Aceasta este viaţa lui Anton de Padova, Sfântul lumii întregi!
Acum
784 de ani, la 13 iunie 1231, și-a luat zborul spre plaiurile cele
veșnice, la vârsta de 36 de ani, Sfântul Anton de Padova. Dintre toţi sfinţii creştini ai occidentului, el este invocat cel mai adesea. A
făcut atîtea minuni, atît în timpul vieţii, cît şi după moarte, încît
ar trebui să se numească „Sfîntul Minunilor”. A înviat atîţia morţi,
încît, dacă e să glumim, era cam greu să mori în vremea aceea, că te
învia Sfîntul Anton. Aceste minuni au trezit credinţa în foarte mulţi
oameni şi a ajuns să fie venerat şi invocat chiar şi în ţări în care
creştinismul nu a ajuns să se impună ca religie. Faima de Făcător de
minuni ce o avea, încă trăind pe pământ, i se cuvine și azi, și
creștinătatea toată i-o acordă cu bucurie. Bisericile zidite în cinstea
lui sunt nenumărate; altarele închinate amintirii lui se găsesc atât în
catedralele mărețe ale orașelor cât și în modestele bisericuțe de la
sate. Icoana lui, prezentă în casele creștine, străjuiește de la loc de
cinste fericirea familiilor, putem zice, pe întreg cuprinsul pământului.
Fiinţa
sa este foarte complexă. Reuneşte foarte multe contrarii într-un mod
extrem de firesc. Este un sfînt vesel, plin de umor. Avea o inteligenţă
sclipitoare şi cunoştea atît de bine scripturile, încît se şi glumea pe
tema aceasta. Se spunea că dacă s-ar pierde toate scrierile creştine,
n-ar fi o pierdere ireversibilă, căci Sfîntul Anton le-ar reconstitui
din memorie. Cu toate acestea, este de o modestie şi de o smerenie
impresionante. Vorbea fiecăruia pe înţelesul său. Cînd se adresa
erudiţilor, îşi folosea cu bucurie şi impetuozitate cunoştinţele şi prin
argumentele cele mai potrivite îi aducea pe calea credinţei. Dacă
vorbea ţăranilor, folosea limbajul lor, ca şi cum ar fi uitat subit
cuvintele sau ideile pe care ei nu le-ar fi putut înţelege, deci nu
le-ar fi folosit la nimic.
Lisabona, frumoasa capitală a Portugaliei, este locul unde s-a născut Sfântul Anton, dintr-o familie coborâtoare din nobila viță.
Era de statură mijlocie, brunet și delicat. Avea o față rotundă și
plinuță, care îl făcea să pară mai tânăr decât era. Ochii negri și vioi,
fruntea înaltă, serioasă, și toată înfățișarea lui veselă, îngerească
și atrăgătoare. Deși făcea pocăințe aspre și muncea mereu în via
Domnului, el își păstra pururi înfățișarea neschimbată ce avea un farmec
ceresc și impunea respect și cinste. Tatăl său se chema
Martin de Bouillon, om de vază la curte, ministru și vistiernic regesc,
dar mai presus de toate, un bun creștin. Cel ce va fi mai tîrziu Sfîntul
Anton s-a născut pe data de 15 august 1195, chiar de sărbătoarea
Adormirii Maicii Domnului. Nu întîmplător, căci a iubit-o pe Sfînta
Maria toată viaţa. La botez, a primit numele de Fernando. Copilăria îi
este fericită, în mijlocul unei familii cu o viaţă autentic creştină.
Din fragedă copilărie sufletul lui Fernando se deschide la şoaptele
harului şi o evlavie tot mai puternică se face simţită. Pentru un copil
aşa de mic, era de o intensitate foarte neobişnuită. Se spune că la
vîrsta de cinci ani, Fernando promite vot de castitate pentru toată
viaţa, în cinstea Fecioarei Maria. Din dragoste pentru Cristos el a
renunțat la viața bogată de acasă și a urmat calea Domnului.
Fernando
iubea foarte mult natura, păsările, florile, animalele. Odată, tatăl
său l-a pus să păzească semănăturile de păsările care mîncau seminţele
aruncate, primejduind producerea recoltei. Dar Fernando vroia să meargă
la capela din apropiere. Ca să împace chemarea inimii cu ascultarea
datorată tatălui, a găsit o soluţie la care un adult nu s-ar fi gîndit.
Le-a spus, pur şi simplu, adevărul micilor vieţuitoare: ”Veniţi, dragi păsărele, să vă închid în hambar pînă merg eu la biserică. După ce mă întorc, vă dau drumul!” .
Culmea este că păsărelele l-au ascultat şi au intrat singure în hambar,
aşteptînd apoi cuminţi eliberarea promisă. Orator de excepție, el
atrăgea mulțimile pe oriunde mergea, vorbindu-le în multe limbi; legenda
spune că mergând să predice cuvântul domnului unei mulțimi aceștia
neascultându-l,el chemă peștii din ocean să îl asculte. Când mulțimea a
văzut că sute de pești și-au scos capetele ca să asculte vorbele blânde
ale Sfântului au recunoscut adevărata credință. Făcător de minuni,este
unul dintre cei mai iubiți sfinți, imaginea și statuile sale aflându-se
aproape peste tot.
Mila faţă de cei săraci
era una dintre însuşirile cele mai alese ale micului Fernando. Nici un
cerşetor nu pleca fără să primească din mîinile copilului pomana
pregătită în acest scop, oferită întotdeauna cu bunătate şi dragoste.
Într-o zi bătu la poarta casei un sărac. Fernando fugi să vadă cine
este. În faţa porţii stătea un copilaş desculţ, dar de o drăgălăşenie
răpitoare, cu un sac în spate.
- Ce ai vrea să-ţi dau? întrebă Fernando cu blîndeţea obişnuită.
Băieţelul puse sacul jos şi-l deschise, zicînd:
- Priveşte aici! Uite ce vreau!
Fernando
privi în sac şi văzu o mulţime de inimi roşii, care păreau vii;
pîlpîiau şi scînteiau ca rubinul. Copilul rămase uimit, nedumerit...
- Iată ce vreau eu, să-mi dai inima ta! zise cerşetorul.
- Dar tu cine eşti?
- Eu sînt un cerşetor de inimi! răspunse acesta, apoi dispăru. Fernando rămase cu sufletul plin de o bucurie nespusă. Iisus îi aprinse inima de o iubire ce nu se va micşora niciodată.
Drumul
lui începea să se profileze. Se dedică studiului ştiinţelor sacre,
îndeosebi teologiei. Sub îndrumarea augustinienilor studiază cele două
Testamente. Memoria sa excelentă uimeşte. Reţine totul.
Fără încetare, face apropieri între texte, luminîndu-le reciproc. Sens
literal, sens alegoric, sens mistic, după modelul Sfîntului Augustin,
marele sfînt al vieţii lăuntrice. Mai tîrziu, acest dar de a vedea toate
subtilităţile unui text sacru, îi vor fi de mare folos în lupta cu cei
mai învăţaţi eretici, care nu vor avea de ales decît să recunoască
puterea cuvîntului său. O perioadă s-a retras într-o
sihăstrie, departe de lume. Aici face lucrurile cele mai mărunte, curăţă
legumele, spală vasele, mătură. Nu-şi declară adevărata identitate şi
faptul că este învăţat. Este cel mai umil de aici. Se retrage în fiecare
zi într-o grotă, unde se roagă cu înflăcărare. Iubirea pentru Dumnezeu
este tot mai intensă şi în focul ei el se transformă foarte mult.
Era
în anul 1222. Se ținea sfințire de preoți la Florii și, nefiind cine să
predice, Anton fiind de față, primi poruncă să se urce în amvon și să
țină el predica de ocazie. A fost o revelație! Se ridică la o asemenea
înălţime în expunerea doctrinelor mistice, încît auditoriul este cuprins
de o admiraţie de nedescris, datorată atît elocvenţei neaşteptate, cît
şi iubirii sale desăvîrşite, care împărţea tuturor lumina înţelepciunii
dumnezeieşti, îmbinîndu-se totodată cu o smerenie neasemuită... Chipul
lui Anton străluceşte. Trupul i se înalţă, braţele se ridică, cu toată
fiinţa se avîntă către ceilalţi. Aşa a aflat Francisc D’Assisi de cel ce
va fi Sfîntul Anton. Atunci s-a văzut cât dar dumnezeiesc se adăpostea
în acest om umil, câtă putere de convingere avea în cuvânt. Sfântul
Francisc, aflând de cele întâmplate, îl numi predicator, iar pentru a-i
arăta stima ce o avea pentru dânsul, îi zicea episcopul meu. Predica
într-o limbă și era înțeles de toate națiile. Cuvântările lui, deși
rostite cu glas obișnuit, se auzeau până la mari depărtări. Întîlnirea
dintre ei a determinat schimbări în cadrul ordinului, în sensul că, dacă
pînă acum erau preferaţi oamenii simpli, fără carte, acum s-a
recunoscut necesitatea studiului aprofundat al cărţilor sfinte, mai ales
că trebuiau să lupte în planul ideilor cu ereticii, care erau foarte
bine informaţi.
De aici, viaţa
Sfîntului Anton este un şir de predici strălucite prin puterea lor de a
converti la credinţă şi de minuni care converteau încă şi mai eficient.
Lăsînd să vorbească Dumnezeu prin el, Sfîntul Anton era încredinţat că
nu va rosti nici un singur cuvînt care să nu fie desăvîrşită smerenie,
fără urmă de minciună. Avea şi darul limbilor străine. Oriunde mergea,
el le vorbea oamenilor în limba lor, ba chiar în dialectul lor. Se
deplasa pe jos sau pe măgar, era vesel, cînta adeseori pe drum şi ajuta
pe oricine îi cerea ajutorul. În iconografia creştină,
Sfîntul Anton este reprezentat întotdeauna cu un crin, simbolul
nevinovăţiei şi cu pruncul Iisus în braţe. Reprezentarea este luată după
următoarea întîmplare. Sfîntul Anton se întorcea de la o predică pe
care o ţinuse în altă localitate. Fiind obosit, s-a oprit peste noapte
la o familie de buni credincioşi. Stăpînul casei a observat înainte de a
se culca o lumină neobişnuită ce răzbătea pe sub uşă din camera
sfîntului. Împins de curiozitate s-a apropiat de uşă şi a
întredeschis-o. Privind înăuntru, nu-şi putea crede ochilor: În extaz,
Sfîntul Anton era mîngîiat de un prunc fermecător pe care-l ţinea în
braţe. Amîndoi erau înconjuraţi de o lumină cerească. Era însuşi Iisus,
care-l încuraja pe neobositul său misionar. Această minune s-a repetat
şi cu o altă ocazie şi arată puritatea şi sfinţenia la care ajunsese
Sfîntul Anton.
Dar cea mai mare
minune a fost însăşi viaţa lui. Şi pentru că tot ce se naşte pe pămînt
trebuie să şi moară, adică să-şi cunoască sora moarte, după cum spunea
el, ca şi Sfîntul Francisc. Într-o zi de vară, marţi, pe data de 13
iunie, a părăsit această lume. Minunile care au început să apară imediat
după moarte lui, la mormîntul lui şi care se manifestă şi azi cu
aceeaşi putere ca atunci cînd trăia ne arată că el este încă aici.
Vestea morții lui a fost răspândită de o mulțime de copii, care
începură a striga "a murit sfântul", iar după cinci zile a fost dus și
înmormântat în oraș cu mare alai. Sicriul cu moaștele sfântului a fost
în ziua aceea izvor de vindecări. Toți orbii, șchiopii și cei ce
sufereau de alte boli s-au vindecat numai atingând Sicriul Sfântului.
După moartea sa, pentru că a vorbit toată viaţa după voia lui Dumnezeu,
limba sa nu a putrezit, şi este şi astăzi, expusă într-o raclă, roşie şi
umedă. Sfinţenia lui a fost recunoscută încă din timpul vieţii sale
pămînteşti. A fost declarat oficial sfînt de către papă la numai cîteva
luni după moartea lui, ceea ce nu se mai întîmplase cu nici un alt
sfînt.
Este un sfînt al
candorii şi al purităţii, aşa că atunci cînd îi cerem ajutorul, trebuie
să o facem cu o atitudine de copil, cu o încredere totală. Şi atunci,
nu se poate să nu ne ajute. Dacă avem o problemă, să nu ne sfiim să-i
cerem ajutorul. Pentru el nici o problemă nu este prea neînsemnată,
pentru că este un sfînt al copiilor, şi pentru copii lucrurile mici şi
neînsemnate sînt foarte importante. Pe de altă parte, să nu ne sfiim
să-i cerem lucruri mari, căci el a fost şi un mare învăţat, şi s-a
ocupat şi de lucruri mari, pentru oameni mari. Dar chiar dacă sîntem
oameni mari sau copii, să nu uităm că este un sfînt al minunilor, care
poate face orice îi cerem cu o inimă curată. Şi, mai presus de toate, să
ne aducem aminte, atunci cînd îi vom simţi ajutorul că el, prin
minunile sale, vrea să atragă atenţia omului asupra slavei şi gloriei
lui Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu