din Sinod, ca să facă pasul acesta, să-1 canonizeze; plus că avem câţiva ierarhi deosebiţi care 1-au cunoscut pe Părintele, cum e preasfinţitul Laurenţiu, care este din Sâmbăta. Apoi preasfinţitul Daniil, care mi-a fost coleg de facultate. Eu i-am spus de Părintele Arsenie. Când a ajuns la Bucureşti, la doctorat, 1-a cunoscut pe Părintele şi Părintele 1-a sfătuit să ia drumul călugăriei; i-a ajutat Dumnezeu să ajungă arhiereu. (Pr. Ioan Ciungara, Copăcel)

• Încă când era copil, mitropolitul Ardealului (Nicolae Mladin) sărea peste căpiţele

de fân, iar Părintele Arsenie i-a spus: "Mă, când vei fi cu toiagul în mână să-ţi aduci aminte şi de noi". (Lucia Bârsan, Beclean)

• Când 1-am cunoscut eu, el nu era niciodată supărat. Era tot timpul vesel, tot timpul zâmbea. Dacă vreodată se întâmpla de te certa, şi atunci îţi plăcea. Părintele era aşa un om, de îţi plăcea de el şi când te certa. Pentru mine Părintele e un sfânt.

Părintele a suferit, a fost şi pe la Canal. Dumnezeu i-a rânduit să ajungă acolo să îi mai încurajeze pe oameni. Unii se descurajau. Părintele săpa în locul celor care nu puteau    să-şi facă norma. Săpa aşa de repede că imediat făcea norma şi ajuta şi la altul. (Ierod. Ieronim Coldea)

• Părintele Arsenie umbla vara cu şlapi de lemn cu curea. (Bârsan Elena - Sâmbăta de Sus)

• A amenajat şi o grădină frumoasă lângă stăreţie, s-a tras un fir de apă curgătoare prin grădină, s-au adus pietre mari, amenajându-se mese de piatră, lângă care s-au făcut bănci de mesteacăn, s-au plantat pomi, flori, s-a făcut un mic lac într-o parte a grădinii, lac în forma de inimă. La acel lac au lucrat studenţii în 1946 şi s-a numit Lacul studenţilor. Acolo am plantat şi eu o salcie pletoasă, care este până în ziua de azi. (Pr. Ioan Sofonea)

• Avem momente şi prilejuri din zi în zi să sporim paşii noştri la mormântul Părintelui şi să îl considerăm că a fost un sfânt în viaţa noastră şi ne-a răscolit inima. Ceea ce ne-a răscolit atunci pe noi tinerii, răscoleşte acum marea masă. De ce? Pentru că îl socot că este cel mai dârz reprezentant al trăirii vieţii pe pământ, al sfinţeniei, mai cu seamă al sfinţeniei familiei.

Se vorbeşte şi despre viitoarea canonizare a Părintelui. Nu e treaba noastră, dar dacă împlinim porunca Părintelui, dacă dovedim în faţa mai-marilor noştri, civili şi bisericeşti, că Părintele ne-a convertit într-o viaţă creştină demnă, de sfinţenie, suntem fără îndoială - şi cu îndreptăţire - cea mai bună mărturie că Părintele Arsenie a fost sfânt". - Cuvânt la mormântul Părintelui Arsenie - 28 noi. 2002. (Pr. Ioan Sabâu, 89 de ani)

• Părintele Arsenie este chivotul care ne-a despărţit Iordanul, este Moise care ne-a despărţit Marea Roşie. Dar este de trebuinţă ca o mână de preoţi, o mână de oameni, să avem îndrăzneala şi să ne asumăm destinul neamului, destinul poporului care este însetat de Dumnezeu. Dacă ne vom arăta netrebnici la ceasul acesta de răscruce, atunci destinul neamului nostru va fi doar o amintire. Destinul neamului nostru, care şi aşa e compromis, şi aşa este sub obroc, va fi spulberat pe toate „străzile" lumii care ne aşteaptă şi ne îmbie. (cuvânt rostit la mormântul Părintelui Arsenie, 28 noi. 2003) (Pr. Vasile Vlad)

• Vin a 14-a oară, invitat de „Academia Duhovnicească" de la Mănăstirea Prislop şi am observat că turma Părintelui nu a scăzut. Dimpotrivă, după 14 ani, Părintele îşi măreşte turma de ucenici, de credincioşi. Când oare Sfântul Sinod al Bisericii noastre se va gândi să ia o hotărâre privind fenomenul acesta, al ucenicilor, al mişcării spirituale legate de persoana Părintelui?

El s-a sacrificat pentru semenii săi. Când a ieşit din închisoarea de la Canal, a adresat o scrisoare episcopului Andrei de la Arad, în care scria cam aşa: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a oferit această şansă, închisoarea. Am făcut lucrarea Lui. Am ieşit mai întărit ca niciodută". [N. ed.: După ce a fost eliberat, Părintele a mai rămas 2 zile în închisoare. Când un gardian 1-a întrebat de ce nu pleacă, el i-a răspuns că cei din închisoare au mai multă nevoie de el, decât cei de afară]. (cuvânt rostit la mormântul Părintelui Arsenie, 28 noi. 2003) (Pr. Simion Tatdoran)

• Părintele Serafim Popescu spunea: “Nouă ne dă Dumnezeu harul cu picătura, lui Asenie i l-a dat cu găleata”. (Maica Adriana - Schitul Cornet)

• Păcat că poporul acesta nu a ştiut să-1 fructifice pe Părintele la valoarea lui [Spunea Părintele un cuvânt al principesei Ileana: "România e singura ţară în care succesul nu are succes"]. Ar fi trebuit să fie folosit la facultăţile de teologie, la seminarii, la mânăstiri, în toată ţara. Nu să fie ţinut ascuns. Azi poporul român ar fi fost altul. Dar Dumnczeu are răbdare. (Pr. Nicolae Boboia -Porumbacul de Sus)

Pictor de icoane şi de suflete

• L-am cunoscut ca fiind şi pictor. Încă de când era la Sâmbăta de Sus, 1-am rugat să-mi facă o icoană cu Mântuitorul. Mutându-­se la Schitul Maicilor, m-am dus acolo şi mi-a arătat un album cu mai multe tipuri de icoane. Nu am găsit nici una potrivită şi atunci Părintele a spus: „… O să ţi-L pictez aşa cum L-am văzut eu”. Când am mers după icoană cu sora mea Maria Streza, Părintele mi-a spus: „Cu timpul, această icoană o să fie un bun de voloare”. La întoarcere, cu motocicleta, ne-a prins o ploaie torenţială în Predeal. Dar, pe unde treceam noi (cu icoana) şoseaua era uscată, iar în stânga şi dreapta ploua! S-a petrecut o minune!

În icoană, în partea de jos, apar şi Munţii Făgăraşului (cu Fereastra Mare şi Fereastra Mică). Aşa L-a văzut Părintele Arsenie pe Mântuitorul, când se afla la Mânăstirea Sâmbăta de Sus (n. ed.: pictura este cea de pe coperta cărţii). (Streza Nicolae, 83 ani)

• Dupa ce ne-a dat binecuvântarea pentru cununie, Părintele Arsenie ne-a dat o icoană pictată de sfinţia sa spunându-ne ca va fi apărătoare casei noastre. (Cismaş Eugenia, 78 ani, Făgăraş)

• La înmormântare a vorbit Părintele Bunescu. Părintele a spus că s-a făcut o pictură la Drăgănescu nu după cărţi, cum se pictează normal, ci după cum a văzut Părintele Arsenie. Aşa a pictat. Pictura Părintelui Arsenie este un unicat pe glob, nicăieri nu există asemenea pictură. Pe toţi, şi pe sfinţi şi pe Maica Domnului, i-a pictat după cum i-a văzut! Şi toate scenele de acolo sunt pictate după cum le-a văzut!

Părintele Arsenie a spus că putea să fie oriunde în lumea asta, dar 1-a rânduit Dumnezeu la noi, la români, pentru rugăciunile martirilor Brâncoveni. Mântuitorul i-a spus să fie pictor de suflete, să picteze în inimile oamenilor credinţă, să facă din oameni icoane vii. Şi a reuşit! (Gheorghe Silea, 45 ani - Sâmbăta de Sus)

• Referitor la pictura de la Drăgănescu, ne-a spus că oricât am căuta nu o să vedem culoarea neagră acolo [într-o scrisoare pe care Nichifor Crainic i-a trimis-o Părintelui Arsenie, remarca opţiunea acestuia, în pictură, pentru culorile deschise şi vii, culorile raiului.] (Mariana P. - Făgăraş)

• La Drăgănescu este singurul portret al Domnului nostru Iisus Hristos făcut din puncte - Hristos după înviere. Dacă stai departe, Î1 vezi ca atunci când a intrat la ucenici şi a zis „ Pace vouă!”.

Eu am pictat o biserică în Drăguş cu un mare pictor roman, preşedintele pictorilor pe ţară, iar Părintele Arsenie, find pictor, picta cu el şi 1-am întrebat pe acela: „Ce ai observat la sfinţia sa deosebit?”. Mi-a spus: „ Nu vorbea mult, se ruga mult, mânca puţin, dar niciodată nu 1-am văzut să se urce sus pe scară. Pe frânghie se urca!”. Avea o putere fizică foarte mare. (Pr. Dâmboiu Victor, Râuşor)

• A spus un părinte când s-a dus acolo, la Drăgănescu: „ Părinte, ce frumos aţi pictat pe Mântuitorul! ” şi i-a zis: „ L-am pictat cum L-am văzut”. Haina Mântuitorului era ca un abur, adică albă, dar şi albul era un alb transparent. (Ierod. Ieronim Coldea)

• La prima întâlnire cu Părintele Arsenie Boca, la Drăgănescu… m-a trimis în biserică să văd picturile făcute de sfinţia sa. După un anumit timp, Părintele a venit în biserică şi am purtat o discuţie despre pictură, pe care a făcut-o inspirat din Biblie şi Sfânta Tradiţie. Părintele mi-a spus că i-a plăcut mult fizica şi matematica, vrând să se făcă aviator, dar nu s-a făcut chiar dacă nu a renunţat încă la ideea de a zbura. (Prof. C.F.)

Prima întâlnire cu Părintele şi…

următoarele!

• Eu m-am dus la Părintele Arsenie pentru tata. Era în război. Într-o sâmbătă după-masă, se făcea curăţenie acolo, în altarul din pădure, şi m-am dat pe lângă dânsul şi 1-am întrebat: „Părinte, când vine tătucul?” Şi m-a întrebat: „Unde-i tătucul tău?” Tătucu era în război. M-a luat de după gât şi am mers cu el până unde e clopotniţa unde se vindeau iconite şi lănţişoare, şi acolo şi mi-a dat o iconiţă cu Maica Domnului şi mi-a zis: „ Vine, măi, şi tătucul tău”. Şi a venit. (Elisabeta Filip, Dejani)

• Pe Părintele 1-am cunoscut cu „ajutorul” unei ţigări! M-a trimis mama prin 1933-1934 1a mănăstire. Eram elev şi aveam un frate care vroia să se căsătorească şi, cum eram copii mulţi la părinţi, fetele din sat îl refuzau. Îmi dă într-o zi o prescură şi nişte bănuţi şi zice: „ Du-te la mănăstire, la Sâmbăta, că e un călugăr acolo, dragu’ mami, şi roagă-l să, facă nişte slujbe”. Pe atunci eram la Sibiu la o Şcoală religioasă, care era patronată de mitropolie. M­am îmbrăcat, mi-am luat şi mâncarea şi am pornit.

Pe drum, prin Lisa m-am gândit să-mi iau nişte ţigări. Ajungând, m-am dus lângă Părintele Arsenie şi am zis: „Săru’ mâna Părinte! “; „Băi, de unde eşti?”; „Sunt din Râuşor”; „De ce ai venit aici?”; „Am adus o prescură şi mi-a spus mama că dumneavoastră sunteţi mare slujitor şi să vă rugaţi pentru fratele meu, care vrea să se însoare”. A început să râdă şi a zis: „Iei prescura asta şi o duci acolo şi tu te grăbeşti să te duci acasă?”; ,,Nu mă grăbesc”; „Bine. Hai că te ţin trei zile aici, îţi dă şi de mâncare”. Când am văzut că sunt băgat în seamă, am început să mă încred în mine (mândria, primul păcat) şi simteam nevoia să-­mi aprind o ţigară. La Sâmbăta e o alee cu un gard viu de brazi şi cu o cădere de apă. Nu era nimeni, era după masă. Mă dau într-un colţ să-mi aprind o ţigară. Deodată aud strigând pe cineva: „Băi, tu de acolo, aruncă ţigara!”. Mai stau puţin şi văd pe alee că vine un om: „ Băi, ia aruncă pachetul şi gata mă, cu ele!”. Aşa a fost întâlnirea mea cu Părintele. Apoi m-a dus cu el la masă şi le zice celor de la bucătărie: „ La băiat îi daţi mâncare cât îi trebuie, ca acasă la mama”, şi apoi către mine:,, Mâine dimineaţă te ţii de mine”.

Acum, când mă gândesc, îmi dau seama că Părintele Arsenie a fost ceva rar pe pământul românesc. Iubiţii mei, ne-am dus la biserică, a început utrenia, s-a făcut liturghie şi deodată a intrat un cetăţean de la sat în biserică şi-i strigă Părintele: „ Băi Gheorghe, ce-ai avut cu vecinul tău azi dimineaţă?”; „Păi ne-am certat Părinte. Am făcut un pălan şi el a zis ca m-am băgat la el, eu am zis că nu…”; „Şi ce-ai vrut mă, ai luat securea să-i dai în cap?… Du securea aia acasă, că altfel să ştii că e rău de tine”. Şi a ieşit omul şi a început să plângă şi ne spunea că el, într-adevăr, a vrut să facă o crimă.

Când a ieşit Părintele din biserică, era o femeie de vreo 50 de ani, paralizată de mâna dreaptă şi zicea: „Ajută-mă Părinte să fac cruce!” şi când a strigat Părintele odată la ea: „Duh mut si surd, ieşi… Hai, fă-ţi cruce odată!” şi încet-îneet şi-a făcut cruce. (Pr. Dâmboiu Victor, Râuşor)

• L-am cunoscut pe Părintele în 1973-1974 şi persoana care m-a trimis a zis să nu întreb nici un poliţist când mă duc la Drăgănescu. Când m-am dus tocmai pe un poliţist am întrebat şi mi-a arătat unde era Părintele. Am ajuns până la urmă acolo şi când mi-a spus pe nume -„Ana” - eu am încremenit şi nici nu am mai zis nici un cuvânt. Am plecat înapoi acasă că îmi era frică - de unde mă cunoştea cu numele Ana?!

Apoi am revenit după un an-doi. Am fost cu un frate care-i bolnav de schizofrenie şi  i-a spus: ., Mă, tu de cancer la plămâni vei muri”, că fuma foarte mult. Spunea că „fărădelegile oamenilor aduc pustiirea pe pământ”. Am zis că avem necazuri în familie şi el zicea că asta înseamnă ca ne iubeşte Dumnezeu. De multe ori zicea să avem răbdare şi mai zicea: „ Ce aveţi, aşa vă trebuie “. Tot aşa spunea ca să repetăm şi noi „ Ce avem, aşa ne trebuie “. Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, că ştie Dumnezeu pentru ce ne dă. Să avem răbdare. Să ne rugăm pentru vrăjmaşi. (Ana Riţivoiu, Sibiu)

• Eu 1-am cunoscut când eram copil tata lucra cu Părintele Arsenie la chilia de sus din munte. La chilie, înainte să doarmă, mai povesteau şi adesea venea Părintele la ei şi le spunea: „ Faceţi linişte că eu trebuie să mă rog! “. Când se ruga şi ceasul de buzunar îl ascundea ca să nu-1 audă. Şi în loc de perină avea o pietroaie la cap.

Tata cu cumnatul său (în total 12 inşi) au lucrat acolo 2 săptămâni. Eu cu fratele meu plecam sâmbăta pe jos şi dormeam acolo. Părintele servea masa acolo şi zicea: „ Cam cum suntem noi aici? ” şi tata a zis: „Ca Domnul Hrisios cu apostolii “; „Aşa măi, aşa.” În ultima vineri a zis: „Acum coborâm jos. Vă duceţi să vă spălaţi şi aşteptaţi, că s-ar putea să nu mai urcăm. Înaltul Mitropolit Bălan nu prea e de acord cu ce facem noi. A zis că, facem cuib de partizani. Şi vă spun eu duminică, după slujbă, dacă ne mai urcăm sau nu. ” Aşa s-a întâmplat şi nu s-au mai dus. Nu a mai durat mult şi pe Părintele 1-au arestat şi 1-au dus în cetate, aici la Făgăraş, prin 1948. L-au dus pe Părintele acolo, dar la 7 dimineaţa găseau toate uşile deschise. Şi de aici, de frică,l-au dus la canal. O fată de colonel de securitate, îl simpatiza pe Părintele şi s-­a rugat de tatăl său să-1 scoată pe Părintele de acolo de la canal. L-a scos. Şi Părintele a zis. „Nu plec! Locul meu este aici. Să le dau la oameni curaj “. Acolo, la canal, duceau profesori universitari, ingineri, colonei, generali. Dar şi acolo le era frică de Părintele.

Când era Părintele Arsenie se aduna foarte multă lume la Sâmbăta. Părintele, când nu era slujbă, ne aduna pe toată lumea şi îi spunea la fiecare câte ceva. Parcă-1 citea, ca pe o carte. Am avut un fin şi s-a gândit să meargă şi el să se spovedească şi să se cuminece la Părintele Arsenie, dar el nici nu postise şi fuma mult.

Şi când s-a dus i-a spus: „Tu să gaţi slănina din traistă şi să gaţi ţigările din scorbură de unde le-ai pus “. Apoi a zis: „ Mai stăm puţin că trebuie să mai vină unul de pe drum că s-a băgat în capul Lisei într-o grădinuţă şi a luat câteva cepe “. După ce a apărut şi acela i-a spus: „Ai întârziat. Te-ai băgat în capul Lisei într-o grădinuţă de ai luat ceva ceapă “. Era să cadă acela de ruşine. (Dobrin Ioan, 67 ani, Săvăstreni)

• Eu am auzit multe lucruri despre Părintele Arsenie de la tatăl meu şi-mi doream să-1 cunosc, numai că în tinereţe nu am avut o viaţă tocmai plăcută lui Dumnezeu; am fost dansator şi nu prea căutam biserica. Aşa se face că 1-am cunoscut mai târziu, după ce mi-a murit unul din copii, prin 1987. Nu aveam curaj să stau de vorbă cu un duhovnic bun pentru că ştiam cât sunt de păcătos. La Drăgănescu 1-am văzut pe Părintele. Nu am vorbit cu el; ne-a spus la modul general multe lucruri, sfaturi duhovniceşti foarte bune de care însă nu am ţinut cont.

Am mai fost la Drăgănescu de câteva ori şi nu 1-am mai găsit pe Părintele, în schimb am fost găsit de Părintele…, am simţit prezenţa Părintelui, chiar dacă nu 1-am văzut în realitate.

Cu un an de zile înainte de a muri Părintele, am mers la Prislop. Părintele era acolo,   n-am vorbit direct cu el, era cam bolnav. Când m-am dus la altar să mă închin, era părintele Daniil acolo şi m-a întrebat ce necazuri am, de ce-1 caut aşa pe Părintele Arsenie. “Părinte, nu am nici un necaz, necazurile pe care le am eu, mi le­-a dat Dumnezeu pentru păcatele mele şi le merit. Eu vreau să stau de vorbă cu Părintele aşa, să primesc binecuvântare, să mă ia sub acoperământul lui “. Am fost atunci pentru 3 zile, dar am stat 5. Îmi amintesc că nu vroiam să plec. Simţeam duhul Părintelui acolo. M-a luat părintele Daniil a treia zi şi mi-a zis: „ Frate, grijile tale sunt rezolvate “. N-am putut să mai spun ceva. Ce am avut eu de spus i s-a spus Părintelui! Am trăit momente deosebite.

Era acolo şi o femeie care a plecat de acasă şi nu a ştiut bărbatul ei nimic. S-a dus la Părintele şi îi era frică că întorcându-se o s-o bată. Şi i-a spus Părintele: „ Te duci liniştită acasă că nu-ţi face nimic. Ai să vezi cum te primeşte! “ şi când a ajuns acasă a primit-­o bărbatul cu bucurie. S-a bucurat că a fost nevastă-sa la Părintele Arsenie. (Gheorghe Silea, 45 ani - Sâmbăta de Sus)

• Când mama a mers la Părintele Arsenie, a luat cu ea o poză mare în care eram eu, tata, bunicul, sora mea, care plecase la Mănăstirea Clocociov încă din 1984, un unchi bolnav de scleroză în plăci, o fată bolnavă tot de scleroză în plăci şi mulţi alţii. Cu­rios, dintre toţi, Părintele s-a oprit cu privirea asupra mea: „Cine­-i băiatul?”. Mama i-a spus. „Să ştii că băiatul matale n-are ambiţie. Dacă mai dădea o dată la, facultate, reuşea! “ De unde să fi ştiut că dădusem la Politehnică şi nu reuşisem? Într-adevăr, eram cu totul lipsit de ambiţie, mă angajasem la o filatură de bumbac, eram preocupat mai degrabă de fotbal, de fete, nicidecum de cele bisericeşti. Mama a încercat să-i arate şi alte fotografii, dar Părintele a spus: „Nu, pe mine ăsta mă interesează. Să-i spui să facă Teologia! Neapărat să-i spui, m-auzi? “. Când a venit acasă şi mi-a spus, am pufnit în râs. După câteva luni, mama a fost iarăşi la Părintele şi, minune, de cum a văzut-o, el şi-a amintit imediat: „I-ai spus fiului tău să dea la Telogie?”. „I-am spus Părinte, dar nu vrea…“.

Abia prin anul 1986, aşa, deodată, am prins a mă gândi la Dumnezeu. Nu voiam însă facultatea şi preoţia de mir, voiam călugăria, singurătatea, lepădarea de lume. Aveam ispite şi îndoieli mari. Într-o vară, am urcat în munţii Neamţului, la Părintele Cleopa, după care, de la Sihăstria, tot în acea zi, plecând m-am hotărât să fac un ocol pe la Drăgănescu, ca să-1 cunosc, în sfârşit, pe Părintele Arsenie Boca. Iar întâlnirea aceasta avea cu adevărat să-mi schimbe viaţa. Stăteam faţă în faţă la o masă lungă din curtea casei parohiale, sub un nuc mare, bătrân, noduros, în stânga şi-n dreapta noastră se aşezau din când în când pe scaune oameni care-şi povesteau necazurile, cereau sfat, unii veneau doar să-1 vadă, să-1 asculte, căci pe atunci Părintele apărea rar şi nu avea voie să spovedească. Avea nişte ochi mari, umezi, albaştri - cel puţin aşa i-am văzut eu - şi se uita fix la mine. Omul din dreapta îi spunea: “Părinte, am un băiat care s-o căsătorit şi   m-o lăsat singur şi mă batjocoreşte…” ,mie, în mintea mea, îmi venea să-i răspund:  „Aşa-ţi trebuie, dacă ai făcut numai un copil “. Părintele zicea imediat, fără să se întoarcă spre omul acela, privindu-mă tot pe mine: „Aşa-­ţi trebuie dacă ai_.făcut numai un copil”. Apoi vorbea altul şi altul şi altul… şi vă spun cu mâna pe inimă că toate sfaturile şi gândurile care îmi treceau prin minte erau rostite de Părintele Arsenie Boca, cuvânt cu cuvânt, fără a mă scăpa din privire. M-am cutremurat! Cred că am început să tremur la propriu, uite aşa mi s-a ridicat părul pe mână şi mi-am zis: „ Vai de mine, să vezi că Părintele ăsta îmi citeşle gândurile… “. Pur şi simplu le spunea oamenilor ce gândeam eu! Şi, tot privindu-mă în ochi, deodată pe chipul lui a apărut aşa, un zâmbet straniu, abia schiţat, care ascundea cele mai adânci subînţelesuri. Un zâmbet ce voia parcă să-mi spună: „Ei, vezi că ştii?!…” De atunci, 1-am urmat mereu pe Părintele Arsenie. Eram flămând să mă spovedesc lui.

A doua oară când am mers la Părintele n-am putut zice decât atât: “Părinte, am 26 de ani şi nu ştiu ce să fac. Să mă însor sau sau mă călugăresc? “. Părintele s-a uitat aşa la mine şi mi-a spus: „Măi, nu eşti bun acuma nici de una, nici de alta… “. Târziu mi-am dat scama că a fost răspunsul cel mai potrivit, unul demn de un mare duhovnic.

Părintele Arsenie nu contenea să-mi poruncească să dau la Teologie. I-am spus că se intră greu la Sibiu, că se intră cu relaţii, cu bani. În plus, nici nu prea voiam să ajung preot de mir, căci ar fi trebuit să mă căsătoresc, ori eu râvneam călugăria. Era primavara lui ‘89 - anul morţii Părintelui Arsenie - şi atunci marele duhovnic aproape mi-a poruncit: „ Dă la Teologie, căci eu o să mă rog pentru tine şi-o să reuşeşti! Ultimul meu gând pentru tine este acesta: fă Teologia, căci prin Telogie vei ajunge la călugărie.”(Părintele Dumitru, Mănăstirea Sf Ilie -Albac)

• Era un moş, Ilie, care avea vedenii şi care nu mânca decât o dată în zi (până la ora 7), pâine şi zarzavat fiert, cu sare şi oţet. El a avut poruncă de la Domnul să facă o mănăstire la Bucium. Într­o altă vedenie, Domnul Iisus Hristos i-a arătat la Bucium o încăpere la subsol, unde erau moaştele unui sfânt, fară cap, şi i-a dat poruncă „să-i facă ceea ce trebuie”. Moş Ilie a înţeles că trebuie să-i facă o raclă din argint, iar din altă vedenie a înţeles că este vorba de Sfântul Ioan Botezătorul. Scenele de pe raclă (în legătură cu Sf. Ioan Botezătonil) au fost făcute de Părintele Arsenie (proiectul, schiţele); pe atunci lucra la Atelierele Patriarhiei (de la Schitul Maicilor). Apoi Domnul Hristos i-a spus moşului Ilie că de Sfântul Nicolae trebuie sfinţită racla. Moşul m-a trimis să aduc racla şi a zis către fetele lui: „Să-mi căutaţi două rânduri de haine că pe mine mă arestează”. Când am venit cu racla, când m-am dat jos din tren, a zis un om: „Nelule, te aşteaptă securitatea”. Moşul era deja arestat. Când am trecut prin faţa poliţiei şi securităţii, ceilalţi care erau cu mine au fugit. Am venit cu racla, am trecut prin faţa lor şi nu mi s-a întâmplat nimic! Şi s-a sfinţit racla. [n. ed.: Menţionăm că Elisabeta Şandru a fost numită de moşul Ilie să se ocupe atât de construirea Mânăstirii Bucium cât şi a raclei. Şi astăzi ea continuă să conducă lucrările ce se fac la Mân. Bucium -„Casa Pelerinului". Racla se află în biserica din Hurez, în custodie].

Pe moşul Ilie 1-au dus la un spital de nebuni şi un nebun îl păzea. După 5 zile moşul zicea: „Doamne nu mai pot împlini porunca Ta, că ăştia mă omoară”. Şi atunci zice Domnul Hristos moşului: „Adu Biblia mică sau testamentul şi citeşte la Apocalipsă cap. 2, versetul 10″. Acolo scrie: „Pe unii dintre voi va să-i arunce diavolul în temniţă, ca să fiţi puşi la-ncercare şi veţi avea 10 zile la necazuri” şi nu vi se va întâmpla nici un rău. Şi când s-au împlinit 10 zile 1-a chemat directorul spitalului de nebuni şi a zis „Moşule, dumneata pleci acasă. Aş vrea să am şi eu mentalitatea dumitale la vârsta dumitale”. Moşul a murit la 91 de ani. (Ioan Bica, 76 de ani)

• Am venit la mănăstire şi când am ajuns s-a ţinut o predică. Am rămas foarte impresionat de predica pe care o ţinut-o Părintele. Când am ajuns acasă, aveam trei fraţi şi săreau prin casă, făceau toate minunile şi eu mă uitam la ei şi nu mi se părea firesc ceea ce făceau. Deja intrase în mine frica de Dumnezeu.

Apoi nu l-am mai văzut pe Părintele până la 25-26 de ani. Aveam o urticarie cronică şi am fost internat în spital la Bucureşti şi acolo nu m-au putut vindeca. Trebuia să-mi facă şi o operaţie să-mi scot amigdalele din gât. În salon cu mine era un bucureştean care mi-a zis: „ Eu ştiu un Părinte Arsenie, du-te la el “. L-am întrebat unde e şi a zis că e pe la Schitul Maicilor, ca pictor. Mă duc la eu acolo, dar nu-l văzusem de la 12 ani. Tot aşa tuns era, cu barbă. La un moment dat a apărut: „ Ce vrei mă “; „Sunt bolnav, am venit la dumneavoastră să vă cer un sfat “; „ Du-te mă şi fă-ţi operaţia şi scoate-ţi amigdalele că doctorii au dreptate. Altceva ce mai ai? “; „Mai am o nedumerire. Eu nu cred că există Dumnezeu “. S-a uitat la mine şi zice: „Ce profesie ai? “; „ Îs maistru mecanic “; ,,Ai citit mulle cărţi”, „Am citit destule “; „Biblia ai citit-o vreodată? “; „Am citit ceva din Vechiul Testament, ceva din Noul Testament, dar nu am terminat niciodată Biblia “; „Vezi mă, atunci de unde ştii tu că nu există Dumnezeu? Uită-te la mine, nu-s numai pictor. În lumea aceasta sunt atâţia oameni care s-au dus şi au cercetat pe la Muntele Sfânt, peste tot locul şi nu-s nebuni şi cred, acum n-­am ce să-ţi spun mai mult. Ai de grijă că sunt ăia de la securitate şi ne urmăresc “.

După ce m-am vindecat am venit acasă. Mama soacră tot mereu ne ducea la Părintele, la Drăgănescu. Am tot fost pe acolo, am avut nişte necazuri, şi odată zice către mine: „Mă, tu ai vreun duşman în lumea asta? “; „ Da, am pe Ceauşescu “; „ Uită-te la mine, cât va trăi ăsta va fi bine de voi, când nu va mai trăi, va fi vai de capul vostru “.

Altceva ce mi-a spus tata: era război şi totdeauna când le venea ordin de încorporare la oameni se duceau la Părintele să se spovedească. Tata de colea, la un pahar, zice: „Să te duci să-l prinzi puţin de gât să vezi cum scoate un glas ca un clopoţel “. Dimineaţa când s-au dus, tata sta mai în spate şi i-a zis Părintele: „Hai mă încoace şi mă strânge să-mi capăt vocea “. (Şerban Alexe, 73 de ani, Lisa)

• Am fost cu soţul la Drăgănescu şi când ne-a văzut, ne-a spus că noi ne împăcăm bine unul cu altul, dar o să ne despărţim. Şi după un an şi ceva a murit soţul.

Părintele mi-a spus că soţul meu avea blăstămul încă din pântecele mamei lui, chiar de la aceasta, din greşeală. Cum s-a întâmplat? A venit un pocăit acolo în vecini şi anunţa să meargă lume că va predica. Soacra a zis că nu vrea ca el să meargă la pocăiţi. „Ba mă duc tu Mărie, că nu mă pocăiesc “. „Gheorghe, dacă te duci, eu să hiu al hăluia (dracului) că nu mai sunt femeia ta, nici nu mă mai culc cu tine “. Nu s-o mai dus socrul dacă i-a spus aşa. Dimineata ea a mers la preot, s-a spovedit, s-a împărtăşit, i-a citit nişte deslegări, dar n-o dezlegat blestemul din pântece. Când soacra s-a spovedit Părintelui Arsenie, a zis că a spus tot ce ­a ştiut, dar în realitate asta n-a spus-o şi a stat sub patrahir mult şi nu şi-o mai amintea. Apoi Părintele a spus: „Îl spui, ori ţi-1 spun eu “. Atunci o zis: „Aoleu, Părinte, n-o fi blestemul din păntece? ” ,,Ba da “. Şi mama credea că păcatul e iertat!

• După ce a murit soţul, băiatul vroia să dea la facultate, şi eu am zis: „Cum să te duci mai băiete acolo, că eu nu am nici un sprijin; taică-tău e mort, iar la facultate merg oameni cu bani, nu intri aşa uşor şi fără sprijin “. Şi m-am dus la Părintele căci eram şi foarte bolnavă atunci şi a zis: „Întocmeşte parastas - el picta acolo într-un colţ şi nu avea voie să vorbească pentru că era urmărit de Securitate -şi pe băiat lasă-l, că reuşeşte “. Şi aşa a fost.

Se uita aşa ţintit la tine şi apoi zicea. Socrul meu, lucrând la mănăstire, mai punea câte o ţigară în gură. Părintele predica şi socrul fuma. Şi o zis Părintele: „ Măi, cei ce iau focul în gură nu vor vedea faţa lui Dumnezeu” şi s-a uitat aşa cu ochii drept la socrul meu. Acesta, când a ieşit de pe pământul mănăstirii, a aruncat ţigările şi mai mult nu a mai pus în gură ţigări. Înainte de a-şi da sfârşitul a avut o vedenie şi zicea: „Uite ce de rugăciune face Părintele Serafim şi cu Părintele Arsenie şi ce de cete îngereşti! ” A fost în comă de duminică dimineata până marţi seara, iar în timpul acesta sufletul lui a umblat şi a fost purtat şi în iad şi în rai. După ce s-a deşteptat ne-a spus: „Vai ce chinuri sunt în iad!… Să ştii că eu am fost mort şi am înviat “. În timp ce a fost în comă 1-a văzut pe soţul meu mort, a vorbit cu el: era cu doi copii într-o grădină cu floricele, iar soţul meu i-a zis: „Tăticule, matale mai stai puţin şi apoi vii la mine”. Şi soacra era moartă şi 1-am întrebat dacă pe mama n-a văzut-o: „N-am văzut-o dar am auzit-o “… Şi zicea că a fost mort şi a înviat şi că o să mai trăiască puţin. Şi a mai trăit trei săptămâni. Ne punea să-i cântăm cântări de la mănăstire. Îi plăcea „Samarineanca la, fântână”, „ Zece fecioare”…

Erau şi care mergeau la Părintele şi dacă nu le convenea ceva, aceştia nu se mai duceau. Iar care au fost oamenii mănăstirii, aceia mergeau. Noi ne duceam pe jos 16-17 km. Eram însărcinată şi m­-am dus pe jos; eram vreo 30, 40 de inşi de pe sate şi mergeam pe rând în faţa şirului, căci era iarnă, astfel ca nu numai unul să rupă zăpada. Apoi când mcrgea lumea pe jos, de era Părintele aici, zicea: „Cela ce dă un pas către Dumnezeu, Dumnezeu dă 100 către el, deci paşii la mănăstire sunt plătiţi “.

Când am fost odată la Părintele, mi-a spus: „Dacă eşti aşa nelinişlită, întreabă pe cineva şi să faci un canon”. M-am dus la o măicuţă care a murit şi e înmormântată la Prislop. Şi a zis să-mi aleg un Sfânt şi să-i citesc acatistul 6 săptămâni. Am ales pe Sfântul Nicolae şi i-am citit acatistul 6 săptămâni şi după ce am terminat de citit, în noaptea aceea am fost la Piteşti unde era băiatul arestat şi pe la două noaptea m-am dus şi am dormit, iar către ziua am visat că a venit Sfântul Nicolae şi mi-a zis să nu mă mai necăjesc, să nu mă mai supăr că am să mă îmbolnăvesc de inimă, iar băiatul nu va sta nici un an de zile la închisoare, cu toate că are 5 ani. Pe data de 7 va veni acasă. Eu am visat asta în data de 28 decembrie şi în ziua de Sfântul Ioan a venit acasă.

Nu m-a certat cu toate că avea de ce să mă certe. L-a certat pe al meu, 1-a certat puţin, da pe mine nu. Mi-a zis: „ Tu nu meriţi nici ceartă, nici aspru să fiu cu tine pentru că ai avut o viaţă foarte grea “; m-a încurajat ca să pot să trec prin ce am avut de trecut.

La multă lume le spunea toate necazurile ce le au. Nu se supăra dacă-1 întrebai. Dacă era cineva de avea un necaz mai mare, mai deosebit, îl chema deoparte şi discuta cu el. A fost o lemeie de la Braşov la care i-a plecat băiatul pe munte şi nu s-a mai întors. L­-au căutat cu avionul, cu elicopterul şi Părintele i-a spus exact unde să se ducă să-1 caute. Am urmărit ziarul şi am văzut că 1-au găsit până la urmă.

Nu trebuia să-i spui absolut nimic, el îţi spunea tot. Am fost cu cineva care îi tot mureau animalele şi nu avea noroc de ele şi i-a spus: „Dar de câte ori ţi-a fătat vaca, ai dat la cineva un kg de lapte de pomană­? Sau când ţi-a fâtat oaia? Atunci du-te şi dă prima mulsoare”. Şi de atunci nu a mai avut femeia probleme.

Pe urmă nu m-am mai dus la Părintele. Ne-am dus însă la mormânt, ne-am dus iarna şi nu era zăpadă pe mormânt, erau flori. Ne-am dus şi vara, tot aşa era. (Milşan Vionela, Recea, 71 ani)

• Surorile mele s-au făcut maici. Uneia din ele, înainte de a se călugări, Părintele Arsenie i-a spus că în familia noastră avem un călugăr. Am aflat că într-adevăr bunica mea a avut un frate ce a fugit în Ţara Românească, unde s-a făcut călugăr, iar când a venit aici toată lumea 1-a primit cu bucurie. „El s-a rugat lui Dumnezeu să vă faceţi voi maici”, le-a zis Părintele Arsenie.

Tatăl meu a fost rotar şi se purta foarte frumos cu toată lumea. Când s-a dus şi el la Mănăstirea Sâmbăta, sora mea 1-a văzut pe Părintele Arsenie cum iese în hainele de Liturghie şi cu crucea în mână şi merge până la clopotniţă unde era tatăl meu, căruia îi spune: „Bine ai venit nene Petre, ca să te spovedesc” şi 1-a spovedit. I-a spus că e un om foarte cumsecade.

După moartca tatălui meu, sora mea s-a dus la mănăstirea Prislop. Când a ajuns la poartă au început să bată clopotele. După ce a intrat a întrebat: „Dar de ce bateţi clopotele?” şi maica a răspuns: „A zis Părintele Arsenie că e la poartă Maica Elefteria şi că a murit tatăl ei”. Părintele a îmbrăţişat-o şi i-a spus: „Tatăl tău a murit. Mulţi călugări ar vrea sa ajungă unde e tatăl tău, dar nu ajung. Tatăl tău locuieşte în al patrulea cer”.(Cismaş Eugenia, 78 ani, Făgăraş)

• Într-o zi, când am mers la miruit, pe două femei nu a vrut să le miruiască şi să le lase să sărute crucea. Le-a zis: “Voi mergeţi mai întâi să vă spălaţi pe buze… Am ceva să vă spun vouă. Vreţi să vă spun în public sau veniţi fiecare la mine în căsuţa aceea?” S-au dus fiecare în parte. Când ieşeau de acolo erau aşa de răvăşite, încât credeai că le-a dezgropat din pământ. Una din ele zice: “Vai de mine, Părintele ăsta-i sfânt! De unde ştia el ce nu ştiam decât eu şi Dumnezeu? Când mi-a spus ce am făcut am crezut că o să cadă cerul pe mine şi eu mă cufund în pământ”. N-au vrut să-mi spună ce le-a spus Părintele, dar de atunci una din doamne venea mereu la mănăstire, ţinea post, Biblia şi Psaltirea nu-i lipseau acasă, de pe noptieră. (Beleana Ileana, Recea)

• L-am cunoscut pentru prima dată pe Părintele Arsenie în iunie 1942. Am mers la Sf. Mănăstire Brâncoveanu împreună cu scumpa mea mamă Maria, cu gândul să ne spovedim. Pe mine m-a primit zicând: Aşa-i că de când te-a bătut bărbatul, nu-l mai poţi vedea?”, mi-a spus că nu ne potrivim şi că ar fi bine să mă despart de el.

Mai târziu, m-am întâlnit cu Părintele Arsenie la Sibiu şi m-­a întrebat dacă am divorţat. I-am spus că nu şi m-a sfătuit să o fac „pentru că el nu stă cu tine şi împărţiţi păcatele”. La judecătorie ne-a divorţat de la prima înfăţişare, deşi, de obicei, acest lucru dura ani de zile. (Maria Streza, 86 ani, Voila)

• L-am cunoscut pe Părintele la Sâmbăta, la mănăstire, când eram fată. Aici am venit cu un grup de tineri, am participat la slujba Sfintei Liturghii, iar în urma predicii Părintelui Arsenie am plâns şi m-am învinovăţit că nu sunt bună de nimic; am rămas cu acest fior toată viaţa. (Măniş Septimia, 79 ani, Codlea)
• Pe când aveaun 18 ani, am mers pentru prima dată la Drăgănescu, împreună cu tatăl meu. Părintele obişnuia să meargă printre oameni şi întreba pe câte cineva cu ce problemă a venit. A venit şi la tata şi 1-a întrebat: „Măi, tu ce problemă ai? ” Tata i-a spus că eu doresc să dau admitere la facultate. Mi-a spus că nu o să intru în primul an pentru că sunt o fire emotivă şi după ce o să ies de la examen o să-mi dau seama ce am greşit. Aşa a şi fost; am picat a patra. Odată, când am mers la Părintele, tot dând la facultate şi nereuşind, îmi încolţise un gând: să merg la mănăstire. Atunci, Părintele adresându-mi-se, fără ca eu să-i fi spus ceva, a spus: „Ştii, ca să mergi la mănăstire trebuie să fii pentru aşa ceva “. (Mariana P. - Făgăraş)

• Era în anul 1983, când am plecat la Părintele Arsenie cu o problema de familie. Îmi plecase soţia de acasă (în lipsa mea), luând copiii şi lucruri din casă, lăsându-mi un bilet pe masă, pe care scrisese, printre altele, că ce a făcut a făcut bine şi să nu mă duc după ea să o aduc acasă, că nu va veni. În orice caz îmi aduc aminte că îmi spusese când era acasă, cu câtva timp înainte de a pleca, că este sătulă de viaţă… Eu nu am avut nici o ceartă cu ea, ca să o determine să plece, afară doar de faptul că dorea să se mute în Braşov, unde, de altfel, locuiau şi fraţii şi părinţii ei.

Trecuse o vreme şi nu-mi mai găseam nici scopul, nici rostul în viaţa aceasta. Nu ştiam ce să mai fac. Ţin minte că mergeam prin locuri unde nu mă prea întâlneam cu oameni, în locuri mai retrase, plângând şi spunând: Pentru ce Doamne? De ce Doamne? După o vreme, îmi spusese cineva de Părintele Arsenie, ca să mă duc să-1 caut şi să vorbesc cu dânsul. Cu două zile înainte de a pleca la dânsul, îl visasem fără să-1 fi văzut vreodată în viaţa mea, şi iată cum: Se făcea că intrasem într-o încăpere mare, unde era foarte multă lume, iar în faţa tuturor era Părintele Arsenie, vorbindu-le oamenilor. Căutam să-1 văd mai bine şi dânsul se uita la mine şi îmi zise, făcându-mi semn cu mâna: “Mă, tu ăla de acolo, vino încoace mă, vino aici… ” şi m-am trezit. Un amănunt: în visul meu Părintele era îmbrăcat într-un costum de culoare maro şi avea ochelari de vedere cu rama aurie. M-am dus la mama mea şi i-am spus despre vis. Mama mi-a zis: “Cum l-ai visat pe Părintele că tu nu 1-ai văzut niciodată?”. Spunându-i mamei cum arăta în vis şi cum m-a chemat la dânsul, ea a zis: “Dragul mamei, nu mai întrebăm pe nimeni nimic, ne suim în tren şi plecăm la Drăgănescu şi ai să vezi că o să-l găsim acolo. Să ştii că te cheamă! ”

După două zile am plecat la Drăgănescu şi nu mică mi-a fost uimirea când 1-am văzut pe Părintele Arsenie, îmbrăcat în acel costum maro şi cu ochelarii cu acea ramă aurie, precum îl visasem. Arăta exact ca în visul meu.

Ţin minte că, înainte de a vorbi cu mine, a vorbit cu o femeie care îi arătase fotografia cu fiica ei, dorind s-o mărite. Când i-a arătat fotografia, Părintele a repezit-o, spunându-i că nu-i ghicitor şi nici vrăjitor şi i-a spus să plece. Am rămas blocat pentru că şi eu aveam la mine o fotografie, unde eram eu, soţia şi cei doi copii ai noştri. Dar cum să mai îndrăznesc să i-o arăt!? Când a ajuns în dreptul meu, s-a uitat undeva sus, într-un colţ al bisericii cu o privire atât de drăgăstoasă şi parcă rugătoare în acelaşi timp. Doamne, ce ochi frumoşi avea, ce albastru curat şi frumos! Nu am văzut niciodată în viaţa mea aşa ochi minunaţi! Avea ceva dumnezeiesc în ei şi în toată fiinţa sa. Iar eu am gândit în acel moment, repet, am gândit doar, precis i s-a arătat cineva - vreun înger sau vreun sfânt - şi vorbeşte cu dânsul, spunându-i că 1-am visat şi m-a chemat. Iar Părintele, fără să coboare privirea aceea minunată, răspunse la gândul meu, în auzul tuturor, zâmbind uşor: ” Nu mă, mă uit aşa, ca pictor mă.” Ştia ce am gândit! !!

Şi am rămas înţepenit locului, văzând că Părintele Arsenie ştia gândurile omului şi că mă aflu în faţa unui om, ce n-am crezut în viaţa mea că poate să existe. Şi totuşi 1-am avut printre noi, dar nu am ştiut să-1 ascultăm şi nici să preţuim un astfel de om pe care Dumnezeu ni 1-a binecuvântat să-1 avem.

Părintele s-a uitat apoi la mine cu acelaşi zâmbet, spunându­-mi: “No mă, care-i baiu‘?”. Aşa i-am spus Părintelui povestea mea. Apoi Părintelc mi-a spus ceva ce m-a uimit, pentru că pe acea persoană care fusese înaintea mea o repezise, spunându-i că el nu este clarvăzător şi nici vrăjitor, mi-a spus aşa: “Mă, n-ai la tine o fotografie cu ea, s-o văd şi eu, aşa, ca pictor?”, şi cu timiditate i-am spus: ” Ba da, Părinte”. “Ia dă mă, s-o văd şi eu “. Privind-o Părintele Arsenie cu atenţie, m-a întrebat: “Şi ce ţi-a zis mă?”. Am spus Părintelui că îmi zisese, cu ceva timp înainte să plece de acasă, că este sătulă de viaţă. Părintele, privind fotografia a spus cu glas tare: “Minte mă, minte. Aici sunt două femei cu mintea goală, şi ştii care”. Desigur că nu ştiam, pentru că în fotogralie era doar ea femeie. Şi dânsul mi-a spus: “Ea şi cu mă-sa mă” a adăugat: “Lasă mă, că va veni o zi când va da socoteală pentru tot ceea ce a făcut. Tu să-ţi duci viaţa aşa…”, şi îmi spuse cum să-mi duc viaţa.

Apoi a adăugat un cuvânt care m-a surprins. Mi-a zis aşa: ” Mă, să ai grijă! Nu cumva să te apuci să bei!!! “. Iar eu, mai sigur pe mine de data aceasta, i-am spus Părintelui: “Părinte, eu nu beau din principiu”. Părintele mi-a retezat-o imediat, spunându-mi: “Lasă mă principiul tău şi tu ascultă ce-ţi spun eu!”.

Apoi mi-a dat fotografia înapoi şi a pus mâinile sale pe mâinile mele (pe care le ţineam lateral, lipite de corp), spunându-mi mai departe ce să fac şi cum să fac cu viaţa mea, neluându-şi mâinile sale de pe mâinile mele. Toata lumea se mira de cum proceda Părintele şi spuneau: “Uite, dragă, cum îl ţine”. Se mirau oamenii cum mă ţinea Părintele şi nu-mi dădea drumul din mâinile dânsului cât timp a vorbit cu mine. Mă miram şi eu de mirarea oamenilor.

Abia mai târziu mi-am dat seama că de fapt oamenii aveau dreptate să se mire, pentru că Părintele Arsenie de obicei nu prea punea mâna pe oameni, cu unele excepţii. Şi din acele excepţii am făcut şi eu parte, spre bucuria mea. Târziu, mi-am dat seama de ce şi pot să afirm că Părintele şi-a pus mâinile pe mâinile mele ca să-mi dea putere, pentru că eram deprimat atunci.

M-am întors acasă şi nu după mult timp, poate după o lună sau cel mult două, am început să beau: o bere pe zi, apoi două beri în altă zi, apoi trei pană am ajuns la “marea performanţă” de cinci beri pe zi fără să mă îmbăt, pentru că aveam “antrenament”.