Pagini

luni, 13 aprilie 2015

Arsenie Boca partea 11


Spiritism
La vrăjitoare, cere din morţi pe Samuil, pe care nu-1 ascultase când a trebuit; aşa aduce Dumnezeu strâmtoarea peste om, ca să preţuiască sfatul, încât şi din morţi ar fi în stare să cheme pe aceia pe care nu i-a ascultat la vreme. Neascultătorii, oameni tari de cap şi betegi la minte de fumul mândriei, nu au parte de darurile sfatului. Căci, părăsind sfatul cel dat la vreme, şi Dumnezeu îi părăseşte, şi-i lasă în sfatul celui rău. Aşa a păţit Saul, căci după tâlcuirea Sfântului Grigorie al Nissei, care lămureşte lucrul acesta, nu duhul lui Samuil a ieşit din iad (deşi în iad au mers toţi drepţii Vechiului Testament, afară de Enoh şi Ilie) ci a ieşit duhul cel rău, cu care lucra vrăjitoarea, şi care a luat înfăţişarea lui Samuil, ca desăvârşit să-1 înşele pe Saul.
Iată-1 pe fostul rege, căzând cu închinare înain­tea meşteşugirii diavolului, care îşi întinsese stăpâ­nirea şi asupra vieţii sale, încât şi sfârşitul i 1-a proo­rocit.
I Regi 28:
15. „Şi a zis (cel în chipul lui) Samuil către Saul: „Pentru ce mă tulburi ca să ies?” Dar Saul răspunse: „Mi-e tare greu; filistenii se luptă împotriva mea, iar Dumnezeu S-a depărtat de mine şi nu-mi mai răs­punde nici prin prooroci, nici în vis, nici în vedenie; de aceea te-am chemat, ca să mă înveţi, ce să fac?”
16. Zis-a (cel în chipul lui) Samuil: „La ce mă mai întrebi pe mine dacă Domnul S-a depărtat de tine şi S-a făcut vrăjmaşul tău?
17. Domnul face ceea ce a grăit prin „mine”: va lua Domnul domnia din mâinile tale şi o va da lui David, aproapele tău.
18. Deoarece tu n-ai ascultat glasul Domnului şi n-ai împlinit iuţimea mâniei asupra lui Amalec, de aceea Domnul face aceasta cu tine acum.
19. Şi va da Domnul pe Israil, împreună cu tine, în mâinile filistenilor: mâine, tu şi fiii tăi veţi fi cu mine!”
Aşadar, fărădelegea vorbirii cu morţii, sau spiri­tismul, are vechime mare. În zilele noastre a ajuns o adevărată modă de lume mare şi, fiind cea mai subţire dintre amăgiri, e şi cea mai primejdioasă rătăcire. Să fim înţeleşi, Biserica nu tăgăduieşte spiritismul, ci-1 opreşte. Iată de ce: spiritul care vine nu poate aduce nici o probă îndeajuns de convingă­toare despre fiinţa sau identitatea sa. Poate înşira dovezi după dovezi, arătând că ştie lucruri pe care, ni se pare nouă, numai răposatul putea să le ştie, dar şi îngerii răi, sau spiritele rele pot să le ştie tot aşa de bine. În nici un chip nu putem fi siguri de identitatea celui ce vorbeşte sau scrie întocmai ca răposatul. Se întâmplă, adică, cea mai meşteşugită substituire a persoanei, care e înlocuită şi copiată întocmai întru toate, cum o ştim şi noi, ca amăgirea noastră, cea din bună credinţă, să fie desăvârşită, iar noi să credem o lucrare de amăgire ca pe cea mai adevărată descoperire de dincolo. Şi văzând că cele mai multe dintre descoperiri se împlinesc, pri­meşti fără control cea mai de pe urmă înşelare. Iar aceasta o păţesc mai ales cei ce ocolesc sfintele Predanii ale Bisericii şi umblă după măiastra înşe­lare, ca să-i povăţuiască aceia către lumea de din­colo. E şi mai uşor: spiritismul nu cere lupta cu sine însuşi, nu cere sfinţirea vieţii, nu cere recunoaş­terea dumnezeirii Mântuitorului, nu opreşte ispiti­rea de Dumnezeu - că tocmai asta e spiritismul. Ba, dacă ţii neapărat la acestea, de teama să nu te afli în greşeală, ţi le cere şi pe acestea, dar numai ca pe lângă toate acestea să mai crezi şi în spiritism, adică şi în altceva pe lângă Biserica întemeiată de Dumnezeu. Iar cu vremea, câştigându-ţi încrederea, te poţi pomeni cu sfaturi împotriva mântuirii, sau pradă nălucirilor care clintesc mintea din dreapta socoteală.
Că dintre sfinţi mulţi au grăit cu îngerii, iar unii cu adevărat au grăit şi cu cei mutaţi de aici,ba şi la viaţă i-au întors, dar asta a fost din îngăduinţa lui Dumnezeu, ca o mărturie a nemuririi sufletelor şi a învierii celei de obşte, şi ca o slavă cu care i-a cinstit pe sfinţi. Din când în când se arată între oameni, cât ascultă Dumnezeu de sfinţi, când ardea      într-înşii iubirea de oameni şi voiau să-i scape de vreo mare nedreptate năpăstuită peste dânşii; ei cer de la Dumnezeu mărturia celui de dincolo de mormânt. Dar de la minunile lui Dumnezeu, prin Sfinţi, şi pâ­nă la descoperirile spiritiste e tot atâta depărtare câtă de la Sfinţi la ispititorii de Dumnezeu. Viaţa Sfântului Ciprian, care înainte de a fi creştin era mare vrăjitor şi înşelător de oameni, ne stă măr­turie.
Altă pricină, pentru care Biserica îşi opreşte fiii de la calea lăturalnică a spiritismului şi a vrăjitoriei de toate treptele, e şi aceasta: s-a băgat de seamă că practica spiritismului duce la nebunie. Făcându-se cercetare undeva,  într-un ospiciu de nebuni, s-a gă­sit că 70 la sută, din cei internaţi, făcuseră spiritism. Cum se ajunge la nebunie e uşor de pri­ceput: fiecare şedinţă se poate face numai dacă toţi cei din adunare se învoiesc să împrumute din ei o anumită putere nervoasă, trebuitoare spiritului de dincolo, care scrie sau vorbeşte printr-unul dintre cei adunaţi şi acela îşi pierde conştiinţa de sine în vremea şedinţei. Împrumutarea acestei puteri ner­voase e mai mult o învoire la jaf şi duce, încetul cu încetul, pe unii mai repede, pe alţii mai târziu, la a nu se mai putea sluji de minte şi de nervi, căci, tâlhărite de spirite, slăbesc şi, oarecum zicând, îşi schimbă firea încât toate le văd printr-un duh străin, altfel decât toată cealaltă lume normală. Aşa începe pe încetul să s-arate nebunia, de cele mai multe ori fără de întoarcere.”
Spre documentarea celor de mai sus aducem în sprijin cartea unui medic despre Ştiinţele oculte şi dezechilibrul mintal. Cartea aceasta are meritul că aduce şi răspunsurile ocultiştilor, spiritiştilor şi a câtorva orientalişti de seamă. Toate sfaturile lor nu sunt decât strigăte de alarmă împotriva năvalei mulţimii spre dezechilibrul mintal. Iată câteva răspunsuri la întrebarea: “Dacă ştiinţele oculte - faimoasa ştiinţă a binelui şi răului - pot duce la dezechilibrul mintal, sau nu?” Unul răspunde: “Nu cred că ştiinţele oculte, prin ele însele, duc la dezechili­bru mintal, dacă cel ce le studiază sau le practică nu are tare intelectua­le. Dar e un lucru sigur că mulţime de dezechilibraţi mintal sunt atraşi spre practicarea ştiinţelor oculte şi nu-şi găsesc în ele decât înrăutăţirea tulburării lor sau o temă pe care să delireze” (Prof. Alajovanine, p.92).
Iată răspunsul unei orientaliste (D-na H. Blavatsky): “Cele mai bune, cele mai puternice medii au suferit de pe urma experienţelor în sufletul şi în trupul lor. Amintiţi-vă moartea - vrednică de plâns - a lui Ch. Forster, care s-a stins de nebunie furioasă într-un azil de alienaţi; aduceţi-vă aminte de Stade, care e epileptic, de Eglinton, primul mediu al Angliei din vremea noastră, care e atins de aceeaşi boală. Vedeţi ce viaţă a avut Douglas Home. Gândiţi-vă apoi la soarta tristă a sărmanu­lui Washington Irving. Iată în sfârşit şi pe surorile Fox, cele mai vechi medii, întemeietoarele spiritismului modern, după peste 40 de ani de “raporturi” cu “îngerii”, ele au înnebunit fără lecuire, mulţumită acelor îngeri… Ştiinţa binelui şi a răului este plină de primejdii şi plină de curse” (p. 96).
Un spiritist încercat (Stanislas de Gnaita) atrage aminte: “Poţi vedea că nu tăgăduiesc cu prejudecată preţul spiritelor. Eu judec aspru doctrina - una din cele mai însemnate în general - numai pentru conse­cinţele la care duce în chip fatal: promiscuitatea psihică şi anarhia spi­rituală. .. Experimentatorul îndrăzneţ când vrea să intre în trupul lui îl poate găsi ocupat de o larvă, care s-a instalat acolo, a luat organele în stăpânire, s-a întărit ca într-o cetate, ca să spunem astfel. … Sau el intră fără să fi putut da afară năluca; de aci nebunia, monomania sau, pe puţin, posedarea. … Sau rămâne larva stăpână pe trup, ca pe un câmp de luptă: de aci înainte ea va vegeta în acest trup şi asta e idioţia (p.112).
Răspunsul acesta îndeamnă la o legătură. Odată Mântuitorul atrăgea aminte celor ce se izbăvesc de rele, că duhul cel rău (recunos­cut de noi prin muncirea unei patimi), fiind alungat de pocăinţa omului unită cu darul lui Dumnezeu, neavând acela unde petrece, mai ia cu sine alte şapte duhuri, mai rele decât sine şi se întoarce la casa de unde a fost alungat. Deci, dacă află casa curată, dar stăpânul - mintea, sufletul - umblă pustiu, plecat de-acasă prin cine ştie ce excursii astrale după informaţii, lăsând geamuri şi uşi deschise - că nu pot rămâne altfel - sigur că cele de pe urmă ale omului aceluia vor fi mai rele decât cele dintâi. Ar fi interesant de ştiut întocmai ce înţelegeau Sfinţii Părinţi, când îşi disciplinau ucenicii, deprinzându-i să-şi aibă necon­tenit sufletul întreg acolo unde le era şi trupul şi să se împotrivească răpirii minţii afară din trup. Trebuie că aci e ceva mai mult decât sim­pla împrăştiere a fanteziei, care, nestăpânită, multă slăbire aduce.
Alt spiritist (Allan Kardec) răspunde cam aceleaşi: “Una dintre cele mai mari primejdii ale mediumităţii (însuşirea ce-o au unele per­soane de-a intra, chiar fară voie, în legături cu spiritele - însuşire care e datorită unei inaderenţe normale a sistemului nervos la lumea reală) e obsesia, adică stăpânirea pe care anumite spirite o pot exercita asupra mediilor… Obsesia are trei trepte principale: obsesia simplă, fascinaţia şi subjugarea” (p. 116).
Un profesor (Laiquel-Lavastine) mai precizează şi alte laturi: “Studiul ocultismului… nu are nici un neajuns în ce priveşte sănătatea morală a celor echilibraţi. Dar se întâmplă că la baza acestor studii să stea o tendinţă anormală, sau chiar bolnăvicioasă. Ȋn acest caz ele pot fi vătămătoare. Cu atât mai mult aplicaţiile practice. Unele din aplicaţii sunt experimentele de disociere a personalităţii. Se poate înţelege de aci cât sunt de vătămătoare la subiectele a căror sinteză mintală e mai mult sau mai puţin insuficientă. Printre mediile existente se pot face trei grupe:
-ȋnşelătorii şi escrocii, care intră în jurisdicţia tribunalelor;
-nebunii, care, într-un delir sistematic, fac spiritismul să intervie ca un izvor de elemente noi;
-inşii, de cele mai multe ori debili mintali, la care spiritismul nu e decât pricina ocazională a apariţiei delirului.
“Spiritismul este prin urmare păgubitor, fiindcă înlesneşte izbuc­nirea delirului. Rolul psihiatrului este să arate neajunsurile şi primejdii­le sale” (p.l 18).
Cel mai răspicat strigăt de alarmă îl dă un magician şi orientalist englez (C. W. Leadbeater), în următoarele cuvinte: “Mijloacele cele mai înaintate de vrăjitorie (magie neagră) pot da viaţă elementelor arti­ficiale puternice, şi acest fel de viaţă este câteodată foarte rău. Dar ele­mentele acestea reacţionează cu o putere îngrozitoare asupra autorului lor, dacă persoana vizată se află, prin curăţia firii ei, la adăpost de înrâurirea lor. Aşa că povestea cu vrăjitorul sfâşiat de dracii pe care-i chemase nu-i numai poveste, ci poate avea o bază de adevăr.
Fac, foarte solemn, pe toţi atenţi, să nu se străduiască să deştep­te energiile acestea de temut, dacă nu sunt călăuziţi de un om încercat, căci am constatat personal, la ce urmări teribile se expune o persoană neştiutoare şi cu călăuză rea, când vrea să se joace cu aceste lucruri foarte serioase. A te arunca în experienţele acestea,fără să ai price­pere, este mult mai primejdios decât jocul unui copil cu nitroglicerină” (dinamită) (p.l 19).
Semuind “motivele” care ademenesc oamenii spre spiritism, dintre cele mai serioase sunt durerile nemângâiate pentru moartea câte unuia din familie; iar dintre motivele mai puţin serioase, curiozitatea şi naivitatea.
Normal ar fi ca cei rămaşi în viaţa aceasta să vrea să se refacă şi să se împace cu hotărârea cea mai presus de ei, care a orânduit aşa. Dar ei fac dimpotrivă: nu vor să se împace, se revoltă, nu vor să între­rupă legătura cu cei mutaţi dincolo, refuză a se mulţumi numai cu mijlocirea Bisericii pentru sufletul lor. Ei vor să treacă hotarul pus de Dumnezeu între cele două împărăţii ale vieţii sufletului. Neastâmpărarea lor îi pune în conflict cu Providenţa divină; iar starea asta nenormală îi poate împinge până la dezechilibru mintal sau,socotind întors, această neastâmpărare chiar dovedeşte dezechilibru latent, care abia acum se manifestă pe “motivul” unei morţi în familie.
Omul trebuie să aibă o cunoştinţă despre moarte şi viaţă şi pentru asta are şi vreme şi ocazii ,pe urmă trebuie să-şi stăpânească durerea. Căci nestăvilind-o cu resemnarea şi cu împăcarea stării de lucruri, aşa cum acestea se deapănă de la începutul omului, iar pe deasupra, refuzând alinarea pe care o dă credinţa creştină, nu mai rămâne bietului îndurerat nimic care să-i ocrotească mintea sănătoasă. Dragostea mărginit înţeleasă înteţeşte şi prelungeşte durerea, care pricinuieşte obsesii şi îndrumă la spiritism; iar de acolo atârnă de sănăta­tea nervoasă câtă a mai rămas, unde să se sfârşească totul. Suntem de acord deci cu “dorinţa fierbinte” din concluzia unei teze de doctorat în medicină, că: “Fiinţele deznădăjduite, împinse de naivitate, teamă sau nebunie, să nu mai fie ispitite la o experienţă costisitoare şi în acelaşi timp periculoasă pentru sufletul lor tulburat” (p.242).
Tot cu acest prilej se mai nimereşte o observaţie asupra spiritiştilor fără voie, sau mai bine-zis asupra celor posedaţi de spirite, mai mult sau mai puţin cu sau fără voia lor: sunt o seamă de oameni sănă­toşi la aparenţă, dar “lor le grăieşte duhul” multe prăpăstii. Aceştia simt într-înşii o a doua persoană, care vorbeşte cu ei ca atare şi, cu tim­pul, se trezesc total absorbiţi de un atare duh, care se dă pe sine, ba “arhanghel”, ba cutare sau cutare sfânt, ba chiar şi numele lui Iisus Hristos îl împrumută. Ȋn alte cazuri, când n-avem de-a face cu o per­soană înclinată spre credinţă, acea a doua persoană face pe unul din personajele mai de seamă ale istoriei. E limpede, fără exemplificări, că unitatea persoanei omeneşti s-a sfărâmat, cenzura raţiunii nu mai func­ţionează, tot conţinutul subsolului persoanei răbufneşte fără stăvilar; ne aflăm în faţa unei tragedii din câmpul patologiei nervoase.
Sfinţii Părinţi, într-un gând, previn turma credincioşilor de ispitele iscodirilor lăturalnice. Astfel Sfântul Ciril al Ierusalimului stri­gă: “Fugi de orice lucrare diavolească… Nu da atenţie la astrologi… Nu primi nici măcar să auzi despre farmece, descântece şi de faptele foarte nelegiuite ale celor care cheamă spiritele!” Iată şi cuvântul Sfântului Grigorie de Nissa, din scrisoarea sa către Episcopul Teodosie: “S-a părut unora dintre înaintaşii noştri că acea vrăjitoare ar fi adus de faţă chiar sufletul lui Samuil şi în sprijinul acestei păreri aduc faptul că fiind foarte impresionat Samuil de lepădarea lui Saul (de către Dumnezeu) şi chiar căutarea vrăjitoarei s-a făcut tot cu gândul la Dumnezeu, adică prin aceea că a vrut să afle, printr-o manevrare a vrăjitoarei, un răspuns înşelător la întrebările puse de el. Fiind, adică, supărat proorocul pentru că nu voia ca păcătosul să fie dat pierzării, drept aceea şi adaugă că a permis Dumnezeu ca să fie chemat sufletul proorocului prin acea artă magică, pentru ca să vadă însuşi Samuil că apărarea pe care a vrut s-o ia lui Saul a fost zadarnică, arătându-i prin vorbirea pântecului că proorocul îi este protivnic, făcându-l să i-o spună personal atunci când 1-a chemat.”
“Gândindu-mă însă la prăpastia de care ne spune Evanghelia că s-a căscat între împărăţia celor buni şi a celor răi, precum a zis acel pa­triarh, sau mai curând însuşi Domnul patriarhului (Dumnezeu), (para­bola cu Lazăr şi bogatul), anume că nimeni din cei condamnaţi nu se mai poate ridica până la cele cereşti şi nimeni din cer nu mai poate coborî în ceata celor răi - eu personal nu cred în astfel de concepţii magice, ci cred că singurul adevăr e cel descoperit de Sf. Evanghelie.”
“Pe cât ştim, cât de mare este Samuil între sfinţi şi de condamna­bilă e fascinaţia magiei, pe atât sunt de convins că în acea stare de odihnă completă în care se afla Samuil, n-a putut nici cu voie, nici fără voie să treacă peste prăpastia care separă pe cei răi de cei buni;  fără voie - nu, întrucât ar însemna că s-ar fi permis diavolului să treacă el acea prăpastie şi să mute pe acel sfânt prooroc din mijlocul cetei celor sfinţi în alt loc; de bună voie, iarăşi nu e posibil, căci nici n-ar fi în stare şi nici n-ar vrea să se amestece în cele rele. Căci cine odată petre­ce în bine, e absurd să se spună că ar trece de bună voie Ia cele rele. Dar chiar dacă ar avea de gând aşa ceva, mărimea acelei prăpăstii nu permite astfel de trecere.”
“Ce însemnează, deci, problema pe care o discutăm? Ȋntrucât vrăjmaşul firii omeneşti e protivnicul nostru al tuturor, el nu are alt gând şi altă grijă decât să lovească pe om unde-1 doare, rănindu-1 de moarte. Şi care altă rană poate fi mai mortală pentru oameni decât a-i îndepărta din apropierea Dumnezeului celui făcător de viaţă şi lăsându-i să se rostogolească de bună voie spre pierzare? Întrucât mulţi din cei ce se îngrijesc de cele trupeşti se pasionează să cunoas­că viitorul, nădăjduind să-l poată evita, dacă e rău, sau să şi-1 dobân­dească dacă e bun, de aceea, pentru a nu-şi anina oamenii privirile numai spre Dumnezeu, vicleana fire a diavolului a iscodit o mulţime de chipuri mincinoase de a cunoaşte viitorul, cum sunt: ghicitul din zbo­rul păsărilor, tălmăcirea semnelor, oracole, cercetarea măruntaielor, chemarea morţilor, ghicirea în momente de transă, incitarea (ispitirea) zeităţii, inspiraţia şi alte multe. Şi în ce fel e ghicirea prin care se lasă omul ademenit ca să afle adevărul, pe atâta e de sigur că omul cade în ghearele vicleanului şi înşelătorului diavol. Diavolul e cel care îndeam­nă pe cel ce observă zborul vulturilor, să-şi lege nădejdea de anumite fâlfâiri mai deosebite sau de palpitările anumite ale ficatului, bâlbâială care reiese din inflamaţiuni ale ganglionilor, ca şi clipirile din ochi, toate acestea vădesc tot atâtea moduri de înşelare a omului de către viclenia aceluiaşi diavol şi aceasta cu scopul ca, depărtându-se oamenii de Dumnezeu, să caute vindecare prin diavol, de la care şi cred că o dobândesc.”
“Una din aceste felurite înşelări este deci şi vorbirea din stomac, sau pitonia, prin care s-a crezut că s-ar putea evoca sau readuce la viaţă sufletele celor morţi. Disperat în privinţa mântuirii sale, atunci când împotrivă-i se răsculaseră străinii cu toate armatele lor, şi venindu-i atunci în minte că Samuil i-ar putea veni oarecum în ajutor, Saul s-a dus la vrăjitoare care-şi credea singură şi-i credeau şi alţi oameni că i se arată diavolul sub diferite contururi, pe care de altfel Saul nu le-a văzut, ci numai ea. Când deci s-a apucat să oficieze acel act magic şi au apărut în ochii femeii fantasmele acelea, atunci diavolul 1-a făcut pe Saul să creadă că acele arătări ar fi însuşi realitatea lor, mai ales că însăşi îmbrăcămintea sub care i s-a spus că s-a arătat acea figură (a lui Samuil), îmbrăcăminte care nu era deloc necunoscută femeii, se potri­vea cu aceea pe care o cunoscuse Saul, fapt care a făcut pe acesta şi mai mult să se mire, crezând acum cu tărie că de fapt nu s-a înşelat prin viziunea femeii. După ce ea a zis că vede nişte zei înălţându-se şi un bărbat în picioare îmbrăcat în două haine, atunci ce să zică la aceasta adevăratele slugi ale textului Scripturii? Că s-ar fi arătat însuşi Samuil şi că într-adevăr vrăjitoarea a văzut nişte zei ridicându-se în sus? Cunoaşte şi Scriptura pe diavol atunci când zice: “Toţi dumne­zeii păgânilor sunt idoli” (Ps.95, 5). Ori sufletul lui Samuil să fi petre­cut împreună cu idolii? Să nu fie! Ci spiritul de care vrăjitoarea era continuu stăpânită, el a fost acela care împreună a luat şi pe alte spirite spre a înşela pe acea femeie şi prin ea şi pe Saul. Ȋn acea vorbire din stomac acele spirite diavoleşti au făcut pe femeie să spună că sunt zei,   le-a descris şi haina în care ar fi îmbrăcaţi şi le-a învăţat şi glasul lor şi vorbirea în chip profetic, anunţând, printr-o conjunctură verosimilă, pe care o indicau aparenţele, viitorul, ca pe ceva ce reieşea logic din fap­tele ce se întâmplaseră. De altfel acel spirit diabolic s-a dat de gol fără să vrea, spunând adevărul atunci când a zis: “Mâine tu şi fiii tăi veţi fi cu mine” (I Regi 28, 19). Dar dacă ar fi fost însuşi Samuil, atunci cum ar fi fost posibil să stea împreună cu el un om vinovat de atâtea crime (Saul)?”
În vremea noastră circulă multe cărţi care cuprind comunicări de dincolo. Aceste comunicări, mai ales cele care se dau pe sine a fi din partea sfinţilor sau chiar ale Mântuitorului însuşi, fără voie ne conduc la comparaţia lor cu Sfintele Evanghelii. La o atare confruntare se dau de gol. Puse pe două coloane, aceste splendide platitudini şi mărunţi­şuri, cu o pagină din Evanghelii, sublimul şi ridicolul sunt şi mai evi­dente. Calitatea literară, fondul, înălţimea gândirii, totul dau de gol un fals neruşinat şi nemaipomenit de îndrăzneţ, pe care nu cred să-l poată face sufletele celor mutaţi de la noi, ci numai tatăl minciunii şi hristoşii mincinoşi.
(Textul este extras din Cărarea Împărăţiei, Ed. Episcopiei Aradului, 2004, pag 69 - 75).
Biserica e datoare să-şi cruţe fiii de ispita căde­rii între tâlharii cei de duh, de aceea opreşte lucrul acesta şi îşi previne credincioşii cu sfatul Sfântului Pavel, dat tesalonicenilor, iscoditori şi ei de taine: (II Tesaloniceni cap. 2)
7. … Taina fărădelegii se înfiripează
8. … Ivirea „aceluia” va fi prin ivirea lui satan, în­soţită prin tot felul de puteri şi de semne şi de mi­nuni mincinoase.
10. şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca să se mântuiască.
11. Pentru aceea Dumnezeu le trimite amăgiri puternice, ca să dea crezământ minciunii.
12. Şi să cadă sub osăndă toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îndrăgit nedreptatea.
Căci calea nedreaptă o îndrăgesc toţi cei ce isco­desc lăturalnic tainele lui Dumnezeu, cele închise în zilele viitoare.
Plata neascultării
Iată acum mărturia Scripturii despre vinovăţiile şi plata pe care şi-a luat-o Saul, pentru neascultare şi osteneală la vrăjitoare. I se împlinesc cele zise de duhul minciunii, care lucra prin vrăjitoare, înşelân­du-1 cu chipul lui Samuil astfel:
I Regi, cap. 31: 3. Lupta contra lui Saul ajunsese cumplită şi arcaşii îl loviră pe acesta care fu greu rănit de arcaşi.
4. Atunci a zis Saul purtătorului său de arme: „Trage-ţi sabia şi mă străpunge cu ea, ca să nu vină aceştia să mă ucidă şi să-şi bată joc de mine”. Pur­tătorul de arme însă n-a vrut, căci se temea cum­plit. Atunci Saul şi-a luat sabia şi s-a aruncat în ea.
5. Văzând purtătorul de arme că Saul a murit, s-a aruncat şi el în sabia sa şi a murit cu el.
6. Aşa a murit în ziua aceea Saul şi cei trei fii ai săi, şi purtătorul de arme, precum şi toţi oamenii lui.
I Cronici (Paralipomena) 10:
13. Aşa a murit Saul pentru nelegiuirea sa, pe care o făcuse el înaintea Domnului. Pentru că n-a păzit cuvântul Domnului, ci a alergat la o vrăjitoare cu întrebarea sa.
14. Şi n-a căutat pe Domnul. De aceea a şi fost el omorât şi domnia a fost dată lui David, fiul lui Iesei.
Iată cum, din neascultare şi nepocăinţă, începe calea pierzării şi sfârşeşte în pierzare veşnică. Iată cum, cei cu mintea plină de fumul mândriei şi al iubirii de sine până la moarte, neprimind luminile sfatului, cad din greşeli în greşeli, peste care vin ne­cazuri din ce în ce mai mari, iar sub povara dure­rilor cei neascultători se aruncă în deznădejde şi în omorârea de sine, prin care fără de întoarcere iadul îi înghite. Căci ucigaşii de sine nu au iertare, nici în veacul de acum, nici în veacul ce va să vie, iar Bise­rica e oprită să se roage pentru iertarea lor. Iată de ce au zis Părinţii că plata neascultării e pierderea mântuirii; dar au mai zis şi aceea că: pentru înmulţi­rea neascultării a ridicat Dumnezeu sfatul dintre oa­meni. Iar Scriptura pentru aceeaşi pricină mărturi­seşte că: „Preotului îi va lipsi cunoştinţa legii şi bătrânului sfatul” (Iezechiel 7,26).
Şi iarăşi mărturisim că Dumnezeu n-are pe nimeni de pierdut, chiar pe Saul, Dumnezeu îl chemase, dar dacă n-a vrut să înţeleagă… Iuda a înţeles, dar dacă n-a mai vrut să vie…
Tirani în pocăinţă
O mare parte de oameni cad în deznădejde în privinţa mântuirii lor. Deznădejdea e un chip greşit de meditaţie asupra relelor făcute; chipul bun e, dimpotrivă, nădejdea. Răul, nimicul, păcatul, diavolul nu sunt subiecte sănătoase de gândire, căci îmbolnăvesc mintea prin aso­ciaţie de idei. Pocăinţa trebuie să fie o înseninare din ce în ce mai mare a sufletului şi a sănătăţii întregi.
Fiindcă vorbim de învăţămintele regilor, iată cum Sfântul Ciril al Ierusalimului ridică moralul credincioşilor, vorbind despre aşteptarea răbdătoare a lui Dumnezeu după întoarcerea păcătosului.
“Şi Manase a fost un om al fărădelegii: a tăiat cu ferăstrăul pe Isaia, s-a pângărit cu tot felul de slujiri idoleşti şi a umplut Ierusalimul cu sânge nevinovat. Totuşi, când a fost dus rob în Babilon, Manase a folosit încercarea nenorocirilor suferite spre a se vindeca prin pocăinţă, în adevăr Scriptura spune: “Manase s-a smerit înaintea lui Dumnezeu şi s-a rugat, iar Domnul 1-a ascultat şi 1-a adus înapoi în regatul său”.
“Dacă cel care a tăiat cu ferăstrăul pe profet s-a mântuit prin pocăinţă, oare tu, care n-ai făcut un păcat atât de mare, să nu te mântuieşti?”
“Ce părere ai despre Nabucodonosor? N-ai auzit din Scripturi că era sângeros, sălbatec şi că avea voinţă de leu? N-ai auzit că a scos afară din morminte oasele împăraţilor? N-ai auzit că a dus în robie poporul iudeu? N-ai auzit că a scos ochii împăratului, după ce acesta şi-a văzut copiii înjunghiaţi? N-ai auzit că a sfărâmat heruvimii? nu vorbesc de heruvimii spirituali - departe de acest gând; să nu presupui aceasta, omule - ci de cei sculptaţi. N-ai auzit că a sfărâmat ilastiriul prin care vorbea Dumnezeu? Că a călcat în picioare catapeteasma sfinţeniei? Că a luat altarul tămâierii şi 1-a dus în templul idolilor? Că a furat toate darurile? Că a ars templul din temelie?”
“De ce pedeapsă era vrednic Nabucodonosor, pentru că a orbit pe împărat, pentru că a ars cele sfinte, pentru că a dus în robie pe poporul iudeu, pentru că a pus vasele sfinte în templul idolilor? Oare nu era vrednic de mii de ori de moarte?”
“Ai văzut mărimea nelegiuirilor!? Vino acuma să vezi iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Nabucodonosor s-a sălbătăcit, locuia în pustie; se biciuia ca să se mântuie. Avea unghii ca de leu, căci răpise cele sfinte. Avea păr de leu, căci ca un leu răpea şi urla. Mânca iarbă ca boii, căci era ca o vită, care nu cunoştea pe Cel ce i-a dat împărăţia. Trupul lui s-a vopsit cu rouă, pentru că, deşi a văzut mai-nainte rouă stingând focul, totuşi n-a crezut.”
Şi ce se întâmplă? “Şi după trecerea acestei vremi, eu, Nabuco­donosor, am ridicat ochii mei la cer, şi mintea îmi veni din nou, şi am binecuvântat pe Cel Prea înalt şi Celui veşnic viu i-am adus laudă şi preamărire: căci puterea lui este putere veşnică, iar împărăţia Lui peste vârste şi vârste. Toţi locuitorii pământului sunt socotiţi ca o nimica şi El face ce vrea cu oştirea cerească şi cu locuitorii pământului şi nimeni nu poate să-L împiedece la lucrul Lui şi să-I zică: “Tu ce faci?” Ȋn acelaşi timp mi-a venit mintea la loc - şi spre faima împărăţiei mele mi-a venit iarăşi măreţia şi strălucirea - şi sfetnicii mei şi dregătorii cei mari m-au chemat şi împărăţia mi-a fost dată în stăpânire, iar puterea mea a crescut şi mai mult. Acum eu, Nabucodonosor, laud, înalţ şi preamăresc pe împăratul Cerului: toate faptele lui sunt adevărate şi căile lui drepte, iar pe cei ce umblă mândri poate să-i smerească.”
Aşadar, când L-a cunoscut pe Cel Prea înalt, când i-a înălţat lui Dumnezeu glas de mulţumire, când s-a căit de cele ce a făcut, când şi-a cunoscut propria slăbiciune, atunci Dumnezeu i-a dat înapoi dem­nitatea împărătească.
“Cum oare? Pe Nabucodonosor, care a făcut atâtea fărădelegi, dar s-a mărturisit, l-a iertat şi i-a dat împărăţia, iar ţie, care te pocăieşti, nu-ţi dă iertare păcatelor şi împărăţia Cerurilor, dacă vei trăi în chip vrednic? Domnul este iubitor de oameni, este grabnic a ierta şi zăbavnic a pedepsi. Nimeni să nu piardă nădejdea mântuirii sale”
Cele şapte surle
Cele mai cuprinzătoare cuvinte, ale oricărui om, sunt cuvintele lui de pe urmă, întrucât sunt spuse cu o mare dare de seamă. Are şi Mântuitorul un cu­vânt de acesta, de pe urmă, care este totodată şi rugăciunea celei mai aprinse iubiri, văzute vreodată pe pământ. Cuvântul acesta - rugăciune - ne în­drumă să bănuim neasemănata strădanie a lui Dumnezeu-Omul, ca să ne câştige fiinţa întreagă pentru mântuirea cu care a venit în lume. Iar despre tot focul cu care tânjeşte inima lui Dumnezeu după noi, vrând să ne atragă spre Sine, ucenicul iubirii, Ioan, scrie:
Ioan, cap. 17:
1. Ridicându-Şi Iisus ochii spre cer a grăit: Părinte, a sosit ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi   Fiul Tău să Te preamărească.
2. Precum I-ai dat stăpânire peste toată făptura ca viaţă veşnică să dea la toţi pe care I i-ai dat.
3. Iar viaţa veşnică aceasta este, ca să Te cunoască pe Tine, singurul, adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.
4. Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ, lucrul pe care Mi 1-ai dat să-1 fac, 1-am săvârşit.
5. Şi acum, la Tine însuţi Mă preamăreşte, Tu, Părinte, cu slava pe care la Tine am avut-o mai înainte de a fi lumea.
6. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie, şi cuvântul Tău 1-am păzit.
7. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat de la Tine sunt.
8. Căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, le-am dat lor, iar ei au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.
9. Eu pentru aceştia Mă rog, nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei ce Mi i-ai dat, căci ei ai Tăi sunt.
10. Şi toate ale Mele ale Tale sunt şi ale Tale ale Mele şi Mă preamăresc întru ele.
11. Mult nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, pe care Mi i-ai dat, păzeşte-i întru numele Tău, ca să fie una, precum suntem şi Noi.
12. Când eram cu ei în lume, pe cei ce Mi i-ai dat, întru numele Tău îi păzeam, şi astfel i-am păzit, că n-a pierit nici unul dintre ei, fără numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.
13. Acum dar, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca bucuria Mea s-o aibă deplină în el.
14. Cuvântul Tău le-am dat lor, dar lumea i-a urât, fiindcă nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume.
15. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i pă­zeşti pe ei de cel viclean.
16. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume.
17. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău, cuvântul Tău este adevăr.
18. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume.
19. Şi pentru ei, Eu mă sfintesc pe Mine însumi, ca şi ei să fie sfinţiți întru adevăr.
20. Dar nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pen­tru cei ce vor crede întru Mine, după cuvântul lor.
21. Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, în­tru Mine şi Eu întru Tine, ca şi ei să fie una întru Noi, aşa încât lumea (văzându-i una) să creadă pre­cum că Tu M-ai trimis.
22. Şi mărirea pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una, precum şi Noi una suntem.
23. Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca să fie în una desăvârşiţi şi să cunoască lumea precum că Tu M-ai trimis şi i-ai iubit pe ei, cum M-ai iubit pe Mine.
24. Părinte, aceia pe care Mi i-ai dat, voiesc ca unde sunt Eu să fie şi ei împreună cu Mine, ca să privească mărirea Mea, pe care Tu Mi-ai dat-o, căci M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii.
25. O, Părinte drepte, dar lumea pe Tine nu te-a cunoscut, ci Eu Te-am cunoscut şi au cunoscut şi aceştia că Tu M-ai trimis.
26. Arătat-am numele Tău şi-1 voi arăta, ca iubi­rea cu care M-ai iubit Tu să fie într-înşii şi Eu întru ei.
Aşadar, ca să ne mântuim şi să moştenim cu Dumnezeu viaţa veşnică, trebuie să o cunoaştem şi să o trăim cu Dumnezeu, încă din viaţa aceasta vre­melnică. Trebuie, adică, să fim străbătuţi şi locuiţi de Dumnezeu, ca să se arate în noi viaţa dumneze­iască. Iar pe de altă parte, precum nu se află vrajbă întru Dumnezeu, aşa să nu se afle nici între cei ce-L au pe El ca temelie a vieţii. Starea de pace cu toată făptura e o minune aşa de mare, încât uimeşte lu­mea şi o sileşte să recunoască întru aceasta faţa lui Dumnezeu.
Împărăţia vieţii veşnice s-a propovăduit şi e des­chisă; pe Împărat îl cunoaştem şi iubirea I-o ştim; supuşii însă, tare greu s-adună, şi de aceea trebuie răsunet de surle, după grosimea de urechi a neascultătorilor supuşi.
N-ar trebui decât să-L recunoaştem pe Dumne­zeu ca Tată, şi că noi îi suntem fii şi, potrivit cu această cunoştinţă, să ne orânduim viaţa. Până nu recunoaştem că avem o îndoită fire şi o îndoită via­ţă: una pământească şi alta cerească - fără de sfâr­şit dar începând de aici, până atunci tot pe afară ne ţinem de rostul la care vrea Dumnezeu să ne ridice. Trebuie să ştim toţi supuşii împărăţiei, că suntem făpturi cereşti, trimise vremelnic în corturi pămân­teşti spre o mare probă şi anume: să vedem şi să se vadă încotro înclinăm cu inima şi cu mintea, şi în­spre ce înclinăm aceea să avem pentru totdeauna. Dacă năzuim spre Dumnezeu, pe El Î1 moştenim şi viaţa veşnică; iar dacă înclinăm spre firea pieri­toare, vom pieri de la faţa lui Dumnezeu şi cu cel rău vom petrece fără de sfârşit. Căci noi suntem pieritori cu firea pământească, dar nemuritori cu firea cerească; veşnicia noastră însă de noi atârnă unde s-o petrecem.
Ne-a adus Dumnezeu din nefiinţă la fiinţă, dar să ne mântuiască nu poate fără noi. Drept aceea, în tot felul ne cheamă ca să-L cunoaştem ca Tată, şi pe noi întreolaltă ca fraţi şi fii ai aceluiaşi Părinte.
Mântuirea nu e individuală,ea e ȋntotdeauna colectivă. Prin unul se mântuiesc mai mulţi. Singuraticul, izolaţionistul nu e sigur de mântuire, mântuirea lui e nesigură, neclară.
Credinţa este aceea care ajută cunoaşterea şi o întregeşte şi o întăreşte.
Firul iubirii ridică pe oameni spre Dumnezeu şi pogoară pe Tatăl, Fiul şi Duhul la oameni. Iar pe fii, Dumnezeul iubirii îi leagă întreolaltă ca să fie una, ceea ce minunează lumea, încât recunoaşte pe Dumnezeu din fii, căci fiii uniţi în iubire trăiesc întru El şi arată în lume capătul pământesc al Împărăţiei cereşti. Aceasta e voia Tatălui şi rugăciunea Fiului. Societatea toată trebuie să se prindă în această trăire a iubirii treimice.
La această trăire a vieţii veşnice, Dumnezeu îşi cheamă copiii prin mai multe graiuri, între care sunt şi acestea şapte:
1. Chemarea lăuntrică prin glasul conştiinţei;
2. Chemarea din afară prin cuvânt;
3. Chemarea prin necazurile vieţii;
4. Chemarea prin necazurile morţii;
5. Chemarea prin necazuri mai presus de fire;
6. Chemarea prin chinuri de la antihrist.
7. Chemarea la Judecata generală.
1.Chemarea lăuntrică prin glasul conştiinţei
Chemarea conştiinței este o chemare lăuntrică, interioară, pe care o simţi în tine. E
un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau o înţelegi că vine dinlăuntru, dar totuşi de dincolo de tine, de la Dumnezeu. Însuşi cuvântul conştiinţă înseamnă a şti împreună la fel oarece. Iar cei ce ştiu împreună la fel sunt doi: Dumnezeu şi omul. Prin urmare, cuge­tul sau conştiinţa e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om, şi acelaşi ochi cu care vede omul pe Dumne­zeu. Cum Î1 văd, aşa mă vede - aşa simt că mă vede - vedere deodată dinspre două părţi.
Patimile, reaua voinţă şi peste tot păcatele, dar mai ales nebăgarea în seamă a acestui glas, îngră­mădesc nişte văluri peste ochiul acesta, nişte solzi, care-i sting graiul, încât abia se mai aude, iar atunci şi Dumnezeu se stinge din ochiul nostru, încât ne pare că nici nu mai este Dumnezeu. Pentru păcatele noastre, capătul nostru omenesc al conştiinţei s-a îmbolnăvit. Înţelegem, prin urmare, cum se face că S-a întunecat Dumnezeu aşa de tare în ochii păcă­toşilor, încât aceştia sunt de bună credinţă în răuta­tea necredinţei care i-a cuprins.
Glasul conştiinţei însă, fiind şi capătul lui Dum­nezeu din fiii Săi, nu are să poată fi mereu înăbuşit toată vremea vieţii noastre pământeşti. Odată şi odată începe să strige la noi, părându-ne înaintea lui Dumnezeu şi înaintea noastră de toate fărădele­gile făcute; iar dacă nu ne împăcăm cu pârâşul acesta, câtă vreme suntem cu el pe cale, drumeţi prin viaţa aceasta, avem cuvântul lui Dumnezeu, că El va asculta pâra şi-i va da dreptate, şi ne va băga în chinurile iadului.
Sunt oameni care s-au învechit în rele nevrând să ştie de Dumnezeu şi, mai către capătul zilelor, când îndărătnicia firii s-a mai stins, s-au pomenit cu o răbufnire năprasnică a conştiinţei bolnave, ru­pând toate zăgazurile fărădelegilor şi  azvârlindu-le pe toate în faţă, încât şi somnul le-a fugit, iar la unii le-a fugit şi mintea. Căci cu adevărat a fugit mintea omului care o viaţă întreagă nu face altceva decât să lepede glasul conştiinţei. De aceea nu vrea Dumnezeu să ieşi din viaţa aceasta fără să ştii şi tu, că ţi-ai omorât sfătuitorul cel mai bun ce-1 aveai la îndemână pretutindeni, şi nu te lasă să pleci fără să vezi, încă de aici, unde te vei duce. Odată vede fie­care, vrând nevrând, ceea ce trebuia, prin credinţă, să vadă întotdeauna.
2. Chemarea din afară prin cuvânt
Larma vieţii şi gălăgia grijilor deşarte strigă oa­menilor în urechi nevoile lor pământeşti, mai tare decât le strigă glasul conştiinţei trebuiniţele lor veş­nice. Oamenii abia mai aud cele de dincolo şi li se par departe, surzenia tot mai mult se întăreşte, şi chemarea lină nu se mai aude. Dar Dumnezeu, mi­lostivul, ca să nu-i piardă în fărădelegile lor, le rân­duieşte şi chemare din afară prin glasul slujitorilor Săi. Prin preoţi nu te cheamă omul, ca să-ţi pui nă­dejdea în om, ci te cheamă Domnul ca să-ţi strămuţi viaţa ta de om. Încă de demult i-a chemat pe oa­meni prin preoţi şi leviţi, prin Lege şi prin prooroci, adică prin conştiinţe mai curate, care nu strâmbau chemarea lui Dumnezeu. Iar la plinirea vremii a venit la noi, oamenii, însuşi Dumnezeu Fiul sau Dumnezeu Cuvântul.
Cine a chemat pe oameni mai duios decât Iisus, ca să-L cunoască pe Dumnezeu ca Tată, iar pe ei în­şişi ca fii şi fraţi ai Săi? Iisus, e drept, chema şi cu glasul din afară, dar nimeni, niciodată, n-a grăit mai tainic, mai de-a dreptul conştiinţei, chemarea Tată­lui către fiii Săi, ca El, căci Iisus ardea de mila lor ca un Dumnezeu.
El a propovăduit, binevestindu-ne Împărăţia Ce­rurilor şi, prin slăvita Sa înviere, biruinţa asupra morţii, vestea celei mai mari bucurii de pe pământ. Ucenicii Săi, de atunci şi din toate vremile, au pro­povăduit pe Împăratul Cerurilor, înduplecând pe oameni să se adune în ţara de obârşie şi la masa Împăratului.
Noi nu purtăm preoţia noastră sau preoţia Legii vechi, ci purtăm şi propovăduim preoţia împără­tească a lui Iisus Hristos. Deci nu-i chemăm pe oameni cu chemare de om, ci Dumnezeu preami­lostivul Îşi cheamă copiii, prin graiul omenesc al slugilor Sale văzute. Nu ne propovăduim pe noi, ci Dumnezeu Se propovăduieşte prin noi, singurul Care are dreptul să Se propovăduiască pe Sine, fiind în stare să ne mântuiască. Iată pe cine urmăm, ascultând preoţii, cu conştiinţe luminate. Nu e gra­iul omului, ci voia lui Dumnezeu, Care strigă către oameni, prin sfinţi, o chemare mai tare.
Dar cum a zis cineva:Calea cea mai lungă pe pă­mânt e de la urechi la inimă, încât ani de zile nu ajung ca să-i dai de capăt. De aceea, fiindcă ochiul conştiinţei şi-a mai pierdut vederea şi nici urechea nu înţelege chemarea cuvântului ce-şi are obârşia de dincolo de vorbe, Dumnezeu milostivul, ca să nu piar­dă pe oameni, le rânduieşte o chemare mai tare.
3. Chemarea prin necazurile vieţii
Mai tare de cum a chemat Iisus pe oameni nu-i poate chema nimeni. Necazurile vieţii, însă, îi iau pe oameni mai aspru, dintr-o altă parte, silindu-i să-L caute pe Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greşelilor noastre, urma­re pe care îngăduie Dumnezeu s-o gustăm, spre înţelepţirea noastră.
Să fim înţeleşi, sunt două feluri de necazuri: necazurile pentru păcate şi necazurile pentru Evan­ghelie. Aici vorbim numai despre necazurile vieţii de pe urma păcatelor, şi care, prin usturimea lor, au darul să fie crezute de cel ce le păţeşte. Iar dacă vrea să scape de ele, nu rămâne altă cale, decât să-şi îndrepte purtările după voia lui Dumnezeu.
Omul se roagă de Dumnezeu să-1 scape de neca­zuri şi Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi acum, care de cine să asculte mai întâi? Chemarea aceasta mai aspră o face droaia de necazuri şi nenorociri, strâmtorări şi năpaste, vrajbe între oameni, bătaie între părinţi şi copii, războaie şi vărsare de sânge, pagube, beteşuguri, seceta, inundaţiile, cutremurele de pământ, foametea şi tot felul de pustiiri, ce nu s-au mai pomenit; toate fiind plată îndesată pentru purtare şi pentru lipsa de minte, că oamenii nu vor să înţeleagă la ce îmblă­teală îi duce de nări iubirea de păcate.
Iar precum că necazurile vieţii sunt un grai mai aspru al lui Dumnezeu către oamenii mai grei, sau mai vicleni la minte, ne stă mărturie Scriptura. Sunt mii de ani de atunci, de când s-au scris acestea, şi rămân mereu dovadă că noi Î1 silim pe Dumnezeu să ne bată: Levitic 26:
3. Dacă veţi umbla după legile Mele şi veţi păzi poruncile Mele şi le veţi împlini.
4. Vă voi da ploaie la vreme, pământul îşi va da roadele sale şi pomii roadele lor.
5. Treieratul vostru va ajunge până la culesul vii­lor, culesul viilor va ajunge până la semănat; veţi mânca pâinea voastră cu mulţumire şi veţi trăi în pământul vostru fără primejdie.
6. Voi trimite pace pe pământul vostru şi nimeni nu vă va tulbura: voi alunga fiarele rele din pămân­tul vostru şi sabia nu va trece prin pământul vostru.
7. Veţi alunga pe vrăjmaşii voştri şi vor cădea ucişi înaintea voastră.
8. Cinci din voi vor birui o sută, şi o sută din voi vor prigoni zece mii, şi vor cădea vrăjmaşii voştri de sabie înaintea voastră.
9. Căuta-voi spre voi şi vă voi binecuvânta: rodi­tori vă voi face, vă voi înmulţi şi voi fi statornic în legământul Meu cu voi.
10. Veţi mânca roadele vechi de anii trecuţi şi veţi da la o parte pe cele vechi, pentru a face loc celor noi.
11. Voi aşeza locaşul Meu în mijlocul vostru şi su­fletul Meu nu se va scârbi de voi.
12. Voi umbla printre voi şi voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul Meu.
………………………………..
14. Iar dacă nu Mă veţi asculta şi nu veţi împlini aceste porunci ale Mele;
15. De veţi dispreţui aşezămintele Mele şi de se va scârbi sufletul vostru de legile Mele, aşa încât să nu împliniţi toate poruncile Mele, călcând legământul Meu.
16. Atunci am să Mă port şi Eu cu voi aşa: voi tri­mite asupra voastră groaza, lingoarea, frigurile, de care vi se vor secătui ochii şi vi se va istovi sufletul. Veţi semăna semințele voastre în zadar şi vrăjmaşii voştri vi le vor mânca.
17. Îmi voi întoarce faţa Mea împotriva voastră şi veţi cădea înaintea vrăjmaşilor voştri, ei vor domni peste voi şi veţi fugi, când nimeni nu vă va prigoni.
18. Dacă nici după toate acestea nu Mă veţi as­culta, atunci înşeptit voi mări pedeapsa pentru pă­catele voastre.
19. Voi frânge îndărătnicia voastră cea mândră şi cerul vostru îl voi face ca fierul, iar pământul vos­tru ca arama.
20. În zadar vă veţi cheltui puterile voastre, că pământul vostru nu-şi va da roadele sale, nici pomii din ţara voastră nu-şi vor da poamele lor.
21. Dacă însă şi după toate acestea, veţi umbla împotriva Mea şi nu veţi vrea să Mă ascultaţi, atunci în­şeptit vă voi adăuga lovituri pentru păcatele voastre.
22. Voi trimite fiarele câmpului asupra voastră, care vă vor lipsi de copii, vor prăpădi vitele voastre şi pe voi aşa vă voi împuţina, încât se vor pustii dru­murile voastre.
23. Şi dacă nici după acestea nu vă veţi în­drepta, ci vă veţi purta împotriva Mea,
24. Atunci şi Eu voi veni cu urgie asupra voastră şi vă voi lovi înşeptit pentru păcatele voastre:
25. Voi aduce asupra voastră sabie răzbunătoare ca să răzbune legământul Meu. Iar dacă vă veţi as­cunde în oraşele voastre, voi trimite molimă asupra voastră şi veţi fi daţi în mâinile vrăjmaşului.
26. Pâinea care vă hrăneşte, o voi lua de la voi; zece femei vor coace pâine pentru voi într-un cuptor, şi vor da pâinea voastră cu cântarul şi veţi mânca şi nu vă veţi sătura.
27. Dacă însă nici după acestea nu Mă veţi asculta şi veţi călca împotriva Mea,
28. Atunci şi Eu cu urgie voi veni asupra voastră şi vă voi pedepsi înşeptit pentru păcatele voastre;
29. Veţi mânca carne de om, trupurile feciorilor şi fetelor voastre veţi mânca.
30. Dărâma-voi înălţimile,stâlpii voştri şi voi împrăştia oraşele voastre sub dărâmăturile idolilor voştri şi se va scârbi sufletul Meu de voi.
31. Oraşele voastre le voi preface în ruine, voi pustii locaşurile voastre cele sfinte şi nu voi mirosi mireasma jertfelor voastre.
32. Pustii-voi pământul vostru, aşa încât să se mire de el şi vrăjmaşii voştri, care se vor aşeza într-însul;
33. Iar pe voi vă voi risipi printre popoare; în urma voastră Îmi voi ridica sabia şi va fi pământul vostru pustiu şi oraşele voastre dărâmate.
36. Celor ce vor rămâne dintre voi, le voi trimite în inimi frica în pământurile vrăjmaşilor lor, până şi freamătul frunzei ce se clatină îi va pune pe fugă, şi vor fugi ca de sabie şi vor cădea când nimeni nu-i va prigoni.
37. Se vor călca unul pe altul, ca cei ce fug de sabie, când nimeni nu-i va urmări, şi nu veţi avea putere să vă împotriviţi vrăjmaşilor voştri. ­
38. Veţi pieri printre popoare şi vă va înghiţi pă­mântul vrăjmaşilor voştri.
39. Iar cei ce vor rămâne dintre voi se vor usca pentru păcatele lor în pământurile vrăjmaşilor voştri şi se vor usca şi pentru păcatele părinţilor lor.
40. Atunci îşi vor mărturisi fărădelegile lor şi fă­rădelegile părinţilor lor, cum au săvârşit ei nelegiuiri împotriva Mea şi au mers împotriva Mea.
41. Pentru care şi Eu am venit cu urgie asupra lor şi i-am dus în pământul vrăjmaşilor lor; atunci se va supune inima lor cea netăiată împrejur şi atunci se vor căi ei pentru nelegiuirile lor.
42. (Atunci) Şi Eu îmi voi aduce aminte de legă­mântul Meu cu părinţii lor: Iacov, Isaac şi cu Avraam şi de pământ Îmi voi aduce aminte.
Răspunsul poporului
Iată şi pocăinţa poporului, reîntors din aspra în­văţătură a robiei, care a fost în stare să schimbe de la Dumnezeu mersul lucrurilor: Neemia, cap. 9:
1. În ziua de douăzeci şi patru a acestei luni, s-au adunat toţi fiii lui Israil, îmbrăcaţi în sac şi cu ca­petele presărate cu cenuşă, ca să postească.
2. Şi osebindu-se cei ce erau din neamul lui Israil de toţi cei de alt neam, au venit de şi-au mărturisit păcatele lor şi fărădelegile părinţilor lor.
3. Şi, după ce s-au aşezat la locurile lor, li s-a citit din Cartea legii Domnului Dumnezeului lor un pătrar de zi, şi alt pătrar de zi şi-au mărturisit păcatele lor şi s-au închinat Domnului Dumnezeului lor.
Atunci un cărturar, înţelepţit de cele păţite şi bun cunoscător al legii care atârnă peste fărăde­lege, face lui Dumnezeu această minunată mărturi­sire a păcatelor părinteşti, înaintea poporului:
7. Doamne, Dumnezeule
……………………………..
14. Tu le-ai arătat odihna Ta cea sfântă.
15. Tu le-ai dat din înălţimea cerului pâine, când au flămânzit, şi le-ai scos apă din piatră, când au însetat…
16. Dar părinţii noştri s-au îndărătnicit şi şi-au învârtoşat cerbicia lor; n-au ascultat poruncile Tale, nici nu s-au supus şi au uitat minunile ce ai făcut pentru el.
17. Şi-au învârtoşat cerbicia lor şi în răzvrătirea lor şi-au ales o căpetenie, ca să se întoarcă în robia lor: dar Tu, fiind Dumnezeu Care iubeşti a ierta, zăbavnic la mânie şi bogat în milă şi în îndurări, nu i-ai părăsit.
18. Chiar când şi-au făcut un viţel turnat şi au zis: „Iată Dumnezeul tău, care te-a scos din Egipt”, şi s-au pornit cu hulire mare împotriva Ta,
19. În nemărginita Ta milostivire nu i-ai părăsit în pustiu şi stâlpul de nor n-a contenit a-i călăuzi peste zi în calea lor, nici stâlpul de foc de a le lumina noaptea drumul ce aveau de făcut.
20. Trimisu-le-ai Duhul Tău cel bun, ca să-i înţe­lepţească, n-ai lipsit gura lor de mana Ta şi setea le-ai astâmpărat-o cu apă.
21. Vreme de patruzeci de ani i-ai hrănit în pus­tie şi nimic nu le-a lipsit, hainele lor nu s-au înve­chit, nici încălţămintele lor nu s-au rupt.
22. Datu-le-ai lor regate şi popoare le-ai împărţit şi au pus stăpânire pe ţara lui Sihon…
………………………………………..
25. Şi s-au făcut ei stăpâni peste cetăţi tari şi peste pământul roditor, peste case pline de toate bunătăţile, peste fântâni săpate în piatră, vii, măs­lini şi pomi roditori din belşug; şi au mâncat şi s-au săturat şi s-au îngrăşat şi au trăit în desfătări, prin bunătatea Ta.
26. Dar ei s-au ridicat şi s-au răzvrătit împotriva Ta; au aruncat legea Ta la spate, pe proorocii Tăi care-i îndemnau să se întoarcă la Tine i-au omorât, şi Ţi-au adus hulire mare.
27. Atunci Tu i-ai dat în mâinile vrăjmaşilor lor, care i-au apăsat. Dar în vremea necazului lor au stri­gat către Tine şi Tu i-ai auzit din înălţimea cerurilor şi în mila Ta cea mare le-ai trimis izbăvitori ca să-i izbăvească din mâinile vrăjmaşilor lor.
28. Iar dacă s-au odihnit, iarăşi au început să facă rele înaintea Ta. Atunci Tu i-ai dat din nou în mâna vrăjmaşilor lor, ca să-i stăpânească. Şi ei din nou au strigat către Tine şi Tu i-ai auzit din înălţi­mea Cerurilor şi, în mila Ta cea mare, i-ai izbăvit de multe ori.
29. I-ai povăţuit să se întoarcă la legea Ta, dar ei s-au îndărătnicit şi n-au ascultat poruncile Tale, ci au păcătuit împotriva poruncilor Tale, care dau viaţă celui ce le împlineşte, şi și-au îndârjit spinarea lor şi cerbicia lor şi-au învârtoşat-o şi nu s-au supus.
30. Tu însă, aşteptând întoarcerea lor, i-ai îngă­duit mulţi ani şi le-ai deşteptat luarea aminte prin Duhul Tău şi prin Proorocii Tăi, dar ei nu şi-au plecat urechea. Atunci i-ai dat pe mâna neamurilor străine.
31. Dar în mila Ta cea mare nu i-ai stârpit, nici nu i-ai părăsit, căci Tu eşti un Dumnezeu milos şi îndurat.
32. Şi acum Dumnezeul nostru, Dumnezeul cel mare, puternic şi înfricoşat, Cel ce ţii legământul Tău şi faci milă, Care nu socoteşti ca puţin lucru suferinţele ce am îndurat noi, regii noştri, căpete­niile noastre, preoţii noştri şi tot poporul Tău, din vremea regilor Asiriei, până în ziua aceasta,
33. Tu eşti drept în toate câte ne-au ajuns, căci Tu ai fost credincios, dar noi am făcut rele.
34. Regii noştri, căpeteniile noastre, preoţii noş­tri şi părinţii noştri n-au păzit legea Ta, şi n-au luat aminte nici la poruncile Tale, nici la îndemnurile ce le-ai dat,
35. Cât au fost în regatul lor, în mijlocul binefa­cerilor Tale, într-o ţară largă şi roditoare, pe care le-ai dat-o Tu, ei nu Ţi-au slujit Ţie, nici nu s-au întors de la faptele lor cele urâte.
36. Şi iată astăzi suntem robi în ţara ce Tu ai dat-o părinţilor noştri ca să se bucure de roadele ei şi de bunătăţile ei,
37. Ea-şi înmulţeşte astăzi roadele pentru regii cărora ne-ai supus pentru păcatele noastre. Ei dom­nesc peste trupurile noastre şi peste vitele noastre, după bunul lor plac, şi noi ne aflăm în mare necaz.
38. Pentru toate acestea facem legământ, pe care noi înşine cu iscălitură, şi căpeteniile, leviţii şi preoţii noştri îl întăresc cu pecetea.
Astfel făgăduiră cu jurământ să se poarte după legea lui Dumnezeu. Nestatornicia firii omeneşti, cu trecerea de vreme, făcu să pălească ba chiar să se şi stingă această lumină a suferinţei, aprinsă de urgi­ile istoriei. De aceea năpăstuirea vremilor se dezlănţuie cam în fiecare rând de oameni.
4. Chemarea prin necazurile morţii
Mulţime de oameni însă nici grijă n-au de cuvin­tele chemării acesteia, oricât le-ar vedea cu ochii şi ar trece prin ele. Dacă nici după asprimea unor atare chemări - care ustură pielea vieţii - oamenii totuşi nu se întorc spre Dumnezeu, viaţa începe să fie în primejdie: încep necazurile morţii, surlele che­mării a patra.
Viaţa o avem de la Dumnezeu: prin El trăim, ne mişcăm şi suntem. Adică Dumnezeu este izvorul, susţinătorul şi rostul sau destinul vieţii noastre. Dacă mergem aşa, potrivit acestora, avem viaţa asi­gurată de Dumnezeu, temelia ei; dacă nu urmăm aşa, ci încâlcim viaţa noastră în toate fărădelegile şi spurcăciunile, care îndrăcesc şi sufletul şi trupul, şi o ducem aşa vreme îndelungată, atunci Dumnezeu se desface din viaţa noastră. Totuşi nu se desface îndată după greşeala noastră, ci, răbdând o vreme rătăcirea omului, a fiului Său mai mic, şi în tot chipul chemându-l, până în sfârşit nu deznădăjduieşte de mântuirea noastră.
Iar moartea o avem de la ucigaşul.
Deci când oamenii se lasă cu totul în voile dracilor, viaţa le este în primejdie şi primejduiesc şi pe alţii. Deci, de se leagă ca robii de lumea aceasta şi de voile trupului cele împotriva firii, atunci mintea li se strâmbă, Dumnezeu se întunecă din mintea, din inima şi din viaţa lor. Atunci nu mai vor să ştie de Dumnezeu, şi aşa vine osânda la moarte, aşa vine prăpădul în vremea fiecărui rând de oameni.
La început oamenii trăiau mai mult. „Toate zi­lele lui Matusalem au fost 969 de ani, apoi a murit” (Facere 5,27). Cu trecerea de vreme, înmulţindu-se oamenii pe pământ, s-a înmulţit şi stricăciunea desfrânării. Şi a zis Dumnezeu: „Nu va rămâne Du­hul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup: deci zilele lor (pe pământ) să mai fie 120 de ani” (Facere 6,3). Iar după trecere de vreme şi înmulţirea fărădelegii între oameni, David zicea: „Toate zilele vieţii noastre sunt 70 de ani, iar pentru cei mai în putere 80 de ani, iar ce este mai mult decât aceştia nu-i decât osteneală şi durere” (Ps. 89,10).
Aşa era în vremurile de demult; astăzi, mulţimea bolilor şi desimea războaielor mult a mai scurtat viaţa oamenilor. Acestea, însă, împlinesc din îngădu­inţa lui Dumnezeu pedeapsa cea asupra păcatelor.
Nu mai suntem sub împărăţia Legii vechi, ci în împărăţia raiului, câştigat nouă de Mântuitorul Hristos, ca să ne mântuim; dar dacă nepriceputul de om se ţine împotriva lui Hristos, de dragul fără­delegilor, cade din Har sub Lege, şi aşa atârnă asupra lui pedeapsa cu moarte năprasnică, ce se împli­neşte prin războaie şi nenorociri, întocmai cum scrie la Lege:
Ieşire, cap. 21:
15. Cel ce bate pe tată sau pe mamă să fie omorât.
17. Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, acela să fie omorât.
Deut. cap. 17,12: Cel ce nu ascultă de preoţi unul ca acela să moară.
Ieşire, cap.31,14: Cel ce va întina ziua de odihnă va fi omorât,
Ieşire, cap. 22:
18. Pe vrăjitori să nu-i lăsaţi să trăiască.
19. Tot cel ce se împreună cu dobitoacele să fie omorât.
Ieşire, cap. 22-24. La nici o văduvă şi la nici un orfan să nu le faceţi rău! Iar de le veţi face şi vor striga către Mine, voi auzi plângerea lor şi se va aprinde mânia Mea şi vă voi ucide cu sabia, şi vor fi femeile voastre văduve şi copiii voştri orfani.
Ieşire, cap.31,16: Tot cel ce va munci în ziua odihnei va fi omorât,
Înţelepciunea lui Isus Sirah, cap. 39:
36. Sabia s-a făcut ca să piardă pe cei necredincioşi.
Matei, cap. 26, 32. Cel ce scoate sabia, de sabie va pieri. (Dar peste ucigaşii pruncilor, ce atârnă?)
(I Cor. 11, 30). Cei ce se împărtăşesc cu nevredn­icie, furând Sfânta Împărtăşanie, încă se fac vinovaţi de moarte. Despre ei zice Sfântul Pavel: „Mulţi din­tre voi sunt slabi şi bolnavi şi o bună parte mor”
Primul care a furat Sfânta Împărtăşanie a fost Iuda, fiul pierzării, care s-a spânzurat, a căzut din spânzurâtoare de şi-a spart capul, i-a crăpat burta în două şi i s-au vărsat toate măruntaiele, luând astfel plata fărădelegii sale (F. Ap. 1;18).
Iată ce fel de lucruri trebuie să scoatem din noi şi dintre noi, că acestea aduc ceasul primejdiei de moarte şi sabia atârnă nevăzut asupra vieţii. Iar dacă în loc de îndreptare, pentru care ne dă Dumnezeu oarecare vreme de răgaz, noi totuşi ne îndărătnicim cu mintea împotriva voinţei lui Dumnezeu, se întâmplă că, plinind măsura fărădelegilor, cade sabia şi se împlântă în capul care nu mai are minte.
Ce urmăreşte Dumnezeu
Până la judecata din urmă, mântuirea se poate dobândi oriunde, şi pe câmpuri de bătaie şi se poate dobândi şi din iad;  şi se poate pierde oriunde: şi în mănăstiri, şi în ceata Apostolilor, şi s-a pierdut şi în rai. Tâlharul, răstignit pentru faptele sale, a sărit de pe cruce în rai, şi Lucifer ca fulgerul a căzut din Ceruri. Orbul din naştere căpăta vederea şi a văzut pe Dumnezeu şi a vorbit cu El, iar fariseii templului o pierdeau, zicând că-I păcătos (Domnul) şi are drac. Cereau semn (Luca 11,29) şi umblau să omoare pe Lazăr, cel înviat a patra zi din morţi.
Orbia răutăţii, stând de-a pururi împotriva Adevărului, nu are leac, dar are pedeapsă. Inima înfrântă şi smerită, însă, Dumnezeu nu o va urgisi. De aceea, înfrun-tând mândria, a zis că vameşii şi pacătoasele vor lua-o înaintea „drepţilor” în Împărăţia Cerurilor şi că se face bucurie în Ceruri pentru un păcătos ce se întoarce (Luca 15,7).
Această întoarcere urmăreşte Dumnezeu să ne-o câştige, însă nu poate, dacă nu ne învoim şi noi. De aceea ne poartă pe tot felul de căi şi ne cheamă cu tot felul de surle şi, dacă trebuie, ne gră­ieşte când cu tunul, când cu bombe.
Ceea ce urmăreşte Dumnezeu în tot chipul, e mântuirea sau întoarcerea noastră duhovnicească spre El şi Acasă, chiar dacă mai rămânem şi în viaţa aceasta. Oamenii însă, legaţi în neştiinţă, scurţi la minte şi slabi în credinţă, urmăresc viaţa pămân­tească, şi toată mâhnirea lor e pentru trup (Sirah 41,14). „Cel ce nu primeşte necazurile care îl depăr­tează de patimi, acela fuge de ceea ce nu trebuie să fugă”. Drept aceea, până nu vom ajunge de aceeaşi părere cu Dumnezeu despre viaţa noastră pământească, precum şi despre cealaltă, de pe celălalt tărâm, nu vom avea linişte în suflet, nici unii cu alţii, nici sănătate în trup şi nici în orânduirea omenească.
Trebuie să ne plecăm înţelepciunii atotştiutoare a lui Dumnezeu, Care, în tot ce face, numai bine face, ori pricepem aceasta, ori n-o pricepem. Când ne plecăm capul şi vrem şi noi ce a vrut Dumnezeu, în clipa aceea căpătăm liniştea sufletului orice ar fi dat peste zilele noastre. Căci El e Stăpânul vieţii şi al morţii, de El ascultă zidirea şi de El se teme iadul, şi din porunca Lui ascultă dracii de satana al lor. „Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea Cerului şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: „Ce faci?”„ (Daniel 4,32).
Când a vrut să mântuiască pe Adam şi pe toţi drepţii, din iad i-a scos şi poate să scoată din ghea­rele morţii pe oricine vrea, de aceea au zis Părinţii, mângâind pe oameni: „Că păcătos ca un drac de ai fi, nu deznădăjdui de puterea lui Dumnezeu”, fiindcă oricine, care în primejdie de moarte fiind, va chema numele lui Dumnezeu (Ioil 2,32), îşi va mân­tui sufletul, căci în ce-1 va fi aflat moartea în aceea va fi în veci. Iată de ce, neştiindu-ne sfârşitul, sun­tem datori a ne afla mereu în pocăinţă ca într-însa să fim socotiţi în veci.
Dumnezeu ne caută, ne cheamă, dar dacă nu vrem să înţelegem, începe să ne urmărească cu pri­mejdii şi cu năpaste.
Mărturia unui Sfânt
Sfântul Efrem Sirul, povestind călugărilor cum a ajuns printr-o primejdie la cunoştinţa de Dumne­zeu, zicea:
Când eram copil ca de 14 ani, tare eram nesta­tornic (neastâmpărat). Într-o zi,    m-au trimis părinţii mei într-un oraş afară din cetate. Ducându-mă am aflat în cale, pe la mijlocul pădurii, o vacă îngreu­nată păscând. Era vaca unui sărac. Deci am luat pi­tre şi am început a fugări vaca prin pădure, şi atâta am fugărit-o din urmă cu pietre (iar ea era aproape să fete) încât a căzut la pământ, în cel mai adânc loc al pădurii, şi a murit. Deci lăsănd-o moartă, mi-am văzut de cale, iar noaptea au mâncat-o fiarele. Am mai întâlnit în pădurea aceea şi pe săracul a căruia era vaca, umblând să o găsească. Şi m-a întrebat, zicând: „Fiule, nu cumva ai întâlnit o vacă îngreu­nată prin pădurea asta?” iar eu, nu numai că nu i-am dat răspuns cuviincios, ci şi cu ocările cele mai de pe urmă  1-am amărât pe săracul acela.
Deci mi s-a întâmplat că, după o lună de zile, ia­răşi m-au trimis părinţii în oraşul acela. Ducându-mă dar, am înnoptat pe cale. Aşa m-au aflat nişte păstori de oi, şi au zis către mine: „Frate, unde te duci la vremea asta?” Şi le-am răspuns: „M-au trimis părinţii până-n oraşul de lângă cetate, şi merg acolo”. Iar ei mi-au zis: „De cu seară este, vino şi dormi la noi, iar mâine dimineaţă te vei duce în ca­lea ta”. Deci ducându-mă şi rămânând la dânşii, peste noapte au năvălit fiarele în staul şi au împrăş­tiat turma prin pădure. Deci m-au prins pe mine stăpânii turmei, zicând: „Tu eşti care ai adus tâlha­rii şi ei au intrat şi au risipit turma oilor noastre”. Iar eu lepădându-mă şi jurându-mă că n-am nici o pri­cină în întâmplarea asta, nu m-au crezut, ci au rămas, zicându-mi că: „Tu eşti care ai furat şi ai risipit turma oilor noastre!”
Deci mai pe urmă, m-au legat de coate şi m-au dat eparhului. Iar eparhul a poruncit să mă bage în temniţă, iar slujitorii săi au făcut aşa.
În temniță am aflat doi oameni legaţi, dintre care unul era clevetit pentru ucidere, iar altul pen­tru preacurvie. Şi am stat în temniţă 40 de zile; iar după 40 de zile, a stat înaintea mea un oarecare tâ­năr înfricoşat şi mi-a zis cu glas blând: „Efreme, ce faci în temniţa aceasta?” Iar eu am zis către dânsul: „Stăpâne, la arătarea ta m-am înfricoşat cu frică mare foarte şi s-a dus puterea de la mine”. Şi a zis tânărul către mine: „Nu te teme, ci spune-mi mie pricina ta”. Deci am luat puţină îndrăzneală din graiurile sale cele blânde şi am zis către dânsul, cu multe lacrimi: „Stăpâne, stăpâne, am fost trimis de părinţii mei la oraşul de lângă cetate, şi înserând pe cale, m-au aflat nişte păstori de oi şi m-au luat să mă găzduiască la dânşii. Iar în noaptea aceea au să­rit fiarele în staulul oilor şi au risipit toată turma, iar stăpânii oilor m-au prins pe mine zicând: „Tu eşti care ai adus tâlharii ce au intrat şi au risipit turma oilor noastre”. Aşa m-au legat şi m-au dat stăpânito­rului şi nu sunt vinovat Stăpâne, în această pricină, ci m-au clevetit pe mine”. Iar el, zâmbind cu faţa, mi-a zis: „Ştiu şi eu că nu eşti vinovat la pricina aceasta, ci eşti clevetit. Dar ştii ce ai făcut mai îna­inte de asta cu puţine zile? Cum ai alungat cu pietre vaca săracului şi ai omorât-o? Deci cunoaşte, că nu este nedreptate la Dumnezeu, ci judecăţile Dom­nului sunt adânc de adânc. Iar pe lângă aceasta, vreau să ştii şi tu că şi bărbaţii aceştia, care sunt cu tine în temniţă, sunt nevinovaţi de pricinile cu care s-au pârât şi sunt legaţi. Ci ispiteşte-i pe dânşii şi învaţă-te că nu în deşert sunt închişi în temniţa aceasta, ca să cunoşti că drept este Domnul şi dreptatea a iubit”. Acestea zicându-mi tânărul ce mi s-a arătat, s-a dus.
Iar dacă s-a făcut ziuă, am chemat pe bărbaţii care erau cu mine în temniţă şi am zis către dânşii: „Fraţilor, pentru care pricină sunteţi închişi în tem­niţa aceasta?” Atunci a zis unul dintre dânşii: „Eu pentru ucidere sunt prins şi nevinovat sunt în lucrul acesta”. Celălalt încă a zis: „Şi eu pentru preacurvie sunt prins şi nevinovat sunt de lucrul acesta”.
Şi am zis către dânşii: „Cu adevărat aşa este, dar aveţi oarece păcate grele, pe care le-aţi făcut voi, şi pentru acelea aţi ajuns - cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu - ca să fiţi prinşi în învinuirile acestea”.
Atunci a zis cel ce pentru ucidere era prins: „Cu adevărat eu vă voi spune păcatul meu. Mai înainte de acestea cu puţine zile, treceam pe podul râului, cel afară din cetate, şi alţi doi oameni ce veneau în urma mea şi-au făcut pricină între dânşii, unul cu altul.Și s-au apucat amândoi la sfadă şi la bătaie, şi unul 1-a biruit pe celălalt şi 1-a aruncat de pe pod în râu şi s-a dus. Iar eu, trecând, puteam să-i dau lui mâna şi să-1 scot din râu ca să nu moară. Căci acela, strigând şi rugându-se cu multe lacrimi, ca  să-i dau mâna, eu n-am vrut ci 1-am lăsat să se înece. Căci după vreme de un ceas, luptându-se şi neputând să iasă din apă, 1-a luat pe el curgerea râului şi 1-a dus şi a murit; iar eu, stând, priveam la dânsul. Acesta e păcatul meu şi ştiu cu dinadinsul că pentru pricina aceasta m-a lăsat Dumnezeu să fiu clevetit şi arun­cat în temniţa aceasta, că nu este nedreptate la Dumnezeu”.
Iar cel ce era pârât de preacurvie a zis: „Să vă spun şi eu păcatul meu. Mai înainte de asta cu doi ani s-a întâmplat că erau doi fraţi ostaşi, având avuţie multă, moştenire de la părinţi, şi aveau şi o soră văduvă, şi încă nu împărţiseră între dânşii averea părintească şi să-i dea şi ei partea cuvenită. Ci fraţii, nevrând să-i dea nimic, căutau pricină asupra ei, ca să o poată scoate fără moştenire din averea lor cea părintească. Astfel au clevetit amândoi pe sora lor, zicând că a curvit, şi că au martori care ştiu lu­crul. Iar văduva se jura, zicând: „Nu sunt vinovată întru lucrul acesta.” Fraţii ei însă, întărâtându-se să dovedească învinuirea lor, s-au înţeles între dânşii, că vor aduce martori care vor dovedi-o precum că a curvit, ca să o scoată fără moştenire din averea pă­rintească. Deci au venit la mine amândoi fraţii şi m-au rugat zicând: „Să stai de faţă înaintea surorii noastre şi să mărturiseşti împotriva ei, împreună cu noi, precum că ştii lucrul şi cu adevărat a curvit, ca să o putem scoate fără moştenire din averea părinţi­lor şi-ţi vom da 50 de galbeni.” Iar eu am stat de faţă înaintea văduvei, cum că ştiu lucrul şi că cu adevărat a curvit, ceea ce nu era adevărat. Aşa am scos-o pe dânsa din averea părintească, fără moşte­nire. Acesta e păcatul meu, iar pentru preacurvia pentru care sunt pârât acum şi stau în temniţă, nu sunt vinovat”.
Atunci, amândoi au zis către mine: „Dar tu, frate, pentru care pricină eşti aruncat în temniţă?” Iar eu le-am spus: „Mai înainte de aceasta cu două luni m-au trimis părinţii mei la oraşul cel afară de cetate şi am înserat pe cale. Întâlnindu-mă nişte păstori de oi m-au luat să găzduiesc la dânşii. Iar în noaptea aceea au sărit fiarele în staulul oilor şi au risipit toată turma. Atunci stăpânii oilor m-au prins pe mine, zicând că: „Tu ai adus hoţii, care au furat şi ne-au risipit nouă turma.” Şi aşa m-au legat şi m-au dat stăpânitorului. Iată pentru ce mă aflu în tem­niţă”. Atunci au zis oamenii aceia către mine: „Nu cumva ai făcut şi tu vreo greşeală şi pentru aceea te-a lăsat rânduiala lui Dumnezeu să cazi în ispita aceasta şi să te duci în temniţă?”
Atunci le-am răspuns zicând: „Cu adevărat vă voi spune şi eu ce-am făcut. Mult eram neastâmpă­rat, din pricina păcatelor mele. Aşa, într-una din zile m-au trimis părinţii în oraşul de lângă cetate. Ducându-mă, am aflat în pădure o vacă îngreunată. Deci, am luat pietre şi-am început a fugări vaca prin pădure, şi atâta am fugărit-o din urmă cu pietre, până când seara târziu am înghesuit-o în adâncul pădurii unde a căzut de alergare şi a murit. Vaca era a unui sărac. Deci dacă am omorât vaca, întorcân­du-mă, am dat de săracul a căruia era vaca, plân­gând şi căutând-o, şi m-a întrebat şi pe mine zicând: ,,Fiule, nu cumva ai văzut pe aici, pe undeva, o vacă îngreunată?” Iar eu nu numai că nu     i-am dat răspuns cuviincios, ci şi foarte 1-am ocărât pe el. Acesta e păcatul meu”.
A doua zi a şezut stăpânitorul la judecată şi au adus înaintea lui cangea cea cu trei coarne şi toate uneltele cele pentru chinuri şi a poruncit să ne puie pe noi înainte spre cercetare.
Deci au venit slujitorii la temniţă şi ne-au legat cu lanţuri de fier peste tot trupul şi   ne-au adus îna­intea judecătorului. Şi poruncind stăpânitorul să se aducă legaţii, au dezbrăcat pe cel ce era prihănit pentru ucidere şi aducându-1 1-au pus în mijlocul priveliştii legat în lanțuri de fier. Stăpânitorul între­bându-1 să spună adevărul mai înainte de a-1 munci, cum a făcut uciderea, el tăgăduia, zicând: „Nu sunt vinovat, ci cu totul sunt fără prihană”. şi a poruncit să-1 pedepsească pe el; iar după multă vreme de pedepsire, s-a dovedit că e nevinovat şi a poruncit stăpânitorul să-1 slobozească. Apoi a poruncit să aducă înainte pe al doilea, pe cel pârât pentru prea­curvie. Pe acesta dezbrăcându-1 şi aducându-1 la mijloc spre munci, care lucru făcându-se, frică mare şi cutremur a căzut peste mine, încredinţat fiind cu totul că negreşit şi mie-mi vine rândul… Deci, plângeam şi mă văitam şi de frică am slăbit cu sufletul. Iar chinuitorii şi slujitorii care stăteau înainte, vă­zându-mă plângând şi tremurând, râdeau de mine, zicând: „Ce plângi, flăcăule? Când făceai cele rele, nu te temeai, iar acum plângi, când nimic nu-ţi folo­seşte. Nu te teme, îndată vei intra şi tu la mijloc”. Iar eu, auzind aceste vorbe, mai mult mă topeam de frică. Şi pedepsindu-se şi celălalt şi aflându-se şi el nevinovat, judecătorul a poruncit să-1 slobozească şi pe el. Apoi a poruncit ca pe mine, legat în fiare, să mă bage în temniţă şi am stat acolo singur, încă patruzeci de zile.
În a patruzecea zi slujitorii au adus trei oameni legaţi şi i-au băgat în temniţă, i-au ţintuit în butuci şi s-au dus. Iar cu bărbaţii aceia am făcut încă 30 zile. În vis iarăşi mi-a stătut înainte îngerul acela, ce mi se arătase mai înainte şi mi-a zis: „Efreme, între-  bat-ai pe bărbaţii aceia pe care i-ai aflat în temni­ţă?” Eu am răspuns: „Aşa, stăpâne!” Şi      i-am povestit lui toate acelea care mi-au spus bărbaţii acela. Atunci mi-a zis: „Vezi dreapta judecată a lui Dumne­zeu? Iar ca să cunoşti aceasta, află că cei trei bărbaţi ce sunt închişi astăzi cu tine în temniţă, doi sunt care au clevetit pe sora lor, prihănind-o de curvie şi au scos-o fără moştenire din averea părintească, despre care ţi-a povestit ţie bărbatul acela, ce mai înainte s-a slobozit din temniţă. Iar celălalt e cel care 1-a aruncat pe omul acela în râu, despre care ţi-a povestit ţie celălalt.” Şi zicând acestea, s-a dus de la mine. Deci, dacă s-a făcut ziuă, am chemat pe cei trei bărbaţi, care erau în temniţă cu mine, şi am zis către dânşii: „Domnii mei, fraţi, spuneţi-mi cu ade­vărat pentru care pricină v-au aruncat în temnita aceasta?” Atunci cei doi fraţi mi-au zis: „Crede, frate, că pentru păcatele noastre. Unul din noi a omorât, iar celălalt a fost prins în preacurvie cu femeie măritată şi amândoi suntem vinovaţi de uci­dere”. Iar al treilea a zis: „Şi eu, din păcatele mele, am omorât”. Deci am zis către dânşii: „Cu adevărat sunteţi vinovaţi de ucideri, sau sunteţi clevetiţi?” Iar ei mi-au răspuns: „Adevărat, frate, din păcate cu adevărat vinovaţi suntem”. Deci vrând eu pe deplin să mă încredintez dacă mi-au spus adevărul, le-am zis: „Fraţilor, nu cumva mai înainte aţi făcut şi alte oarece greşeli şi pentru acelea aţi ajuns să cădeţi în nişte învinuiri grele ca acestea?” Atunci cei doi fraţi au zis: „Crede, frate, că avem o soră văduvă cucernică şi temătoare de Dumnezeu, şi vrând noi să o scoatem fără moştenire din averea noastră cea părintească, am  clevetit-o de curvie şi am adus şi martori mincinoşi asupra ei. Aşa am scos-o afară din moştenire”. Iar celălalt a zis: „Eu treceam râul cu încă unul, şi pricindu-ne, 1-am aruncat de pe pod în râu şi a murit”.
La rândul meu, le-am povestit şi eu toate, cele despre mine, precum şi cele despre cei doi bărbaţi pe care i-am aflat în temniţă, şi despre acela ce a mărturisit asupra surorii lor, şi despre acela ce n-a dat mâna celui aruncat de dânsul în apă, putând să-1 scape de la moarte şi n-a făcut-o. Auzind bărbaţii aceia, s-au temut cu frică mare şi s-au minunat de dreapta judecată a lui Dumnezeu şi au zis: „Unul singur este Dumnezeu, Carele face minuni!” Deci toţi, plângând cu mare necaz, aşteptau sfârşitul.
Drept aceea, a doua zi a şezut stăpânitorul la judecată în priveliştea norodului şi s-au adus iarăşi toate uneltele de caznă înaintea lui şi a poruncit să fim aduşi şi noi spre cercare. Deci, venind la tem­niţă cei rânduiţi cu pedepsele, ne-au pus lanţurile de grumaz şi ne trăgeau prin mijlocul cetăţii, ca să ne aducă înaintea dregătorului şi toată cetatea alerga să ne vadă nevoia pedepsei. Ajunşi, stăpânitorul a poruncit să-i dezbrace pe cei doi fraţi şi să-i bage în mijloc. Deci muncitorii dezbrăcându-i şi aducându-i, i-au băgat spre întrebare. Iar pe noi amândoi ne-au pus înaintea celor ce acum se pedepseau. Eu plângeam văzând o frică aşa ca aceasta, iar slujitorii mă înfricau şi mai mult, zi­când „Crede, flăcăule, că deşi ai scăpat nesupărat de cealaltă cercare,  acum nu vei mai scăpa, ci vei gusta şi tu muncile ce le vezi acum”. Deci eu, auzindu-i şi văzându-le, întru mare temere şi spaimă am căzut. Şi poruncind stăpânitorul, au spânzurat pe cei doi fraţi de gemănarea roţii şi multe ceasuri muncindu-i, au mărturisit clevetirea şi nedreptatea ce au făcut-o surorii lor şi cum că ei sunt vinovaţi de preacurvie şi ucidere. Iar stăpânito­rul a dat hotârârea asupra lor, ca să li se taie mâna dreaptă şi să-i spânzure în furci. Deci, după ce şi-au luat aceştia plata, stăpânitorul a poruncit să-1 adu­că spre cercetare şi pe celălalt. Adus fiind şi acesta, a poruncit să-1 spânzure gol în gemănarea roţii şi să-1 muncească. Deci după multă vreme, spânzurat şi muncit, de bună voie a mărturisit şi uciderea ce-o făcuse de curând, precum şi că a aruncat pe altul în râu şi a murit. Atunci stăpânitorul a dat hotărârea asupra lui, să i se taie amândouă mâinile şi să-1 spânzure şi pe el în furci. După ce a luat şi hotărâ­rea aceasta, stăpânitorul a zis: „Dezbrăcaţi pe tână­rul şi aduceţi-l la mijloc”. Slujitorii, dezbrăcându-mă de hainele mele, m-au înfăşurat cu nişte zdrenţe şi   ducându-mă gol, m-au pus înaintea judecătorului.
Eu plângearn cu amar şi mă rugam în gând lui Dumnezeu, zicând: „Atotputernice Doamne, mântu­ieşte-mă de nevoia asta, că mă fac monah şi-Ţi voi sluji Ţie!” Iar stăpânitorul a poruncit slugilor, zi­când: „Întindeţi-1 din patru părţi cu curele şi-1 bateţi cu vine de bou”. Dar cei ce şedeau împreună cu stăpânitorul au zis către dânsul: „Stăpâne, păzeas­că-se acesta la altă cercare, fiindcă e vremea prânzului”. Deci stăpânitorul a poruncit să fiu legat cu lanţuri şi băgat în temniţă.
Atunci a venit a treia oară la mine tânărul acela, ce mi s-a arătat mai înainte în vis, şi mi-a spus: „Ce e Efreme, te-ai adeverit pe deplin că Dumnezeu ocârmuieşte lumea cu dreaptă judecată şi nu este nedreptate la Dumnezeu?” Iar eu i-am răspuns: „Aşa Stăpâne, m-am adeverit şi m-am încredinţat că minunate sunt lucrurile Domnului şi nenumârate căile Lui.” Aşa am început a-1 ruga cu multe lacrimi, zicând: „Stăpâne, ai făcut dreptatea aceasta mare cu robul tău, şi întru arătarea Ta ai mângâiat nepu­tinţa mea. Miluieşte-mă pe mine, robul tău, şi ma scoate din temniţa aceasta, ca să mă învrednicesc a mă face monah şi să slujesc Stăpânului Hristos”. Iar el, zâmbind cu faţa, mi-a zis:,,Se cădea ţie, să fii cu bună aşezare şi să nu te arunci în temniţa aceasta; dar cu purtarea ta cea rea, intrând aici, ce pot să-ţi fac? Însă nu te teme; n-o să iei multe. Căci vine alt stă­pânitor, care te va slobozi”. Şi zicând acestea s-a dus. Iar eu, întru mult necaz petrecând, socoteam oare cum vor lua sfârşit cele pentru mine. Deci, după cinci zile a venit alt stăpânitor, care petrecuse în casa părinţilor mei. La şapte zile după luarea stă­pânirii, a întrebat pe acela căruia îi erau încredinţate judecăţile de sunt careva legaţi în temniţă? Iar el spunându-i că este un tânăr legat pentru oare­care pricină, în ziua a opta a poruncit să se rându­iască ieşirea. Deci, şezând el în divan, a poruncit să fiu adus spre întrebare. Şi venind slujitorii la tem­niţă, iarăşi mi-au pus lanţul de grumaz şi mă tră­geau în priveliştea cetăţii, spre cercetare. Stăpânito­rul a poruncit să mă dezbrace şi să mă lege în zdrenţe şi, punându-mă în mijloc, m-au adus înain­tea judecătorului. Stăpânitorul, văzându-mă, m-a cunoscut, însă după asprimea legilor m-a întrebat şi, cunoscând că sunt clevetit, a poruncit să-mi dea drumul. Atunci slujitorii, dezlegându-mi legăturile şi dându-mi hainele, m-au îmbrăcat şi m-au slobozit. Iar eu cu preaslăvire izbăvindu-mă, îndată şi numai­decât am mers în munte la un stareţ şi căzând la picioarele lui şi povestindu-i lui toate, m-a făcut pe mine monah.
Acestea, fraţii mei, vi le-am povestit pentru fo­los, ca şi voi împreună cu mine să slăviţi pe Dum­nezeu, Cel ce voieşte ca toţi oamenii să se mântu­iască şi la cunoştinţa adevărului să vie.”
Urgiile războaielor şi adâncul înţelepciunii
Când nu mai răspund oamenii la chemarea dra­gostei lui Dumnezeu, dau de asprimea dreptăţii Sale, căci spre pedepsirea răutăţii îngăduie războa­iele. Atunci viaţa oricui se află în primejdie de moarte şi a celor de acasă, şi a celor de pe fronturi.
Să cercetăm, între marginile îngăduite, pricina aceasta, care pe mulţi îi spală în şiroaie de lacrimi:
1. Gândul de ajutor în darea răspunsului e voinţa lui Dumnezeu ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie. Drept aceea, Dumnezeu, Cel milostiv întru dreptăţi, pe cei nebăgători de seamă sau potrivnici - dar totuşi oa­meni cumsecade - abia sub starea de primejdie îi înduplecă să vrea şi ei ce vrea Dumnezeu, adică mântuirea, singurul lucru cu adevărat de trebuinţă.
2. A1 doilea gând de ajutor e să primim de mai înainte ca bun ceea ce orânduieşte şi face Dumne­zeu şi să ne bucurăm de hotărârea Lui, ştiind că ni­mic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu, chiar dacă nu pricepem aceasta.
3. Iar gândul al treilea e că în suferinţe fără de voie s-au mântuit cuvioşii, tot aşa şi în suferinţele războaielor mult mai mulţi se mântuiesc pe fron­turi, decât s-ar fi mântuit acasă.
Obişnuit, lumea crede că mor în războaie cei răi şi scapă cei buni. Este şi nu este aşa, pentru că nu­mai singur Dumnezeu ştie şi ţine socoteala fiecă­ruia. Unul din sfinţi a zis: „Caprele, eu sunt, iar oile, Dumnezeu le ştie.” Pe urmă numai Dumnezeu sin­gur ştie - şi precum ştie şi face - dacă pentru cineva e mai de folos viaţa sau mai mult îi foloseşte muta­rea din viaţa aceasta. Apoi Dumnezeu, în atotputer­nicia Sa, foloseşte şi pe cei răi, pe necredincioşi, pe cei fără de nici un Dumnezeu, chiar şi pe draci îi îngăduie, ca printr-înşii să aducă la mântuire pe cei de mântuit.
Aşa bunăoară, cineva, încărcat de păcate, cum 1-au povăţuit cei trei vrăjmaşi ai săi, ajunge la strâmtoare şi nevoie mare; acestea îi mai topesc trupul, îi mai subţiază mintea, şi aşa dă de Dumne­zeu, ca de singura scăpare a sa din primejdie, şi acum se roagă lui Dumnezeu pentru prima dată şi poate ca niciodată. Deci, cu prilejul târcoalelor morţii în jurul vieţii sale, Dumnezeu în atotştiinţa Sa, văzându-1 că s-a îndreptat pe calea bună pen­tru toate zilele lui pe care le-ar mai avea dacă ar fi cuminte, în chip nevăzut şi minunat îl scapă de moarte sigură. Dacă însă îl ştie că mai târziu va avea o pocăinţă şi mai bună, îl va mai îngădui prin­tre mai multe şi grele primejdii, scăpându-1 din fie­care - căci necazurile spală petele păcatelor de pe haina noastră nevăzută - şi mai târziu îl scoate din topitoarea suferinţelor, fie spre viaţa cea fără de trup, fie întorcându-1 spre viaţa pământească, ca pe un înţelepţit.
Pe cei ce însă n-au statornicie în bine, ci iarăşi s-ar întoarce la rele, uitând făgăduinţa ce au făcut-o la strâmtoare, pe unii îi scoate din viaţa cea deşar­tă, atunci când - după ştiinţa lui Dumnezeu - au ajuns la cea mai bună pocăinţă din viaţa lor, ca în aceea să se socotească în vecii fără de sfârşit. Aceş­tia aşa-s mai de câştig pentru mântuire, primindu-i Dumnezeu cu cât de câtă pocăinţă.
Pe cei ce, trecuţi prin suferinţă, au câştigat întă­rire şi statornicie spre bine, şi  printr-înşii ştie Dumnezeu că ar dobândi mântuirea şi a altora, pe aceştia îi scapă şi-i întoarce iarăşi acasă. De cumva iarăşi se dedau stricăciunii şi îngrămădirii de pă­cate, iarăşi îi cheamă la şcoală. Şi aşa face, de câte ori trebuie şi cu toţi câţi trebuie.
Cu cei răi şi, după ştiinţa lui Dumnezeu, fără de întoarcere, printre alte neştiute taine are şi aceste două socoteli:
1. Sau îi pierde în grabă, în chip năpraznic, ca să nu-şi mai înmulţească relele şi aşa mai uşor să se osăndească;
2. Sau că, prin răutatea lor, vrea să răsplătească, să ispăşească, să întoarcă sau să mântuiască pe unii din cei de acasă, mai zăbavnici la pocăinţă, sau îndărătnici la sfatul şi rugămintea celor buni.
Iar pe al treilea fel de oameni, pe cei buni, prin darul lui Dumnezeu, îi scoate din viaţa cea deşartă:
- fie ştiindu-i că ar avea să cadă mai târziu, tinzându-şi la fărădelegi mâinile lor - şi aşa-şi îngreu­nează sau chiar îşi pierd mântuirea, de aceea îi cheamă mai devreme, până nu schimbă în răutate, nerăutatea lor;
- fie că, plăcuţi fiind lui Dumnezeu, i-a pus la în cercare şi i-a aflat Lui-Şi vrednici precum scrie:
Înţelepciunea lui Solomon, cap. 3:
1. Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de dânsele munca.
2. Părutu-s-a în ochii celor nepricepuți că drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume e o mare pedeapsă.
3. şi mergerea lor de la noi sfărâmare, iar ei sunt în pace.
4. Chiar dacă în faţa oamenilor au îndurat munci, nădejdea lor e plină de nemurire.
5. Şi puţin fiind pedepsiţi, mare răsplată vor primi, că Dumnezeu i-a cercat pe dânşii şi i-a aflat Lui-Şi vrednici.
6. Ca aurul în topitoare, aşa i-a lămurit şi ca pe o jertfă de ardere întreagă, aşa i-a primit.
7. Străluci-vor în ziua răsplătirii.
Iar dacă sunt câte unii răi fără leac şi nu păţesc nimic din necazurile oamenilor, trebuie că i-a lepădat Dumnezeu şi-i lasă să se desăvârşească în rele, ca să-şi ia osândă veşnică, precum s-a spus în cele pentru Saul.
O altă taină a lui Dumnezeu e şi aceasta. Nu pe­depseşte toată răutatea tuturor, aici şi numaidecât; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturora, aici şi numaidecât. Că dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de milă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei. Apoi, dacă re­pede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească, sau cel mult îngerească, şi ar da să înţelegem că Se teme de rău şi-Şi apără stăpânirea, cum fac oame­nii. Ci tocmai pe faptul că îngăduie răilor să-şi facă de cap, şi-i lasă pe oameni neînfricoşaţi de pedeap­sa năpraznică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, atotputernicie sub ocrotirea căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi primind palmele şi scuipările răului ca pe nişte măr­turii ale neputinţei aceluia în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, Care ne întăreşte cu liniştea Sa.
Că nu pedepseşte răutatea numaidecât, cu aceasta îi întinde (răutăţii) ispită puternică, să se desăvârşească şi ea spre pedeapsă sigură în ziua judecăţii. Iar dacă, totuşi, uneori pedepseşte nă­praznic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frâu răutăţii între oameni, şi mai ales ca să nu scadă în credinţă începătorii şi să nu se piardă cunoştinţa răsplătirii după fapte.
Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte, fie binele, fie răul, acelaşi lucru dovedeşte: că vine o răsplată sigură şi veşnică, şi că biruieşte binele asu­pra răutăţii. Apoi, prin răbdarea multora neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu sfărâmă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute.
Iată de ce toată grija şi rugăciunea să ne fie, să-i primească Dumnezeu în locaşurile drepţilor pe cei ce ne-o iau înainte, scăpând cu orânduire dumneze­iască din învelitoarea vieţii celei deşarte. Unul din­tre slujitorii lui Dumnezeu, tânguindu-se de îngusti­mea vederii şi strâmtimea credinţei oamenilor, că socotesc numai cele de aici, zice că: „Oricât ni s-ar părea de neobişnuit, dar adevărul acesta rămâne, că ne-a trimis Dumnezeu în lumea aceasta, ca să învăţăm a ne lepăda de ea şi să o căutăm pe cea adevărată”.
Pentru iubitorii de Dumnezeu nu este durere, nu este primejdie - afară de păcat - şi nu este moarte, ei trebuie fericiţi şi urmaţi cu aceeaşi lepădare de sine şi de viaţă, oricând vremea ne-ar cere-o.
II Corinteni, cap. 4:
16. De aceea nu ne descurajăm şi, măcar că omul nostru cel din afară se prăpădeşte, omul nos­tru cel dinlăuntru se înnoieşte zi de zi.
17. Pentru că suferinţa noastră, uşoară şi de o clipă, ne agoniseşte nouă, mai presus de orice mă­sură, o cumpănă veşnică de mărire.
18. Ca unora ce n-avem în vedere cele ce se văd, fiindcă cele ce se văd sunt vremelnice, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice.
II Corinteni, cap. 5:
1. Noi ştim că dacă pământeasca noastră locu­inţă, în cortul acesta, se desface, avem în ceruri clă­dire de la Dumnezeu, casă veşnică, nefăcută de mână.
2. De aceea suspinăm în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer.
Deci nu sunt de plâns decât necredincioşii, care s-au stins în necredinţă, ca nişte înstrăinaţi şi potrivnici lui Dumnezeu. Dar e bine să se ştie, că viaţa în primejdii pe mulţi i-a scos din numărul morţilor şi i-a primit Dumnezeu din braţele morţii.
Judecata milostivă (Sfânta Taină a Pocăinţei)
De obicei, oamenii se întorc la Dumnezeu numai atunci când dau de primejdii, atunci când îi ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă, şi trebuie să dea seama de ce au făcut. Nu e rău să te întorci la Dumnezeu nici chiar atunci, în ceasul al unspreze­celea, însă ar fi cu mult mai bine să vii de bună voie la rosturile tale veşnice, şi nu tras de mânecă sau pălit cu prăjina din urmă.
Dacă am fi mai simţiţi, am vedea că Dumnezeu, preamilostivul, ne îmbie cu iubire încă din dimi­neaţa vieţii spre Taina Sfântă a Pocăinţei, iar noi n-am ajunge către seara vieţii aşa de îmblătiţi de rele. Taina Pocăinţei este judecata milostivă ce o face Dumnezeu cu noi, păcătoşii, când mergem noi, de bună voie, şi ne mărturisim greşelile.
Preoţii poartă preoţia lui Hristos; prin iertarea lor, Dumnezeu te iartă; prin graiul lor, Dumnezeu îţi vorbeşte. Prin ei, Dumnezeu te cheamă, oricât ai fi de păcătos.
Mare este Taina Pocăinţei, nu numai pentru că te face din rău, bun, din vrăjmaş al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci şi pentru că un lucru atât de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fără de margini a Tatălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea as­pră, a dreptăţii după fapte, le trimite, coborând din Ceruri, pe Fiul Său cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă şi fără nici o înfricoşare, şi iarăşi să-i împace cu Sine.
Poate tocmai pentru că e aşa de smerită jude­cata aceasta milostivă, nu pot să vie la mântuitoa­rea ei binefacere aproape nici unul dintre cei cu mintea plină de „ştiinţă” şi afumată de mândrie. Cum să poată ei veni, ei care ştiu totul, ei care stă­pânesc peste oameni, să vie în genunchi înaintea unui simplu preot şi să-şi înşire toate fărădelegile şi scârbele lor?! Nu, asta mândria n-o poate face, să vie de bună voie la smerenie. De aceea ei dau de asprimea dreptăţii care-i fierbe în zeama lor până li se înmoaie oasele trufiei.
Taina Pocăinţei sau mărturisirea e al doilea bo­tez: botezul lacrimilor. Sunt trei botezuri, care ne curăţesc de toate păcatele:
- primul, prin care intrăm în obştea creştină, e botezul din apă şi din Duh, sau naşterea a doua, când suntem înzestraţi cu Darurile Duhului Sfânt, după atotştiinţa de mai înainte a lui Dumnezeu. Acesta nu se mai repetă.
- al doilea, e botezul pocăinţei, sau al lacrimilor, pe care îl putem face şi trebuie făcut ori de câte ori ni se încarcă conştiinţa cu greşeli faţă de Dumne­zeu, faţă de oameni şi faţă de noi înşine.
- iar al treilea e botezul sângelui, care, dacă se „întâmplă” să vină necăutat de noi, de asemenea ne spală de toate păcatele şi mai ales dacă ne-a venit din hotărâta mărturisire a lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat şi a Sfintei Sale Biserici. Acesta e un dar pe care îl dă Dumnezeu cui şi cui, din vreme în vreme, mai ales în vremea de prigoană a credinţei creştine dreptmăritoare. Acesta iarăşi nu se mai repetă, şi nu atârnă de noi, în privinţa venirii, ci nu­mai în privinţa primirii.
E lucru de mirare că pentru pricini pământeşti se găsesc mii şi milioane de oameni care merg la moarte, dar pentru Împăratul Cerurilor abia se mai găsesc puţini, care să fie gata de moarte.
Trebuie ochii spălaţi mai bine, ca să vadă mai departe decât stadia vieţii acesteia vremelnice, pre­cum erau odată Sfinţii Mărturisitori ai lui Dumne­zeu, fericiţi să treacă prin porţile focului şi ascuţişul sabiei, la Împăratul sufletelor, Mântuitorul nostru.
În Taina Spovedaniei rogi pe Dumnezeu, Căruia I te mărturiseşti, de faţă fiind şi sluga Sa, tălmaci al voii Sale şi chezaş al tău către Dumnezeu, să-ţi ierte mulţimea relelor ce le-ai făcut, înşirându-le pe toate, după cum te ajută conştiinţa - şi bun e Dumnezeu, căci te iartă de toate datoriile tale, dar numai dacă ierţi şi tu greşelile fraţilor tăi. Dacă nu ierţi, nici Dumnezeu nu te iartă. Şi trebuie să iertăm la nesfârşit pe toţi şi din toată inima.
Cei vechi se rugau pentru cei ce-i schingiuiau şi le cuprindeau picioarele, binecu-vântând pe cei ce-i duceau la moarte. Iar alţi Sfinţi Părinţi ziceau: că ar trebui să cumpărăm cu aur ocările şi necazurile ce le pătimim de la oameni. Totul e să te învoieşti aşa, pentru Dumnezeu, şi El îţi ajută, căci e adevărat că nu e după fire să iubeşti din toată inima pe cel ce te ucide în tot felul, ci e mai presus de fire. Acesta e înţelesul şi capătul acestei judecăți milostive a lui Dumnezeu: redobândirea iubirii fără margini, în­toarcerea de la toate păcatele spre Dumnezeu Unul şi spre toţi oamenii. Cât se poate prinde din minunea acestei Sfinte Taine, spunem că ea lucrează la reve­nirea oamenilor la nerăutatea pruncilor.
Sfatul din iad
,,Un preot cu frica lui Dumnezeu şi grija păstoriţi­lor săi se ostenea zi de zi, prin toate mijloacele ce­-i stăteau în putinţă, să întoarcă pe cei rătăciţi din calea pierzării şi să-i întărească în cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, vedea cu durere că ostenelile sale rămân fără roade. Credincioşii săi lepădaseră numai făţărnicia, încolo, putrezeau în aceleaşi păcate, cum îi găsise. Zadarnică era slujba, zadarnice predicile, zadarnice sfaturile zilnice, za­darnice sfaturile date la spovedanie. Nimic nu-i clintea din noroiul păcatelor.
Ce să facă bietul preot? Cum să-i îndrepte? Căci se înflăcăra pentru lucrul lui Dumnezeu, ştiindu-se chezaş pentru sufletele lor, şi se frământa zi şi noapte, cerând de la Dumnezeu să îi arate, pentru ce nu poate să-i tragă la mântuire.
Într-o sămbătă seara, după vecernie, stătea abă­tut pe o bancă din grădină, covârşit de grija datoriei sale preoţeşti şi mâhnit amarnic de truda-i fără roadă. Cum sta aşa, pierdut în gânduri grele, iată că Dumnezeu îi deschise ochii necăjitului său suflet, asupra unei vedenii înfricoşate: o gloată de draci, negri ca tăciunele, i se arătară ca un nor întunecat de duhuri necurate. Era un divan al diavolilor în frunte cu satana, marele şi încruntatul tartor al lor.
Deodată, din mijlocul divanului, un glas diavolesc zbieră de clocoti văzduhul:
-„Voi, drăceştilor gloate, sfătuiţi-vă, născociţi cu mintea voastră meşteră în viclenii, şi să-mi spuneţi, cum aţi putea voi mai uşor şi mai sigur înşela pe oameni, ca să umplem cu ei împărăţia beznei şi pântecele flămândului iad?”.
La această poruncă a tartorului celui mare, gloatele întunecate ale încornoraţilor intrară în pu­toarea diavoleştilor sfătuiri.
1. Nu trecu mult şi din mulţimea aprinsă de sfat ieşi înaintea satanei o căpetenie, lucind ca păcura, şi zise:
- Întunecimea ta, să furişăm în mintea oameni­lor gândul drăcesc că nu este Dumnezeu; astfel, neavând de cine să se teamă, uşor ne vor cădea în gheară, vor face numai ceea ce vrem noi şi vom umple iadul cu ei.
Ascultându-l, satana chibzui şi apoi răspunse:
- Cu minciuna aceasta prea puţini vom putea prinde în undiţă; pentru că lucrurile Celui de sus: cerul şi pământul şi toate câte le împodobesc mărturisesc slava Lui şi toate dovedesc că El este. Să vie altul cu o născocire mai vicleană.
2. Atunci, din gloatele întunericului ieşi o altă căpetenie încornorată şi zise:
- Întunecimea ta, părerea mea e să le spunem oamenilor că, chiar dacă ar fi Dumnezeu,după moarte nu este suflet şi nu este judecată, şi, prin ur­mare, nici răsplată sau pedeapsă. Să le spunem ca nu e nici rai, nici iad şi, prin urmare, slobozi sunt să mănânce, să bea şi să-şi facă toate poftele trupului şi ale inimii, căci, ca mâine vor muri şi după moarte nu mai e nimic şi o să le pară rău că nu    şi-au făcut toate gusturile cât au fost în putere.
Îi cântări satana vorbele, apoi îi zise:
- Nici cu vicleşugul acesta nu putem câştiga prea mulţi, căci printre oameni sunt unii răsăriţi la minte, care ştiu că este Dumnezeu şi că în dreapta Lui stă răsplata sau pedeapsa, după fapte. Şi apoi mulţi ştiu că sufletul dăinuieşte şi după moarte, şi va merge la judecata cea de pe urmă, după cum îi învaţă Scripturile. Cu vicleşugul acesta ne pică ceva în gheare, dar mare lucru nu. Eu vreau oameni mulţi, ca nisipul mării, să-i închid ca pe-o turmă de proşti în toate peşterile iadului! - răcni sa­tana şi trânti deodată din copită aşa de tare, că toată droaia dracilor sughiţă de groază.
3. Atunci din mulţime se rupse o altă căpetenie sprijinindu-se tanţoş în coadă, duhni următoarea propunere:
- Prea întunecate jupâne şi tată al minciunii, lău­dată să fie grija ta de a umple iadul nostru cu proştii şi destrăbălaţii pământului. Am ascultat cu luare aminte vicle-şugurile tovarăşilor noştri despre pierzarea oamenilor aşa de scumpă nouă, tuturor dracilor tăi, şi văzând că ele nu sunt pe placul întunecimii tale, am născocit, la rândul meu, un vicleşug şi mai mare: de ce să nu-i lăudăm pe oameni pentru credinţa în Dumnezeu, în nemurirea sufletului, în jude­cata de apoi şi în răsplata după fapte? De ce să nu le spunem şi noi că este un rai şi un iad, care dăinuiesc în veacul veacului? Dar, după ce le vom spune toate acestea - pe care ei le ştiu prea bine - să le şoptim la ureche, o dată, de două ori, de mii de ori: nu vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni! Mai e vreme destulă! Trăiţi mai întâi după cum vă vine pofta. Pocăinţa, lăsaţi-o mai la urmă! Nu vă grăbiţi!
Ascultându-1, ochii satanei fulgerară de bucurie drăcească. El se ridică trufaş de pe jilţul de flăcări ca smoala şi bătând cu laba pe umeri pe diavolul care născocise acest vicleşug, glasul lui tună o dată de se cutremură tot întunericul iadului:
- Voi, duhuri puturoase ale împărătiei mele, ca gândul risipiti-vă pe faţa pământului şi, ca o otravă dulce, strecuraţi în urechile oamenilor şoapta cu adevărat după numele nostru: „Nu vă grăbiţi cu po­căinţa, oameni buni, nici cu spovedania adevărată! Mai e vreme destulă, mâine, poimâine, la bătrâneţe. Până atunci, faceţi-vă datoria către Dumnezeu şi su­flet numai aşa, de ochii lumii. Îngrijiţi-vă mai întâi de treburile pământeşti, aşa ca şi până acum. Pentru pocăinţă adevărată mai aveţi vreme, că doar n-o să muriţi chiar mâine!”
Şi, la porunca satanei, duhurile iadului se îm­prăştiară cu iuţeala gândului pe faţa pământului, să amăgească pe zăbavnicii oameni în minciuna pierzaniei, cu amânarea mântuirii pe mâine, pe poi­mâine, la bătrâneţe…
Vedenia se stinse. Şi preotul, trudit de soarta credincioşilor săi, înţelese, în sfârşit, pricina zăba­vei lor de a se hotărî să se mântuiască cu adevărat. De formă şi de ochii lumii ei îşi îndeplineau datorii­le creştineşti, dar, vrăjiţi de şoapta ademenitoare a diavolilor, găseau că sfaturile Părintelui sunt bune mai mult pentru cei bătrâni. Cât despre ei înșişi, mai au vreme destulă - mâine, poimâine, la bătrâneţe…”
Iată sfatul de primejdie, ce-i încâlceşte pe oa­meni în rele şi-i bagă în toate necazurile, şi în tot întunericul, iar mâine - poimâine, ca nişte storşi de vlagă, nu mai sunt buni de nimic.
Dumnezeu iartă neştiinţa, dar viclenia ba. Iar omul cu socoteală vicleană e acela care-şi dă cu toată voia tinereţea dracilor, rămânând ca lui Dum­nezeu să-i dea o bătrâneţe distrusă.
Nu-i va fi zvârlită şi bătrâneţea laolaltă cu tinereţea?
5. Chemarea prin necazurile mai presus de fire
Dacă oamenii totuşi nu se întorc de la rele nici după asprimea necazurilor, atunci vin peste întune­cata lume necazuri mai presus de fire: „Tăriile ceru­lui vor fi zguduite; nu voi cutremura numai pămân­tul, ci şi cerul, zice Domnul!” (II Petru 3,10). Căci: „Moartea şi sângele, învrăjbirea şi sabia, zdrobirea şi bătaia, asupra celor nelegiuiţi s-au zidit toate a­cestea şi pentru ei s-a făcut potopul” (Sirah 40, 10-12).
Sus în Cer, la cârma nevăzută a lumii, se rându­ieşte ce să fie jos pe pamânt, cu toţi şi cu fiecare. Dar cele ce vin să se întâmple pe pământ, tot de aici - de pe pământ - îşi iau plecarea, aşa că în toate, oricând, şi de noi atârnă ce să ne vie de la dreapta judecată. Că aşa se ţine cumpăna între sus şi jos.
Iar precum că de pe pământ se suie pricina - pă­catele strigătoare la cer - şi că din cer coboară răspunsul, avem mărturia Îngerilor trimişi la Lot ȋn Sodoma, în chipul a doi oameni, căci sodomia lo­cuitorilor striga la Cer şi chinuia sufletul dreptului:
Facere, cap. 19:
13. Strigarea lor s-a suit înaintea Domnului şi Domnul ne-a trimis să-i pierdem.
14. Atunci a ieşit Lot şi a grăit cu ginerii săi şi le-a zis: „Sculaţi-vă şi ieşiţi din locul acesta, că va să piardă Domnul cetatea”. Ginerilor, însă, li s-a părut că Lot glumeşte.
Faptele lor nu-i lăsau să creadă, ci îi făceau să li se pară glumă, şi aşa au pierit făcându-se nevrednici de cuvântul lui Dumnezeu. Dar avem însăşi mărturia lui Dumnezeu, cea dată lui Noe, înainte de potop.
Facere, cap. 6:
13. Sosit-a înaintea feţei Mele sfârşitul a tot omul, căci s-a umplut pământul de nedreptăţile lor, şi iată Eu îi vor pierde de pe pământ.
Şi s-au deschis stăvilarele Cerului şi a fost potopul.
Iar pentru vremuri viitoare avem alte răspunsuri ale cerului, atârnând peste faptele pământului.
Apocalipsa, cap. 14:
12. Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc po­runcile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus.
13. Şi am auzit un glas din cer, zicând: „Fericiţi cei morţi, cei ce de-acum mor pentru Domnul! Da! grăieşte Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei.”
14. Şi am privit, şi iată un nor alb şi cel ce şedea pe nor era asemenea Fiului Omului, având pe capul lui cunună de aur şi în mâna lui seceră ascuţită.
15. Şi alt înger a ieşit din Templu şi a strigat cu glas mare celui ce şedea pe nor: pune secera şi se­ceră, căci a venit ceasul de secerat, fiindcă s-a copt secerişul pământului.
16. Atunci cel ce şedea pe nori a aruncat pe pă­mânt secera lui şi pământul fu secerat.
17. Apoi alt înger a ieşit din Altar, având putere asupra focului, şi a strigat cu glas mare celui ce avea cosorul ascuțit, şi a grăit: „Pune cosorul tău cel ascuţit şi culege strugurii viei pământului, căci boa­bele ei s-au copt”.
19. Atunci Îngerul aruncă pe pământ cosorul lui şi culese via pământului şi ciorchinii îi aruncă în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu.
20. Şi teascul fu călcat afară din cetate şi a ieşit sânge din teasc până la zăbalele cailor pe o depăr­tare de o mie şase sute de stadii.
E un lucru sigur, despre care nu mai încape nici o îndoială, că fărădelegile duc omenirea într-o isto­rie cu necazuri din ce în ce mai apocaliptice.
6. Chemarea prin chinuri de la antihrist
El e „acela” care va veni în numele său,  nu al lui Dumnezeu ,evreu de neam, care va tiraniza sub ascultarea sa tot pământul. Căci „acela” va primi să fie împărat peste strălucirea tuturor împăraţilor pă­mântului (Matei 4, 8-9).
Creştinii - cu numele - din pricina înmulţirii fără­delegilor care sting Duhul, aşa vor slăbi la minte, în­cât de frică (Apocalipsa 21,8) mulţi se vor lepăda de Hristos (II Tesaloniceni 2,3) şi vor primi toată voia rea şi vor gusta toată răutatea răului, „căci credinţa nu este a tuturor” (II Tesaloniceni 3,2). Viaţa lor, slă­bănogită de păcat, va da îndrăzneală satanei, care va lucra în „acela” tot felul de puteri şi de semne, de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca să se mântuiască. De aceea, pentru că iubesc pă­catul mai mult decât pe Dumnezeu, Dumnezeu le trimite amăgiri puternice, ca să dea crezământ min­ciunii, şi să cadă sub osăndă toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îndrăgit nedreptatea (II Tesaloniceni 2,9-12).
Jidovii de odinioară, împinşi dinlăuntru de ,,ace­la”, au răstignit pe Domnul, înţepându-I călcâiul (Facerea 3,15) şi nu I-au putut face nimic mai mult, dimpotrivă Domnul, pogorându-Se prin cruce la cei din închisoare, a spart veşnicele încuietori, şi mare pradă a făcut nesăţiosului iad. De atunci, umblă acela ca un leu turbat, întărâtându-şi uneltele, ca măcar faptele şi învăţătura Mântuitorului să le întu­nece în necredinţă. Neputând nici aceasta, îşi aprinde ciracii şi pe „acela” al lor, care se repetă în fiecare veac de oameni, din zilele Sfinţilor Apostoli (I Ioan 2,18), până în zilele celui mai desăvârşit Anti­hrist, din vremea de apoi, când va propovădui Ilie (Maleahi 3,23), că doară-doară va putea măcar să stingă pe ucenicii lui Iisus de pe faţa pământului, prigonindu-i, spânzurându-i, ucigându-i, arzându-i, răstignindu-i şi în tot felul omorându-i.
Mai mult, cum zice un părinte, acest Antihrist - care nu se multumeşte numai cu necredinţa sa ci vrea necredinţa tuturora - nu va avea astâmpăr, de­cât în ziua când ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L zvârle din mintea şi inima celui din urmă cre­dincios rămas pe pământ. Şi nu râvneşte nebunul la o mândrie mai mare decât aceea de a termina odată cu Dumnezeu, iar în locul Lui să-şi împlânte în sufletul omului, ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară.
,,Acela” nu se mulţumeşte numai să-i înşele pe oameni cu amânarea pocăinţei pe mâine, pe poimâine, la bătrâneţe, ci luptă nebun (prin mulţi din oamenii acestui veac) cerând:
1. moarte lui Dumnezeu;
2. moarte învăţăturii Sale;
3. moarte creştinilor, ucenicilor Săi;
4. pustiirea Bisericii Sale şi oprirea Sfintei Jertfe celei de-a pururi, care este Sfânta Liturghie.
Chinurile cele de pe urmă, cele de la Antihrist, în care va lucra toată puterea satanei, vor întrece toate prigoanele, câte s-au înteţit asupra creştinilor, de la început până în zilele acelea.
Deci, când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de tare, încât vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu şi Biserică şi Preoţi, încât va fi sălbăticirea şi nebunia urii (Luca 6,11) peste tot pământul, atunci vine sfârşitul.
Sfânta Liturghie mai ţine lumea
Precum Taina Pocăinţei sau mărturisirea este ju­decata milostivă a lui Dumnezeu ascunsă sub chip smerit, şi iubitorii de smerenie dau de darul acesta, asemenea şi Sfânta Jertfă a Mântuitorului din Sfânta Liturghie, iarăşi sub chip smerit, ascunde o taină a ocârmuirii lumii. Cei vechi ştiau de ce nu se arată Antihrist în zilele lor, căci Sfântul Pavel vor­beşte despre taina aceasta în chip ascuns, dar n-o numeşte (II Tesaloniceni 2,6). E Sfânta Liturghie, sau Jertfa cea de-a pururi, despre care a zis Domnul prin Daniel 12,10 şi apoi Însuşi ne-a învăţat. Ea este aceea care opreşte să nu se arate Antihrist, sau omul nelegiuirii, decât în vremea îngăduită lui de Dumnezeu. Căci pentru mulţimea fărădelegilor, de mult ar fi trebuit Dumnezeu-Tatăl să sfârşească lumea, însă Dumnezeu-Fiul, Cel ce este iubirea de oameni şi de toată firea, mereu se aduce pe Sine Jertfă sfântă înaintea lui Dumnezeu-Tatăl, mijlo­cind milostivirea de la El.
Rabdă Fiul lui Dumnezeu pentru noi o răstignire neîntreruptă; Mielul-Împărat stă mereu chezăşie înaintea Tatălui, aducându-Se în Jertfă neîncetată rugăminte de mijlocire pentru biata lume. Că de n-ar fi sângele Mielului, al Însuşi Arhiereului Împă­rat Iisus Hristos, dat de bună voie şi neîncetat preţ de mântuire pentru oameni, stând cu iubire şi părti­nire pentru lume, de mult ar fi înecat Dumnezeu pământul în sângele oamenilor şi 1-ar fi ars cu foc (II Petru 3, 7-12).
Deci sângele Mielului din Sfânta Împărtăşanie mai ţine sufletul în oase şi lumea în picioare. Precum Taina Pocăinţei e un dar al Cerului, sub chip smerit, pentru mântuirea fiecărui suflet în parte, aşa Sfânta Liturghie, marea Taină, ascunsă iarăşi sub chip smerit, mântuieşte lumea sau o fereşte de urgiile Anticristului. Iată de ce, toată lumea ar tre­bui să vină la Sfânta Liturghie, că pentru dăinuirea lumii e darul acesta pe pământ.
Ceea ce se poate spune, pe scurt, despre o prea mare Taină a lui Dumnezeu, ascunsă în Sfânta Liturghie, care se săvârşeşte şi în Cer şi pe pământ, şi pentru care mai ţine Dumnezeu lumea, am încer­cat. Susţin că Sfânta Liturghie este neasemănat mai bogată în taine, care nu se pot depăna pe limba omenească. Dumnezeu coboară între oameni şi suie oamenii la Sine, pe scara Sfintei Liturghii.
Proorocul de foc
Deci, câtă vreme mai sunt oameni ce caută po­căinţa şi Sfânta Împărtăşanie, satana n-are putere, îl opreşte Dumnezeu. Dar când oamenii se vor întu­neca la minte aşa de tare, încât vor împiedica Sfânta Liturghie cu toată voia lor, vrând necredinţa, în zilele acelea va înceta şi Jertfa cea de-a pururi, şi va începe urâciunea pustiirii, precum zice la Daniel, cap. 12:
11. Şi din vremea când va înceta Jertfa cea de-a pururi şi va începe urâciunea pustiirii, vor fi o mie două sute nouăzeci de zile.
E vremea de trei ani şi jumătate, în care va pro­povădui Ilie, cel mai mânios prooroc, şi va vesti cele şapte cupe ale urgiei lui Dumnezeu, cele de pe urmă, cu care se va sfârşi şi mânia lui Dumnezeu (Apocalipsa 15,1). Va fi o vreme de strâmtoare, cum n-a mai fost de la începutul lumii, şi nici nu va mai fi(Matei 24, 21-22).
În zilele acelea, Daniel, cap. 12:
10. „Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi, iar cei nelegiuiţi se vor purta ca cei nelegiuiţi. Toţi cei fără­delege nu vor pricepe, ci numai cei înţelepţi vor înţelege” (ce vreme e, apropiindu-se a doua venire).
Cei fărădelege huliră pe Dumnezeul Cerului din pricina durerilor care-i frigeau de-şi muşcau limbile, dar de faptele lor nu s-au pocăit, zice Apocalipsa (cap. 16, vers. 10-11).
La plinirea acelei vremi de pe urmă, când răuta­tea va fi desăvârşit coaptă, va vesti Ilie (Maleahi 3,23), Proorocul de Foc, a doua venire a Mântuitoru­lui. Vestirea aceasta, bucuria cea mai mare a creşti­nilor, va fi primejdie de moarte Proorocului celui adevărat, căci oamenii fărădelegii îl vor ucide ca pe Ioan Botezătorul, care era în Duhul şi puterea lui Ilie (Luca 1,17), la cea dintâi venire. Dar tocmai când potrivnicii Atotputernicului credeau că, omorând şi pe cel din urmă prooroc, în sfârşit au terminat cu ,,Dumnezeu” iată că Ilie învie…
Jidovii îşi dau seama de nebunia potrivniciei lor şi de înşelarea Antihristului, şi cu înfricoşare şi cutremur mare se întorc şi primesc pe Iisus Hristos­Dumnezeu, după cum mărturiseşte despre ei Scrip­tura.
Proorocul mincinos, Antihristul, prin duhul său necurat, cu care lucră şi se ţine, răscoală pe toţi împăraţii lumii să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu (Apocalipsa 16,14), în Valea lui Iosafat (Ioil 4,12), la cel de pe urmă război şi la cea mai mare vărsare de sânge de pe pământ.
7. Chemarea la Judecata generală (A doua venire a Mântuitorului)
Luminată în slavă, mai strălucitoare ca soarele, Sfânta Cruce, căreia încă i-au tot stat oamenii împo­trivă (Luca 2,34) şi au înjurat-o, se va arăta, în ciuda tuturor vrăjmaşilor ei, semn slăvit de biruinţă a binelui asupra răului. Atunci, în zilele acelea înfri­coşate, pe pământ şi în tot trupul, însuşi Dumne­zeu-Cuvântul vine să cheme pe oameni, pentru cea din urmă oară, însă nu la pocăinţă ci la judecată. Atunci nu mai e pe crezute ci pe văzute.
Iar pe Antihrist, în care lucra toată puterea sata­nei, II Tesaloniceni, cap. 2:
8. Domnul îl va ucide cu suflarea gurii Sale, şi-1 va nimici cu strălucirea venirii Sale.
Daniel 12:
12. Fericit va fi cel ce va aştepta şi va ajunge la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile.
E ziua Domnului cea mare şi înfricoşată, zi de fericire pentru cei chemaţi, aleşi şi credincioşi (Apo­calipsa 17,14), zi de bucurie negrăită, ziua întoarce­rii Acasă, în ţara de obârşie (Ieremia 22,10) şi capă­tul plângerii. Zi de fericire, văzând izbânda răbdării, văzând învierea cea de obşte, văzând moştenirea cea gătită de la întemeierea lumii celor ce-L iubesc pe Dumnezeu şi au rămas în dragostea Lui până în sfârşit. Şi taine între taine, numai de Dumnezeu ştiute, atunci se vor vedea.
Ceilalţi însă, vor sta să-şi dea sufletul de groază şi de aşteptarea celor pornite să vină peste lume, căci tăriile cerului vor fi zguduite. Atunci vedea-vor pe Cel ce  L-au răstignit, venind pe nori, cu putere şi cu mărire multă (Luca 21, 26-28); pe Cel ce este dra­gostea noastră, Care nouă ne risipeşte frica, dar groaza groazelor (Înţelepciunea lui Solomon 17,6) împrăştie pentru cei ce au prigonit şi au răstignit iubirea Sa de oameni trebuind să-şi capete plata veşnică după fapte.
Şi va fi Judecata, căci fărădelegile au adus poto­pul şi fărădelegile strigă şi grăbesc judecata.
Drept aceea, văzând astăzi că s-a luat pacea de pe pământ (Apocalipsa 6,4), dar timpul încă nu ni s-a luat (Apocalipsa 10, 6-7), cu glasul lui Dumnezeu (I Petru 4,11) chemăm pe toţi oamenii de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a hotărât o zi în care va să judece lumea (Faptele Apostolilor 17, 30-31). Iar ziua aceea poate fi oricând.
Iată mai pe înţeles graiul şi dătătoarea de sea­mă rugăciune a Mântuitorului, pentru creştinătatea de peste veacuri şi de peste tot pământul, prinsă pe cât s-a putut, în sunetul acestor şapte surle…
Războiul nevăzut
Omul în întregimea lui are a doua însemnătate după Dumnezeu; un singur suflet e mai de preţ decât toată materia acestei lumi. Omul nu e o făp­tură închisă în lumea de aici. El nu se mulţumeşte numai să creadă în existenţa unei lumi nevăzute (cum face omul protestant) sau să deducă cu min­tea existenţa ei din lumea sensibilă, văzută (cum face teologul catolic), ci urmăreşte să se afle într-o legătură cu ea (cu lumea nevăzută). Dar chiar dacă n-ar urmări aceasta, el suferă o necontenită înrâu­rire de la acea lume (nevăzută), chiar când nu are o cunoştinţă actuală a acelui fapt. Destinul omului nu se desfăşoară influenţat numai de factori materiali şi biologici sau cârmuit numai de voinţa proprie, ori a celorlalţi oameni, ci asupra lui stau aplecate în fiecare clipă puterile cerului, cât şi ale iadului, încercând să-1 înrâurească în sensul urmărit de ele. Omul nu e fărâmă uitată în spaţiul lumii, ci tot ce există îi poartă un palpitant interes.
Însemnătatea omului se arată nu numai prin faptul că a fost creat după chipul lui Dumnezeu, ci şi pentru aceea că în jurul fiecărui ins şi pentru fiecare se dă o neîntreruptă luptă nevăzută. În jurul fiecărui om e concentrată întreaga existenţă creată şi necreată, văzută şi nevăzută. (Dumitru Stăniloae: Elemente de antropologie ortodoxă).
Sunt deosebit de semnificative cuvintele lui Iisus (Matei 12, 43-45): Duhul rău caută odihnă, pe care n-o găseşte prin pustii ci numai în inima omu­lui.
Şi iarăşi semnificative sunt cuvintele din rugă­ciunea heruvicului - (Sfânta Liturghie) - „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru sfinţi te odihneşti”.
Mintea şi inima, iubirea şi cunoaşterea sunt „lo­cul” lui Dumnezeu în om. Dar şi urâciunea pustiirii poate să cuprindă „locul cel sfânt”, cum zice Daniel.
Deci, după texte, inima şi mintea omului pot să fie: sau odihna lui Dumnezeu şi chinuirea duhurilor rele sau „odihna” duhurilor rele şi chinuirea lui Dumnezeu.
Avem două conştiinţe paralele. E fapt important aceasta şi aproape necunoscut. Subliniem: „conşti­inţa religioasă” şi „conştiiţa eului”.
Adesea „conştiinţa religioasă” apare ca întune­cată, pentru că duşmana sa, „conştiinţa eului”, cu o forţă extremă o ţine în nemişcare. Ea continuă to­tuşi, chiar aşa, să dea mărturie.
O inversare a situaţiei - mântuirea nu poate avea loc decât sub acţiunea „conştiinţei religioase”, normative, revelată în Iisus Hristos.
În „conştiinţa eului”, omul se înţelege ca centru al lumii şi îşi reduce la el toate elementele exis­tenţei de care se ştie conştient.
În sfera „conştiinţei religioase”, dimpotrivă, omul se descoperă în întregime dependent de o putere care îl depăşeşte, îl pătrunde şi îl atrage cu dragoste spre ea.
Iată la ce adâncimi se dă războiul nevăzut.
Pe „conştiinţa religioasă” se altoieşte smerenia, mama tuturor virtuţilor. Pe cealaltă, pe „conştiinţa eului”, însă, se grefează independenţa, neasculta­rea îndărătnică, trufia,căpetenia răutăţilor. Şi una şi alta au expresia lor exterioară văzută: una - dragostea ascultării desăvârşite, cealaltă - îndărăt­nicia şi toată răzvrătirea.
Focul, pârjolul acestui război, „nu-1 stinge” decât smerenia, dulama lui Dumnezeu. Şi e mai bine a fi smerit, decât a şti ce e smerenia.
Îngeri decăzuţi
Mai înainte de a se zidi omul şi cele văzute, în lu­mea nevăzută a îngerilor s-a întâmplat o nebună noutate: Lucifer şi toată ceata sa au vrut să fie mai presus de Dumnezeu (Isaia 14, 12-15). Celelalte că­petenii de oştire cerească s-au împotrivit nebuniei lui Lucifer, care ca fulgerul a căzut (Luca 10,18) de la faţa lui Dumnezeu, făcându-se din înger luminat, drac întunecat.
,,Vai pământului şi mării, căci diavolul a coborât la voi, având mânie mare” (Apocalipsa 12,12).
El e leul care umblă răcnind, căutând pe cine să înghită (I Petru 5,8). Între el şi suflet se încinge războiul nevăzut.
Pustiirea din rai
Primul război 1-a dat cu Adam în Rai, şi prin el cu noi, cu toţi, întrucât toţi eram în Adam, iar ceea ce a făcut Adam, facem şi noi fiecare. Atunci a fost în­toarsă firea omenească şi povârnită spre ascultare străină, ceea ce a scos-o din Rai în lumea aceasta. ,,Necaz mare se făcu la tot omul şi jug greu apasă de atunci peste fiii lui Adam” (Sirah 41,1), căci mare sfărâmare făcu ucigaşul, băgând în zidire puhoiul pustiirii morţii şi toată tragedia istoriei - neîngădu­ind Dumnezeu ca răutatea să fie nemuritoare şi strâmbarea fără sfârşit.
Iată pustiirea ce se făcu firii omeneşti.
Omul dintâi, zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, avea toată făptura sa întoarsă spre Dumnezeu, Care se răsfrângea într-însul ca soarele într-un bob de rouă. Mintea, pofta şi iuţimea, sau cugetarea, iubirea si voinţa, erau unite întreolaltă în aceeaşi vedere de Dumnezeu. Iar trupul, deşi pă­mânt, neavând în sine poftă pătimaşă, întovărăşea - aşa zicând - vederea lui Dumnezeu. Asta era temelia cea străveche(Isaia 58,12).
După căderea în ispită, Adam, zidirea lui Dum­nezeu, a pătimit următoarea sfărâmare, care 1-a făcut bucăţi:
- mintea i-a fost amăgită de mândrie și slavă de­şartă, crezând ispititorului că va fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul (Facere 3,5);
- simţirea sau dragostea, i s-a întors spre trup, care s-a aprins de poftă pătimaşă:
- voinţa, sau iuţimea, în spaimă şi ruşine s-a în­tors şi, văzându-se gol, s-a ascuns de Dumnezeu. Iar când 1-a strigat Dumnezeu pe nume, nu L-a mai văzut, ci numai L-a auzit, de vreme ce vederea conştiinţei sale era întoarsă acum de la Dumnezeu la sine, căci s-a văzut gol. Deci, când să-şi recunoască greşeala, mintea îi era slăbită, inima rănită cu iubirea de sine, încât cunoaşterea lui decăzută Î1 scoase vino­vat pe Dumnezeu pentru pustiirea sa.
Aşa luă strămoşul plata neascultării, şi fu scos afară din fericirea lui Dumnezeu, şi alungat în lu­mea aceasta şi îmbrăcat în haine de piele (Facerea 3,21).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu