Azi vreau sa vorbesc despre darurile Duhului Sfant care ar trebui sa ne calauzeasca pe fiecare.
Cerand in rugaciune sa fim umpluti cu Duh Sfant, aceasta ne fereste de nenorociri, pentru ca este darul promis de Mantuitor, este Mangaietorul care il lasa in locul lui la plecare.
Urim
si Tumim fiind doua pietre, au fost folosite in perioada Vechiului
Testament, cand oamenii aveau inimi de piatra, dar dupa jertfa
Mantuitorului pe Cruce, lucrurile se schimba si Dumnezeu promite ca ne
da ceva mult mai important decat doua pietre, ne da Duhul Sau Sfant sa ne calauzeasca. Spre aceasta trebuie sa ne concentram atentia, nu spre descifrarea caracterelor si a voii lui Dumnezeu prin astre, pietre, nuieluse, anse.
Cei care raman sub LEGE, vor folosi Urim si Tumim, cei care sunt sub
har, vor avea Duhul Sfant in ei calauzitor, care la va da diferite
daruri spirituale.
Cum pot sa fiu umplut cu Duh Sfant?
Intrucat suntem fiinte pacatoase este imposibil sa fim umpluti
de Duh Sfant. Numai supunerea noastra totala fata de Dumnezeu si
poruncile sale ar oferi libertatea Duhului Sfant sa lucreze in noi.
Trebuie sa facem distinctie intre primirea Duhului Sfant si umplerea cu acesta. Primirea Duhului Sfant
este un drept garant de Iisus pentru toti credinciosii. Prima dintre
ele se refera la faptul ca Duhul Sfant este un dar destinat tuturor celor care cred in Iisus si ca este daruit in momentul mantuirii. Duhul Sfant este dat credinciosilor ca o arvuna/avans , insa in momentul cand Duhul este intristat, lucrarea lui in viata noastra poate fi stinsa. ( 1 Tes.5:19). Prin urmare
in momentul cand am comis un pacat suntem separati complet de Duhul
Sfant. Rugaciune prin care cerem sa fim umpluti de Duh Sfant nu este
totuna cu a fi in fapt umpluti de Duh Sfant , in primul rand din cauza
naturii noastre pacatoase, a pacatului stramosesc mostenit de la Adam si Eva, pacat pe care Maria nu l-a avut.
Cum am comis pacatul, imediat ar trebui sa-l constientizam si sa lasam sa fim condusi iar spre Duhul Sfant promis de Iisus, ca Mangaietor si Duhul al Adevarului.
Concluzie: noi putem primi darurile Duhului Sfant in viata noastra, dar nu putem fi umpluti cu Duh Sfant in intregime din cauza pacatului stramosesc.
Darurile Duhului Sfânt
Biblia este plină cu relatări despre bărbaţi şi femei
cărora Duhul Sfânt le-a dat abilităţi supranaturale spontane. În Noul
Testament, aceste abilităţi supranaturale sunt numite „darurile Duhului
Sfânt“. Ele sunt numite daruri deoarece nu pot fi dobândite. Totuşi, nu
ar trebui să nu uităm că Dumnezeu îi promovează pe cei în care poate
avea încredere. Isus a spus: „Cine este credincios în cele mai mici
lucruri, este credincios şi în cele mari; şi cine este nedrept în cele
mai mici lucruri, este nedrept şi în cele mari“ (Luca 16:10). Astfel, ar
trebui să ne aşteptăm ca darurile Duhului Sfânt să fie mult mai
probabil date celor care s-au dovedit demni de încredere înaintea lui
Dumnezeu. Este important să fim pe deplin consacraţi şi roditori pentru
Duhul Sfânt, întrucât aceştia sunt cei pe care îi foloseşte Dumnezeu în
mod supranatural. Pe de altă parte, Dumnezeu a folosit o dată un măgar
pentru a profeţi, aşa că poate folosi pe oricine doreşte. Dacă ar fi să
aştepte până când devenim suficient de buni pentru a ne folosi, atunci
nu ne-ar putea folosi pe niciunul dintre noi!
În Noul Testament, darurile Duhului sunt enumerate în 1 Corinteni 12 şi sunt în număr de nouă:
De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească
despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită
aceluiaş Duh; altuia credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul
tămăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia,
prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi
altuia, tălmăcirea limbilor (1 Cor. 12:8-10).
Nu este crucial să ştim să definim fiecare dar în parte
pentru a putea fi folosiţi de Dumnezeu prin ele. Atât profeţii, preoţii
şi împăraţii Vechiului Testament, cât şi lucrătorii din biserica primară
nou-testamentală, toţi au lucrat prin darurile Duhului fără a avea
cunoştinţele necesare pentru a le clasifica sau defini. Totuşi, deoarece
darurile Duhului sunt clasificate pentru noi în Noul Testament,
înseamnă că Dumnezeu vrea să ştim. Într-adevăr, Pavel a scris: „În ce
priveşte darurile duhovniceşti, fraţilor, nu voiesc să fiţi în
necunoştinţă“ (1 Cor. 12:1).
Clasificarea celor nouă daruri spirituale
Cele nouă daruri ale Duhului au fost clasificate mai târziu
în trei grupe: (1) darurile vorbirii: diferite limbi, traducerea
limbilor şi profeţia; (2) darurile revelaţiei: vorbirea despre
înţelepciune, vorbirea despre cunoştinţă şi deosebirea duhurilor; şi (3)
darurile puterii: puterea de a face minuni, credinţa neclintită şi
darul tămăduirilor. Trei dintre aceste daruri spun ceva; trei dintre ele dezvăluie ceva; şi alte trei fac
ceva. Toate aceste daruri s-au manifestat şi sub Vechiul Legământ cu
excepţia vorbirii în diferite limbi şi a traducerii limbilor. Aceastea
două sunt specifice Noului Legământ.
Noul Testament nu oferă nici o instrucţiune referitoare la
modul adecvat de folosire a oricăruia dintre „darurile puterii“ şi
foarte puţine intrucţiuni despre folosirea corectă a „darurilor
revelării“. Totuşi, Pavel lasă un număr semnificativ de indicaţii
referitoare la folosirea adecvată a „darurilor vorbirii“, probabil din
două motive.
În primul rând, darurile vorbirii sunt cele care se
manifestă cel mai adesea în timpul adunării bisericii, în timp ce
darurile revelării se manifestă mai rar, iar cele ale puterii se
manifestă cel mai puţin. De aceea, am avea nevoie de mai multe
instrucţiuni referitoare la darurile care ar tinde să se manifeste cel
mai des în timpul bisericii.
În al doilea rând, darurile vorbirii păreau să necesite cel
mai mare nivel de cooperare umană şi de aceea sunt darurile cel mai
uşor de folosit greşit. Este mult mai uşor să adaugi ceva la o profeţie
şi să o ruinezi, decât în cazul darului vindecărilor.
După cum doreşte Duhul
Este important să înţelegem că darurile Duhului ne sunt
date după cum doreşte Duhul şi nu după cum dorim noi. Biblia stabileşte
foarte clar acest lucru:
Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte (1 Cor. 12:11; subliniere personală).
...în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni, şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa! (Evrei 2:4; subliniere personală).
O persoană poate folosi în mod frecvent anumite daruri, dar nimeni nu stăpâneşte
vreunul dintre aceste daruri. Doar pentru că eşti uns să faci o minune
nu înseamnă că poţi face minuni oricând doreşti; nici nu este o garanţie
că vei mai fi vreodată folosit să faci o altă minune.
Vom analiza pe scurt câteva exemple biblice pentru fiecare
dar în parte. Totuşi, nu uita că Dumnezeu Îşi poate manifesta harul şi
puterea într-un număr nelimitat de modalităţi, astfel încât este
imposibil să definim cu exactitate felul în care lucrează fiecare dar în
parte. Mai mult, în Scriptură nu există nici o definiţie ale celor nouă
daruri spirituale – nu avem decât etichetarea lor. Astfel, tot ce putem
face este să examinăm exemplele din Biblie şi să încercăm să stabilim
unde ar trebui să se încadreze fiecare dintre ele, definindu-le în cele
din urmă în funcţie de diferenţele ce le caracterizează. Deoarece există
atât de multe feluri prin care Duhul Sfânt Îşi poate manifesta darurile
spirituale, s-ar putea să nu fie înţelept să fim foarte rigizi în
definiţiile date. Unele daruri pot fi un fel de combinaţii între mai
multe daruri. În acest sens a scris Pavel:
Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite
lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. Şi
fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora (1 Cor. 12:4-7;
subliniere personală).
Darurile puterii
1) Darul vindecărilor: Darul vindecărilor are de a
face în mod evident cu oameni bolnavi care sunt vindecaţi. Acesta este
adeseori definit ca o înzestrare supranaturală spontană de a vindeca
oamenii bolnavi fizic şi nu văd nici un motiv pentru care ne-am îndoi de
acest lucru. În capitolul anterior am analizat un exemplu de
manifestare a darului tămăduirii prin vindecarea paraliticului de la
scăldătoarea Betesda (vezi Ioan 5:2-17).
Dumnezeu l-a folosit pe Elisei să îl vindece pe leprosul
Naaman sirianul, care era un inchinător la idoli (vezi 2 Împ. 5:1-14).
Aşa cum am aflat din examinarea cuvintelor lui Isus din Luca 4:27
referitoare la vindecarea lui Naaman, Elisei nu ar fi putut vindeca
orice lepros, oricând ar fi dorit. El a fost inspirat în mod
supranatural şi spontan să îl instruiască pe Naaman să se ducă şi să se
scalde de şapte ori în Iordan şi, când Naaman a decis în final să se
supună, a fost curăţat de lepră. Dumnezeu l-a folosit pe Petru pentru a
vindeca bărbatul olog de la poarta numită Frumoasă prin darul
vindecărilor (Fapte 3:1-10). Nu numai că bărbatul a fost vindecat, dar
acest semn supranatural a atras mulţi oameni care au auzit Evanghelia
propovăduită de Petru şi peste cinci mii de oameni s-au adăugat
bisericii în ziua aceea. Darul vindecărilor slujeşte adeseori unui scop
dublu: acela de a vindeca oameni şi de a-i atrage pe cei nemântuiţi la Hristos.
Când Petru a propovăduit Evanghelia celor care se adunaseră în acea zi, el a spus:
„Bărbaţi Israeliţi, pentru ce vă miraţi de lucrul acesta?
De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi, ca şi cum prin puterea noastră
sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble?“ (Fapte
3:12).
Petru a recunoscut că nu datorită puterii pe care o avea el
sau a sfinţeniei sale deosebite îl folosise Dumnezeu pentru a vindeca
acel olog. Aminteşte-ţi că Petru, cu doar două luni înainte de acest
miracol, negase că L-ar fi cunoscut vreodată pe Hristos. Doar faptul că
Dumnezeu l-a folosit pe Petru într-un mod atât de miraculos în primele
pagini ale cărţii Fapte Apostolilor ar trebui să ne dea încredere că
Dumnezeu ne folosi şi pe noi după cum doreşte El.
Când Petru a încercat să explice oamenilor cum a fost
vindecat bărbatul, este foarte puţin probabil să îl fi clasat în
categoria „darului vindecărilor“. Tot ce ştia Petru era că el şi Ioan
treceau pe lângă un olog şi că, dintr-o dată, s-a simţit uns cu credinţa
ca bărbatul să fie vindecat. Astfel că i-a poruncit bărbatului să
meargă în numele lui Isus, l-a apucat de mâna dreaptă şi l-a ridicat.
Ologul a început să „umble şi să sară, lăudându-L pe Dumnezeu“. Petru a
explicat acest fapt astfel:
„Prin credinţa în Numele lui Isus, a întărit Numele Lui
pe omul acesta, pe care-l vedeţi şi-l cunoaşteţi; credinţa în El a dat
omului acestuia o tămăduire deplină, cum vedeţi cu toţii“ (Fapte 3:16).
Este nevoie de o credinţă deosebită pentru a apuca de mână
un olog, a-l ridica şi a te aştepta să meargă! Pe lângă acest dar
specific al vindecării era nevoie şi de primirea credinţei care-l putea
face operabil.
Unii au sugerat că motivul pentru care acest dar este folosit la plural (darul vindecărilor)
este acela că există diferite feluri de boală. Cei care folosesc în mod
frecvent darul vindecărilor descoperă că prin lucrarea lor unele boli
sunt vindecate mai des decât altele. De exemplu, se pare că
evanghelistul Filip a avut un succes deosebit în vindecarea oamenilor
paralizaţi şi şchiopi (Fapte 8:7). În secolul trecut au existat anumiţi
evanghelişti care, de pildă, au avut un mare succes în vindecarea
orbilor, surzilor şi oamenilor bolnavi de inimă, etc., în funcţie de
care dintre darurile vindecării se manifestau cel mai frecvent prin ei.
2) Darul credinţei şi al săvârşirii minunilor: Darul
credinţei şi darul de a face minuni par a fi destul de asemănătoare.
Având ambele daruri, o persoană unsă primeşte simultan şi credinţa de a
face lucruri imposibile. Diferenţa dintre cele două este de obicei
descrisă astfel: Prin darul credinţei, persoanei unse de Duhul i se dă
credinţa de a primi o minune pentru el însuşi, în timp ce prin darul înfăptuirii minunilor i se dă credinţa de a face minuni pentru altcineva.
Darul credinţei este de obicei numit darul „credinţei speciale“ deoarece este o credinţă ce o depăşeşte pe cea obişnuită.
Credinţa obişnuită vine în momentul auzirii unei promisiuni a lui
Dumnezeu, în timp ce credinţa specială este o manifestare spontană a
Duhului Sfânt. Cei care au experimentat acest dar al credinţei speciale
mărturisesc că lucrurile pe care ei le-ar fi considerat imposibile au
devenit dintr-o dată posibile şi că de fapt le-a fost imposibil să se îndoiască. Acelaşi lucru poate fi adevărat şi în cazul înfăptuirii minunilor.
Povestea lui Daniel şi a celor trei prieteni ai lui
Belşaţar, Meşac şi Abed-Nego ne oferă un exemplu excelent al faptului că
„credinţa specială“ nu lasă loc de îndoială. Când aceştia au fost
aruncaţi în cuptorul cu foc pentru că au refuzat să se închine idolului
regelui, lor le-a fost dată darul credinţei speciale. Este nevoie de mai
mult decât o credinţă normală pentru a supravieţui flăcărilor arzătoare
în care eşti aruncat de viu. Să examinăm credinţa de care au dat aceşti
trei tineri dovadă în faţa împăratului:
Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au răspuns împăratului
Nebucadneţar: „Noi n-avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus.
Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din
cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate“ (Daniel 3:16-17; subliniere personală).
Observă că darul lucra chiar înainte de a fi aruncaţi în
foc. Nu exista nici un dubiu în mintea lor că Dumnezeu era gata să îi
scoată din mâna împăratului.
Ilie a lucrat prin darul credinţei speciale când a fost
hrănit zilnic de corbi în timpul celor trei ani şi jumătate de foamete
în timpul domniei răului împărat Ahaz (vezi 1 Împ. 17:1-6). Este nevoie
de mai mult decât o credinţă obişnuită pentru a crede că Dumnezeu va
folosi păsările pentru a-ţi aduce mâncare dimineaţa şi seara. Deşi
Dumnezeu nu a promis niciunde în Cuvântul Său că ne va aduce mâncarea
zilnică prin corbi, putem folosi credinţa obişnuită să credem că
Dumnezeu ne va împlini nevoile de bază – deoarece aceasta reprezenta o
promisiune (vezi Mat. 6:25-34).
Înfăptuirea minunilor era destul de des folosită în timpul
lucrării lui Moise. Prin intermediul lor a despărţit Marea Roşie (vezi
Ex. 14:13-31) şi a adus diferitele plăgi peste Egipt.
Prin intermediul minunilor a hrănit Isus cei 5000 de oameni, înmulţind un peşte şi câteva pâini (vezi Mat. 14:15-21).
Când Pavel l-a orbit pe Elima vrăjitorul deoarece îi
împiedica lucrarea de pe insula Cipru el acţionat prin intermediul
darului de a înfăptui minuni (vezi Fapte 13:4-12).
Darurile revelaţiei
1). Vorbirea despre înţelepciune şi vorbirea despre cunoştinţă: Darul vorbirii despre cunoştinţă
este adeseori definit ca fiind o descoperire supranaturală spontană a
unei informaţii trecute sau prezente. Dumnezeu, care posedă cunoştinţa,
ne va descoperi uneori o mică parte din aceasta, acesta fiind probabil
motivul pentru care se numeşte vorbirea despre cunoştinţă (în
engleză „cuvântul cunoaşterii”, n. t.). Acest cuvânt reprezintă un
fragment dintr-o propoziţie, iar cuvântul cunoaşterii ar fi o parte din
cunoştinţa lui Dumnezeu.
Vorbirea despre înţelepciune este asemănătoare cu vorbirea
despre cunoaştere, însă de multe ori este definit ca o revelare
supranaturală spontană a cunoaşterii evenimentelor viitoare. Conceptul
de înţelepciune implică în mod normal ceva referitor la viitor.
Să examinăm exemplul de vorbire despre cunoaştere din
Vechiul Testament. După ce Elisei l-a curăţit pe Naaman sirianul de
lepră, Naaman i-a oferit lui Elisei o sumă mare de bani ca simbol al
recunoştinţei faţă de vindecarea lui. Elisei a refuzat darul, ca nu
cumva să creadă cineva că vindecarea lui Naaman a fost cumpărat şi nu
înfăptuită prin harul lui Dumnezeu. Totuşi, servitorul lui Elisei,
Ghehazi, a văzut în acel moment o oportunitate de a acumula bogăţii
personale şi a primit în secret plata pe care Naaman intenţiona să i-o
dea lui Elisei. După ce şi-a ascuns banii câştigaţi prin înşelăciune,
Ghehazi s-a înfăţişat înaintea lui Elisei. Apoi citim:
Elisei i-a zis: „De unde vii, Ghehazi?“ El a răspuns:
„Robul tău nu s-a dus nicăieri.“ Dar Elisei i-a zis: „Oare n-a fost
duhul meu cu tine, când a lăsat omul acela carul şi a venit înaintea
ta?“ (2 Împ. 5:25b-26a).
Dumnezeu, care cunoştea foarte bine fapta murdară săvârşită
de Ghehazi, i-a descoperit-o lui Elisei în mod supranatural. Totuşi,
această istorisire dovedeşte foarte clar că Elisei nu „poseda“ darul
vorbirii despre înţelepciune; adică nu ştia toate lucrurile despre toţi
oamenii în orice moment. Dacă ar fi fost aşa, Ghehazi nu şi-ar fi
imaginat niciodată că şi-ar fi putut ascunde păcatul. Elisei cunoştea
anumite lucruri în mod supranatural numai atunci când Dumnezeu i le
revela. Darul lucra după cum dorea Duhul.
Când Isus i-a spus femeii de la fântâna din Samaria că
avusese cinci soţi, a ştiut acest lucru tot prin intermediul acestui dar
supranatural (vezi Ioan 4:17-18).
Şi lui Petru i s-a dat darul supranatural de a şti că
Anania şi Safira minţeau comunitatea despre preţul întreg pe care l-au
primit pentru pământul recent vândut (vezi Fapte 5:1-11).
În ceea ce priveşte vorbirea despre înţelepciune, observăm
manifestări frecvente ale acestui dar prin majoritatea profeţilor din
Vechiul Testament. Ori de câte ori preziceau un eveniment viitor darul
vorbirii despre înţelepciune era în acţiune. Şi lui Isus I-a fost destul
de des dat acest dar. El a prezis distrugerea Ierusalimului, propria
crucificare şi evenimentele care vor avea loc în lume înainte de a doua
Lui venire (vezi Luca 17:22-36; 21:6-28).
Apostolul Ioan a fost folosit în acest fel când a vorbit
despre perioada de persecuţie care i-a fost revelată şi pe care a
consemnat-o în cartea Apocalipsa.
2). Darul deosebirii duhurilor: Darul deosebirii
duhurilor este adeseori definit ca o abilitate supranaturală de a vedea
sau de a discerne prin alte mijloace ceea ce se întâmplă în lumea
spirituală.
Viziunea, văzută prin ochii sau mintea unui credincios, ar
putea fi clasificată în categoria discernerii duhurilor. Acest dar ar
putea permite unui credincios să vadă îngeri, demoni sau chiar pe Isus
Însuşi, aşa cum s-a întâmplat cu Pavel în mai multe ocazii (vezi Fapte
18:9-10; 22:17-21; 23:11).
Când Elisei şi servitorul său au fost urmăriţi de armata
siriană, aceştia şi-au dat seama că erau prinşi în capcană în oraşul
Dotan. În acel moment, servitorul lui Elisei s-a uitat peste zidurile
cetăţii şi a devenit destul de îngrijorat când a văzut cetele de
soldaţi:
[Elisei] a răspuns: „Nu te teme, căci mai mulţi sunt cei
cu noi decât cei cu ei.“ Elisei s-a rugat, şi a zis: „Doamne, deschide-i
ochii să vadă.“ Şi Domnul a deschis ochii slujitorului, care a văzut
muntele plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei (2 Împ.
6:16-17).
Ştiai că îngerii călăresc pe cai şi în care spirituale?
Într-o bună zi îi vei vedea în cer, dar servitorului lui Elisei i s-a
acordat privilegiul de a avea abilitatea de a-i vedea pe pământ.
Prin intermediul acestui dar, credinciosul poate descoperi
un duh rău care subjugă pe cineva şi poate avea abilitatea de a discerne
ce fel de duh este.
Acest dar include şi vederea în lumea spirituală cât şi
discernământ în ceea ce priveşte lumea spirituală. Aceasta ar putea
implica, de exemplu, auzirea unor sunete din lumea spirituală precum
Însăşi vocea lui Dumnezeu.
În final, acest dar nu este, după cum consideră unii,
„darul discernământului“. Oamenii care proclamă că au uneori acest dar
spiritual cred că pot discerne motivele altora, dar darul lor ar putea
fi mult mai bine descris ca „darul criticării şi judecării altora“.
Adevărul este că s-ar putea să fi avut acest „dar“ înainte de a fi fost
mântuit şi că acum că eşti mântuit Dumnezeu doreşte să te elibereze de
el pentru totdeauna!
Darurile vorbirii
1). Darul profeţiei: Darul profeţiei este abilitatea
supranaturală spontană de a fi inspirat de Duhul să vorbeşti într-o
limbă cunoscută locutorului. Profeţia poate începe cu expresia „Aşa
vorbeşte Domnul.“ Acest dar nu trebuie confundat cu predicarea sau cu
învăţătura. Predicarea sau învăţătura inspirată conţin elemente
de profeţie deoarece sunt unse de Duhul Sfânt, dar ele nu sunt profeţii
în sensul strict al cuvântului. De multe ori, predicatorul sau
învăţătorul uns va spune lucruri inspirate spontan pe care nu a
planificat să le spună, dar acestea nu sunt profeţii, deşi presupun că
ar putea fi considerate profetice.
Darul profeţiei are scopul de a zidi, sfătui şi mângâia:
Cine proroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângâiere (1 Cor. 14:3).
Astfel, darul profeţiei nu conţine în sine nici o revelare.
Cu alte cuvinte nu descoperă nimic despre trecut, prezent sau viitor,
aşa cum face vorbirea despre înţelepciune sau despre cunoaştere. Totuşi,
aşa cum am menţionat anterior, darurile Duhului pot conlucra, deci
vorbirea despre înţelepciune şi vorbirea despre cunoaştere pot fi
comunicate prin intermediul profeţiei.
Când auzim pe cineva profeţind într-o adunare despre
evenimente viitoare, cu siguranţă nu auzim doar o prorocie; auzim o
vorbire despre înţelepciune comunicată prin darul profeţiei. Simplul dar
al profeţiei se asemănă mai mult cu o persoană care citeşte sfaturi din
Biblie, ca de exemplu: „Întăreşte-te în Domnul şi în puterea tăriei
Lui“ şi „Cu nici un chip nu te voi părăsi“.
Unii oameni sunt convinşi că profeţia nou testamentală nu
ar trebui să conţină nimic „negativ“, altfel se presupune că nu se
încadrează în parametrii „zidirii, sfătuirii şi mângâierii“.
Totuşi, acest lucru nu este adevărat. A limita mesajul pe
care Dumnezeu doreşte să îl transmită copiilor Săi, permiţându-I să
spună doar ceea ce consideră ei a fi „pozitiv“ chiar dacă merită să fie
mustraţi, înseamnă a ne pune mai presus de Dumnezeu. Mustrarea poate fi
fără îndoială inclusă atât în categoria zidirii, cât şi în cea a sfătuirii.
Am observat că mesajele Domnului către cele şapte biserici din Asia,
consemnate de Ioan în Apocalipsa, conţin fără îndoială mustrarea. Ar
trebui să îl înlăturăm? Nu cred.
2). Darul vorbirii în felurite limbi şi al tălmăcirii acestora: Darul vorbirii în diferite limbi este
abilitatea supranaturală spontană de a vorbi într-o limbă necunoscută
locutorului. Acest dar ar trebui acompaniat în mod normal de darul tălmăcirii limbilor, care este abilitatea supranaturală spontană de a interpreta ceea ce a fost spus într-o limbă necunoscută.
Acest dar este numit tălmăcirea limbilor şi nu traducerea
limbilor. Atfel, nu ar trebui să ne aşteptăm la o traducere cuvânt cu
cuvânt a mesajului din limba respectivă. Din acest motiv, este posibil
să avem un foarte scurt „mesaj în limbi“ şi o interpretare mai lungă sau
invers.
Darul tălmăcirii limbilor este foarte asemănător profeţiei,
deoarece nici el nu conţine nici o revelare în sine şi ar trebui să
aibă drept scop zidirea, sfătuirea şi mângâierea. Am putea spune că, în
conformitate cu 1 Corinteni 14:5, limbile şi interpretarea limbilor
echivalează cu profeţia:
Cine proroceşte, este mai mare decât cine vorbeşte în
alte limbi; afară numai dacă tălmăceşte aceste limbi, pentru ca să
capete Biserica zidire sufletească.
După cum am menţionat anterior, nu există nici o
instrucţiune dată de Biblie referitoare la cum putem lucra prin darurile
puterii, puţine despre cum putem lucra prin darurile revelaţiei, însă
despre cum putem lucra prin darurile vorbirii sunt destul de multe.
Deoarece în biserica din Corint exista o anumită confuzie referitoare la
manifestarea darurilor vorbirii, Pavel a consacrat acestui subiect
aproape tot capitolul paisprezece din 1 Corinteni.
Cea mai importantă problemă era legată de folosirea
adecvată a darului vorbirii în alte limbi, deoarece, aşa cum am studiat
în capitolul despre botezul cu Duhul Sfânt, fiecare credincios care este
botezat cu Duhul Sfânt are abilitatea de a se ruga în limbi oricând
doreşte. Corintenii vorbeau foarte mult în limbi în timpul slujbelor
bisericeşti, dar de cele mai multe ori provocau dezordine.
Diferite moduri de folosire a vorbirii în alte limbi
Este extrem de important să înţelegem diferenţa dintre
folosirea publică a unor limbi necunoscute şi cea particulară. Deşi
credinciosul botezat cu Duhul Sfânt poate vorbi în limbi oricând
doreşte, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu îl va folosi prin vorbirea în
limbi şi în public. Principalul mod de a folosi vorbirea în limbi
este în viaţa devoţioanală personală a fiecărui credincios. Totuşi,
corintenii se întâlneau şi vorbeau în limbi fără a exista interpretare
şi, desigur, nimeni nu era ajutat sau zidit (vezi 1 Cor. 14:6-12, 16-19,
23, 26-28).
Un mod de a face diferenţa între folosirea publică a
limbilor şi cea particulară este încadrarea folosirii particulare în
categoria rugăciunii în limbi, iar pe cea publică în categoria vorbirii
în limbi. În capitolul paisprezece din prima scrisoare către corinteni,
Pavel menţionează ambele folosiri. Care sunt diferenţele?
Când ne rugăm în limbi, duhul nostru se roagă lui Dumnezeu
(vezi 1 Cor. 14:2, 14). Totuşi, atunci când cineva este uns în mod
spontan cu darul vorbirii în diferite limbi, acesta este un mesaj de la Dumnezeu către biserică (vezi 1 Cor. 14:5).
Conform Scripturii, ne putem ruga în limbi după cum dorim noi (vezi 1 Cor. 14:15), dar darul feluritelor limbi se manifestă numai atunci când doreşte Duhul Sfânt (vezi 1 Cor. 12:11).
Darul vorbirii în diferite limbi ar trebui să fie în mod
normal însoţit de darul tălmăcirii limbilor. Totuşi, folosirea
particulară a limbilor nu este însoţită în mod normal şi de
interpretare. Pavel a spus că atunci când se ruga în limbi mintea lui
era neroditoare (vezi 1 Cor. 14:14).
Când cineva se roagă în limbi se zideşte doar pe sine (vezi 1 Cor. 14:4), dar când darul vorbirii în limbi este manifestat în biserică şi însoţit de darul tălmăcirii limbilor, întreaga biserică este zidită (vezi 1 Cor. 14:4b-5).
Fiecare credincios ar trebui să se roage în limbi ca parte a
închinării zilnice înaintea lui Dumnezeu. Unul dintre lucrurile
minunate în ceea ce priveşte rugăciunea în limbi este că nu necesită
folosirea minţii. Acest lucru înseamnă că te poţi ruga în limbi chiar şi
atunci când mintea ta este preocupată de responsabilităţile de la
serviciu sau de alte lucruri pe care le ai de făcut. Pavel a spus
corintenilor: „Mulţumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toţi“
(1 Cor. 14:18; subliniere personală). Probabil că a petrecut mult timp
vorbind în limbi pentru a putea spune că vorbeşte mai mult decât toţi
cei din biserica din Corint!
Pavel a scris, de asemenea, că, uneori, prin rugăciunea
noastră în limbi îi „mulţumim lui Dumnezeu“ (1 Cor. 14:16-17). De trei
ori mi s-a întâmplat ca „limbajul rugăciunii“ mele să fie înţeles de o
altă persoană care cunoştea limba respectivă şi în toate cele trei
cazuri am vorbit în japoneză. Odată i-am spus Domnului în japoneză:
„Eşti atât de bun.“ Altă dată am spus: „Mulţumesc foarte mult.“ Cu altă
ocazie am spus: „Vino repede, vino repede; aştept.“ Nu este fantastic?
N-am învăţat în viaţa mea un cuvânt în japoneză şi totuşi I-am „mulţumit
Domnului“ de trei ori în această limbă!
Instrucţiunile date de Pavel pentru vorbirea în limbi
Indicaţiile date de Pavel bisericii din Corint erau foarte
specifice. În timpul oricărei adunări, numărul celor cărora li se
permitea să vorbească în public în limbi trebuia limitat la doi sau
trei. Aceştia nu trebuiau să vorbească toţi o dată ci pe rând (vezi 1
Cor. 14:27).
Pavel nu a vrut să spună în mod specific că numai trei
„mesaje în limbi“ erau permise, ci că nu trebuia să vorbească în limbi
mai mult de trei persoane în timpul serviciului divin. Unii spun că dacă
erau mai mult de trei oameni care să fie folosiţi în mod frecvent prin
vorbirea în limbi, oricare dintre ei putea fi deschişi să primească şi
să transmită „mesajul în limbi“ pe care Duhul dorea să îl comunice
bisericii. Dacă acest lucru nu ar fi adevărat, indicaţiile lui Pavel ar
limita de fapt manifestarea Duhului Sfânt prin reducerea numărului
mesajelor în limbi care ar fi putut fi date în timpul oricăreia dintre
adunări. Dacă Duhul Sfânt nu ar da niciodată mai mult de trei daruri ale
vorbirii în diferite limbi în timpul adunării, nu ar fi fost nevoie ca
Pavel să dea asemenea instrucţiuni.
Acelaşi lucru se poate aplica la fel de bine şi tălmăcirii
limbilor. Se spune că este posibil ca într-o biserică să existe mai mult
de o singură persoană deschisă să primească şi să ofere tălmăcirea
„mesajului în limbi“ dat de Duhul Sfânt. Astfel de oameni sunt numiţi
„interpreţi“ (vezi 1 Cor. 14:28), deoarece sunt folosiţi în mod frecvent
prin darul tălmăcirii limbilor. Dacă acest gând este adevărat, poate că
la acesta se referea Pavel când a dat instrucţiuni „şi unul să
tălmăcească“ (1 Cor. 14:27). Poate că nu dorea să spună că o singură
persoană ar trebui să interpreteze toate mesajele, ci mai degrabă
avertiza împotriva „interpretărilor competitive“ ale unor mesaje. Dacă
un interpret tălmăcea deja un mesaj în limbi, atunci nu i se mai
permitea şi altuia să interpreteze acelaşi mesaj, chiar dacă acesta din
urmă considera că are o interpretare mai bună.
În general, totul ar trebui să se facă „în chip cuviincios
şi cu rânduială“ în timpul întâlnirilor bisericii – nu ar trebui să
vorbească unii peste alţii sau să existe confuzii şi competiţii. În
plus, credincioşii ar trebui să fie sensibili faţă de orice necredincios
prezent la întâlnirile lor, după cum a scris şi Pavel:
Deci, dacă s-ar aduna toată Biserica la un loc, şi toţi
ar vorbi în alte limbi, şi ar intra şi de cei fără daruri, sau
necredincioşi, n-ar zice ei că sunteţi nebuni? (1 Cor. 14:23).
Aceasta era de fapt problema corintenilor – toată lumea
vorbea simultan în limbi, şi de cele mai multe ori nu exista
interpretare.
Câteva intrucţiuni privind darurile revelaţiei
Pavel a oferit câteva instrucţiuni referitoare la „darurile revelaţiei“ şi la manifestarea lor prin profeţi:
Cât despre proroci, să vorbească doi sau trei, şi
ceilalţi să judece. Şi dacă este făcută o descoperire unuia care şade
jos, cel dintâi să tacă. Fiindcă puteţi să prorociţi toţi, dar unul după
altul, pentru ca toţi să capete învăţătură şi toţi să fie îmbărbătaţi.
Duhurile prorocilor sunt supuse prorocilor; căci Dumnezeu nu este un
Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate Bisericile sfinţilor
(1 Cor. 14:29-33).
Aşa cum în trupul bisericii din Corint erau membrii
cunocuţi sub numele de „interpreţi“ care se pare că erau folosiţi în mod
frecvent prin darul tălmăcirii limbilor, tot aşa existau şi cei care
erau folosiţi în mod frecvent prin darurile profeţiei şi descoperirii şi
care erau numiţi „profeţi“. Aceştia nu erau profeţi de rangul celor din
Vechiul Testament sau chiar al lui Agab din Noul Testament (vezi Fapte
11:28; 21:10), ci lucrarea lor era limitată în general la trupul
bisericilor locale.
Deşi pot exista mai mult de trei profeţi de acest gen în
cadrul bisericilor actuale, Pavel a pus din nou anumite limite, reducând
lucrarea profetică la „doi sau trei proroci“. Acest lucru sugerează
încă o dată că, atunci când Duhul dădea daruri spirituale în timpul
adunării bisericii, era posibil ca mai mulţi oameni să se pună la
dispoziţia Lui pentru a le primi. Dacă acest lucru nu ar fi fost
adevărat, indicaţiile lui Pavel ar fi putut avea drept rezultat oferirea
anumitor daruri oferite de Duhul Sfânt de care biserica să nu se poată
bucura, datorită limitelor stabilite de Pavel în ceea ce privea numărul
profeţilor care puteau vorbi.
Dacă existau mai mult de trei profeţi, ceilalţi, deşi li se
interzicea să vorbească, puteau ajuta prin judecarea a ceea ce spuneau
ceilalţi. Aceasta indica, de asemenea, abilitatea lor de a discerne ceea
ce spunea Duhul şi putea implica faptul că şi ei se puneau la
dispoziţia Duhului pentru a fi folosiţi prin aceleaşi daruri manifestate
în ceilalţi profeţi. Altfel, ar fi putut judeca profeţiile şi
revelările la modul general, asigurându-se că sunt de acord cu revelaţia
dată deja de Dumnezeu (precum Scriptura), ceea ce ar fi putut face
orice credincios matur.
Pavel a afirmat că aceşti profeţi puteau toţi profeţii, dar
pe rând (vezi 1 Cor. 14:31) şi că „duhurile prorocilor sunt supuse
prorocilor“ (vezi 1 Cor. 14:32), indicând că fiecare profet ar trebui să
se abţină de la a-l întrerupe pe altul, chiar şi în cazul primirii unei
profeţii sau revelaţii dată de Duhul Sfânt pentru întreaga biserică.
Acest lucru dovedeşte faptul că Duhul poate da daruri în acelaşi timp
mai multor profeţi prezenţi la întâlnire, dar că fiecare profet poate şi
trebuie să fie în control atunci când aceste revelaţii sau profeţii
trebuie împărtăşite cu biserica.
Această afirmaţie este, de asemenea, adevărată în ceea ce
priveşte orice dar al vorbirii care se poate manifesta printr-un
credincios. Dacă o persoană primeşte un mesaj în limbi sau o profeţie de
la Domnul, ea trebuie să aştepte momentul potrivit pentru a vorbi
bisericii. Ar fi greşit să întrerupă profeţia sau învăţătura altcuiva
pentru a spune profeţia care i-a fost dată ei.
Nu uita că atunci când Pavel a spus: „puteţi să prorociţi
toţi, dar unul după altul“ (1 Cor. 14:31), vorbea în contextul
profeţilor care primiseră profeţii. Din nefericire, unii au scos
cuvintele lui Pavel din context, afirmând că fiecare credincios poate profeţi în timpul oricărei adunări a trupului lui Hristos. Darul profeţiei este dat după cum doreşte Duhul.
Astăzi, ca întotdeauna, biserica are nevoie de ajutorul,
puterea, prezenţa şi darurile Duhului Sfânt. Pavel i-a instruit pe
credincioşii corinteni să „umblaţi după darurile duhovniceşti, dar mai
ales să prorociţi” (1 Cor. 14:1). Această afirmaţie indică faptul că
manifestarea darurilor Duhului Sfânt depinde de nivelul dorinţei noatre
de a le avea, altfel Pavel nu ar mai fi dat asemenea instrucţiuni.
Lucrătorul ucenicizator care voieşte să fie folosit de Dumnezeu spre
slava Lui îşi va dori din tot sufletul darurile spirituale şi îşi va
învăţa şi ucenicii să facă acelaşi lucru.
conţinut | capitolul anterior | capitolul următor | pagina sus
Ca si cuvant de incheiere pentru a intelege toata lumea lucrarea Duhului Sfant in viata noastra citez un fragment din "Acatistul de multumire lui Dumnezeu pentru toate" :
Icosul al 7-lea
Cu
pogorirea Sfantului Duh, Tu luminezi si faci sa rodeasca arta
pictorilor, inspiratia poetilor, gandirea savantilor. Cu puterea
cunoasterii de sus patrund ei legile Tale, luminandu-le adancul
intelepciunii Tale de Ziditor. Lucrarile lor si fara de voie Te
marturisesc: O, cat de mare esti in operele lor, cat esti de mare in
omul pe care Tu l-ai facut!
Slava Tie, Celui ce Ti-ai aratat puterea in legile ce carmuiesc zidirea;
Slava tie, ca toata faptura e plina de legile pe care i le-ai randuit;
Slava Tie, pentru tot ce ni s-a descoperit prin harul Tau;
Slava Tie, pentru ceea ce cu intelepciune ne-ai ascuns;
Slava Tie, pentru geniul mintii omenesti;
Slava Tie, pentru puterea de-a lucra cele de folos;
Slava Tie, Dumnezeule, in veci!
Condacul al 8-lea
Cat de
apropiat esti de noi in ziua bolii! Tu Insuti cercetezi pe cei bolnavi,
Tu Insuti te apleci spre patul celui suferind. Si inima lui sta de vorba
cu Tine. Tu luminezi sufletul cu pace in vremuri grele, de patimiri si
scarbe, Tu trimiti ajutor neasteptat. Tu mangai, Tu cercetezi cu
dragoste si mantui, Tie iti inaltam cantare: Aliluia!
