Arsenie
Ierarhia cerească
după Dionisie Areopagitul
Prima triadă (cea mai aproape de Dumnezeu)
1. Tronarile (sau Scaunele)
2. Heruvimii (cei cu ochi mulţi)
3. Serafimii (cei cu câte şase aripi)
A doua triadă
1 . Începătoriile
2. Puterile
3. Stăpâniile
A treia triadă
1. Domniile
2. Arhanghelii
3. Îngerii
De toate nouă cete îngereşti. Ceata a doua, a lui
Lucifer, a căzut. Locul ei se întregeşte cu preoţii şi călugării care grijesc
de mântuirea lor.
Maicii Teoctista bolnavă
Suferinţa acceptată, smerită, face din lazării acestei
lumi un lazăr din sânul lui Avraam încă din lumea aceasta.
Numai când vei ieşi din trup şi când va suna trâmbiţa
de judecată, atunci vei vedea pentru câţi şi pentru cine ai răbdat şi atunci se
va sfârşi orice durere şi suferinţă.
Prin acestea ce rabzi îţi împlineşti făgăduinţele şi
îţi faci iadul de aici de pe pământ, de care te va scăpa Dumnezeu dincolo, pe
tine şi pe toţi din neamul tău.
Ţi-am spus că altcineva murea demult în locul tău, dar
dacă tu rămâi în viaţă e semn sigur că un rost nevăzut de tine te ţine în viaţă
şi în aceste condiţii de necrezut, şi asta e călugăria ta.
Prin secetă sufletească au trecut şi sfinţii, a trecut
şi Iisus pe Cruce, când a zis despre părăsire, dar nimeni nu a fost părăsit.
Uscăciunea sufletească nu e o deznădejde, ci e una din nevoinţele cele fără de
voie; cu mult mai mult se spală sufletul cu ostenelile cele fără de voie.
Şi nu uita că Iisus a fericit pe săraci, pe Lazări şi
pe smeriţi.
Câteva din sfaturile Părintelui Arsenie
- Prin discreţia evlaviei se pot evita multe conflicte
de familie. Actul de evlavie este ceva ce priveşte numai sufletul şi pe
Dumnezeu; nu trebuie arătat în public şi nici propovăduit decât de cei
care au poruncă de la Dumnezeu să vorbească. Ce să vă fac dacă nu ştiţi să vă
acoperiţi evlavia voastră?
- Dacă aveţi necazuri în casă, în familie, strigaţi la
Maica Domnului, lăsaţi gospodăria voastră în grija Maicii Domnului.
- Citiţi Noul Testament mai
des.
`
- Când nu vă înţeleg soţii voştri vorbiţi mai
puţin cu ei despre Dumnezeu, dar vorbiţi mai mult cu Dumnezeu despre soţii
voştri.
- Păcatele sunt ţinute în dublă evidenţă, se înscriu
de Cer, dar se înscriu şi în urmaşi (în sămânţa de om).
- Când un bărbat a venit îndurerat că-i moare soţia
(ambii credincioşi vechi ai Părintelui) i-a zis, mângâindu-1: „Lasă, mă, că
ai s-o vezi în curând”. Bărbatul, ca să se îndrepteze, a întrebat: „Dar
după ce am s-o cunosc acolo pe soţie…” Părintele a privit în zare şi i-a
zis: „În viaţa de dincolo oamenii se vor cunoaşte după dragoste; cei ce s-au
iubit după Dumnezeu vor fi aproape unii de alţii şi aproape şi de Dumnezeu”.
- Când era amărât de relele noastre, zicea: „Toţi
profesorii se bucură când elevii lor promovează; numai că unii au rămas tot la
buchia cărţii (clasa I)”.
Prof. FL Ghitescu (Braşov):
Îndrumări de la Părintele Arsenie
„ Există Rai şi iad”, sunt primele cuvinte pe care le-am
auzit spuse de Părintele Arsenie, rostite cu o voce puternică şi care nu
admitea replică, în ziua de 1 iulie 1946. Mi s-a părut un răspuns la
nedumerirea mea în privinţa acestor două noţiuni: iad şi rai, post mortem, pe
care nu le puteam concepe nici ca o grădină frumoasă, nici ca un râu de foc,
reprezentând fericirea şi nefericirea veşnică.
Cu această afirmaţie categorică şi-a început Părintele
Arsenie seria de predici ţinute zilnic, uneori şi de două ori pe zi, între 1 şi
20 iulie, de la altarul din pădurea Mănăstirii Sâmbăta.
Părintele hotărâse să ţină aceste predici în special
pentru intelectuali, iar pe ţărani îi sfătuia să plece să-şi vadă de
gospodăriile lor, căci, zicea Părintele: „Cu un intelectual am mai multă
bătaie de cap decât cu o mie de ţărani”. Aceste predici pe care le ascultau
fascinaţi, au fost o adevărată şcoală revelatorie de spiritualitate creştină
pentru majoritatea ascultătorilor, creştini prin tradiţie şi Botez, dar nu şi
prin înţelegerea mesajului lui Hristos în viaţa veacurilor pământeşti. Lipsa de
înţelegere şi, mai ales, de acceptare fără cârtire a învăţăturilor vieţii. La
întrebarea: De ce este atâta suferinţă în lume? Părintele a răspuns răspicat: „Evaziune
de la suferinţă nu cunosc: şi Hristos a suferit. Rabdă!”. Răspunsul era
clar: Hristos a suferit ca Om, nu ca Dumnezeu, deci, şi tu, omule, poţi răbda
şi nu crucificat, toate celelalte dureri fizice sau morale, îndurate fără cârtire
sau deznădejde.
La întrebarea: Unde este bunătatea, că n-am
întâlnit-o? A răspuns: „Priveşte la lipsa de armonie a corpului omenesc, la
disproporţia lui”. Părintele nu dădea totdeauna răspunsul direct pe care-1
aşteptai, ca să te oblige să-ţi macini singur creierul sau prin atenţia
acordată celor din jurul tău. Am înţeles bine răspunsul la această întrebare
după ce am citit în biblioteca mănăstirii un studiu făcut de dr. Reiner,
profesor de anatomie estetică la şcoala de Belle Arte al cărui student fusese
şi Părintele Arsenie. În această specialitate profesorul studiase relaţia
dintre trăirea interioară şi fizic. Ca exemplu care folosise figura Părintelui
Arsenie, studentul său, impresionat, probabil, de perfecţiunea trăsăturilor
fizice ale tânărului student.
În acest studiu, profesorul spunea că cele două părţi
ale figurii omului se deosebesc, dreapta de stânga, prin expresia ochilor şi
prin forma falcii inferioare. Un cunoscător atent vede şi expresia ochiului
drept bunătate, milă, modestie; dimpotrivă, în cel stâng vede egoism, cruzime,
ambiţie. Formând o figură din două, o figură din două părţi de dreapta, aceasta
va exprima nobleţe sufletească şi spiritualitate. Dimpotrivă, cea făcută din
două părţi de stânga va exprima trufie, ambiţie, materialism. Forma celei din
dreapta va fi prelungită, a celui din stânga fălcoasă, bătăioasă. Formele
acestora sunt consecinţa trăirii interioare a individului respectiv: de o parte
generosul, smeritul, spiritualizatul, de cealaltă parte ambiţiosul, crudul,
materialistul: aşa mi-am explicat de ce Părintele ne fulgera cu privirea când
ne revedea după un timp de absenţă. Ce fel de viaţă dusese între timp?
Era un vizionar, un profet. Dar, dintr-o singură
privire ce-ţi arunca ştia totul despre tine şi ce te aşteaptă. De exemplu:
domniţa Ileana venea deseori la Mănăstirea Sâmbăta, iar Părintele stătuse
câtăva vreme la Bran în vara acelui an, în preajma castelului şi o vizita pe
domniţă şi familia ei. Ne-a spus odată, spre marea noastră uimire, că „şi ea
va îmbrăca haina aceasta”. Şi, iată, că acum avem pe Maica Alexandra în
persoana domniţei Ileana.
Ce sfaturi folositoare dădea existenţei noastre
lumeşti, trăită de noi cam la voia întâmplării, sfaturi pline de înţelepciune,
dar şi de realism spiritual, precum şi de dorinţa de a trăi în Duh şi adevăr!
În privinţa călătoriei la Ierusalim a spus: „Ierusalimul
este peste tot pământul”.
- „Când ai conştiinţa curată să nu te temi
niciodată de nimic!”
- „Să renunţi la plăcerile tale pentru a face
bucurie altcuiva”.
- „Să nu vorbeşti niciodată despre proiectele tale,
căci cel rău ştie doar ce vorbeşti nu şi ce gândeşti şi ţi le nimiceşte”.
- „Când un om face ceva cu intenţii bune trebuie să
iasă bine”.
- „Să nu faceţi spiritism!”
Părintele avea şi atitudini de neînţeles pentru noi
faţă de anumite persoane. Pe unele, pur şi simplu, le ignora. O învăţătoare
spunea că n-a privit-o niciodată şi nu i-a adresat nici un cuvânt. Altora le
spunea să nu mai fie cum au fost, cazul unei persoane care se ocupase de budism
şi de tehnica yoga. Părintele i-a interzis să mai vină, spunând că „se ocupă
şi cu altă religie”. În schimb, o maică evlavioasă şi cu multă însuşire de
valoare şi cultură, dar care sub o anumită influenţă se rătăcise oarecum de la
anumite percepte ortodoxe, îl preocupa şi vroia să o revadă, dar ea îl evita.
Când, însă, a revăzut-o după mai mult timp, i-a spus: „Mă gândeam cum voi da
eu odată, acolo sus, socoteală de tine?”. A spovedit-o şi ea a revenit.
Minuni? Totul în preajma Părintelui era minune. În
afară de ceea ce numim noi, oamenii, minuni. Totuşi, o atare minune a făcut-o
Părintele cu fiica mea, fetiţă de 10 ani care în urma băilor reci făcute în apa
rece a iazului, s-a îmbolnăvit grav, fară posibilitatea de îngrijire medicală.
În seara zilei de 15 august „Adormirea Maicii Domnului”, când am împărtăşit-o
dusă pe braţe şi inconştientă, 1-am rugat pe Părintele Arsenie să vină s-o
vadă. M-a privit cu milă şi mi-a spus: „S-o lăsăm să se odihnească”. A
fost prima noapte, după multe zile şi nopţi nedormite în mare fierbinţeală şi
agitaţie, când s-a odihnit liniştită. A doua zi era ca un nou născut, spre
mirarea tuturor şi, mai ales, a unei doctoriţe care era printre noi şi o tot
consultase, spunând că acum nu mai are nimic, iar înainte fusese în stare
foarte gravă. Au mai fost şi alte cazuri de vindecări minunate.
Cei 16 km de la gară la mănăstire îi faceam pe jos, pe
atunci nu erau curse, pe ploaie, zăpadă, zăpuşeală, uneori ne descălţam în
praful şoselei cu cea mai mare plăcere, ştiind ce oază de pace binefăcătoare ne
aşteaptă la mănăstire. Că Părintele Arsenie era un ales din pântecele maicii
sale reiese şi din povestirea pe care mi-a redat-o mama lui. Pe când era
însărcinată cu Părintele, a visat că pe pântecele său se aflau cuvinte scrise
cu litere strălucitoare de aur, dar, zicea: „păcătoasa de mine nu le-am
putut citi”. Era o femeie simplă, dar plină de evlavie şi smerenie.
După prima etapă de pelerinaje la Mănăstirea Sâmbăta,
care a durat câţiva ani, a urmat cea de-a doua, la Mănăstirea Prislop, unde
acum se odihneşte Părintele nostru venerat şi, apoi, cea de-a treia şi ultima,
la biserica din satul Drăgănescu. Dintr-o bisericuţă săracă a realizat un
monument de artă picturală şi evanghelizare creştină. Privind-o, e o încântare
şi pentru ochi prin perfecţiunea execuţiei şi frumuseţea coloritului, cât şi
pentru suflet, prin felul prezentării vieţuirii creştine. Avem în ţară multe
biserici frumoase, dar biserica Sfântul Nicolae din Drăgănescu este şi va
rămâne unică. O persoană cam indiferentă în materie de credinţă când a intrat
în biserică ca s-o viziteze a rămas uimită şi a exclamat: „Parcă sunt în
paradis!”Această exclamaţie e şi un fel de răspuns la nedumerirea noastră
în felul prezentării cu mintea noastră greoaie a raiului şi a iaduiui. Trăim
zilnic iadul fără să ne dăm seama, dar raiul?
Doamne, Tu iubeşti poporul nostru, căci şi acum în
vremuri de restrişte, Tu ne-ai trimis pe unul din sfinţii Tăi, pe Sfântul
Părinte Arsenie, să ne lumineze calea, să ne scoată din bezna păcatelor şi a
neştiinţei. Cum să-Ţi mulţumim? Amin
Cu Parintele Arsenie în
Grădina Maicii Domnului
Letiţia Suciu, Anca Şancu ş.a. (Dumbrăveni):
În ajunul Crăciunului, de Naşterea Domnului, am ajuns
la Drăgănescu, împreună cu mai multe femei, şi la familia preotului Bunescu,
1-am aşteptat pe părintele Arsenie, care a intrat în cameră cu o colindă
frumoasă, care şi în ziua de azi îmi este întipărită, deşi aveam 17 ani. Am
servit masa împreună cu dânsul. A văzut-o pe mama mea, legată la faţă. Avea un
furuncul. I-a zis părintele: „De ce vii cu medicamente şi cu aşa ceva la
mine? Când vin, de la mine toţi se întorc sănătoşi”. După un timp, dânsa
s-a desfăcut, dânsul i-a dat cu ceva şi când am ajuns acasă, pur şi simplu a
doua zi nu a mai avut nimic, fără nici un medicament. Atunci am văzut minunea
şi puterea părintelui Arsenie.
Când am terminat liceul, în 1976, am fost cu mama şi
cu maica Anastasia de la Râmeţ. Povestea cu dânsul şi dânsul picta. La fiecare
îi spunea în faţă tot: şi cum te cheamă şi tot. Când am intrat eu cu mama, a
zis: „Voi amândouă, n-o să fiţi binecuvântate de mine până la sfârşit. Când
toată lumea o să plece din biserică, voi o să fiţi binecuvântate şi o să vă
spun de ce aţi venit”. Altă dată am fost cu mama, şi Părintele a văzut-o
slăbită de puteri şi bolnavă. I-a zis, din cauza unor canoane date de preoţi;
ea marţea şi vinerea nu mânca absolut nimic. I-a spus: „Tu, posturile sunt
date de legea lui Dumnezeu, şi cât poţi ţii, şi să te rogi la Dumnezeu, că dacă
nu, te rogi la Dumnezeu degeaba ţii canoanele. Dar e vorba şi de sănătatea ta.
Că dacă nu îţi vezi de sănătate, nu ajungi la 40, hai să zic 50 de ani. Dar
posturile ce ţi le-a dat, canoanele, să nu le mai ţii niciodată, că corpul tău
este slăbit şi nu mai face faţă, mai ales că şi lucrezi munci grele. A fost
greu, să nu bei apă în iulie”. I-a venit bine vorba, că mergea la sapă
vara…
Altă dată, când am fost la Părintele, am avut ocazia
să ne întoarcem de la Drăgănescu la Bucureşti împreună, cu acelaşi autobuz.
Dânsul a spus, de câte ori mergeam: „Aveţi grijă că îmi, faceţi necazuri. Nu
mai veniţi, nu mă mai căutaţi, deşi vreţi să fiţi cu mine. Dumnezeu ştie că
sunt cu voi, dar nu mă mai căutaţi. Lăsaţi-mă că am destule greutăţi, nu vedeţi
că la intrarea în comună vă asteaptă? Lăsaţi-i să-şi facă datoria”. Întorcându-ne
de la Drăgănescu, a zis că ne întoarcem cu acelaşi autobuz, dar a spus: „Nu
mă cunoaşteţi, nu vă cunosc, nu ne uităm unul la celălalt”. Totuşi, după ce
am coborât, a venit şi ne-a binecuvântat şi ne-a spus: „Aveţi grijă că ne
faceţi mare necaz, ceilalţi din jurul vostru vă urmăresc”.
Înainte de a se sfârşi zilele, la părinte a fost o
verişoară, şi i-a spus: „Vezi că eu mor, şi nu trece mult timp, şi în
România va fi vărsare de sânge”. A trecut numai trei săptămâni şi a început
Revoluţia. În toată ţara mulţi tineri şi-au pierdut viaţa.
*
Părintele a spus că avea nevoie de nişte bani, când
i-a scos din mănăstire. Avea nevoie de 20.000 de lei. A venit la noi să-i dăm.
Noi voiam să ne facem casă, dar am zis că nu o să mai facem casă, că o să-i
dăm. Dar soacra a spus: „Cum o să-i dai la un om necunoscut? şi fără
scrisoare. Te duci să-i duci prin pădure, iese cineva şi îţi dă în cap”.
După trei zile ne-am dus, dar nu a vrut să-i mai primească până nu mergem
la el să-1 cunoaştem. Apoi s-a tot dus la Bucureşti, şi numai a treia oară l-a
cunoscut şi a zis: „Tinere, ce vrei de la mine?”. „Părinte, am auzit
că aveţi nevoie de bani”. El i-a zis: „M-ai căutat ca pe acul în carul
cu fân… Dar cum să dai banii, fără scrisoare, prin pădure?”. Tot ce a
vorbit soacra acasă, tot a ştiut. În acel an ne-am ridicat casa, am avut mare
spor la toate. Am primit putere mare de la dumnealui; ajutor mare. Pe urmă am
început cu copiii de am mers la dumnealui; copiii au avut mare încredere în
dumnealui. Şi am rămas buni prieteni până în ceasul de a ajuns, de a trecut la
cele veşnice.
După moartea băiatului am mers la Bucureşti, n-am
apucat să-i spun de ce am mers. Mi-a spus el: „Tu numai acum ţi-ai adus
aminte de mine, când v-a cutremurat cutremurul acesta mare? Dacă veneai la
mine, muşcam din bărbatul tău sau vă făceam ceva rău? Vă feream de alte rele”. Şi
atunci mi-a spus: „Dacă veneai atunci, puteam să-ţi spun mai multe, dar
tu eşti prea distrusă”. Şi am zis: „Părinte, nu-1 mai am, nu-1
mai am. Ce să fac pentru sufletul lui?”. „Nimic absolut. El şi-a luat
cununa muceniciei. Cine l-a omorât, i-a luat păcatele. Acesta va fi rugător
fierbinte pentru tot neamul vostru”. Pe urmă a spus că „Băiatul a fost
un mugure care a înmugurit aici pe pămănt. Când era să se deschidă, nu mai era
locul aici, că şi în cer e nevoie de oameni tineri, nu numai de bătrâni. Acolo
e judecata dreaptă, aici pe Pământ e judecata strâmbă. Acolo o să fie dreptate,
acolo nimeni nu o să mintă. Acolo totul merge cu ce ai făcut aici pe pământ.
Dacă dai un pahar de apă la un străin, şi acela îţi este socotit şi o să-l ai
dincolo. Să faci milostenie, să te rogi la Dumnezeu, şi atunci ajungi în locul
cel bun”.
*
Să vă mai spun ce mare e puterea lui: eram gravidă în
luna a şaptea, şi Părintele mi-a spus: „Tu o să ai o fetiţă”. Atunci nu
erau ecografe, nu era nimic. Aşa a şi fost. Şi a spus: „Aceasta are să fie
binecuvântată de Dumnezeu”. Şi aşa a şi fost-binecuvântată, că eu nu am
avut probleme cu ea niciodată. Învăţa bine, a fost cuminte, cu credinţă în
Dumnezeu. Toate le-a avut.
*
Pe urmă ne-a povestit lelea Dâmboiu, care a visat
noaptea că trebuie să meargă la părintele la închisoare, să-i ducă şapte bucăţi
de pânză albă, o pâine şi o bucată de slănină. Să taie felii pâinea şi slănina.
S-a dus, şi când a ajuns, i le-a băgat uşor. Şi i-a spus: „Tu să te întorci
repede, să nu-ţi întorci capul înapoi, că o să tragă după tine”. Pe toţi
paznicii i-a adormit. Când o ieşit din curtea închisorii, s-au trezit paznicii,
şi au început să tragă. Ea s-a dus mai încolo, speriată, şi nu s-a mai
văzut.
La mormânt, măicuţele mi-au zis: Ce credeţi, noaptea
două căprioare vin şi se culcă lângă mormânt: una aşa şi una aşa, şi păzesc
mormântul. Şi când se face dimineaţă, şi urcă în sus măicuţele, ele se scoală
şi pleacă. Două căprioare, în fiecare noapte, stau la mormânt la părintele.
Toate lucrurile sunt binecuvântate de Dumnezeu şi de Părintele.
La Sâmbăta, la mănăstire, era un cântăreţ îndoit de
credinţa părintelui. Şi într-o duminică sau o zi de sărbătoare, a ieşit afară
să slujească la altarul de afară. Şi cântăreţul 1-a văzut pe părintele în
flăcări, până la genunchi, şi atunci a început să strige. Şi dumnealui 1-a
oprit, şi i-a zis: „Nu striga!”.
Mama lui badea Ionel îl certa pe badea Ionel-că mergea
tot timpul la mănăstire. Îşi vindea vaca din grajd când era mănăstirea năcăjită.
Mergea cu calul, de trăgea lemne din pădure, mergea călare până acolo. Într-o
zi i-a zis părintele: „Măi, de pe Târnava Mare, să stai trei zile aici, să
tragem lemne cu calul”. A zis: „Vai, dar mama nu ştie!”. I-a spus: „Am
să-i dau un telefon. Până ajungi tu în vârful muntelui, îi dau telefon”.
Când a ajuns cu calu1 în vârful muntelui, i-a spus părintele: „Am vorbit cu
mama ta”. Badea Ionel era pus la îndoială, cum nu erau nici fire de curent,
nici telefon. Cum a putut vorbi? „Stai liniştit că am vorbit cu mama ta”. Când
a ajuns acasă, i-a spus maică-sa: „Măi, am vorbit cu Părintele tău! M-am pus
să-mi zic rugăciunile seara, şi din icoană a coborât şi a spus: Să nu-l aştepţi
pe Ion că e cu treburi la mine”. De atunci, mama lui a început să creadă în
puterea părintelui şi în ajutolul părintelui.
Ce să vă mai spun? Ar fi multe, multe de spus, Sfinţia
Sa făcea minuni mari. S-a dus o femeie la Sfinţia Sa, şi era tare nervoasă, şi
nu avea răbdare să se termine slujba. Dumnealui din altar a simţit că nu are răbdare
femeia şi le-a spus la oameni că femeia şi-a pierdut 20.000 de lei. El i-a
spus: „Femeie, încetează cu nerăbdarea, că banii ţi i-ai pierdut. Trebuia
fetele dumitale, amândouă, să-şi crească copii pe care nu au vrut să-i nască.
Şi ăştia sunt banii cu care trebuia să-i crească. Şi nu o să mai aveţi spor în
casă niciodată. Că copii aceia strigă că vor răzbunare asupra părinţilor”.
Bunica mea, când a auzit de părintele prima dată, s-a
dus la mănăstire. Când a apărut părintele, s-a pus între bunica şi două femei,
s-a aşezat să manânce cu ele. În faţă mai erau trei femei cu care a început să
vorbeaseă. Mânca, lua câte o bucată şi se uita la femeile acestea. Şi zice la
una: „Tu de ce ai venit aici?”. „Păi eu am venit Părinte, să vorbesc cu
dumneavoastră”. „Du-te acasă, şi nu mai băga apă în lapte! Că tu vinzi
laptele la aameni, şi îl dai la un om cu patru copii necăjiţi, şi îi iei banii
pe apă”. La cealaltă îi spune: „Tu du-te acasă şi împacă-te cu soacra.
Că tu stai în curte cu soacra şi nu vorbeşti nimic. Când te împaci cu soacra să
vii aici”. La cea de-a treia îi spune: „Tu te duci de la un vecin la
altul şi duci vorba din casă şi vecinii se ceartă toţi din cauza ta”. Şi
toate au rămas cumva, aşa uimite, n-au mai zis nici un cuvânt şi s-au sculat şi
au plecat. N-au mai stat acolo. A zis: „Când vă întoarceţi, şi
faceţi ce v-am spus, atunci să veniţi să stau de vorbă cu voi”. La bunica
mea i-a spus: ;,Tu ai venit să mă vezi, dar eu vreau să vorbesc. Că tu numai
bine ai făcut. Pe toţi i-ai ajutat, şi eu vreau să te ajut. Când va trebui să
treci dincolo, să ştii că te am lângă mine”. Şi atunci au zis femeile
celelalte două, erau tot văduve: „Părinte, dar cu noi ce faceţi?”. „La
fel ca şi ea. Că toate sunteţi cu inimă bună şi cu frică de Dumnezeu”. Când
a plecat, bunica era foarte bolnavă. A stat trei zile acolo şi s-a simţit
foarte bine. Când a venit acasă, a zis: „Sunt cea mai sănătoasă femeie de pe
pământ! M-am dus bolnavă şi nu mă mai doare nimic şi pot să muncesc şi pot să
umblu pe drum liber, că nu mai am nimic, nici o durere, nimic”. A venit cu.totul
sănătoasă. Mama mea, care era foarte bolnavă, era gârbovă şi îndoită, cu cârja
în mână, dar lucra mai mult decât una tânără. Mergea primăvara la Părintele şi
cerea ajutor, apoi mergea toamna şi mulţumea la părintele. Şi i-a zis: „Tu,
cât îţi trebuie şi câte zile ai, tu să lucrezi cât îţi trebuie, nimeni nu o
să-ţi facă lucrul”.
Am copii care merg în străinătate. De câte ori le zic:
„Dragii mamei, faceţi-vă cruce!”. Dar unul din ei zice: „Mică, eu de
câte ori pornec la drum, chem pe Părintele în ajutor. Şi zic: părinte dragă,
ajută-mă să mă întorc cu bine”. Pe urmă am încă un băiat care merge în
străinătate; el tot aşa, îşi face cruce, şi la urmă zice: „Părinte, fii cu
noi şi ajută-ne!”. Copiii toţi, sunt cu gândul la Părintele şi sunt
mulţumiţi, şi suntem toţi cu darul părintelui; până în ziua de azi îi simţim
darul, de acolo din cer, unde e dus, şi noi suntem aici cu necazurile
pământeşti. Când ai un necaz, niciodată să nu plângi să zici: „Doamne, dă-mi
putere să pot să-1 duc, şi dă-mi Doamne crucea pe care o am de dus, să mi-o pot
duce, să nu mi-o ducă nimeni”. Să zici: Lasă că aşa îmi trebuie, nu
să zici: Doamne de ce mi-ai dat? Dumnezeu ştie la fiecare ce îi dă. Şi dacă ai
un necaz, fă-ţi Sfânta Cruce -arma împotriva diavolului, şi prin Sfanta Cruce
se depărtează acela rău de noi
A murit Părintele şi ne-au sunat de la Sinaia maicile,
să mergem la înmormântare. Am stat noaptea în genunchi, lângă sicriu. La unu
noaptea am simţit un miros de smirnă care mi-a intrat prin nas, prin ochi, prin
toate. M-am speriat, am întrebat pe o maică. „Aici s-a întâmplat ceva”,
a zis. „Ţi-a dat părintele binecuvântarea”. Noi n-am dormit un an şi opt
luni, până am ajuns la înmormântare la părintele. Din ceasul acela ne-am
liniştit. L-a dus, l-a înmormântat, şi când să tragă pământ pe sicriu, ieşeau
aburii ca de la un canal cu apă fierbinte: era smirnă şi tămâie. Toată lumea
s-a umplut de smirnă şi tămâie. Şi atunci părintele Daniil a zis: „Nu ştiu
dacă ştiţi pe cine am înmormântat. Am avut un om care umbla prin văzduh şi
vorbea cu îngerii. Un om sfânt pe care l-am avut noi pe pământ”. Atunci
toată lumea s-a mirat. Mi-a rămas în haină, un an de zile, mirosul de smirnă şi
de tămâie. În dreptul mormântului, pe un copac mare, s-a format Sfanta Cruce,
care arată tot puterea dumnealui şi semne pe care să le vadă lumea şi să le
înţeleagă.
*
Apoi, la înmormântarea Părintelui, am vorbit cu mai
mulţi oameni care 1-au cunoscut, şi au văzut faptele făcute. Am vorbit cu un
gardian care stătea de pază, şi care vedea cum noaptea, când se ruga părintele,
cădeau lacătele de pe uşă, se deschideau uşile, dumnealui era în flăcări până
la genunchi, rugându-se. S-au speriat toţi, şi au adus pe alţii de au văzut.
Toată lumea s-a speriat. A zis gardianul: „Părinte, trebuie să ne păzeşti
dumneata pe noi, nu noi pe dumneata. Puteţi pleca, uşile vi se deschid”. Părintele
a spus: „Eu îmi fac pedeapsa, eu nu plec de aici”.
*
Zicea: „Tu, dacă sunteţi doi sau trei inşi
undeva, şi povestiţi de mine, eu sunt lângă voi şi eu vă ascult şi vă
ajut”. Lelea Aurelia din Boiu ne spunea de multe ori că dumneaei a avut
multe necazuri, dar de când 1-a cunoscut pe Părintele, simţea necazul ca pita
albă pe care o mănânci şi îţi cade bine. Aşa îi cădea necazul de bine, de nu-1
ducea greu, îl ducea foarte bine, că era cu ajutorul părintelui, şi cu puterea
dată de părintele. Nu se înţelegea cu fetele, şi dumneaei se înţelegea cu
străinii mai mult decât cu fetele dumneaei. A fost multă lume la dumnealui,
unii au înţeles puterea dumnealui, unii nu au înţeles-o.
Dar acum, toţi care au fost odată sau de două ori la
Părintele, şi ţin ce-a lăsat Părintele, toţi vor fi chemaţi dincolo şi ajutaţi
de Părintele. Părintele ne spunea: „Tu, când am să fiu dincolo, am să am şi
eu cuvânt acolo şi am să vă ajut”.
Nu ştiu cum să vă spun, dar când mergeai, îţi ştia
gândul, îţi ştia totul. Când erau copiii mei mici, şi bunica mea, din prima
pensie, le-a cumpărat, că începea şcoala, căciuliţe, s-a dus odată bărbatul meu
la Părintele şi i-am spus: „Ia căciuliţele în geantă şi dă-le să le
binecuvânteze părintele”. Dar bărbatul meu a uitat să le dea. Şi când să
plece de la părintele, acesta i-a zis: „Măi, tu ai ceva acolo în geantă. Ce
ai?”. Bărbatul meu zice: „Vai! Am uitat, am căciuliţele la copii”.
„Dă-le aici să le binecuvântez, că tu când ajungi acasă şi pui mâna pe mâner la
uşă, nevastă-ta îşi ridică capul de pe pernă şi te întreabă dacă am pus eu mâna
pe ele”. Exact aşa a fost. Când a intrat în casă, prima vorbă a mea a fost:
„A pus Părintele mâna pe ele?”. Atunci a rămas surprins. Zice: „Ştiam
că asta mă întrebi, că mi-a spus Părintele”.
Copiii în şcoală toţi au mers bine, au fost
binecuvântaţi, n-am avut probleme, n-am avut necazuri, că toţi au fost cu darul
Părintelui. Mai ales fata, care crede şi acum, deşi e în străinătate, are mare
dar de la Părintele şi mare încredere. Ea tot timpul îmi spune: „Vezi mică,
Părintele scrie aşa”… Acolo unde s-a dus, oamenii străini sunt mult mai
apropiaţi de Dumnezeu, şi prin depărtarea aceea mare, ei s-au apropiat de Dumnezeu
şi de Părintele care îi ocroteşte şi acolo, dincolo de ocean.
Spunea Părintele că cei care mor în accidente de
maşini, au păcate grele (în familie) pe care nu le pot duce. Sunt păcatele mai
grele decât el. Aceştia mor în accidente.
Spunea: „Nu mergeţi la joc! Stai jos şi uită-te cum
joacă alţii şi nu juca!”. Să te uiţi cum joacă diavolii şi se schimonosesc,
că jocul nu-i de la Dumnezeu, jocul e de la diavol şi toţi care nu-L au pe
Dumnezeu, se înjunghie, se omoară. Aceştia sunt toţi cei care n-au nici o
sămânţă de la Dumnezeu, au numai sămânţă de la acela rău. De aceea e bine, cei
care suntem creştini ortodocşi, care mergem la biscrică, să ţinem sfaturile
părintelui, că vor veni vremuri grele, şi vor veni vremuri când nu ne mai putem
ruga şi nu mai avem unde. Tot părintele spunea că „vine vremea când o
bucăţică de anaforă şi o gură de apă sfinţită o s-o duci întreagă şi nu o să-ţi
fie foame, că vin vremuri antihristice. De aceea, cer care suntem cu Biserica
şi cu Dumnezeu, să avem mare credinţă,că Biserica ne ocroteşte, ne păzeşte şi
ne apără de duhul rău care e îngăduit la sfârşitul veacurilor”.
De câte ori am fost la o credincioasă părintelui
Arsenie, la Boiu, la lelea Aurelie, ne duceam, şi duceam fiecare ce puteam
(eram câteva femei). Şi totdeauna spunea: „Fetelor, să ştiţi, chiar, acum
s-au terminat proviziile şi mă gândeam că părintele Arsenie sigur trimite pe
cineva”. Şi atunci ne duceam şi se bucura, şi bani pentru lemne îi duceam,
ce putea fiecare. Se bucura extraordinar de tare şi era fericită, şi spunea: „Uite
vezi puterea părintelui Arsenie? A văzut că nu mai am nimic şi acum iar mă
aprovizionează cu câte ceva, fiecare când îşi aduce aminte”, şi venea de
multe ori şi un părinte preot de la Sighişoara, şi atunci de multe ori îi lăsa
bani pentru lemne, şi ea era foarte-foarte fericită. Deşi avea trei fete care
nu o ajutau, şi îi luau de multe ori din fiecare câte ceva. Dar ea de
fiecare dată primea din nou ce avea nevoie, şi era foarte fericită şi îi
mulţumea lui Dumnezeu şi părintelui Arsenie.
*
Am avut o întâmplare neaşteptată în viaţa mea, o
supărare mare care m-a îmbolnăvit. I-am spus soţului meu să mă lase să plec la
mănăstire. Dacă nu, ori mor, ori înnebunesc. Şi i-am zis: „Decât să
înnebunesc, mai bine să mor”. Şi atunci el mi-a zis: „Du-te”. M-am
dus în ziua de Schimbare la Faţa, am ajuns acolo după-masă, după Vecernie.
Părintele era înconjurat de copii de diferite vârste, pe care îi binecuvânta,
le spunea la fiecare ce ştia dânsul. Eu când am plecat de acasă, am plecat cu
trenul, dar nu mi se părea că trenul merge aşa de repede, faţă de cum doream.
Îmi venea să mă dau jos să ajung mai repede. Când am ajuns acolo, dumnealui,
fără să îi spun un cuvânt, mi-a spus: „Te-ai grăbit că ai avut chemare.
Odihneşte-te şi mâine stai de vorbă”. Dimineaţa ne-am dus la biserică. După
slujbă a început să predice la lume, în mijlocul pădurii, unde este un altar.
Se apropia, se înghesuia lumea să stea de vorbă cu dumnealui. Am auzit câteva
cazuri, eu, cu urechea mea.
O persoană a avut un singur copil care a murit şi nu
se mai putea linişti, mângâia. Părintele i-a spus: „Ba da, tu te poţi
mângâia, dar te duci acasă, şi în capătul satului e copilul cu numele … care nu
are pe nimeni, e murdar şi flămând, spală-l şi du-l acasă, că acela e copilul
tău. Copilul care a murit nu a fost pentru tine”.
O persoană spunea că i s-au furat diferite lucruri.
Părintele i-a spus imediat: „Nu e adevărat. Ţi-a luat numai cât ai fost
datoare şi nu ai vrut să plăteşti. Socoteşte-te, şi răspunde-mi”.
Lumea îmi spunea: „Stăm de două-trei săptămăni, nu
ajungem să putem vorbi”. Eu îmi pun toată încrederea. Eu ştiu că pot,
pentru că dumnealui mi-a spus: „Stai, odihneşte-te, şi mâine vorbim”.
Vorbind, stând de vorbă cu lumea, l-am văzut trecând pe drum. Repede am fugit
ca să nu-1 pierd din ochi, şi când m-am apropiat de dumnealui, îşi suceşte
capul, şi mi-a spus: „Ce ţi s-a întâmplat îţi este dat. Tu să rabzi şi să te
rogi pentru fraţii tăi care ţi-au greşit. Şi să nu-i blestemi, că altfel va
cădea blestem pe tine”.
Atunci când am plecat la părintele Arsenie eram foarte
îngândurată de ce am lăsat acasă. Pe soţul cu trei băieţi. Şi părintele
Arsenie, văzând-o aşa întristată, a spus: „Fii liniştită, că acasă totul e
bine”. Când s-a întors a doua zi, soţul ei, care nu avea timp de copii, era
în pat şi se juca cu cei trei băieţi ai dânsei, şi era fericită, şi nu a
întrebat-o de ce a lipsit o zi. Cu rugăciunile părintelui Arsenie s-a văzut
minunea care s-a petrecut în casa mea.
Eu, după discuţia cu dumnealui, am avut o schimbare,
am început să mă însănătoşesc. Şi de atunci am urmat sfaturile lui, aşa cum mi
le-a dat şi sunt foarte mulţumită. Şi persoanele care au mai fost acolo, tot
aşa, au fost foarte mulţumite de felul cum i-a tratat. Era o persoană care
într-adevăr, se lupta să salveze sufletele. Fiindcă cei ce mergeau acolo erau
disperaţi, dar nimeni nu pleca fără mulţumire. Nu trebuia să-i povestesc,
fiindcă atunci când luai legătura cu dumnealui îţi dădea răspunsul, fără să
spui ce-ai avut. Întotdeauna vorbea scurt, la obiect. Odată era pe o schelă,
lucrând, pictând la tavanul bisericii. După câtva timp s-a dat jos şi ne-a spus
atât: “Pentru ceea ce aţi venit sunt foruri”.
La Drăgănescu, când picta, era îmbrăcat cu halat alb
şi cu bonetă albă (ca un doctor). Avea ochelari închişi la culoare, sandale
romane şi pantaloni maro.
„Dar tu ce vrei să grăieşti cu mine?” Am zis: „Părinte, să mă iertaţi,
vreau numai două vorbe”. „Ce vrei tu să-mi spui în două vorbe?”. Şi
apoi zice: „Tu să ştii că trebuie să mai aduci un copil pe lumea asta. Şi nu
te mai consuma atâta”. Eu îi să spun: „Dar ce să fac părinte?”. „Lasă-L
tu pe Dumnezeu să te conducă El, că tu ajungi la nebuni altfel. Lasă să te
conducă Dumnezeu şi atunci toate li se împlinesc, ţi se fac cum trehuie”. Şi
zic: „Părinte, vă rog să mă ajutaţi să trăim în curăţenie”. Zice: „Tu,
stai aşa, nu se poate încă. Trebuie să mai aştepţi, tu. E bine ce vrei, dar mai
lasă până vine timpul. Şi atunci o să fie cum gândeşti tu, înspre bine”. Şi
apoi îmi zice către mine: „Tu să mai vii”. Vai Doamne, când am auzit, aşa
m-am bucurat. Şi a mai spus câte ceva. Dar de copii mi-a spus să mai aduc unul
pe lume, că aveam trei.
Părintele Arsenie stătea pe băncuţă şi se ţinea aşa de
cap. Umblau maşini mari, încărcate, şi era zgomot, şi atâta lume. Eu numai aşa,
m-am uitat. Şi zice către mine: „Hai tu şi stai jos, că tu eşti bolnavă”.
Am crezut că cine ştie la cine zice. Nu m-am dus. A zis a doua oară. Maica
Ambrozia îmi zice: „Hai, că ţie îţi zice!”. „Dar cum să stau lângă
Părintele, la o masă cu Părintele? Eu?”. „Hai că vin şi eu”. Şi
Părintele spunea într-una. Spunea la toţi, ca să înveţe fiecare, că era prea
multă lume să spună la fiecare separat. Şi era una din Glăjani -Mărioara, care
era cu maică-sa, şi era bolnavă cu spatele, şi plângea pentru că ar fi vrut să
conducă ea casa, că era la ea pe curte bărbatul. Şi i-a zis: „Tu, nu mai tot
plânge! Şi fii cu capul mai jos, lasă ca să conducă bărbatul tău, că e destul
de cumsecade, prea cumsecade încă. Toate cărţile le are bune. Aşa că tu fii mai
mică!”.
Odată, când am fost la Părintele am avut la mine şi
cecul cu bani. L-am pus în fundul genţii, sub un carton. În tramvai erau doi
bărbaţi înalţi, dintre care unul se tot dădea către mine. Când am ajuns la
Părintele şi am golit geanta, am văzut că nu mai am cecul. I-am zis la Părintele,
dar nu ştiam cum să-i spun la bărbatul meu, când ajung acasă. Părintele mi-o
zis că nu am ce face, trebuie să-i zic. Am ajuns acasă şi i-am zis şi nu s-o
supărat deloc. După un timp, am văzut că vine poştăşiţa şi îmi aduce cecul.
Venise părintele până în sat şi 1-a adus, la poştă. Ea venit şi 1-a adus, şi nu
a spus că cine-i, şi a spus: „Uite, lelea!”.
*
Despre beţie Părintele a spus: „Decât să scoţi pe
diavol dintr-un beţiv, mai uşor scoţi un suflet din iad”.
L-am întrebat pe Părintele unde-i mama mea şi a zis: „În
iad”. Şi despre tatăl meu a zis la fel, pentru că a băut şi a fumat toată
viaţa.
I-am spus Părintelui că eu nu vreau să rămân de
dânsul. Dar mi-a zis că trebuie să rămân de dânsul, pentru că atunci când voi
trece în lumea cealaltă dânsul va avea un rost şi dincolo.
Chiş Aurelia (Boiu):
Părintele s-a născut în Vaţa de Sus. Mi-a spus: „Eu
când am fost mic, am dormit cu maică-mea, cu bunica. Şi mă trezeam noaptea,
bunica nu era în cameră. Şi umblam din cameră în cameră şi o căutam. O vedeam
pe bunica în genunchi, se ruga la Dumnezeu. Şi eu m-am pus în genunchi şi mă
rugam şi eu la Dumnezeu“. Aşa mi-a spus. Apoi zice: „Am crescut mare, pe
tata nu-l mai văzusem împreună cu mama”.
Altădată mi-a zis: „Aurelia, tu a trebuit să fii
mama la 12 copii”.„Vai!” am chiuit eu în Biserică. „Mama a 12 copii!
Apoi şi eu am făcut numai 2 fete”.
Odată a strigat: „Veniţi la mine, veniţi la mine.
Dar nu veniţi să ziceţi: „Iertaţi-mă Părinte, iertaţi-mi păcatele”. Veniţi
numai ca să vă măritaţi fetele, să vă însuraţi feciorii, că v-a luat din
grădină, că nu v-a dat tot pământul… Dar ca să veniţi să ziceţi: „Iertaţi-ne că
suntem păcătoşi”, nu veniţi”. Atunci am strigat: „Iartă-mă, părinte”.
„Omul zgârcit e urât de Dumnezeu”, aşa ne spunea. Şi mai spunea
Părintele Arsenie: „Când vorbiţi de mine, eu sunt între voi”.
De folos vă sunt dacă faceţi
ce vă spun
Gheorghe Moraş (Ucea de Sus):
Prin 1948-1950 Părintele Arsenie avea nevoie de nişte
oameni care să scoată nisip din pârâul care curgea prin apropierea Mănăstirii
Prislop. Am plecat câţiva oameni (dintre care mai trăiesc eu şi Lovin Nicolae -
Pavăl). Părintele s-a bucurat mult de venirea noastră. Ne-a arătat locul cu
nisip şi ne-am apucat de treabă, dar, nu după mult timp, nu mai puteam scoate
nisip din cauza apei. I-am spus Părintelui şi Părintele a zis: „Mă, mă…lasă
că facem să nu mai vină apa la voi”. S-a dus în susul râului vreo 15-20 de
metri, s-a aplecat, a pus amândouă mâinile în apă şi din acel moment apa a
ieşit în altă parte pe sub pâmânt. Se auzea cum curge la 10-15 metri de locul
unde lucram noi. În timp ce lucram a început o ploaie torenţială, cu fulgere şi
tunete şi veneau lemne pe acel râu. Ne grăbeam să plecăm cât mai repede, dar
Parintele ne-a spus: „Staţi mă liniştiţi că nu dă ploaia pe voi” şi
aşa a fost.
Altădată când am fost la Părintele Arsenie nu 1-am
găsit, dar m-am gândit să mai stau prin curtea bisericii, poate apare de
undeva. Întâmplător s-a nimerit de m-am întâlnit cu două femei care, ca şi
mine, îl căutau pe Părintele. Erau din partea Sibiului, una era mai
tânără, iar cealaltă mai bătrână. Ne-am aşezat la umbra unui copac aproape de
lac şi am mâncat acolo. În acest timp mi-au povestit că ele au venit de ieri şi
că au dormit la nenea Vasile un vecin de lângă biserica din Drăgănescu (unde a
pictat Părintele Arsenie). Le-am spus că Părintele o să se supere foarte tare
când va veni. Şi aşa a fost. Când ne-a văzut, Părintele a zis,
uitându-se la cele două femei: „Ar trebui să iau o mătură şi să vă bat până
se rupe mătura. Ce aţi căutat la nenea Vasile? Mult rău mi-a făcut omul acela” (de
aceea, cei care-1 căutau pe Părintele Arsenie erau sfătuiţi să
spună că au venit să vadă pictura bisericii sau că doresc să dea o rugăciune la
părintele Bunescu). Şi a mai zis Părintele uneia din femei: „Vezi ce păţeşti
pe acasă că ţi s-a măritat , fata cu ţiganul”. Femeia a început să plângă
şi şi-a dat seama că a greşit. Părintelui i s-a făcut milă de ea şi a
întrebat-o pentru ce a venit. Ea i-a zis: „Părinte, ce să vă mai spun
dumneavoastră că ştiti mai bine decât mine”. După ce am plecat cu toţii, pe
drum, femeia care a plâns a spus că atunci când plângea s-a uitat o dată la
Părintele şi a văzut că-i pică din ochi 2-3 picături de lacrimi.
*
Altă dată am venit la Bucureşti cu o zi înainte,
pentru a putea fi a doua zi la Părintele Arsenie la Drăgănescu. Am stat peste
noapte la Mănăstirea Cernica unde 1-am întâlnit pe părintele Argatu, care făcea
molitfele Sfâtului Vasile cel Mare şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi am
participat şi eu la toate. A doua zi m-am dus la Părintele Arsenie. În biserică
eram adunaţi cu toţii în faţa dumnealui şi am văzut că Părintele Arsenie se
uită peste toţi, îşi opreşte ochii la mine şi zice: „Mă, sunt unii care vin
de sub patrafir, dar satana nu le face nimic omului, fără ştirea lui Dumnezeu,
iar preoţii care fac molitfele o păţesc”. Eu am ştiut că de mine zice.
*
Altă dată am vorbit cu Părintele Arsenie despre lumina
sfântă care coboară la Paşti pe mormântul Domnului Iisus. Dânsul a zis că
această minune este singura minune pe care o poate vedea omul oricât de păcătos
ar fi.
Altă dată eram în biserica din Drăgănescu şi multă
lume îl aştepta pe Părintele Arsenie. Când a venit toţi ne îngrămădeam pentru
ca să-i sărutăm mâna, dar Părintele a zis: „Lăsaţi, mă, astea, lăsaţi, mă,
astea că sunt formalităţi, dar faceţi, mă, rugăciune aici, faceţi; mă rugăciune
aici”.
Altă dată eram în biserica din Drăgănescu, împreună cu
părintele Petru Vamvulescu, în aşteptarea Părintelui Arsenie. Când a venit ,
Părintele în biserică a strigat tare de două ori: „Mă, să vă, faceţi datoria
că Dumnezeu şi-o face. Mă, să vă faceţi datoria că Dumnezeu şi-o face”. Eu
am zis: „Ce să Facem, Părinte?”. Dânsul a zis: „Să vă rugaţi lui
Dumnezeu, mă, să vă rugaţi lui Dumnezeu!”.
*
Altă dată mi-a zis să urc pe o scară pe care dânsul
picta în biserica: „Urcă odată, dă-te jos; mai urcă o dată, dă-te jos”.
După aceea îmi arată un lighean cu apă şi îmi zice: „Spa1ă-te în ligheanul
acela cu apă”. Nu eram murdar, dar m-am spălat şi am zis: „Părinte, aşa
cum mă spăl eu acum, aşa aş vrea să mă spăl de păcatele mele”. Părintele a
zis: „Mă, pregăteşte-ţi pielea”. Şi cu două degete a prins pielea de pe
mâna dumnealui, ca să înţeleg că trebuie să sufăr pentru păcatele mele.
Eu aveam obiceiul, când citeam cinstitul Paraclis al
Maicii Domnului, să-1 citesc repede. Când am fost la Părintele a zis despre
rugăciune: „Nu normă!”.
*
Până lucram în fabrică, colegii -obişnuiam-, mai ales
când ne întâlneam la masă, să zică rău despre preoţi, iar eu întotdeauna mă
împotriveam şi le răspundeam după cum credeam că este bine.
Odată când m-am dus la Părintele Arsenie a zis: „Mă,
când mai zice cineva rău de preoţi să mă dai exemplu pe mine. Eu nu beau, nu
fumez etc.”. Părintele Arsenie fiind încă în viaţă, cum spuneam tuturor
despre dânsul. Vorbind cu o femeie despre Părintele, ea spunea că a fost o dată
la dânsul. Ea a recunoscut puterea de pătrundere în tainele oamenilor a
Părinteiui Arsenie. Ea zicea că un unchi de-al ei (care era mare şi ştia multe)
i-a zis despre Părintele Arsenie că este sfânt şi trimis al lui Dumnezeu pe
pământ.
*
Odată, când am fost la Drăgănescu o doamnă a venit cu
un covor la Părintele Arsenie, pentru biserică, şi a zis: „Părinte îţi
mulţumesc că mi-ai luat durerea din piept”. „Nu eu ţi-am luat durerea, Dumnezeu
ţi-a luat-o”. „Nu, dumneata mi-ai luat-o”, a zis femeia. Părintele Arsenie
a fost văzător cu duhul, cunoştea şi prezentul şi viitorul. A fost factor de
minuni şi în timpul vieţii, dar şi după plecarea sa la cele veşnice.
Odată, un domn s-a oferit să-mi facă cadou nişte
obiecte. Eu am fost de acord, dar am zis că mai întâi să-l întreb pe Părintele
Arsenie. Părintele mi-a zis: „Ia-le, mă, dar să te rogi lui Dumnezeu pentru
el”. Eu am zis: „Dar cine sunt eu înaintea lui Dumnezeu ca să mă rog
pentru el?”. Atunci a zis: „Mă, tu ai rugăciunea vameşului, nu a
fariseului”. Eu confundam vameşul cu fariseul şi de multe ori trebuia să
fiu atent care este unul şi care celălalt, iar Părintele a ştiut şi acest
amănunt.
Odată l-am întrebat cum să serbăm sfinţii cu cruce
neagră în calendar, că rămânem cu lucrul câmpului în urmă. Mi-a zis: „Uite
cum fac eu: dimineaţa la rugăciune şi după aceea la muncă”.
*
Zicea Părintele Arsenie că cine va începe să
clevetească, să se socotească cel mai păcătos om şi străin de Împărăţia lui
Dumnezeu.
*
O femeie din Drăguş mergea la Părintele Arsenie şi
odată i-a spus femeii să vină şi soţul ei la dânsul ca să vorbească cu el. Când
a venit din nou la Părintele Arsenie i-a spus că soţul ei nu vrea să vină.
Soţul a zis că nu merge la dânsul fiindcă Părintele îi spune ce să facă şi nu
face şi apoi o păţeşte; mai bine nu se duce. Părintele Arsenie a zis: „Spune-i
că nu scapă în felul acesta şi că este destul să fie o singură persoană
dintr-un sat”.
*
O întâmplare doresc să se ştie, deşi sunt sigur că
mulţi nu mă vor crede. Anul acesta [2006], pe data de 28 noiembrie, de
dimineaţa până seara, toată ziua, un miros de mireasmă ca de tămâie, tot timpul
a fost în jurul meu. Sunt sigur că a fost din darul Părintelui Arsenie.
*
Un credincios din Ucea, când a fost la mănăstire la Sâmbăta,
a spus că Părintele Arsenie, înainte de a începe o predică, s-a urcat pe o masă
şi a zis: „Când Dumnezeu va judeca lumea eu am să fiu la dreapta Lui şi
atunci ori vă sunt de folos ori vă sunt acuzator”. Atunci Dunmezeu îmi va zice: „Arsenie, de ce nu le-ai spus?”. Eu am să
zic: „Doamne, eu le-am spus, dar nu m-au ascultat!”. Aşa v-am devenit acuzator,
iar de folos vă sunt dacă faceţi ce vă spun”. Amin
CELE
MAI FRUMOASE CUVINTE ALE PĂRINTELUI ARSENIE BOCA EXPLICATE DE PĂRINTELE TEOFILtc "CELE MAI FRUMOASE CUVINTE
ALE P{RINTELUI ARSENIE BOCA EXPLICATE DE P{RINTELE TEOFIL"
Părintele
Arsenie a fost un om cu o capacitate sufletească deosebită şi cred că
Părintele, orice ar fi fost, ar fi fost un om deosebit. Adică dacă era inginer,
nu era un inginer comun; dacă era profesor, era un profesor excepţional; dacă
era un doctor, era un doctor deosebit. El a avut o înzestrare nativă deosebită
şi când l-am cunoscut eu, în ‘42, avea 32 de ani şi deja avea un nume mare. Cum
a ajuns la aceasta Părintele nu a spus niciodată, însă eu, personal, cred că a
avut o înzestrare de la Dumnezeu pe care dacă nu o ai nu poţi fi niciodată ceea
ce a fost Părintele Arsenie. Apoi el a studiat mult, nu numai Teologie, ci a
studiat şi artă, a făcut Şcoala de Belle Arte, secţia pictură, a făcut şi ceva
Medicină, cunoştea şi chestiuni de medicină, şi toate acestea la un loc i-au
dat capacitatea de a lucra ca un om bine înzestrat şi cu o cultură bine pusă la
punct.
Cândva
stăteam în faţa unei icoane făcute de Părintele Arsenie la Bucureşti pentru
mănăstirea noastră, o icoană cu Adormirea Maicii Domnului, care se găseşte acum
în Muzeul mănăstirii noastre. Stăteam în faţa acestei icoane şi o prezentam
unui cadru universitar de la Sibiu, şi zic: „Eu cred că Părintele Arsenie este
un geniu”. Şi respectivul spune: „Asta înseamnă că are o cultură perfectă şi
încă ceva”. Şi zic eu: „Nu ştiu dacă are o cultură perfectă, dar sunt sigur că
are încă ceva”. Ăsta a fost Părintele Arsenie.
Avea
o putere de sinteză deosebită, o putere de intuiţie şi o putere de a cunoaşte
totdeauna esenţialul într-o chestiune. Când îi puneai o problemă, el imediat
avea răspunsul. Şi de la el au rămas şi cuvinte scrise, în manuscrisele lui. De
pildă, când l-am întâlnit eu pentru prima dată, mi‑a şi spus un cuvânt, o
formulă. Zice: „Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se
mântuiesc”. Deci avea o posibilitate de a formula ceva. Sau cândva spunea el
aşa: „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Asta le place la mulţi, am
băgat de seamă că le place. Când le spun că Părintele a zis că: „În mintea
strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”, oamenii râd, în general. De ce râd? Pentru
că îşi dau seama că aşa e. Numai că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă.
Sau zicea Părintele că: „Cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la
inimă”, adică de la informaţie la convingere. Şi zicea Părintele că: „Mustrarea
învinge, dar nu convinge”, sau că: „Bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune,
iar el se crede grâu nedreptăţit”.
Din
câţi oameni am cunoscut eu lucrători în Biserică, Părintele Arsenie a fost
unic. Unic prin gândirea lui, prin stilul lui de lucru.
Dragostea
lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui
mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.
Părintele
Arsenie a zis o vorbă cât lumea asta de mare - ba mai mare decât lumea asta! Şi
anume a zis aşa: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos îi mai mare
decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”. Nu poate iubi un sfânt pe
Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare
păcătos; şi-l aşteaptă; şi vrea să-l primească; şi aleargă înaintea lui, după
cum citim în pilda cu fiul risipitor, unde se spune că tatăl nu l-a aşteptat pe
fiul care se întorcea; l‑a aşteptat într-un fel, dar când l-a văzut că vine, nu
l-a mai ţinut locul: a alergat înaintea lui, ca să-l primească, să-l
îmbrăţişeze, să-l sărute, să-l ajute, să-l aşeze iarăşi în starea din care a
plecat. Pentru că din inima lui, fiul n-a plecat niciodată! El a rămas în inima
tatălui, aşa cum rămânem noi în inima lui Dumnezeu, în inima Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, în inima Maicii Domnului, oricât de depărtaţi am fi,
oricâte rele am face. Până trăim în această viaţă Dumnezeu nu ne părăseşte. Noi
putem să părăsim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate să ne părăsească pe noi. Cu
o astfel de afirmaţie, Părintele ne dă încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în
iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, păcătoşii, căci se afirmă şi în rugăciunile
de dezlegare ale sfintei noastre Biserici, că mila lui Dumnezeu este tot atît
de mare, tot atît de infinită, cum este de infinită şi mărirea Lui, de vreme ce
se spune: „Că precum este mărirea Ta, aşa este şi mila Ta”. Cuvântul spus de
Părintele Arsenie, în formularea de mai sus, ne aduce aminte şi de ceea ce spune
Psalmistul, prin cuvintele acestea: „Cât e de sus cerul deasupra pământului
atât de mare e bunătatea Lui (a lui Dumnezeu) spre cei ce se tem de Dânsul. Cât
de departe e Răsăritul de Apus, atâta a depărtat El de noi fărădelegile
noastre. Cum miluieşte un tată pe copiii săi, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se
tem de Dânsul” (Psalmul 102, 10-13).
Să-ţi
fereşti capul de frig şi de prostie!
E
un cuvânt care merită să fie ştiut şi urmat, el putând fi de folos tuturor
celor ce nu iau aminte la ei înşişi, tuturor celor care vor să braveze şi nu se
gândesc la urmările pe care le pot avea, spre răul lor, nişte atitudini care nu
sunt destul de bine gândite şi controlate. Să luăm, deci, aminte la cuvântul de
mai sus şi să-l împlinim în cele două laturi ale lui.
În
mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă.
Aşa
obişnuia să spună Părintele Arsenie, care urmărea pentru oameni o minte dreaptă
şi lucruri drepte şi îndreptare spre mintea cea bună. Valoarea acestui cuvânt o
intuiesc toţi cei ce îl aud, şi asta se întâmplă des, căci noi îl aducem
înaintea vizitatorilor şi închinătorilor noştri, mai ales atunci când au
prilejul să vadă o pictură a Părintelui Arsenie reprezentând Adormirea Maicii
Domnului, pictură în faţa căreia se opresc cu admiraţie mulţi dintre cei ce
vizitează Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta. Mintea se strâmbă în urma
patimilor şi se îndreaptă pe măsura curăţirii de patimi. Când mintea se
îndreaptă, vede lucrurile drept, deci aşa cum sunt ele. „În mintea strâmbă şi
lucrul drept se strâmbă”. Asta le place la mulţi, am băgat de seamă că le
place. Când le spun că Părintele a zis că „în mintea strâmbă și lucrul
drept se strâmbă”, oamenii râd în general. De ce râd? Pentru că îşi dau seama
că aşa e. Numai că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă.
Cea
mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă.
Cea
mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă, adică de la
informaţie la convingere. Oameni de informaţie religioasă sunt mai mulţi decât
cei ce au convingeri religioase. E necesară şi informaţia, care adeseori se
face prin auzire. Dar a rămâne la informaţie înseamnă doar a fi la începutul
drumului, „la urechi”. Până la inimă mai e o cale lungă, „cea mai lungă cale”.
Un
suflet trist este un suflet cu luminile stinse.
Cuvântul
acesta ne aduce aminte de un cuvânt asemănător, cu circulaţie mai ales în lumea
din Apus: „Un sfânt trist este un trist sfânt”. Părintele a fost întotdeauna
pentru optimism, pentru bucurie, credinţa noastră fiind „izvor de bucurie”,
creştinismul fiind „religia bucuriei”. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi:
„Acestea vi le spun, ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să
fie deplină” (Ioan 15, 11).
Bobul
lui de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit.
Aşa
caracteriza Părintele Arsenie pe omul care se abate de la cele bune şi care nu
caută şi nu primeşte îndreptarea, ci îşi explică el mai bine cele pentru sine
condamnând pe cei ce vreau să-l îndrepte. Începutul oricărei îndreptări este
să-ţi recunoşti greşeala. „Cînd greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr”,
când o ai ca deprindere şi o mai şi justifici, atunci „nu mai e greşeală, ci e
păcat de moarte”. Într-o astfel de situaţie, cel ce se crede a fi drept, fără
să şi fie de fapt, nu mai e bob de grâu, ci doar tăciune.
Mustrarea
învinge, dar nu convinge.
Este
şi aceasta o cugetare la care e bine să luăm aminte. Are şi mustrarea rostul şi
puterea ei, dar ea, ca şi constrângere, doar învinge, însă de convins nu
convinge. De la învingere până la convingere e o cale lungă, poate tot atât de
lungă, cât cea de la informaţie la convingere, cât cea de la urechi la inimă.
Ajutaţi-mă
să vă pot ajuta.
Asta
înseamnă că nu cel care vrea să te ajute te ajută cel mai mult, ci tu eşti cel
care poţi să fii ajutat. Dacă eşti deschis spre ajutor te poate ajuta omul de
lângă tine şi omul superior ţie; dar dacă nu-l recunoşti superior, ba,
dimpotrivă, îl judeci şi-l calci în picioare, atunci nu te poate ajuta, pentru
că omul este fiinţa care poate zice nu, şi zice nu!
Dacă
tot trebuie să suferim, măcar să nu suferim zadarnic.
Pentru
a putea folosi suferinţa spre binele său, omul trebuie să creadă că suferinţa
are un sens pentru el, chiar dacă pe moment nu înţelege. De fapt, cel care
înţelege şi ştie cum să suporte suferinţa, nu mai suferă.
Să
ai înţelegere faţă de neputinţa omenească.
Părintele
Arsenie, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a spus cândva un cuvânt; de fapt, nu mie,
ci unui părinte, pe atunci student la teologie, un cuvânt pe care eu îl
socotesc cel mai important cuvânt pe care l-am auzit de la el din câte ştiu că
le-a spus şi le-a scris, anume: „Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească”.
Mă,
nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc.
Avea
o putere de sinteză deosebită, o putere de intuiţie şi o putere de a cunoaşte
totdeauna esenţialul într-o chestiune. Când îi puneai o problemă, el imediat
avea răspunsul. Şi de la el au rămas şi cuvinte scrise, în manuscrisele lui. De
pildă, când l-am întâlnit eu pentru prima dată, mi‑a si spus un cuvânt, o
formulă. Zice: „Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se
mântuiesc”. Deci, avea o posibilitate de a formula ceva.
Nici
abuzul, nici refuzul.
În
legătură cu sexualitatea în familie, Părintele Arsenie zicea: „Nici abuzul,
nici refuzul”.
Fiecare
dintre noi ducem un necredincios în spate.
Zicea
Părintele Arsenie referindu-se la trup: „Fiecare dintre noi ducem un
necredincios în spate”.
Nașteți-vă
sfinţi!
Părintele
Arsenie îi îndemna pe oameni să nască sfinţi. Bineînţeles că pentru a naşte
sfinţi trebuie să fii sfânt sau trebuie să tragi de tine spre idealul
sfinţeniei. Şi când începem să ne ocupăm de noi înşine, putem să ne cunoaştem,
să aflăm negativele noastre, să cunoaştem încărcătura dată de alţii şi pusă în
noi, s-o rezolvăm; dar aceasta cere timp şi osteneală.
Cu
mine de două ori trebuie să se întâlnească omul…
Părintele
zicea că de două ori trebuia să se întâlnească omul cu el: o dată când îi spune
şi a doua oară la moarte, să-i spună dacă a făcut ce i-a spus. Foarte corect!
Ce rost are să meargă, cum merg unii, că să-i spună unul, că să-i spună altul,
că un cuvânt de folos, că nu ştiu ce… şi‑apoi adună la cuvinte de folos şi nu
împlineşte nimic!
Oxigen,
glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină.
A
trecut pe la mine un tânăr care a fost la Părintele Arsenie. Şi ştiind eu că a
fost la Părintele Arsenie, zic: „Măi, ce ţi-a spus Părintele Arsenie?”. Şi
tânărul acela spune: „Ştiţi ce mi-a spus? Oxigen, glicogen, somn, să-ţi
păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină”.
Se
cunoaşte că Părintele a învăţat medicină şi că de fapt el îşi dădea seama că
omul este şi trup, nu e numai suflet. Eu am dat un îndrumar pentru suflet.
Părintele vine şi dă ceva pentru trup şi zice: Oxigen. Ce înseamnă asta? Aer cât mai bun, să
trăieşti în aer cât mai bun. Glicogen:
să ai o hrană raţională, căci numai aşa poţi să ai un echilibru organic. Să ai
glicogen, adică zahăr din ficat. Cum? Printr-o hrană raţională, nici mai mult
nici prea puţin. După aceea somn.
Sunt unii care spun că e destul călugărului să doarmă un ceas. Dacă m-aş
întâlni cu acela care a spus aşa, i-aş spune că nu are dreptate. Ştiţi de ce?
Pentru că somnul e o binecuvântare de la Dumnezeu şi Părintele şi-a dat seama
de lucrul acesta. De curând, am găsit în volumul XI din Filocalie că trebuie să
dormi cel puţin şase ore, e mai raţional Sfântul Varsanufie decât cel care a
scris în Pateric că e destul să dormi numai un ceas. Şi Părintele Arsenie zicea
că cel puţin şase ceasuri de somn continuu. Cel puţin, adică înseamnă şi mai
mult. Bineînţeles, nu vreo zece ceasuri, cum dorm unii acuma, vara, se culcă pe
la zece şi se scoală a doua zi tot pe la zece. E cam prea mult.
Al
patrulea punct: să-ţi păstrezi
hormonii, adică să nu faci risipă de energie sexuală. Şi Părintele
şi noi care spovedim, întâlnim oameni dărâmaţi prin abuzuri şi, de aceea
îndrăznim să spunem: fiţi atenţi, nu faceţi abuz, nu faceţi risipă de energie
sexuală.
Şi
al cincilea punct: să ai
concepţie de viaţă creştină, adică să nu umbli după alte concepţii
de viaţă, ştiu eu, yoga, zen şi altele.
Concepţia
de viaţă creştină, câtă o avem, ne statorniceşte în gândul şi dorinţa de a ne
ridica mai presus de fire, de a îndumnezei firea, prin harul şi îndurările şi
iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Tocmai de aceea folosim şi resursele fireşti,
câte le avem la îndemână: aerul (aerul bun), hrana raţională, somnul şi energia
vitală, pe care nu vrem să o risipim pe plăceri, ci vrem s‑o canalizăm spre
binele nostru material şi spiritual. Aşa dorea Părintele Arsenie, care a
formulat îndreptarul de viaţă, pe care l-a predat tinerilor şi oricui care vrea
să ia aminte la el.
Domnul
Hristos a fost răstignit cu spatele pe crucea materială şi cu faţa pe crucea
spirituală.
Unii
dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti.
Cine
face curte nu face carte.
Pe
o pictura făcută de Părintele Arsenie cu Judecata de Apoi e scris: „Tu eşti noi”. „Tu eşti
noi”, ca şi când ar spune faptele oamenilor: Fii atent că tu cum eşti acum, să
ştii că eşti noi, tu eşti ceea ce ai făcut, tu eşti ceea ce ai gândit, tu eşti
ceea ce ai vorbit, tu eşti ceea ce ai simţit, tu eşti ceea ce ai citit. Tu eşti
noi. Noi ne-am alcătuit în tine. Cartea vieţii tale eşti tu însuţi.
Un Tovarăş nevăzut şi bun
Două sunt căile ce se deschid înaintea oamenilor:
1. una coborâtoare şi lată, fiindcă mulţi sunt cei ce
merg pe dânsa (Matei 7,13) fiind plină de ademeniri,
2. iar alta suitoare şi îngustă şi puţini sunt cei care
merg pe ea (Matei 7,14).
Calea largă e calea pierzării. Pe ea aleargă de zor
două feluri de drumeţi: oamenii şi dracii, adică Lucifer cu toată ceata lui de
diavoli, aruncaţi pe pământ, şi toată lumea pe care o înşală el (Apocalipsa
12, 9-13). Şi-i înşeală aşa, că, înţepându-i cu acul plăcut al păcatului, le
omoară sufletul o vreme sau chiar toată vremea vieţii pământeşti. Aceştia
pentru Dumnezeu sunt morţi, deşi lor li se pare că trăiesc (Apocalipsa 3,1),
dar sunt numai trupuri (Geneza 6,3). Toţi aceştia, câtă vreme trăiesc, deşi-s
moriţi, neştiind de Dumnezeu, sunt cu îngerii cei răi, călători la iad (Iov 21,13),
pe calea pierzării. Aşa au călătorit toţi nepoţii lui Adam, mii de ani de-a
rândul.
Dar Dumnezeu preamilostivul, din iubirea de oameni, a
făcut totul din partea Sa, ca să-i întoarcă pe oameni din povârnirea pierzării
într-o cale nouă, calea mântuirii. De aceea Fiul, a doua Faţă a lui Dumnezeu,
S-a făcut om desăvârşit - afară de păcat - şi ne-a arătat cărarea. Prin urmare,
calea mântuirii e chiar cărarea pe care a mers Dumnezeu Însuşi ca Om adevărat,
făcându-ni-Se pildă întru toate (Ioan 13,15) şi dându-ne îndrăzneală.
Dar şi pe calea mântuirii merg tot două feluri de
călători, căci de atunci… un Tovarăş nevăzut şi bun merge cu noi, cu fiecare
dintre noi, în toate zilele vieţii noastre, cu fiecare rând de oameni, până la
sfârşitul veacului (Matei 28,20). Dumnezeu Însuşi şi cu sfinţii Săi,
întovărăşindu-i nevăzut pe oameni…
Noe şi Iisus
Ceea ce odinioară era corabia lui Noe, peste puhoaiele
potopului, aceea e Biserica lui Hristos - Cel cu cruce - peste puhoaiele
pierzării. Deosebirea e că aceea a fost închisă pe dinafară de Dumnezeu şi
nimeni n-a mai putut intra (Facere 7,16), pe când corabia Bisericii - o corabie
cu crucea pe catarg - are intrarea deschisă şi mai pot intra oameni zdrobiţi de
puhoaie. Acolo era Noe, aici e Hristos, iar în valuri e ucigaşul diavol,
înecându-i pe oameni.
Se întâmplă însă ceva de neînţeles, că cei ce se
chinuiesc în valuri, deşi toţi ţin să trăiască, totuşi nu toţi vor să scape în
Corabie. Mai mult chiar, scuipă mâinile ce li se întind de la intrarea în
corabie. Iar mâinile sunt braţele părinteşti, braţele celor şapte Sfinte Taine
ale Bisericii lui Dumnezeu, care izbăvesc pe oameni din potop, născându-i din
trup în duh (Coloseni 2,12), din omorâta viaţă, la viaţa cerească. Aceştia,
care nu vor să scape în Corabia cârmuită de Iisus Hristos - Cel cu cruce -
sunt fiii pierzării (Ioan 17,12) fiindcă n-au primit iubirea Adevărului ca să
se mântuiască. De aceea Dumnezeu îngâduie să vină asupra lor amâgiri puternice,
ca să dea crezământ minciunii şi să cadă sub osândă toţi cei ce n-au crezut
adevărul, ci au îndrăgit nedreptatea (II Tesaloniceni 2, 10-12). Astfel, după
trecere de vreme, îngăduind Dumnezeu, vrăjmaşul mântuirii oamenilor s-a mai
iscusit în rele: a scornit şi el corăbii şi cu ele dă târcoale peste apele
potopului, ca să culeagă el pe cei ce întind mâinile să scape, dar scuipă
Biserica. Pentru ei, fiii pierzării, îngăduie Dumnezeu amăgirea nelegiuită a
satanei (II Tesaloniceni 2,10), care li s-a făcut până acum în peste 800 de
hristoşi mincinoşi (Matei 24,24), care de fapt sunt diavolii. Căci până acum,
nelegiuitul a scornit peste 800 de luntre sau biserici mincinoase, în care pe
mulţi îi ia de minte şi-i duce cu el. Înşelăciunea-i uşor de prins: corăbierul
vrăjmaş şi hristoşii mincinoşi nu au crucea pe catarg, iar înlăuntru nu au
cele şapte Sfinte Taine. Înşelăciunea e şi mai vădită, întrucât oricare dintre
hristoşii mincinoşi, luat în parte, nu e Fiul Tatălui, dovadă că nu lasă
ucenicii să zică: Tatăl nostru, deşi scrie: „Aşa să vă rugaţi…” (Matei
6,9). Apoi oricare dintre hristoşii mincinoşi, luat în parte, nu e Fiul Sfintei
Fecioare, dovadă că-şi învaţă ucenicii să zică rău de Maica Domnului, şi, în
sfârşit, întrebarea Apostolului Pavel: „Oare S-a împărţit Hristos?” (I
Corinteni 1,13). Prin urmare, hristoşii mincinoşi îşi scot ucenicii dintre fiii
Tatălui şi îi fac fiii pierzării. Aceştia sunt cei nesiguri în adevăr, dar
siguri în înşelăciune.
Cum ajunge cineva pradă înşelăciunii, se va lămuri la
vreme. Aici, răspunzând celor ce se ţin mai presus de Biserică şi Sfinţi, e
destul să le aducem aminte înşelăciunea în care au căzut jidovii, ucigaşii
drepţilor, primii călători la iad cu Scriptura în mână. Nu după Scripturi L-au
răstignit ei pe Dumnezeu? (Ioan 19,7)
Din păcătoşi Biserica face Sfinţi
Mântuirea e fapta milostivirii lui Dumnezeu prin care
ne scoate din păcat, dacă vrem şi ne ostenim şi noi. Dacă nu vrem, cu sila, nu
ne mântuieşte nimeni. Aşa voieşte Dumnezeu, ca darul mântuirii Sale (Efeseni
2,8) să fie şi roada cunoştinţei, a voinţei, a ostenelii şi a dragostei
noastre. Dar e aşa de milostiv, că tot El ne ajută şi să vrem şi să lucrăm.
Calea mântuirii, însă, începe când vine omul - (de cele mai multe ori abia viu
din gâlceava cu moartea) - şi intră în Biserica văzută, cea adevărată, care e:
„Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”. Mântuitorul nostru a
întemeiat şi are numai o Biserică creştină, nu 800.
Biserica aceasta, una, e sfântă, pentru că Sfânt e
Întemeietorul ei, şi rămâne mereu sfântă, ba chiar îi sfinţeşte pe păcătoşi.
Celelalte „biserici” nu sunt sfinte, pentru că sunt întemeiate de oameni robiţi
răzvrătirii, şi nici nu sfinţesc pe nimeni.
Biserica lui Hristos e Sobornicească, adică stă pe
temelia celor şapte Soboare a toată lumea şi cârmuită nevăzut de Mântuitorul
Însuşi (Matei 28, 20), nu de vreun înlocuitor al Său, mai presus de soboare.
Biserica în care ne mântuim e Apostolească, adică
singura avându-şi slujitorii urmând ca dar prin punerea mâinilor (Faptele
Apostolilor 6,6) unii de la alţii în şir neîntrerupt în sus, până la Apostoli
şi până la Iisus. Toate celelalte, ivite după aceea, sunt alăturea de cale,
deci alăturea de mântuire.
Prin urmare, cei ce stăm sub semnul Crucii (I
Corinteni 1,18), câtă vreme petrecem în cortul pământesc, urmăm calea
mântuirii în Biserica văzută, luptătoare. După dezlegarea noastră din cele pământeşti,
dacă am luptat lupta cea bună pe pământ (I Timotei 6,12), venim în obştea
Bisericii biruitoare din Ceruri - desăvârşirea neavând hotar.
Biserica de pe pământ se numeşte luptătoare, pentru că
aici inşii din obşte se luptă în ei înşişi, cu trupul, cu lumea şi cu diavolul,
sub povăţuirea Bisericii. Păstorirea Bisericii urmăreşte ca nici unul din fiii
Tatălui să nu se învrăjbească în ei înşişi, sau să se rupă din obşte şi din
duhul dragostei lui Hristos, căci El uneşte obştea laolaltă, deci nimeni nu se
mântuieşte răzleţindu-se de obşte.
Biserica din Ceruri se numeşte biruitoare fiind
alcătuită din obştea bunilor biruitori mucenici, a sfinţilor slujitori şi
cuvioşi şi a tuturor sfinţilor purtători şi mărturisitori de Dumnezeu
(Apocalipsa 12,11), unde sunt aşteptaţi toţi ucenicii Domnului, care vor mai fi
până la sfârşitul veacului - (Apocalipsa 17,14). Unii s-au învrednicit încă de
aici să petreacă nevăzut cu sfinţii, să fie cercetaţi de Maica Domnului, de
Puteri cereşti şi chiar pe Domnul să-L vadă. E cunoscută întoarcerea lui Pavel,
pe drumul Damascului (Fapte 26, 12-18) şi răpirea lui în Rai (II Corinteni
12,4).
Calea mântuirii, prin urmare, e de pe pământ la cer,
ca a unora ce ştim că, de la Dumnezeu am ieşit şi iarăşi la Dumnezeu ne
întoarcem şi lăsăm lumea. Fericit cine se întoarce…
Lupta mântuirii
Pe o asemenea mărită cale, nimeni nu poate merge
singur, de nu va veni în obştea Bisericii şi să fie condus de mâna nevăzută a
Mântuitorului prin Preoţi, ucenicii Săi văzuţi, trimişi de El în fiecare
generaţie de oameni. De aceea au zis Părinţii că, cine vrea să se mântuiască,
cu întrebarea să călătorească. Aceasta, pentru că oricine s-a hotărât să iasă
din calea păcatelor, care este gâlceava fărădelegilor, se va trezi deodată că
i se vor ridica împotrivă (II Timotei 3,12) trei vrăjmaşi, unul după altul.
Iar vrăjmaşii mântuirii sunt aceştia: lumea, trupul şi diavolul. Pe aceştia îi
arată toţi Sfinţii Părinţi.
Prin „lume” se înţelege categoria păcatului, adică
turma oamenilor necredincioşi (Ioan 1,10), cei ce din toată voia s-au unit cu
sfaturile dracilor (I Ioan 3,8). Aceasta e lumea pentru care nu s-a rugat
Mântuitorul. E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura şi faptele
celor din casă cu tine (Matei 10,36).
Aceştia, adică lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai
face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un
pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine
de a fi buni. Bunătatea ta îi arde, şi se trudesc să te scoată de vină cu tot
felul de ponoase, ba că te mândreşti, ba şi alte ponoase îţi mai aduc.
Lumea e veacul viclean, placul oamenilor (Efeseni
6,6) şi slava deşartă (I Ioan 2,16). Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei
(diavolul) (I Ioan 5,19). De aceea avem poruncă: „Nu iubiţi lumea, nici cele
din lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la
Tatăl” (I Ioan 2, 15-16).
Cine vrea să biruie această primă piedică (lumea), în
calea mântuirii, are la îndemână acestea trei: răbdarea, iertarea şi
rugăciunea. Cu răbdarea suntem datori pentru că, mai înainte de a veni la calea
lui Dumnezeu, sau la ostenelile mântuirii, făceam şi noi ale lumii, umblând pe
calea păcatelor şi astfel ne-am băgat datori, iar acum trebuie să plătim ale
noastre de atunci, ca pentru răbdare să ne ierte Dumnezeu. Aşa trebuie să
plătim acum cu durere, cele ce le-am făcut odinioară cu plăcere.
Cine vrea să biruie lumea, e dator cu iertarea,
oricâte necazuri ar pătimi de la omenii lumii acesteia, ca unul ce ştie că
fraţii lui stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necunoştinţei de
Dumhezeu şi de ei înşişi.
Cine vrea să biruie lumea se roagă Tatălui său în
ascuns, sau în gând, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de întunecată
purtare ar avea şi oricâte rele i-ar face; căci răbdarea răului, iertarea
fraţilor şi rugăciunea în ascuns au putere înaintea lui Dumnezeu şi, pentru
ele, biruie El şi întoarce spre bine pe cel ce te amărăşte. Iar cu acestea,
te-ai făcut pricină de mântuire pentru fratele tău din lume.
În rugăciunea cu gândul să fim smeriţi, aducându-ne
aminte greşelile noastre, şi zicând: „Doamne, iartă-i vorbele şi mie faptele!”
Căci asupra smereniei, vrăjmaşul nu poate nimic. Şi făcând aşa, ori de câte
ori întâmplarea o cere - dar şi când n-o cere - cu ajutorul lui Dumnezeu, treci
cu bine peste prima piedică a potrivnicului, pe care ţi-o ridică în cale, prin
fraţii tăi din lume, mai slabi de înger (I Tesaloniceni 5,14). Cine are darul
dragostei, al răbdării şi al gândului smerit, în vreme de luptă, poate vedea
lucruri minunate, dacă luptă după lege (II Timotei 2,5), iar legea este
dragostea.
Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu: pe
cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte. Dacă pe cel ce se sălbăticeşte
asupra ta, din întunecimea sa, îl ştie Dumnezeu că se va mântui, mântuirea
lui o va face şi cu ajutorul tău, că-ţi dă ţie darul răbdării, al iertării din
inimă (Matei 18,35) şi rugăciunea; şi aşa, pentru smerenia ta, îl va birui Dumnezeu
şi va alunga duhurile rele dintr-însul. Dacă, însă, fratele acela mai are de
chinuit în robie străină, sau chiar îşi va pierde sufletul, la purtarea ta cea
după Dumnezeu, răutatea lui va creşte şi desăvârşit se va sălbătici împotriva
oamenilor şi împotriva lui Dumnezeu. Prin urmare, nicidecum să nu uităm că
ostaşi ai lui Dumnezeu suntem (II Timotei 2,3). Deci fii destoinic, suflete,
ştiind cui crezi (II Timotei 1,12), cu ale cui arme baţi războiul (II Corinteni
10,4), cine îţi ajută, ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva, pentru neiscusinţa
ta. De aceea au zis Părinţii că pricina mântuirii este aproapele. De aceea, cei
ce biruie lumea (I Ioan 5,4) nu sunt o adunare de slabi, de neputincioşi,
oricât ar părea răbdarea o slăbiciune, ci ei sunt ostaşii împăratului Hristos,
primul Care a biruit lumea, şi în temeiul aceleiaşi biruinţe dă cununa, care
este mântuirea. În nevoinţe se dovedeşte
răbdarea şi credinţa Sfinţilor (Apoc. 13,10).
Vrăjmaş milostiv şi prieten viclean
Când potrivnicul se vede bătut la prima piedică - cea
mai uşoară - ce o ridică în calea robilor lui Dumnezeu prin lume, le stârneşte
piedica a doua: propriul lor trup cu iubirea de sine. Se tânguie trupul, ca să
te milostiveşti de el, (dar asta) e tânguirea vicleană a stricăciunii, care nu
trebuie ascultată ci scoasă din rădăcină şi firea făcută iarăşi curată. De
aceea, Părinţii i-au zis trupului: „vrăjmaş milostiv şi prieten viclean”. În
vremea negrijei pentru mântuire, trupul se nărăveşte cu patimile şi poftele
care 1-au desfrânat şi 1-au scos de sub conducerea minţii, sau mai bine zis au
scos mintea de la conducere, încât se răscoală cu neruşinare împotriva
sufletului, chinuindu-1 în tot felul, întărâtându-se până şi împotriva lui
Dumnezeu. Deoarece „pofta cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă
nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate” (Romani 8,7). Aşa vine, că
fiecare suflet duce un necredincios în spate - trupul de pe noi. De la starea
asta şi până la a-1 face să fie templu sau Biserică a Duhului Sfânt (I
Corinteni 3,16; 6,19) e de luptă, uneori o viaţă întreagă.
Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută, nu te poţi
înţelege cu el decât cu osteneală şi foame, însă aceasta să fie după dreapta
socoteală, ca să nu-i dăuneze sănătăţii. Acestea îl îmblânzesc şi nu se mai
ţine vrăjmaş lui Dumnezeu. Rugăciunea şi postul scot dracii poftei şi ai mâniei
din trup. Foamea îmblânzeşte fiarele.
Toată lupta aceasta însă nicidecum să nu se poarte
fără îndrumarea unui duhovnic iscusit, care ştie pentru fiecare aceste trei:
măsura, trebuinţa şi putinţa fiecăruia. Adică: după vârstă, după sănătatea
rămasă - deşi postul pe mulţi i-a făcut sănătoşi - şi după tăria şi felul
ispitelor. Aşa cere dreapta socoteală. Cei ce s-au grăbit fără sfatul dreptei
socoteli, toţi au întârziat sau au pierdut, îndărăptând. De aceea au zis
Părinţii, gândindu-se la cei grăbiţi să stingă patimile, că mai mulţi s-au
păgubit din post, decât din prea multa mâncare şi preamăreau dreapta socoteală,
ca virtutea cea mai mare. Preţuirea pătimaşă a trupului pe mulţi îi întoarce
împotriva duhovnicului, dar nu-i ţine mult, boala îi întoarce; iar pe alţii,
muşcaţi la minte de mândrie, de la început nici nu-i lasă să ajungă, deşi le
tânjeşte cugetul. La vreme de umilinţă, însă, şi aceştia biruie şi vor intra în
luptă.
Iubirea de sine,
primul pui al diavolului
Aşa numeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul iubirea de
sine: „primul pui al diavolului”. E cealaltă parte din piedica a doua ce ne-o
stârneşte potrivnicul în noi înşine: iubirea trupească de sine, începătura
mândriei, puiul necurat. Împotriva ei ne-a cerut Mântuitorul hotârârea
lepădării de sine, zicând: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede
de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9,23).
Lepădarea aceasta însă o poate face numai cel ce s-a desfăcut din toată
dragostea lumească şi şi-a strămutat puterea dragostei sale, toată, către
Dumnezeu. Sau altfel zis: pe cel ce l-a ajutat Dumnezeu să iasă din legăturile
dinafară ale iubirii de lume, îl ajută să iasă şi din legăturile dinlăuntru ale
iubirii de sine.
Ca să treci cu bine peste piedica a doua, care eşti tu
însuţi, iată că sporeşte Dumnezeu dragostea Sa către tine şi sporeşte şi
dragostea ta de Dumnezeu, pe măsura piedicii din cale.
Într-adevăr, această iubire trupească de sine, primul
pui al diavolului, numai dragostea aprinsă a lui Dumnezeu o poate arde şi
desăvârşit s-o facă scrum. Obişnuit, noi nu prea putem să ştim în câtă
primejdie ne bagă iubirea de sine, dar putem deduce după purtarea de grijă a
lui Dumnezeu, Care, cu iubire, ajutând mântuirea noastră, îngăduie încercări,
ceartă şi ocări asupra noastră, ca să ne scârbim de noi înşine şi să ni se
tocească tot gustul de cele de aici, că altfel nu putem muri nouă înşine
(Galateni 2,19), ca să viem lui Dumnezeu. De aceea toţi Părinţii au fugit de
laudă şi au iubit ocara şi toată năpăstuirea, ca pe unele ce ucid puii de drac
şi mai mult folos aduc de la Dumnezeu.
Cei ce, cu darul lui Dumnezeu, se izbăvesc şi de
legăturile dinlăuntru ale iubirii de sine, se mărturisesc şi sunt: străini şi
călători aici pe pământ (Evrei 11,13). De aceea „suspinăm în acest trup, dorind
să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din Ceruri” (II Corinteni 5,2). Iată de
ce, prin sfatul dreptei socoteli, trupul trebuie stins, veştejită floarea lui
în lumea aceasta, iar faptele lui vicioase omorâte (Romani 8,13). Stau mărturie
cuvintele Mântuitorului, când zice: „Cine ţine la viaţa lui o va pierde; iar
cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine, va găsi-o” (Matei 10,39). înţelegem
că-şi va pierde viaţa cel ce ţine la felul lumesc şi trupesc al vieţii. Sub
altă formă auzim acelaşi cuvânt, grăind: „Cine va voi să-şi mântuiască
sufletul î1 va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru
Evanghelie, acela îl va mântui”(Marcu 8,35). Sufletul are şi el o parte pătimaşă,
care s-a nărăvit cu viaţa cea trupească, încât sufletul multor oameni n-ar mai
vrea să moară trupul, aşa de tare s-au învoit şi s-au legat cu plăcerea de
lumea aceasta. Ar vrea să fie veşnică viaţa aceasta. Poate că şi de aceea a
lăsat Dumnezeu viaţa aceasta aşa de necăjită, ca să ne mai şi săturăm de ea.
Deci, mai fericiţi sunt săracii (Luca 6,20) ca bogaţii. Căci zice bogatul: „Acum,
suflete, ai multe bunătăţi adunate pe mulţi ani: mănâncă, bea şi te veseleşte.”
iar pentru o atare socoteală Dumnezeu i-a zis: „nebun” (Luca 12,20).
Deci, ca să ne mântuim, trebuie să ucidem înclinarea
sufletului cea lunecoasă spre împătimirea cu lumea, cu trupul şi cu avuţia,
care, toate, aici rămân. Dacă nu ardem această înclinare a sufletului spre
lume, întreg sufletul se pierde.
Sunt alţii care-şi curăţesc sufletul de patimi prin
multe osteneli,ştiut fiind că şi sufletul are patimile lui: părerea, slava
deşartă, mândria, iar când scapă de aceste bucurii mincinoase, şi-i dăruieşte
Dumnezeu cu adevărat bucurii duhovniceşti, se îndrăgostesc de propriul lor
suflet, că iată se face curat. Şi sufletele acestea se sting şi se pierd. Bucuria
neînfrânată, chiar cea din daruri cu adevărat duhovniceşti, te poate face să
uiţi că încă n-ai ieşit desăvârşit din împărăţia ispitelor. Sufletul care se
mântuieşte este acela, care nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru Dumnezeu; e
sufletul care s-a izbăvit de sine şi petrece ca un dus din lume. Viaţa şi dragostea
lui întreagă este numai Dumnezeu, Care-1 face să uite de sine, iar când revine
la lumea aceasta, se urăşte pe sine. Sfântul Ioan, Evanghelistul, prinde
tocmai această a treia treaptă a luptei cu sine însuşi după acelaşi cuvânt al
Domnului, zicând: „Cine îşi iubeşte sufletul său, îl va pierde; iar cine-şi
urăşte sufletul său în lumea aceasta, îl va păstra spre viaţa veşnică”(Ioan
12,25). De am străluci duhovniceşte ca soarele, ceea ce la puţini se întâmplă,
de una să ne ţinem: că nu suntem din lumea aceasta, nu e aici dragostea
noastră. Căci dragostea lui Dumnezeu ne arde, şi arde şi piedica a doua din
calea întoarcerii noastre Acasă… Cei ce şi-au întors toate puterile făpturii
lor din lumea cea deşartă cu viciile ei, şi le-au strămutat la Dumnezeu,
lepădându-se de lume, au biruit lumea şi pe ei înşişi, cu darul lui Dumnezeu.
Semnul Sfintei Cruci
În calea mântuirii, sau a întoarcerii noastre Acasă,
se mai ridică o piedică: vrăjmaşul însuşi, puterea răului în persoană, sau
îngerul rău. El, în mândria lui, nu poate răbda să fie bătut. Dacă a fost bătut
când se lupta cu noi din afară, prin gura lumii, dacă a trebuit să fugă
ruşinat, după zeci de ani de lupte dinlăuntru, din trup şi din suflet, atunci
sufletul şi mintea, făcându-se curate, îl prind în vederea nevăzută; şi atunci
(diavolul) nemaiavând ce face, vine în persoană să se războiască cu noi. De
acum, începe războiul minţii omului cu mintea cea vicleană, sau războiul
nevăzut. Spre războiul acesta, însă, sa nu îndrăznească nimeni de n-a fost
chemat de Dumnezeu, cu rostul de a ruşina puterea vrăjmaşă şi a mai întări
neputinţa oamenilor spre război, căci nu e un război de glumă. Deocamdată să ne
mulţumim a şti, că arme asupra diavolului avem aceste trei:
1 - Numele Domnului şi al Maicii Domnului, despre care
zice Sfântul Ioan Scărarul că: „Armă mai tare în Cer şi pe pământ nu avem, ca
numele lui Dumnezeu”.
2 - a doua armă pe care o avem împotriva puterii
vrăjmaşe este Sfânta Cruce (I Corinteni 1,18). Aş întreba pe cei ce nu au
cruce: cu ce semn vă apăraţi de diavol? Ei însă n-au semn, că nu-i lasă să-1
facă. Nu în zadar semnul Crucii îl numeşte Biserica:„Armă nebiruită asupra
diavolului, crucea Ta ne-ai dat-o nouă…”.
3 - iar a treia armă de apărare e smerenia sufletului,
chiar în ceasul tulburării tale, zicând din adâncul inimii: „Pentru păcatele
mele pătimesc acestea, Doamne, izbăveşte-mă de cel rău”. Şi întoarce-te cu
inimă bună către Dumnezeu, orice gânduri rele ai avea, pălmuindu-ţi mintea, că
vede Tatăl osteneala fiului şi nicidecum nu-1 lasă.
În pustia Carantaniei
Dumnezeu a făcut totul pentru mântuirea noastră.
Aceasta nu înseamnă ca noi să ne dedăm lenei, pentru că a făcut Dumnezeu totul
şi noi nu mai avem nimic de făcut. Dumnezeu a făcut totul din partea Sa: S-a
micşorat pe Sine şi S-a făcut Om adevărat, întru totul asemănându-se nouă,
afară de păcat, (Filipeni 2,7), ca să ne arate cu lucrul şi cu pilda cărarea de
urmat. El era şi Dumnezeu adevărat, dar a mers omeneşte pe calea cea nouă. De
aceea, calea mântuirii o numim calea lui Dumnezeu, pentru că cel dintâi El a
mers pe ea.
Deci, cei ce vrem să ne mântuim, avem a merge şi noi
toţi aceeaşi cale, toată. Şi, fiindcă avem de a trece peste şerpi şi peste
scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşă (Luca 10,19), iar noi suntem numai oameni,
Iisus, Cel cu Cruce, ne ajută El, dăruin- du-ne cele mai presus de firea
noastră. Ba mai mult, chiar El însuşi se luptă pentru noi, ca să-I urmăm întocmai
toată calea pământească. Din buze, mulţi ÎI urmează pe Domnul, dar când să
treacă prin moartea de pe cruce - adică desăvârşita lepădare de sine - mulţi se
dau înapoi. Toţi aceştia întârzie pe cale. De aceea zic, cine vrea să vadă pe
Domnul în veacul fără de sfârşit, după înviere, trebuie să meargă cu El toată
calea, iar nu numai până la un loc, sau numai până la o vreme. Rămaşi în urmă,
de frică, (Apocalipsa 21,8) sunt destui în toate veacurile şi vremurile, dar
mai ales în vremurile noastre, temându-se, ca nu cumva din cauza credinţei
să-şi primejduiască viaţa aceasta. Ori, unde e fericirea aceea să cădem şi noi
în „primejdia” în care a căzut Dumnezeu? Iar de nu cădem (adică nu suntem
încercaţi prin ispite), e semn că nu suntem vrednici.
E bine de observat că Iisus Hristos, întrupat în Om
adevărat, ca Om 1-a biruit pe diavolul, iar nu ca Dumnezeu; căci cu puterea de
Dumnezeu, ca fulgerul 1-a aruncat din ceruri (Luca 10,18). Iisus, ca Om
adevărat, a venit să se lupte cu diavolul, întrucât numai aşa ne putea împinge
pe noi la toată îndrăzneala câtă trebuie. Iar ca Om, câştigând biruinţa
desăvârşită asupra diavolului, biruinţa Sa ne-a dat-o nouă, dar, numai dacă ne
luptăm şi noi ca El. Cu biruinţa Sa, Mântuitorul ne-a învăţat şi pe noi,
meşteşugul războirii, ne-a dat cunoştinţa şi ne-a dat şi puterea. El este
modelul de luptă cât ţine cărarea.
Iată, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, lupta lui
Iisus cu satana: Mântuitorul de aceea a venit, ca să sfărâme lucrurile
diavolului (I Ioan 3,8) şi să surpe stăpânirea lui, în care îi ţinea pe oameni.
Astfel, când diavolul L-a ispitit în pustia Carantaniei (Luca 4, 1-13) ca să
facă din pietre pâine, căci flămânzise, Iisus 1-a bătut cu Scriptura, zicând: :„Scris
este că nu numai cu pâine va trăi omu1, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui
Dumnezeu” (Matei 4,4). Dar diavolul n-a renunţat la luptă, ci L-a ispitit
cu strălucirea tuturor împărăţiilor pământului - cu slava puterii politice -
(gândind: nu cumva primeşte să fie împărat?), zicând Domnului: Ţie îţi voi da
toată puterea şi strălucirea ei, căci mie îmi este dată şi o dau cui vreau,
deci dacă Tu te vei închina mie, toată puterea şi strălucirea ei ţi-o dau Ţie.
(Matel 4,8,9). Şi răspunzând Iisus, 1-a bătut grăind din Scripturi: „Mergi
înapoia Mea, satano, că scris este: Domnului Dumnezeului Tău să te închini şi
Lui unuia să-I slujeşti” (Matei 4,10).
Când s-a văzut diavolul bătut din Scripturi, a luat şi
el Scriptura - căci ştie şi el Scriptura, însă diavoleşte, deoarece mintea lui
fiind nebună, strâmbă înţelesul oricărui cuvânt , de vreme ce el nu stă întru
Adevăr, ci în minciună. Aşa Î1 duse pe Iisus pe aripa templului din Ierusalim,
zicându-I „De eşti Tu, Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te pe sineţi, jos, că scris
este: «Îngerilor Săi va porunci pentru Tine,şi pe mâini Te vor ridica, ca nu
cumva să împiedici de piatră piciorul Tău»” (Matei 4,7). Atunci Iisus i-a
tăiat scurt şi ispita aceasta, răspunzându-i: „Iarăşi scris este în Lege:
«să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău»”(Matei 4,7). Şi după ce sfârşi
toată ispita, diavolul se duse de la El până la o vreme, semn că mai târziu, a
venit şi sub altă formă.
Cărarea e iubirea
Potrivnicul L-a cercat pe Domnul prin acestea trei:
- prin neputinţa trupului,
- prin slava deşartă şi
- prin ispitirea de Dumnezeu.
Toate aceste ispite au ascunse în ele momeala plăcerii
sau acul păcatului (I Corinteni 15,56), însă în chip felurit.
Toate la un loc alcătuiesc chipul dintâi al războiului,
sau, după Sfântul Maxim, ispita prin plăcere. Dacă Iisus S-ar fi biruit de
oricare dintre acestea, ar fi căzut din dragostea Tatălui, ar fi călcat El
porunca prima din lege, pe care avea s-o propovăduiască între oameni ca nimeni
altul, porunca dragostei de Dumnezeu, ca Tată al oamenilor (Matei 5,48).
Tot războiul potrivnicului acesta a fost: Ca să-L facă
pe Domnul să calce dragostea către Dumnezeu ca Tată. Căci ştie vrăjmaşul că
plăcerea pământească, pentru cine umblă după ea, are drăceasca putere să
desfacă pe om de dragostea lui Dumnezeu şi să i-o întoarcă spre plăcerea a
orice altceva a veacului de acum afară de Dumnezeu.
Prin urmare, dacă mai avem inima prinsă de orice de pe
pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai ţine legaţi în împărăţia lui,
de vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă n-a ars şi aţa aceea.
După ce Domnul 1-a bătut pe diavol în pustia
Carantaniei, în sfânt sufletul Său, curat de lumea aceasta ca o pustie, a venit
să-1 bată şi între oameni. Cuvintele Evanghelistului ne descriu şi această
latură a războiului, căci zice: „şi după ce sfârşi toată ispita, diavolul,
se depărtă de el până la o vreme” (Luca 4,13). Semn că a mai venit iarăşi,
însă de data aceasta, războindu-se cu Domnul prin oamenii lumii acesteia.
Satana a răsculat împotriva Mântuitorului pe oamenii puternici de atunci, viclenii
vremii, cărturarii şi fariseii lumii vechi, unelte ale sale, oameni slabi dar
cu putere mare, că doar-doar Iisus îi va blestema, sau îi va urî, şi aşa să
greşească măcar împotriva celei de-a doua porunci, porunca iubirii de oameni.
Aceasta e, cum zice Sfântul Maxim, ispita a doua, prin
durere, care are însuşirea să învrăjbească oamenii întreolaltă. Mântuitorul, e
drept, i-a mustrat şi i-a certat ca nimeni altul (Ioan 8, 41-47), însă nu i-a
urât nici-o clipă, de vreme ce pe diavolul din ei îl certa şi-1 umilea, dându-1
la iveală şi arzându-1 cu adevărul, iar pe ei îi iubea şi-i învăţa înainte
(Ioan 8, 48-59).
Dumnezeu îi prevenise pe mai marii templului, prin
vedenia lui Zaharia Proorocul, ca să ia aminte că şi ei vor fi ispitiţi. Iată
cuvântul: „Şi mi-a arătat Domnul pe Iosua (Iehoşua), marele Preot, stând
înaintea feţei îngerului Domnului şi diavolul la dreapta lui, ca să i se
împotrivească” (Zaharia 3,1). Proorocul vede schimbându-i-se veşmintele rele cu
altele bune şi punându-i-se podoabă curată pe cap, şi îngerul i-a atras aminte:
„Fii luător aminte, Iosua, mare preot, tu şi soţii tăi, care stau înaintea
feţei tale: căci ei sunt chipuri pentru viitor. Căci iată Eu aduc pe Slujitorul
Meu Odraslă” (Zaharia 3,8). Totuşi, ei, învăluiţi cu lumea aceasta, n-au putut
pricepe ispita, în care cădeau, pizmuind pe Iisus.
Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni, în care
atârnă toată Legea şi Proorocii (Matei 22,40), împlinindu-le Iisus ca nimeni
altul, se vedea limpede că Iisus este Dumnezeu şi că Dumnezeu este iubire (I
Ioan 4,8). Pe acestea două ni le-a dat ca porunci. De aceea, poruncile lui
Dumnezeu bat pe vrăjmaşul, când are cine le trăi. Căci iată, Dumnezeu se
ascunde în poruncile Sale.
Trăirea acestor porunci arde pe diavol aşa de cumplit,
încât acesta răscoală pute-rile iadului şi cu ele aţâţă oamenii lumii, care-s
biruiţi de el, şi-i năpusteşte împotriva lui Iisus şi a oricărui ucenic al Lui.
Iar prin Lege, prin stăpânitorii lumii acesteia (ei înşişi stăpâniţi de el, de
diavol), prin slujitorii Templului: arhiereii Anna şi Caiafa, prin Iuda
vânzătorul, (toţi biruiţi de el), diavolul nu-L mai putea răbda să-i facă
împărăţia de jaf şi-I cere nedreapta răstignire pe cruce, în rând cu tâlharii.
Războiul nevăzut între iubire şi ură ajungând aici,
iată cum îl bate Iisus pe diavol - tot ca om, să nu uităm - prin neputinţa şi
nepreţuirea trupului (Ioan 6,63). Adică prin desăvârşita lepădare de sine sau
primirea de bună voie a morţii. Plăcerea a respins-o cu prigonire mare,
durerea însă a primit-o cu dorire mare (Luca 12,50).
Vedem că la Domnul lupta e întoarsă:
- întâi 1-a înfrânt pe potrivnicul în duh, în pustie,
biruind prin dragostea de Dumnezeu ispita cea dintâi - momeala plăcerii;
- apoi 1-a bătut în lume, prin iubirea de oameni,
oricât îl lovea printr-înşii (prin oameni) vrăjmaşul, cu ispita durerii;
- şi pe urmă de tot, a venit - prin orânduire dumnezeiască
- ispita, tot prin durere, asupra trupului Domnului, ispită pe care a biruit-o,
dându-Şi trupul să fie răstignit pe cruce, ca un făcător de rele. Nu-şi dădea
satana seama că răstignind „omul” pe Cruce, după ce-L va înghiţi cu poftă, sau
cu ura cea mai mare, va afla că prin Cruce a înghiţit pe Dumnezeu. Nu-şi putea
da seama vicleanul de Taina Crucii, care-i va rupe toate cele dinlăuntru, şi,
Hristos Iisus, Omul-Dumnezeu îi va învia pe drepţii cei din Vechiul Testament,
făcând biruinţă veşnică asupra răului, pe care o va da omului, fratele Său
(Matei 28,10) şi ucenic pe aceeaşi cale. Această biruinţă a lui Iisus, prin
omul în care Se ţinea ascuns, ne-a deschis împărăţia lui Dumnezeu şi ne-a făcut
cu putinţă învierea şi mântuirea.
Iată de ce ne este drag de Dumnezeu, Cel în Treime
închinat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, că pentru noi şi pentru a noastră
mântuire S-a făcut Om, şi omeneşte a mers şi merge înaintea noastră, Însuşi
făcându-Se cărare de la om la Dumnezeu. Ne este drag că ne-a dat
meşteşugul, învăţătura şi puterea.
Ca mărturii netrebnice (ce suntem noi) îi ştim
dragostea cu care ne iubeşte El, dar nimic de pe pământ n-o poate spune. El
umblă nevăzut de oamenii cu ochi de lut, căutând mereu pe fraţii Săi (Matei
28,10), pândind şi alergând după fiecare ins şi neavând odihnă până nu-i află
pe toţi, ca să-i adune Acasă. Şi aceasta o face mereu, în fiecare veac de
oameni, până la sfârşitul lumii. Asta nu o pot tăcea. Iar cine L-a văzut pe
Domnul şi neasemănata-I Cruce, pe care încă o tot duce, printre oamenii care-L
pălmuiesc cu ură de fiară- până la sfârşitul veacului de acum - unul ca acela
sare ca ars din orice iubire de sine şi se roagă, strigând, să aibă în lumea
aceasta soarta lui Dumnezeu şi trăieşte ca un dezlegat de viaţă şi nici o
urgie a vremii nu-i poate face nimic decât a-1 desăvârşi, lămurindu-1 ca aurul.
Suferinţa fără de asemănare a lui Dumnezeu Mântuitorul
nostru, cea din iubirea de oameni, curăţeşte şi viaţa noastră; căci acesta-i
focul azvârlit de Dumnezeu pe pământ (Luca 12,49): pârjolul dragostei, care
aprinde lumea, arde dracii şi străluceşte cu lumină dumnezeiască pe smeriţii
Săi următori, ce se întorc Acasă. Dorul lui Dumnezeu după cel mai mare păcătos
este neasemănat mai mare decât dorul celui mai sfânt om după Dumnezeu.
Saul şi David
Pe calea mântuirii nimeni nu poate merge singur, de
nu va fi condus de mâna nevăzută a Mântuitorului, prin preoţii Bisericii,
ucenicii Săi văzuţi. Căci zice: „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine mă
primeşte” (Matei 10,40). Deci, în calea Duhului, nu poţi merge fără
ucenicie la duhovnic. Mulţimea ispitelor, vicleniile vrăjmaşului nevăzut, care
ne războieşte prin lucrurile sau oamenii văzuţi, oricând ar putea scoate pe
ucenicul Domnului din calea mântuirii, şi să-1 rătăcească, dacă duhovnicul nu
ar avea meşteşugul, ştiinţa şi puterea de la Dumnezeu, ca să împrăştie şi mereu
să strice lucrăturile potrivnicului. Pricepem, prin urmare, că ucenicul sau
credinciosul e dator cu ascultarea din dragoste către duhovnicul său, căci
fără aceasta e cu neputinţă izbăvirea de necazuri şi ajutorul la mântuire.
Sfânta Scriptură ne înşiră mulţi ascultători buni, dar
şi foarte mulţi neascultători. Dintre cei ascultători, alegem spre învăţătură,
dreapta socoteală cu sine a regelui David sub povăţuirea duhovnicului său,
Natan proorocul. Îl numim pe Natan duhovnic şi nu sfetnic al regelui, pentru
faptul că era îndreptător în ale Duhului şi mijlocitor între legea lui
Dumnezeu şi fărădelegea omului, deşi în Legea Veche nu era mântuire, spre
deosebire de sfetnic, care mijloceşte între om şi om. Iar dintre neascultători,
alegem viaţa regelui Saul, care nu primea sfatul lui Dumnezeu prin Samuil şi
neascultând, până în sfârşit, a luat plata neascultării, desăvârşit
pierzându-se.
Cum ne băgăm datori
David, până a nu fi rege, era al optulea copil la
părinţi şi ciobănaş cu slujba, trăind toţi viaţă cumpătată. Când însă a ajuns
rege, dând de trai bun, 1-au îmbulzit poftele; s-a întâmplat şi vremea cu
prilej că o vecină a lui, femeia lui Urie, făcea odată baie. David a văzut-o şi
s-a aprins de pofta curviei. A aflat cine e, a pus la cale cu făţărnicie şi cu
vicleşug trimiterea bărbatului ei în primejdie de moarte - unde a şi murit - şi
aşa, i-a luat muierea. Iată-1 pe regele David, cel uns de Dumnezeu cu cinste de
rege şi cu dar de prooroc, omorând bărbatul şi prea-curvind cu femeia rămasă.
După slujbă era rege, după dar prooroc, trupul însă… vrăjmaş lui Dumnezeu şi
ucigaş de om. Şi zice Scriptura: „Fapta aceasta, pe care a făcut-o David, a
fost rea înaintea lui Dumnezeu” (II Regi 11,27).
Vremea de plată
Să vedem acum, în ce chip îi rânduieşte Dumnezeu
îndreptarea. Ştim că era uns rege de Samuil proorocul, însă acesta murise.
Astfel a trimis Dumnezeu la David pe Natan, proorocul, care, printr-o
asemănare 1-a adus să-şi cunoască păcatul şi vrednicia de moarte. Proorocul sau
văzătorul înainte al celor ce au să vie de la Dumnezeu, i-a făcut înţeleasă
legea, care atârnă peste fără-de-lege. I-a arătat că, făcând moarte de om,
sabia va atârna în veac asupra casei sale. Iar pentru că a luat femeia altuia
şi femeia sa va fi luată de alţii, dinaintea ochilor săi. Ce a făcut el altuia
în ascuns, alţii îi vor face lui pe faţă, înaintea a tot norodul. Asta e legea
nestrămutată a dreptăţii lui Dumnezeu, care aduce peste capul tău ce ai adus
şi tu peste capul aproapelui tău. Ce-ai făcut, ţi se va face; ce-ai zis, ţi se
va zice; cu ce încarci pe altul, ai să duci şi tu.
Când dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asupra
noastră, a sosit vremea de plată sau ispăşirea. Ispăşirea nu e o pedeapsă de la
Dumnezeu ci o înţelepţire, o îndreptare mai aspră. Iar fiindcă dreptatea lui
Dumnezeu mereu ţine cumpăna între faptă şi răsplată, putem vorbi chiar de legea
ispăşirii, ca de-o lege milostivă prin care ne curăţim de petele faptelor rele.
În vremea ispăşirii, când vin asupra noastră strâmtorările, dacă le răbdăm de
bună voie, neumblând cu ocolirea, atunci ne ajută Dumnezeu, iar nevrând să
primim cele ce vin peste noi neînţelegându-le, nu ne ajută Dumnezeu, deşi ar fi
vrut.
Toată slujba aceasta a lămuririi ucenicului în ale
duhului, în ale acelor nevăzute legi, de unde vin peste oameni toate cele
văzute, n-o poate face decât duhovnicul, căruia i s-a dat meşteşugul, cunoştinţa
şi puterea ca să ajute omului, să vrea şi el leacul ce i-1 vrea Dumnezeu.
Mărturisirea
Când David şi-a înţeles greşeala şi urmările ei, şi-a
mărturisit păcatul zicând: „Am păcătuit înaintea Domnului”. De la această
înţelegere şi recunoaştere a păcatului, făcută înaintea duhovnicului, e cu
putinţă îndreptarea. Aceasta e mărturisirea după voia lui Dumnezeu. Îndată după
mărturisirea omului, vine de la Dumnezeu iertarea vinovăţiei: „Şi Domnul a
ridicat (acum) păcatul de deasupra ta - zise Natan - şi tu nu vei muri”.
Înţelegem de aici, ca atâta vreme cât ţinem păcatele nemărturisite, ascunse cu
voia, atâta vreme atârnă pedeapsa lor asupra noastră, ca o sabie care stă să
cadă peste viaţa noastră. De îndată însă ce mărturisim păcatele şi vinovăţia,
primejdia morţii o înlătură Dumnezeu de deasupra noastră.
Ispăşirea
Dumnezeu ne iartă uşor, însă noi, fiind uşuratici cu
firea şi scurţi de minte, trebuie să câştigăm iertarea lui Dumnezeu, cu osteneală
sau cu nevoinţă multă. Vinovăţia ne-o iartă Dumnezeu, îndată după mărturisire.
Cu năravul păcatului însă, trebuie să ne luptăm noi, uneori, toată viaţa.
Această vreme de amărăciune, care ne învaţă minte ca să nu ne mai întoarcem la
cele dintâi, e chiar vremea ispăşirii. Căci ispăşirea ne învaţă cel mai bine
calea lui Dumnezeu.
Să nu uităm însă, că una e ispăşirea omului care s-a
mărturisit şi alta e ispăşirea omului care nu s-a mărturisit. Unul e
luminat la minte, liniştit şi câştigă din nou nevinovăţia; celălalt e
întunecat, îndărătnic şi mai rău se afundă. Unul e ascultător de duhovnic,
asta-i uşurează ispăşirea (răbdarea încercărilor); celălalt nu ascultă de
nimeni, ceea ce-i face îndreptarea cu neputinţă.
Iată cum îl trece Dumnezeu pe David prin amărăciunile
învăţării de minte, sau calea ispăşirii prin suferinţe. Sabia ce ar fi atârnat
asupra vieţii lui -dacă nu şi-ar fi mărturisit păcatul - se mută asupra
copilului său, ca unul ce era în fărădelegi venit. Prorocul îi prevesteşte
moartea copilului ce i se va naşte. În casa regelui încep să vie ispite peste
ispite, între ceilalţi fii ai săi. Pe unul din ei, regele îl pedepseşte, ca doi
ani să nu-i vadă faţa, ceea ce era neînchipuit de greu pentru fiul de rege.
Pedeapsa aceasta însă îşi dă roada tocmai contrar aşteptărilor, căci fiul său,
prin suferinţa sa câştigă dragostea poporului şi unelteşte răsturnarea de pe
tron a tatălui său. Pe de altă parte, ispititorul, duhul cel rău, cearcă şi pe
rege, nu cumva va vrea să despartă poporul în două tabere, una a lui şi alta a
fiului său şi să se bată împreună, ca să îşi apere tronul, ceea ce ar fi
pricinuit multă vărsare de sânge?
Iată cum îngăduie Dumnezeu ispititorului să se
apropie, ca un vameş al văzduhului, să încerce pe robii lui Dumnezeu: nu cumva
se mai află la ei ceva iubire de sine, ceva mândrie sau părere înaltă de sine,
şi printr-însa să-i întineze iarăşi în cele dintâi; ba, dacă ar izbuti, în mai
mari să-i cufunde. Regele David (sau dacă vreţi: sufletul) se săturase de vărsare
de sânge şi n-a mai vrut să-şi apere mândria de rege, ci şi-a ales mai bine
fuga de pe tron: umilinţa cea mai de pe urmă ce-i poate veni unui rege. Fuga
lui însă dovedeşte, nu cea mai mare slăbiciune, ci cea mai mare putere. Căci
primirea umilinţei e cea mai mare putere a dreptului, pe când războiul pentru
mândrie e dovada celei mai mari neputinţe. David era hotărât să-şi ispăşească
deplin fărădelegea şi să nu se mai încâlcească iarăşi în aceleaşi păcate.
Drept aceea, fugind de prigonirea fiului său: „S-a dus în muntele Eleonului,
şi mergând plângea, capul îi era acoperit (aşa e jalea la iudei), picioarele
desculţe şi toţi oamenii care erau cu el îşi acoperiseră fiecare capul şi
mergeau plângând” (II Regi 15,30).
Prin cuptorul smereniei
Că în foc se lămureşte aurul, iar oamenii cei
plăcuţi Domnului, în cuptorul smereniei. (Sirah 2,5)
Ispăşirea mai are şi laturi neaşteptate prin care
îngăduie Dumnezeu oricui, neînsemnat la slujbă sau la chip, să-ţi sară în obraz
şi să ţi-1 pălmuiască cu ocările cele mai de pe urmă. Astfel, pe când regele
trecea plângând, un om oarecare, ca din senin, începu să arunce cu pietre după
el şi după tot poporul, şi să-i azvârle în obraz blesteme: „Pleacă, pleacă,
nelegiuitule şi ucigaşule!”
Iată cum îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi faptele pe nume.
Foarte mari târcoale dă vrăjmaşul în jurul celor ce se ispăşesc, ca să-i scoată
din calea mântuirii, ispitindu-i să nu se smerească, ci să-şi apere
,,onoarea”. Potrivnicul, dacă n-a reuşit să-1 facă să-şi
măcelărească poporul în două tabere, era aproape sigur că măcar o moarte de om
tot va mai scoate de la rege. Şi, fiindcă prin blestemele cele din senin nu 1-a
putut scoate din liniştea pocăinţei (şi să-1 împingă) la iuţimea mâniei
ucigaşe, s-a mulţumit vrăjmaşul să intre într-unul din însoţitorii săi şi să
ceară regelui moartea acelui om: „De ce acest câine leşinat blestemă pe
domnul meu? Mă duc să-i tai capul!” (II Regi 16,9).
David, însă, luminat de Dumnezeu prin Natan proorocul,
duhovnicul său, era prevenit şi avea cunoştinţă despre legea ispăşirii (a încercărilor),
precum că de la Dumnezeu îngăduire este şi cu a Lui purtare de grijă trebuie
să treacă, pentru păcatele sale, prin cuptorul smereniei (Sirah 2,5), sau focul
curăţitor al ocărilor, ca un bun ascultător de Dumnezeu. De aceea regele, în
loc să asculte ispita vrăjmaşului, cea din însoţitorul său, o taie cu blândeţea
şi cu înţelepciunea, zicând: „Lăsaţi-1 să blesteme, căci Domnul i-a
poruncit să blesteme pe David. Cine poate să zică Domnului: «De ce faci tu
aşa?»” Însoțitorul regelui, însă, cuprins de
duhul rău care cerea moarte de om, nu se lasă bătut uşor, de acea regele de mai
multe ori îi spune acelaşi cuvânt. (E ştiut că pentru a scoate un gând rău din
mintea cuiva, de foarte multe ori trebuie să i-o învălui cu cuvântul bun, ca să
i-o izbăveşti din robia gândului străin. Aci e calea cea mai lungă: de la
urechi la inimă). Până în sfârşit, pentru că sfetnicul nu mai tăcea pentru
apărarea onoarei, regele destăinui însoţitorului său taina răbdării sale, zicând:
„Poate va căuta Domnul la umilirea mea şi-mi va răsplăti cu bine pentru acest
blestem al lui”, cuvinte de frumoasă mărturie pentru regele care, întru
cunoştinţă fiind, era smerit.
Şi aşa se duceau alături, fiecare în calea lui: regele
în calea ispăşirii sau a ascultării de Dumnezeu şi ocărâtorul în calea ocării;
iar vrăjmaşul, nevăzut, arzându-se de smerenie…
Totuşi, de ce îngăduie Dumnezeu aşa palme în calea
dreptului? Pentru că nu este altă cale de sfinţire şi pentru că înaintea lui
Dumnezeu nici cerul nu este destul de curat (Iov 15,15), iar sfinţire fără umilire
nu există. Nouă, celor păcătoşi şi grei la pricepere, numai pe calea ocărilor
ne aduce aminte de păcatele noastre ştiute sau uitate, ca să ni le cunoaştem
şi să ni le mărturisim. Dacă ne-am cunoaşte cât suntem de păcătoşi, ne-ar fi
mult mai uşoară ispăşirea, dar dacă nu ne cunoaştem păcatele, ni se pare, în
ochii noştri, că suntem drepţi şi nu răbdăm cele ce vin peste noi, cu rânduiala
lui Dumnezeu. Drept aceea, când auzi pe oricine făcându-te tobă de ocări şi
blesteme, nu te pripi cu mintea şi nu sări cu gura, răspunzându-i cum nu
trebuie, ci zi ca David: „Pentru păcatele mele, Domnul i-a poruncit să mă
blesteme, dar pentru năpăstuirea ocării, va avea Dumnezeu milă de mine”.
Să zicem că, după părerea ta, ai avea o viaţă bună,
după voia lui Dumnezeu, soţie şi mamă cumsecade, şi totuşi, aşa din senin, la
o întâmplare oarecare, un vecin, sau propriul tău copil sau soţ să-ţi ardă
obrazul zvârlindu-ţi vorbe grele: prăpădito, ucigaşo, hoaţo… iar tu,
neştiindu-te de vină cu nici una din acestea, şi nepricepând ce se lucrează la
mijloc, se poate întâmpla să sari ca muşcată de şarpe, cu şi mai grele vorbe,
apărându-te şi îndreptându-te, iar pe cel ce te cearcă, apăsându-1 ucigându-1
cu mânia.
Nu e bine, nu te grăbi, ci socoteşte precum trebuie:
poate că nu ţi-ai mărturisit asupra ta vreo greşeală mai veche, cu propriul
tău soţ, iar soţul tău îţi aduce aminte acum, într-un şuvoi de mânie, fără să
ştie că păcatul răbufneşte odată, oricâtă uitare s-ar fi aşternut peste el.
Poate că şi copilul îţi strigă în ocara sa vreun păcat de-al părinţilor, de
care (copilul) trebuie cruţat, fie cu fapta, fie cu gândul. Poate că, pentru
vreun gând rău asupra vieţii sale, el, la vreme îţi aduce aminte, sub formă de
necuviinţă, greşeala ce era să o faci asupra lui. Uitaseşi să ţi le
mărturiseşti, să te dezlegi de vina lor şi, iată, ţi se aduc aminte. Că prin
cei mai apropiaţi primim arsurile cele mai curăţitoare, ştiut fiind că nu este
nedreptate la Dumnezeu. Iar pe de altă parte, poate că puţine zile mai avem
şi, din îngăduirea lui Dumnezeu, se răstesc la noi cei ce ne-au îndemnat la păcate
(diavolii), şi, prin vreo oarecare gură slabă, ne strigă pe înţeles vinovăţiile
noastre, pe care încă mărturisirea şi lacrimile noastre nu le-au şters din
potloagele lor.
Drept aceea, cu lumina cunoştinţei fiind, în necazuri
bucuraţi-vă! Căci celui lămurit în căile lui Dumnezeu, tot ce i se întâmplă,
spre mai multă lumină i se face, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Grija
noastră să fie: de a nu strica ce ne tocmeşte Dumnezeu.
Învaţă de la cel păţit
Ispăşirea are o vreme a ei, care e mai scurtă sau mai
lungă, după chipul în care prindem minte şi ne statornicim sau nu în calea lui
Dumnezeu. Dacă sufletul se statorniceşte în bine şi purtările dinafară de
asemenea, amărăciunile ispăşirii trec şi vremea iarăşi se întoarce spre
bucurie, dimpreună cu toate lucrurile, care nu ne mai stau împotrivă.Vremea de
amărăciune ţine de obicei cât ţine mândria, căci celui smerit nimic nu-i poate
sta împotrivă: nici lucrurile, nici oamenii şi nici dracii. Înaintea lui
Dumnezeu adevărata mărire e smerenia. Asta tămăduieşte, curăţă, apără şi
întoarce toate spre pace, până şi pe Dumnezeu. Deci, când amărăciunea
ispăşirii și-a împlinit
lucrul, iarăşi întoarce Dumnezeu toate spre bucurie.
Iată în viaţa lui David lucrurile acestea…
Fiul răzvrătit al regelui a fost omorât într-o bătălie,
deşi tatăl său a vrut să-1 cruţe, însă aşa se plăteşte înaintea lui Dumnezeu
răzvrătirea copiilor asupra părinţilor. David ajunge iarăşi rege. Pe drum, când
acesta trecea Iordanul, îi iese înainte şi omul acela care-1 blestemase şi tare
i s-a rugat de iertare, ca să nu-1 omoare pentru greşeala aceea. Iată cum,
pentru răbdarea de atunci a regelui, a întors Dumnezeu şi pe cel ce 1-a
amărât, ca să-şi ceară iertate, cunoscându-şi greşeala. Iar în locul copilului
care-i murise, i-a dat pe Solomon, cel mai înţelept dintre fiii Răsăritului
(III Regi 2,35).
Calea prin care 1-a învăţat şi 1-a curăţit Dumnezeu
pe David, regele-prooroc, ne-a lăsat-o scrisă. E Psaltirea. Toate cuvintele
Psaltirii dovedesc cunoştinţa cea din păţanie, sau învăţămintele din durere,
singura cale care poate învăţa ceva pe oameni. Tocmai ajunsese cu scrisul la
psalmul 31. În el vedem ascunse învăţămintele care le-a trăit mai întâi el, de
îndată după săvârşirea celor două fărădelegi. Cu cele descrise până aici,
înţelegerea psalmului e mult ajutată. Totuşi o tâlcuire pe scurt nu strică.
1. Ferice de acela căruia i s-au lăsat fărădelegile şi
ale cărui păcate i s-au acoperit.
2. Ferice de omul căruia nu-i va socoti Domnul păcatul
şi în sufletul căruia nu se află vicleşug.
Psalmul acesta 1-a scris după ispăşirea fărădelegii,
când iarăşi avea în suflet starea de fericire, de pe urma împăcării cu
Dumnezeu. De aceea începe fericind pe omul căruia i-a iertat Dumnezeu păcatul.
Totuşi, învăţătura din vremea ispăşirii (din necazuri)
e de aşa fel, încât şi în vremea de fericire a sufletului nu poţi uita
amărăciunile, cu care te-a învăţat Dumnezeu minte. Şi, ca aducere aminte, înşiră
stările sufleteşti chinuitoare prin care trece omul, câtă vreme nu vrea să-şi
mărturisească greşelile.
3. Câtă vreme am păstrat tăcere, mi se mistuiau oasele
şi suspinele nu-mi mai conteneau.
4. Că zi şi noapte mă apăsa mâna Ta şi seca vlaga mea,
ca de arşiţa verii.
După o vreme, când durerea de pe urma păcatelor se
face nesuferită, îi trimite Dumnezeu duhovnic, mijlocitor, în faţa căruia:
5. Mi-am mărturisit însă păcatul şi greşeala mea n-am
ascuns-o.
6. Zis-am: „Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea!”
Şi îndată ai ridicat pedeapsa păcatului meu.
Aici e bine să luăm aminte însăşi mărturia proorocului
David, precum că îndată după mărturisire, Dumnezeu ridică pedeapsa păcatului,
totuşi ispăşirea o faci, şi de multe ori înduri încercări ani de zile în şir.
Să fim înţeleşi: ispăşirea nu-i pedeapsă, ci şcoală, lumină la minte şi milă de
la Dumnezeu. Că are suferinţe? De n-ar avea, n-am învăţa nimic. Precum
plăcerea e dascălul păcatelor, aşa durerea e dascălul înţelepciunii, iar din
odihnă încă n-a ieşit ceva de folos.
Iată apoi învăţătura pe care o dă proorocul şi pentru
ispitele din vremea ispăşirii, cât şi pentru credinţa în Dumnezeu, care ţine
cumpătul omului.
7. De aceea, toată sluga credincioasă să se roage Ţie
la vremea cuvenită, şi chiar potop de s-ar stârni, pe acela nu 1-ar potopi.
8. Tu eşti limanul meu şi Tu mă izbăveşti la vreme de
necaz; Tu faci să-mi răsune împrejur cântări de mântuire şi-mi zici:
9. „Înţelepţi-te-voi şi-ţi voi arăta calea pe care
trebuie să mergi, sfătuitorul tău voi fi şi ochiul Meu va fi asupra ta”.
Şi iarăşi dă sfaturi la cei ce nu prea pricep rostul
întăririi sufleteşti în vremea ispăşirii, zicând:
10. Nu fiţi fără minte, cum e calul şi catârul, pe
care-i sileşti la supunere cu frâu şi cu zăbală.
11. Multe sunt bătăile care-1 ajung pe păcătos. Iar pe
cel ce se teme de Domnul, mila îl va întâmpina.
Psalmul sfârşeşte cu strigarea de bucurie, ca a unui
izbăvit de Dumnezeu şi iarăşi făcut drept.
12. Bucuraţi-vă întru Domnul şi vă veseliţi, drepţilor!
Scoateţi strigăte de bucurie, toţi cei drepţi la inimă.
Iar în Psalmul 33, bucuria, cunoştinţa şi sfatul
iarăşi se prind în horă:
1. Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea; lauda
Lui va fi pururi în gura mea.
2. Întru Domnul se va lăuda sufletul meu; audă cei
blânzi şi să se veselească!
3. Slăviţi pe Domnul cu mine şi să înălţăm numele Lui
împreună.
4. Căutat-am pe Domnul şi m-a auzit şi din toate
necazurile m-a izbăvit.
5. Apropiaţi-vă de Domnul şi vă veţi lumina şi feţele
voastre nu se vor ruşina.
6. Vreun necăjit de-L strigă, îl aude Domnul şi-1
mântuieşte din toate necazurile lui.
7. (Că) Îngerul Domnului străjuieşte în jurul celor
ce se tem de Dânsul şi din toate necazurile lor îi scapă.
8. Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul! Ferice de
omul care nădăjduieşte într-însul.
9. Temeţi-vă de Domnul toţi sfinţii Lui, că nimic nu
lipseşte celor ce se tem de Dânsul…
Şi aşa e toată Psaltirea: o mărturie strălucitoare a
bunătăţii lui Dumnezeu, ţinută în mână de David, ca o făclie, mângâind orice
suflet zdrobit de pe urma păcatului. Lumina ei atrage la cunoştinţa tainelor
lui Dumnezeu, cele asupra vieţii, îndrumă sufletul la ascultare şi smerenie, cu
care oricine poate birui toate potrivniciile din calea mântuirii şi poate răbda
toate palmele ispitelor.
Cenzura invidiei
Invidiosul nu primeşte doctor pentru boala sa şi nu
poate găsi leac tămăduitor al suferinţei deşi Scriptura e plină de ele. El
aşteaptă uşurarea bolii doar într-un singur fel: să vadă prăbuşindu-se pe unul
din cei invidiaţi. Capătul urii lui e să vadă pe cel invidiat din fericit în
nefericit, din norocos, nenorocit.
Pe unii oameni cu totul potrivnici, binefacerile îi
îmblânzesc. Pe invidioşi însă binefacerile mai mult îi înrăiesc. Rănile
invidiei sunt adânci şi ascunse şi el nu suferă vindecare, ca unele ce s-au
închis de durerea lor oarbă în ascunzişurile conştiinţei.
Invidiosul e duşmanul propriei sale sănătăţi sufleteşti.
Cel invidiat poate să scape şi să ocolească pe invidios; dar invidiosul nu
poate scăpa de sine însuşi. Tu, invidiosule, duşmanul tău e cu tine, vrăjmaşul
ţi-e continuu în inimă, primejdia e închisă în adânc, eşti legat cu un lanţ
neîndurat, eşti prizonierul invidiei şi nici o mângâiere nu-ţi vine în ajutor.
A prigoni pe un om binecuvântat de Dumnezeu şi a urî pe cel fericit, iată o
nenorocire fără leac.
Soarele smereniei
David, om fiind, nu ne-a putut arăta ceva desăvârşit;
totuşi de ne-am purta ca David în vremea ispăşirii păcatelor, destul de sporiţi
am fi în calea mântuirii. David era o icoană de mai înainte a lui Iisus, ce
avea să vie. Căci numai Cel fără de păcat poate să ne arate şi să ne dea ceva
desăvârşit, şi în ascultare şi în ispăşire. Adică ascultarea Lui şi ispăşirea
Lui să împlinească ceea ce lipseşte din ascultarea şi din ispăşirea noastră, a
păcătoşilor.
Învăţătura desăvârşită o avem de la: „Cel ce, fiind
în chipul lui Durnnezeu, n-a ţinut ca la o pradă la egalitatea Sa cu Dumnezeu,
ci S-a golit pe Sine, a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la
înfăţişare dovedindu-Se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se
până la moarte, şi încă moarte pe Cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu L-a
preaînălţat şi I-a dăruit Lui numele care este mai presus de orice nume, ca,
întru numele lui Iisus, tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al
celor pământeşti şi al celor dedesubt (Filipeni 2, 6-10).
Răbdarea răului sau umilinţa, în credinţa lui
Dumnezeu, este cea mai uriaşă putere asupra răului în lumea aceasta. Chip de
umilinţă desăvârşită ne-a dat Mântuitorul pe cruce: El, Fiul şi Slava Tatălui,
Dumnezeu adevărat, nu S-a împotrivit ci a primit să treacă prin cea mai de pe
urmă umilire cu putinţă pe pământ, căci ştia ce putere are umilinţa.
Răbdând bătaie, scuipări în obraz, cunună de spini,
piroanele şi spânzurarea pe cruce, iar peste suflet hulirea celor fără-de-lege,
toate acestea încă nu erau crucea cea mai grea; pe asta o avea la spate. Crucea
cea mai grea, pe care era răstignit cu faţa, era neasemănata durere a milei
Sale de oameni, între care era şi Sfânta Sa Maică. Iubirea de oameni i-a
pricinuit o cruce neasemănat mai grea, pe care o poartă şi Se ţintuieşte de ea
prin fiecare din răutăţile noastre, până la sfârşitul lumii.
În toate acestea, ascultător desăvârşit arătându-Se
Tatălui, cu smerenia Sa, cu desăvârşirea Sa, omeneşte a biruit pe pământ, iar
dumnezeieşte a biruit în iad. Căci prin taina Crucii rupând pântecele iadului,
care înghiţise neamul omenesc cu neascultarea, a înviat dintr-însul pe Adam şi
pe toţi drepţii, şi de atunci este mântuire. Prin urmare, mântuirea este roada
ascultării până la umilinţă a Mântuitorului. Iisus S-a dat pe Sine umilirii
celei mai de pe urmă numai ca să ne câştige pentru mântuirea cu care a venit.
De aceea El e Pomul vieţii din Rai, iar întoarcerea în Rai, sau mântuirea, e
roada acestui Pom, Care dă viaţă veşnică celui ce va mânca dintr-Însul. Pomul
îl ştim, roada Lui ni-e dată, dar dacă n-o mâncăm, nu ne mântuim.
Ar trebui ca aşa de zornic să urmăm Mântuitorului
toată calea Sa pământească, măcar pe cât ne zoreşte foamea şi setea celor
pieritoare. Desăvârşirea Mântuitorului în ascultare şi lepădarea de Sine,
pentru iubirea de oameni, a ridicat între creştini şirul fără număr de cuvioşi
şi buni biruitori mucenici, care pentru dragostea Lui erau fericiţi să sufere
şi ei chinuri înfricoşate de la necredincioşii vremii de atunci. Şi precum
David 1-a omorât pe Goliat şi leul, aşa şi creştinii biruiau leul nevăzut, căci
dragostea până la moarte de Cel ce ne-a învăţat cărarea şi ne-a dat nebiruită
armă lepădarea noastră pe Cruce, iată că pe ei i-a făcut mai tari ca iadul,
care vărsa peste ei văpaie de ură, le îndesa cununa de spini pe cap şi cuie în
picioare, sau îi ardea de vii în cuptoare. Dragostea de Dumnezeu stinsese
văpaia cuptorului din Babilon, urgia focului fugind de la faţa lui Dumnezeu,
Care în rouă o prefăcuse, şi mântuia pe sfinţi.
Trebuie ruşinaţi încă de aici vameşii văzduhului, ca
la mutarea noastră dincolo, cunoscând ei focul dumnezeiesc, ce a ars lucrurile
lor din noi, să nu ne poată opri cu vreo datorie neplătită din vremea de acum
rânduită ispăşirii. Că aşa zic Părinţii, că vremea de acum spre pocăinţă ne e
dată. Şi nu-i trebuie potrivnicului pustiire mai mare în lucrăturile sale
decât ispăşirea din dragoste, (răbdarea cu dragoste a necazurilor)căci ea arde
datoriile noastre.
Nouă, neputincioşilor, deşi cugetăm ale lumii şi
umblăm în calea păcatelor, încă nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini pe
frunte şi nu ne-a bătut piroanele în tălpi. Zic însă: cine vrea să urmeze pe
Domnul şi să se asemene cu El, în Cruce să se asemene, şi, cât poate să
cuprindă firea omenească, asemenea cu El va fi.
Despre cei ce n-au necazuri
Nouă, toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la
Dumnezeu. El numai le îngăduie, şi spală cu ele vinovăţiile noastre. Oamenii
însă tare greu pricep, ca ispăşirea prin necazuri dovedeşte, nu părăsirea lui
Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba, chiar prin aceea ştim că are Dumnezeu grijă
de noi, dacă vom avea necazuri. Fiind atotbun şi înţelept, ne poartă de grijă
şi ne spală, cu milostivire, ori vrem, ori nu vrem, ori pricepem acum, ori vom
înţelege pe urmă. Căci: „Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult milostiv,
dar nepedepsit nimic nu lasă”(Naum 1,3). El aşteaptă o vreme să vadă, ne
grăbim noi cu pocăinţa de bună voie sau nu? Învăţăm din necazurile altora, sau
aşteptăm să ne spargem şi noi capul de ele, tot ca ei?
Dumnezeu vrea să-i ajute pe toţi, dar nu toţi primesc
purtarea Sa de grijă. Aşa se face că sunt oameni păcătoşi care n-au necazuri.
Pe aceştia i-a lepădat Dumnezeu. Căci ştiindu-le firea, precum că nu au leac şi
nu pricep nimic din ocârmuirea Sa, îi lasă în păcatele lor. Aceştia sunt cei de
care zice David în Psalmul 72, că: „N -au nici o suferinţă până la moarte
şi-s plini de sănătate; cu oamenii la osteneli nu iau parte, şi nu sunt supuşi
la bătăi ca ceilalţi oameni. Râd de toată lumea şi grăiesc de sus. Iată,
necredincioşii huzuresc în lumea aceasta şi-şi adună bogății”. Aşa că mulţi din neştiinţă „râvnesc
soarta (pământească a) necredincioşilor, văzând propăşirea păcătoşilor”, dar
când înţeleg „sfârşitul păcătoşilor” - iar aceasta le vine numai când intră la
,,Altarul Domnului” - abia atunci nedumerirea li se împrăştie. Căci la Altarul
Domnului, unde „se află ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale
înţelepciunii” (Coloseni 2, 2-3), în Iisus Hristos adică, ei află că
„Pentru vicleşugul lor îi pune Dumnezeu pe căi alunecoase şi-i lasă să cadă în
prăpastie şi ajung la pustiire” (Ps. 72,3-19).
Nu fericiţi, aşadar, pe cei ce n-au necazuri în lumea
aceasta. Căci, cunoscându-i Dumnezeu că n-au minte să-I înţeleagă voia, nu le
mai rânduieşte o ispăşire, în lumea aceasta, ci osânda în cealaltă. Iată de ce,
Dumnezeu preamilostivul şi când osândeşte la iad tot milostiv se dovedeşte şi,
ca un mai înainte ştiutor din veci a toate, nu le trimite necazuri pe potriva
păcatelor lor, căci mândria lor, cea peste măsură de mare, nu rabdă nicidecum
ispăşirea prin umilinţă. Dimpotrivă, încercarea lui Dumnezeu de a-i spăla
prin ispăşirea cea fără de voie, lor li s-ar întoarce tocmai pe dos. Căci ei,
iubind mai tare mândria şi slava deşartă a lumii acesteia decât smerenia şi
supunerea lui Dumnezeu, tocmirea nebună a minţii lor îi aruncă în deznădejde,
din care fac cel mai mare şi mai de pe urmă păcat în lumea aceasta:
sinuciderea, sau omorârea de sine. Ori toate celelalte păcate ce le-ar putea
face omul, adunate la un loc, sunt mai mici decât acesta singur. De aceea, din
milostivire mai presus de înţelegere, pentru mulţimea neputinţei lor, nu-i bagă
Dumnezeu în cuptorul smereniei, că nu pot să rabde, ci vor merge în osândă,
dar nu în osânda cea mai mare, ca ucigaşii de sine.
Cum se urzeşte o cădere
Poate greşi înaintea lui Dumnezeu şi un popor întreg.
Astfel, primul rege al iudeilor, Saul, a fost ales şi cerut de toţi bătrânii
lui Israel, fără plăcerea lui Samuil proorocul şi fără voia lui Dumnezeu (Osea
8,4). Totuşi Dumnezeu i-a lăsat în sfatul lor şi le-a dat lor lucrul după
care-i trăgea inima. „Înaintea oamenilor - zice Înţeleptul - este şi viaţa şi
moartea, şi oricare le va plăcea, li se va da. Dar să lucreze păgâneşte
nimănui n-a poruncit şi nimânui n-a dat libertate să păcătuiască” (Sirah 15,
16-20).
Lăsându-i Dumnezeu în voile lor, iată pe bătrânii
poporului, ei, cei datori cu cunoştinţa, înscriindu-se la o datorie grea, pe
care vor avea să o ispăşească împreună: şi rege şi popor. La aşa sfat al lor: „A
zis Domnul către Samuil: Ascultă glasul poporului, căci nu pe tine te-au
lepădat, ci M-au lepădat pe Mine, ca să nu mai domnesc Eu peste ei” (I Regi
8,7).
S-a luptat Samuil cu popoul, ca să nu-1 lase să facă o
greşeală ca aceea, însă ei văzuseră slava de la curţile regilor
vecini şi a regilor pe care-i bătuseră, şi sclipirea aurului le-a luat mintea
din nou şi se răniseră la inimă cu mândria şi cu slava deşartă. De aceea
n-au ascultat sfatul lui Dumnezeu prin prooroc, ci ţineau una „Dă-ne
rege şi vom fi şi noi ca celelalte popoare”(I Regi 8, 19-20). Şi a
zis Domnul a doua oară către Samuil:„ Ascultă glasul lor şi pune-le rege!” (I
Regi 8,22).
Aşa i-a scos Dumnezeu înainte pe Saul, care se abătuse
pe la Samuil văzătorul, să-1 întrebe de nişte măgăriţe rătăcite (I Regi 9,20).
Pe acesta 1-a uns rege, turnându-i mir pe cap. La sărutat şi i-a spus datoriile
şi drepturile de rege, precum şi că se va schimba şi se va face alt om, dându-i
Dumnezeu altă inimă, până şi dar proorocesc (I Regi 10,1,
6-9).
După oarecare vreme, la înnoirea prăznuirii,
Samuil, ca să-i lege strâns de poruncile lui Dumnezeu, din nou le-a adus
aminte, cât de mare e păcatul pe care 1-au făcut înaintea lui Dumnezeu, că au
cerut rege. Samuil şi-a întărit cuvântul acesta, cerând fulger şi ploaie în
vremea secerişului, şi a fost aşa, încât frica de Dumnezeu şi de Samuil cuprinsese
tot poporul. Abia la a treia mustrare cu semn, poporul şi-a recunoscut greşeala
şi a zis: „Roagă-te pentru robii tăi, înaintea Domnului Dumnezeului tău ca
să nu murim, căci la toate celelalte păcate ale noastre am mai adăugat un
păcat, când am cerut rege” (I Regi 12,19).
De ce oare proorocul dădea mereu poporului greşeala
peste nas? Cu rostul ca să înţeleagă poporul că a greşit schimbând teocraţia
cu regatul, şi înţelegând, din adâncuri să-şi ceară iertare, că altfel nu vine
iertarea. Mulţi, până nu-şi înţeleg greşelile, se cred curaţi, apărându-se că:
n-au omorât, n-au dat foc, şi aşa mai departe. De fapt, ei sunt închişi la
minte cu un văl de întuneric care nu se rupe altfel, decât numai când le
izbeşti păcatele peste obraz. Asta este osteneala proorocului: să lucreze cum
va şti pocăinţa, din adânc, a poporului, ca să vie de la faţa lui Dumnezeu
ispăşire milostivă, vreme de reînviorare (F. Ap. 3,19), iar nu osândă cu urgie
mare.
Puterea care nu ascultă
În vremea aceea, Samuil trimis a fost de Domnul către
Saul să-i spună:
„Adusu-mi-am aminte
de cele ce a făcut Amalec lui Israil, cum i s-a împotrivit în cale, când venea
din Egipt. Mergi acum şi bate pe Amalec… şi nimiceşte toate ale lui. Să nu iei
de la ei nimic pentru tine, ci nimiceşte-i şi dă blestemului toate câte le are.
Să nu-1 cruţi, ci să dai morţii: de la bărbat până la femeie, de la tânăr până
la pruncul de ţâţă, de la bou până la oaie, de la cămilă până la asin” (I Regi
15,3).
Aceasta era porunca lui Dumnezeu către Saul, care
purtând sabie a primit în ascultare o treabă de sabie. „Dar Saul şi poporul
(iarăşi au făcut de capul lor) au cruţat pe Agag, regele lui Amalec, pe cele
mai bune din oi şi din vitele cornute, mieii îngrăşaţi şi tot ce era bun n-a
vrut să piardă. Iar toate lucrurile neînsemnate şi rele
le-au pierdut. Atunci a fost cuvântul Domnului către
Samuil, zicând: „Îmi pare rău că am pus pe Saul rege, căci el s-a abătut de
la Mine şi cuvântul Meu nu l-a împlinit” (I Regi 15, 8-10).
Iată cum, de la neascultare începe căderea de la
Dumnezeu şi greşelile se ţin lanţ, una după alta.
Oare pentru nişte miei şi oarece vite cornute şi
pentru că războinicii au cruţat pe căpetenia lui Amalec, să se fi supărat
Dumnezeu aşa de tare încât să se tânguie omului că-i pare rău de ce a făcut,
punând pe Saul rege?
Sfânta Scriptură, cartea lui Dumnezeu, are literă şi
are duh. De aceea şi citiri sunt două. Dacă-ţi dezleagă El, Dumnezeu, taina
ascunsă în litere, te pricepi, dacă nu ţi-o dezleagă, nu pricepi decât litere.
Astfel, cufundându-ne în urmă, peste rostogolul
veacurilor, dăm de vedenia lui Avraam (Facere 15):
12. La asfinţitul soarelui, a căzut pe Avraam somn
greu, şi iată că 1-a cuprins întunericul şi frică mare.
13. Atunci a zis Domnul către Avraam: „Să ştii bine că
urmaşii tăi vor nemernici în pământ străin, unde vor fi robiţi şi apăsaţi patru
sute de ani.
14. Dar pe neamul acela, căruia vor robi, îl voi judeca
Eu, şi după aceea vor ieşi, să vină aicea, cu avere mare.
15. Iar tu vei trece la părinţii tăi în pace şi vei fi
îngropat la bătrâneţi fericite.
16. Ei însă se vor întoarce aici în al patrulea veac
de oameni, căci nu s-a umplut încă măsura nelegiuirilor Amoreilor”.
Ce să fie cuvintele acestea? O descoperire făcută lui
Avraam, un cuvânt al lui Dumnezeu către om, care dezvăluia purtarea Sa de
grijă, cu care ocârmuieşte neamurile peste veacuri, înspre o ispăşire şi o
mântuire a neamurilor. Cuvântul acesta al lui Dumnezeu, spus lui Avraam cu sute
de ani în urmă, venea să se împlinească în zilele lui Saul. De aceea, aşa a
fost cuvântul Domnului către Saul, prin Samuil, zicând: „Adusu-mi-am aminte de
cele ce a făcut Amalec lui Israel… când venea din Egipt. Mergi acum (I Regi 15,
2-3) şi bate pe Amalec şi nimiceşte toate ale lui”.
Cuvântul acestei ocârmuiri a lui Dumnezeu nu 1-a
ascultat regele, şi de aceea S-a supărat Dumnezeu şi I-a părut rău că 1-a pus
rege, căci nu i-a împlinit porunca întocmai, cuvântul care arcuia voia Sa peste
veacuri şi „acum” atingea din nou pe oameni.
În duhul Părinţilor
După alt înţeles, Saul este tot omul, e toată mintea,
e tot sufletul dăruit de Dumnezeu, prin Taina ungerii cu Sfântul Mir, rege
peste Israil. El primeşte poruncă să poarte război cu Amalec, prin care se
înţelege diavolul, şi să-1 piardă dimpreună cu tot ce are el: femeile -
plăcerile, pruncii lor - puii de drac, dobitoacele - patimile contra firii, cu
un cuvânt toate ale lui Amalec, care a împiedicat ieşirea din robia lui Faraon,
care este altă icoană a diavolului.
Nici Saul al nostru, din noi din fiecare, nu ascultă,
nu împlineşte porunca, ci cruţă tocmai căpetenia şi ceva vite mai arătoase ale
lui. Nu omoară căpetenia relelor cu ascultarea de Dumnezeu, nu omoară
dobitoacele cele mai arătoase, patimile cu chip nevinovat, dar care tot patimi
sunt, deşi poartă tot piele de miel, sau chipul nevinovăţiei.
Noi, neamul cel creştinesc, noul Israil, în cele trei
Taine prin care intrăm în marea obşte creştină: Sfântul Botez, Ungerea cu
Sfântul Mir şi Sfânta Împărtăşanie, suntem unşi: preoţi, regi şi împăraţi
peste patimi. Deci, uniţi înlăuntrul nostru şi întreolaltă în cuvântul lui
Dumnezeu am primit porunca şi puterea de a omorî pe Amalec cel de duh şi toate
ale lui să le dăm pierzării. Iar dacă facem ca Saul şi n-ascultăm, să batem
războiul după porunca şi
pu terea dată
nouă de sus, atârnă asupra noastră, ca o sabie, părerea de rău a lui Dumnezeu
(Facere 6,6).
Când se întunecă mintea
Proorocul, văzătorul dincolo de literă şi lucruri,
durându-1 inima de greşeala regelui, caută să i-o îndrepte. Căci, ca unul ce
1-a uns rege, era legat şi răspunzător duhovniceşte de dânsul.
Astfel duhovnicul îşi cheamă regele la pocăinţă,
zicându-i: „Rău ai făcut că n-ai împlinit porunca Domnului Dumnezeului tău, care
ţi s-a dat. Acum domnia ta nu va mai ţine; Domnul Îşi va găsi un bărbat după
inima Sa, şi-i va porunci Domnul să fie conducătorul poporului Său, deoarece tu
n-ai împlinit ceea ce ţi s-a poruncit de Domnul” (I Regi 13, 13-14). Pe lângă
cuvântul acesta, îi mai ajută făcând şi o noapte de rugăciune. Se întâlneşte a
doua oară cu regele; îi spune din nou greşeala sa, că: „Nesupunerea e un păcat
la fel cu vrăjitoria, şi împotrivirea la fel cu închinarea la idoli. Deci,
pentru că ai lepădat cuvântul Domnului şi Domnul te-a lepădat, ca să nu mai fii
rege peste Israil” (1 Regi 15,23). La acestea, Saul face o pocăinţă mincinoasă,
mai mult ca să scape de gura proorocului, zicând: „Am păcătuit, călcând porunca
Domnului şi cuvântul tău, dar m-am temut de popor şi am ascultat glasul lui.
Ridică dar păcatul de pe mine” (I Regi 15, 24-25).
După cum şi era de aşteptat, omul cu inima împărţită,
toate le vede împărţite ba chiar şi pe cele ce sunt una, le desparte. Căci
iată-1 făcând despărţire între porunca Domnului şi cuvântul proorocului, ca şi
când acestea n-ar fi unul şi acelaşi lucru. Ba se mai şi îndreptăţeşte, aducând
în sprijin temerea sa de popor. Temerea sa, însă, era determinată de acea
lepădare de sus (Înţelepciunea 17, 11-12), pe care o simţea inima sa, ca una ce
nu omorâse de la sine pe regele cel de alt neam, nu omorâse cornutele mâniei,
nici mieluşeii iubirii de sine. De aceea, când Samuil din nou vrea să-1 aducă
la pocăinţă, regele sare de la pocăinţă la îndărătnicia mândriei, zicând: „Am
greşit, dar dă-mi acum cinste înaintea bătrânilor poporului meu şi înaintea lui
Israil…” (I Regi 15,30), săritură care face pocăinţa cu neputinţă iar de la
Dumnezeu vine osândă, în loc de ispăşire.
Atunci a zis Domnul către Samuil: „Până când vei tânji
tu pentru Saul, pe care 1-am lepădat, ca să nu mai fie rege peste Israil? Umple
cornul tău cu mir şi du-te la Iesei din Betleem, căci dintre fiii lui mi-am
ales rege” (I Regi 16,1).
Era David, copil bălai cu ochi frumoşi şi plăcut la
faţă. „Şi a luat Samuil cornul cu mir şi 1-a miruit în mijlocul fraţilor săi,
şi s-a odihnit Duhul Domnului din ziua aceea asupra lui David. Atunci s-a
depărtat de la Saul Duhul Domnului, şi-1 tulbura un duh rău trimis de Domnul,
încât şi slugile lui Saul i-au zis: Iată un duh rău, trimis de Domnul, te
tulbură” (I Regi 16, 12-15).
Trebuie să arătăm că, dacă în vremea când avea Duhul
lui Dumnezeu n-a vrut să se îndrepte, acum, muncit de diavol, îi va fi cu atât
mai greu să se îndrepte, dacă nu chiar cu neputinţă. Îndărătnicirea înaintea
unui trimis iată ce pedeapsă aduce de la Dumnezeu. De aceea, din toate
timpurile se ştie atunci când puternicii vremii ridicau mâna asupra
slujitorilor lui Dumnezeu, n-a mai dăinuit puterea lor. Saul, stăpânit de duhul
rău, se răscoală împotriva lui Dumnezeu şi a slujitorilor Lui. Aşa, când se
îndrăcea Saul în casa sa, umbla să facă moarte de om, lucrul ucigaşului de
oameni, căci de două ori a aruncat după David cu lancea, cugetând să-1 pironească
de perete (I Regi 18,10-12; 19,10). Se sălbăticea şi asupra lui Samuil, căci
îl ocrotea pe David, dar n-a putut să-i facă nimic. Mintea i se întunecă din ce
în ce mai mult, dă poruncă să ucidă pe preoţii Domnului, fiindcă ţineau cu
David, ceea ce slugile sale au şi făcut, ucigând în ziua aceea optzeci şi
cinci de Preoţi (I Regi 22, 17-18).
Fapta aceasta a lui Saul dovedea nebunia minţii lui şi
înstrăinarea cu totul de pocăinţă, ceea ce îi atrage de la Dumnezeu nenorociri
şi necazuri fără oprire. Samuil proorocul moare, deci sfătuitor nu mai are.
Asupra lui David se porneşte cu oaste, dar cu orânduire dumnezeiască David îi
cruţă viaţa de mai multe ori: ba odată chiar îi fură suliţa de sub cap, iar
altădată îi taie un colț de haină,
vrând să-i dovedească bunătatea sa. Dumnezeu îi arătase că nu-i vrea moartea,
ci întoarcerea. Căci cu ce 1-ar fi putut zgudui mai tare spre întoarcere decât
cu dovezile bunătăţii lui David, cel ce-i cruțase viaţa de mai multe ori (I Regi
24, 1-20). Dar o minte nebună nu mai înţelege cele bune, nu se mai poate sui să
priceapă din cele văzute pe cele nevăzute. O minte întunecată n-o mai poţi
crede, chiar când grăieşte bine, nu mai are statornicie.
De aceea vin nenorocirile, cea mai de pe urmă cale, ce
o mai are Dumnezeu la îndemână, ca să dezmeticească pe om la minte. „S-au
adunat deci filistenii” (I Regi 28,4) împotriva lui Israil cu război. Saul a
adunat şi el tot poporul şi a făcut tabără. Văzând însă Saul tabăra
filistenilor s-a înspăimântat şi s-a zguduit tare în inima lui (I Regi 28,5).
Şi a întrebat Saul pe Domnul, dar Domnul nu i-a răspuns nici prin vis, nici
prin vedenie, nici prin prooroci. Atunci Saul zise slugilor sale: „Căutaţi-mi o
femeie vrăjitoare, ca să mă duc la ea şi s-o întreb”. Iar slugile au răspuns;
„Este aici în Endor o vrăjitoare”. Saul şi-a schimbat hainele şi s-a dus la
vrăjitoare (I Regi 28, 6-8).
Dumnezeu, ştiindu-1 că va face aceasta, nu i-a
răspuns: căci mintea lui nu mai făcea deosebire între bine şi rău, între
Dumnezeu şi diavol. Iată-1 acum pe Saul, părăsit de Dumnezeu şi mergând la
vrăjitoare, uceniţa diavolului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu