(M-am hoatarat sa scriu despre aceasta pe fondul unei stiri, caci autocarul cu pelerini pentru Prislop, care mergea la mormantul parintelui Arsenie Boca s-a rasturnat " din nou", pentru ca nu este primul si probabil nici ultimul). Oamenii cauta pe Dumnezeu acolo unde nu trebuie, unde nu il gasesc!
De ce cautati pe cel viu printre cei morti?
Majoritatea isi imagineaza ca Dumnezeu locuieste in cer, ca are un scaun de domnie, este un mos cu barba alba imbracat in haine de in sau in culorile curcubeului sau cum ni-l prezinta icoanele, sculpturile, chipurile cioplite. Mai jos in Faptele Apostolilor, cap.17 avem o descriere facuta de Apostolul Pavel aproape completa a lui Dumnezeu pe care o pot accepta si scepticii, in care ne anunta ca este foarte aproape de noi, nu il gasim in temple facute de maini omenesti nici in chipurile iscusite facute de mana mestesugarului, caci in EL TRAIM SI NE MISCAM. Aceste predici erau tinute dupa obiceiul lui in ziua Sabatului. Nu il putem vedea, pipai, doar il putem simti cu inima. Da!, inima trebuie sa fie pregatita inainte de a ti se " deschide ochii si a vedea" (Lc. 24:31), iar celor care li se deschid ochii, urechile si mintea interioara, Dumnezeu le pune un "tepus in carne ca un sol al satanei ca sa nu se umfle de mandrie !"2 Corinteni 12.7:
Cred că noi avem de învățat de aici, din episodul INVIERII DOMNULUI. Este un lucru frumos
să te îngrijești de trupul și de mormântul celui decedat, pe care îl
iubești. Dar, când este vorba despre Domnul cel înviat, ce rost mai are
preocuparea pentru trupul Lui din mormânt? Ce rost are închinarea la
mormântul sfânt? Ce rost are sărutarea moaștelor sfinților? Domnul Isus
este viu; El nu mai este în mormânt. De aceea, închinarea adevărată
trebuie să pună în lumină faptul că El este viu. Noi suntem chemați să
renunțăm la faptele bune care nu-și mai au rostul și să ne implicăm în a
face voia Lui (observă și Mat. 7:21-23), în a-L mărturisi pe El ca Domn
viu și a duce această veste tuturor celor care sunt, în lume, pierduți
sau către cei descurajați. Domnul Isus Cristos este viu în vecii
vecilor.
Observați, de asemenea, atitudinea Domnului față de Maria Magdalena, cu această ocazie. Ea de bucurie, când a înțeles că Domnul ei este viu, într-o manifestare de-a dreptul firească, s-a prăbușit la picioarele Domnului și I-a cuprins picioarele pentru a i le săruta (vezi Mat. 28:9 – gestul femeilor; din Ioan 20:16-17 înțelegem că și Maria Magdalena a procedat la fel). Dar (vezi acest „dar” în v. 17) Isus a oprit-o și i-a cerut ca imediat să meargă să ducă fraților Lui vestea cea bună a învierii Lui (Ioan 20:17-18). Cu siguranță Domnul a înțeles-o pe Maria Magdalena în acele momente. Erau gesturi firești în starea în care ea era. Dar, Domnul cel viu, ne poruncește și nouă să ne canalizăm dragostea față de El și bucuria că El este viu într-o altă direcție: în a merge să vestim pe Domnul cel viu celor care au nevoie disperată de această veste. Contemplarea, starea de extaz în fața revelațiilor Domnului, își au rostul lor; ele sunt normale, dacă vin dintr-o descoperire reală prin Duhul Sfânt a persoanei și lucrării lui Cristos. Dar, nu avem voie să rămânem cantonați în asemenea stări. Aceste stări trebuie doar să ne umple sufletele de energie sfântă pentru lucrarea la care El ne cheamă – să-I fim martori în lume; să-i ridicăm pe cei pierduți prin Evanghelie. Femeile sfinte din evanghelii au primit de la Domnul cel viu o direcție nouă în slujirea lor. Și noi am primit o direcție nouă, prin faptul că Domnul Isus este viu, în slujirea pe care trebuie să o îndeplinim în lume. Aceasta este cu adevărat transformarea care a adus-o evanghelia lui Cristos în viețile celor care cred în El.
Pentru o mai buna documentare exista o carte "DIN TAINELE VIETII SI ALE UNIVERSULUI "scisa de profesorul Scarlat Demetrescu care confirma aceste lucruri, ca Duhul lui Dumnezeu umple toata Creatia, Universuri, si Sfere Divine.
Dumnezeu, Care a facut lumea si toate cele ce sunt in ea, Acesta fiind Domnul cerului si al pamantului, nu locuieste in temple facute de maini,
25. Nici nu este slujit de maini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva, El dand tuturor viata si suflare si toate.
26.
Si a facut dintr-un sange tot neamul omenesc, ca sa locuiasca peste
toata fata pamantului, asezand vremile cele de mai inainte randuite si
hotarele locuirii lor,
27. Ca ei sa caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipai si L-ar gasi, desi nu e departe de fiecare dintre noi.
28. Caci in El traim si ne miscam si suntem, precum au zis si unii dintre poetii vostri: caci ai Lui neam si suntem.
29.
Fiind deci neamul lui Dumnezeu, nu trebuie sa socotim ca dumnezeirea
este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de mestesugul
si de iscusinta omului.
30. Dar Dumnezeu, trecand cu vederea veacurile nestiintei, vesteste acum oamenilor ca toti de pretutindeni sa se pocaiasca,
31.
Pentru ca a hotarat o zi in care va sa judece lumea intru dreptate,
prin Barbatul pe care L-a randuit, daruind tuturor incredintare, prin
Invierea Lui din morti.
32. Si auzind despre invierea mortilor, unii l-au luat in ras, iar altii i-au zis: Te vom asculta despre aceasta si altadata.
33. Astfel Pavel a iesit din mijlocul lor.
Faptele Sfintilor Apostoli 17
1. Si dupa ce au trecut prin Amfipoli si prin Apolonia, au venit la Tesalonic, unde era o sinagoga a iudeilor.
2. Si dupa obiceiul sau, Pavel a intrat la ei si in trei sambete le-a grait din Scripturi,
3.
Deschizandu-le si aratandu-le ca Hristos trebuia sa patimeasca si sa
invieze din morti, si ca Acesta, pe Care vi-L vestesc eu, este
Hristosul, Iisus.
4. Si unii dintre ei au crezut si
au trecut de partea lui Pavel si a lui Sila, si mare multime de elini
inchinatori la Dumnezeu si dintre femeile de frunte nu putine.
5.
Iar iudeii, umplandu-se de invidie si luand cu ei pe cativa oameni de
rand, rai, adunand gloata intaratau cetatea si, ducandu-se la casa lui
Iason, cautau sa-i scoata afara, inaintea poporului.
6.
Dar, negasindu-i, tarau pe Iason si pe cativa frati la mai-marii
cetatii, strigand ca cei ce au tulburat toata lumea au venit si aici;
7. Pe acestia i-a gazduit Iason; si toti acestia lucreaza impotriva poruncilor Cezarului, zicand ca este un alt imparat: Iisus.
8. Si au tulburat multimea si pe mai-marii cetatii, care auzeau acestea.
9. Si luand chezasie de la Iason si de la ceilalti, le-au dat drumul.
10. Iar fratii au trimis indata, noaptea, la Bereea, pe Pavel si pe Sila care, ajungand acolo, au intrat in sinagoga iudeilor.
11.
Si acestia erau mai buni la suflet decat cei din Tesalonic; ei au
primit cuvantul cu toata osardia, in toate zilele, cercetand
Scripturile, daca ele sunt asa.
12. Au crezut multi dintre ei si dintre femeile de cinste ale elinilor, si dintre barbati nu putini.
13.
Si cand au aflat iudeii din Tesalonic ca si in Bereea s-a vestit de
catre Pavel cuvantul lui Dumnezeu, au venit si acolo, intaratand si
tulburand multimile.
14. Si atunci indata fratii au trimis pe Pavel, ca sa mearga spre mare; iar Sila si cu Timotei au ramas acolo in Bereea.
15.
Iar cei ce insoteau pe Pavel l-au dus pana la Atena; si luand ei
porunci catre Sila si Timotei, ca sa vina la el cat mai curand, au
plecat.
16. Iar in Atena, pe cand Pavel ii astepta, duhul lui se indarjea in el, vazand ca cetatea este plina de idoli.
17. Deci discuta in sinagoga cu iudeii si cu cei credinciosi, si in piata, in fiecare zi, cu cei ce erau de fata.
18.
Iar unii dintre filozofii epicurei si stoici discutau cu el, si unii
ziceau: Ce voieste, oare, sa ne spuna acest semanator de cuvinte? Iar
altii ziceau: Se pare ca este vestitor de dumnezei straini, fiindca
binevesteste pe Iisus si Invierea.
19. Si luandu-l cu ei, l-au dus in Areopag, zicand: Putem sa cunoastem si noi ce este aceasta invatatura noua, graita de tine?
20. Caci tu aduci la auzul nostru lucruri straine. Voim deci sa stim ce vor sa fie acestea.
21. Toti atenienii si strainii, care locuiau acolo, nu-si petreceau timpul decat spunand sau auzind ceva nou.
22. Si Pavel, stand in mijlocul Areopagului, a zis: Barbati atenieni, in toate va vad ca sunteti foarte evlaviosi.
23.
Caci strabatand cetatea voastra si privind locurile voastre de
inchinare, am aflat si un altar pe care era scris: "Dumnezeului
necunoscut". Deci pe Cel pe Care voi, necunoscandu-L, Il cinstiti, pe
Acesta Il vestesc eu voua.
24. Dumnezeu, Care a
facut lumea si toate cele ce sunt in ea, Acesta fiind Domnul cerului si
al pamantului, nu locuieste in temple facute de maini,
25. Nici nu este slujit de maini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva, El dand tuturor viata si suflare si toate.
26.
Si a facut dintr-un sange tot neamul omenesc, ca sa locuiasca peste
toata fata pamantului, asezand vremile cele de mai inainte randuite si
hotarele locuirii lor,
27. Ca ei sa caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipai si L-ar gasi, desi nu e departe de fiecare dintre noi.
28. Caci in El traim si ne miscam si suntem, precum au zis si unii dintre poetii vostri: caci ai Lui neam si suntem.
29.
Fiind deci neamul lui Dumnezeu, nu trebuie sa socotim ca dumnezeirea
este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de mestesugul
si de iscusinta omului.
30. Dar Dumnezeu, trecand cu vederea veacurile nestiintei, vesteste acum oamenilor ca toti de pretutindeni sa se pocaiasca,
31.
Pentru ca a hotarat o zi in care va sa judece lumea intru dreptate,
prin Barbatul pe care L-a randuit, daruind tuturor incredintare, prin
Invierea Lui din morti.
32. Si auzind despre invierea mortilor, unii l-au luat in ras, iar altii i-au zis: Te vom asculta despre aceasta si altadata.
33. Astfel Pavel a iesit din mijlocul lor.
34.
Iar unii barbati, alipindu-se de el, au crezut, intre care si Dionisie
Areopagitul si o femeie cu numele Damaris, si altii impreuna cu ei.
Domnul Isus Cristos a înviat din morți în mod real și glorios. Faptul învierii Sale este un fapt real, incontestabil, deși sfidează logica umană. Nu poți deloc să explici învierea Domnului prin legile lumii materiale și nici nu ai cum să o negi, dacă vrei să privești realitatea ei în față. Singura explicație este aceea că „Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morții, pentru că nu era cu putință să fie ținut de ea” (Fapte 2:24). Și singurul mod de a ne convinge de realitatea învierii lui Cristos este să credem cuvântul lui Dumnezeu. Explicația acestei învieri este la Dumnezeu, nu în logica umană și nici în natura fenomenelor de pe pământ.
Relatarea Noului Testament, cu privire la învierea Domnului și cu privire la consecințele ei, ne confruntă cu acest contrast între realitatea lucrării lui Dumnezeu și imposibilitatea explicării ei prin legile care guvernează lumea naturală. Acest lucru este evident și prin folosirea frecventă, în relatările despre învierea Domnului, a conjuncției „dar” (în limba greacă apar deseori conjuncțiile „de” și „alla” – ambele fiind conjuncții adversative; „de” este conjunctiva obișnuită, în timp ce „alla” este conjunctiva puternic adversativă). Aceste conjuncții exprimă un contrast (un contrast normal, respectiv un contrast puternic, între afirmațiile unei fraze, sau între realitățile prezentate și legate prin conjunctiva „dar”).
Este chiar așa de important să ne uităm și la conjuncții, pentru a înțelege bine un pasaj din Scriptură? Da, este important și câteodată, apariția unui asemenea cuvânt mic, ne oferă o înțelegere foarte mare a lucrurilor prezentate în pasajul respectiv. Pentru a înțelege mai bine acest lucru să privim la perspectiva care ne-o oferă o asemenea conjuncție în textul din Romani 3:21 („Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea și Proorocii – ”). Afirmația din acest verset reprezintă un contrast între ceea ce ni se spune în Rom. 1:18-3:20 și Rom. 3:21-8:39. În Rom. 1:18-3:20 ne este prezentată starea de păcat a omenirii. Tabloul este complet sumbru. Toți oamenii sunt păcătoși și lipsiți de slava lui Dumnezeu (Rom. 3:23), de aceea toți sunt sub condamnarea mâniei lui Dumnezeu și nu există nici o posibilitate pe pământ pentru ca omul să poată fi salvat (Rom. 3:9-20). După această prezentare teribilă, apare „Dar” în 3:21. Acest „dar” schimbă radical perspectiva de mai înainte. Contrastul este evident față de realitatea prezentată în 3:21-8:39 – o realitate lucrată de harul lui Dumnezeu în omul care crede în Domnul Isus Cristos. El beneficiază din plin de o mântuire veșnică și desăvârșită, doar prin credință, fără plată. Această realitate nu are deloc legătură cu ceea ce este prezentat în 1:18-3:20 – este exclusiv lucrarea harului lui Dumnezeu în omul care crede în jertfa lui Cristos. Acest „dar” este un cuvânt care schimbă complet perspectiva de dinainte.
Același lucru îl putem spune și despre conjuncțiile adversative din relatările învierii Domnului nostru. Să privim împreună la faptul învierii lui Cristos și la perspectiva pe care ne-o oferă acest glorios fapt, din perspectiva acestui mic și, aparent, „neînsemnat” cuvânt.
1. Învierea Domnului – o realitate neașteptată dar incontestabilă
Învierea Domnului Isus și aparițiile Sale în fața ucenicilor Lui au fost ca și un cutremur neașteptat. Să observăm contrastele care ne sunt înfățișate în relatările evangheliștilor.
În primul rând, în Mat. 28:1 (vezi și Lc. 24:1), în textul grecesc apare chiar la început conjuncția de („dar” în l. română – în traducerea românească nu apare). Aceasta ne arată contrastul între textul de dinainte și cel de după conjuncție. Înaintea lui „dar” vedem sigilarea mormântului Domnului și așezarea strajei romane în fața lui. O manifestare a forței dușmanilor Domnului în vederea asigurării că nimeni și nimic nu poate face ca trupul celui mort să dispară din mormânt. După acest „dar”, niște femei vulnerabile merg spre mormânt în încercarea de a unge trupul Domnului. Ce ar fi putut aceste femei să facă în fața desfășurării forțelor iudeo-romane? Absolut nimic.
Dar, observați ce se întâmplă în acele momente din dimineața acelei zile dintâi a săptămânii. În Mat. 28:2-4 ni se spune că un înger din cer, plin de strălucire, apare în fața soldaților romani, smulge piatra de la mormânt, o trântește de pământ și se produce un cutremur. Domnul Isus iese viu din mormânt. Soldații cad ca morți și apoi fug de la mormânt. O asemenea desfășurare de forțe nu este una omenească, ci dumnezeiască. Nimeni nu poate sta în calea acestei intervenții divine. Nimeni nu o aștepta pentru că nimeni nu a prevăzut-o. În textul grecesc v. 3 și 4 încep cu „dar”. Totul a fost de-a dreptul șocant. Îngerul avea o înfățișare ca cea a fulgerului iar soldații, în acel moment, au rămas ca niște morți, plini de frică. Apoi au fugit.
Obesrvați mai departe. Femeile, care nu văzuseră această scenă și care, pe drum, se întrebau cum vor intra în mormânt, văd la sosirea de la mormânt piatra dată la o parte. Văd apoi pe îngeri, se sperie foarte tare și, mai mult, aud din gura acestor mesageri cerești vestea că Domnul Isus a înviat și nu mai este în mormânt (vezi Mat. 28:5-6; Mc. 16:6; Lc. 24:2-8 – conjuncția „dar” apare de 6 ori în aceste versete, în grecește). Ceva incredibil, șocant, dar ceva palpabil s-a întâmplat acolo la mormânt. Vezi și Mat. 28:9 (care începe din nou cu „dar”). Domnul Isus se arată femeilor viu și le îndeamnă să se bucure. Toate aceste texte ne vorbesc despre întâmplări total neașteptate, dar atât de reale încât șochează de-a dreptul.
Observă, de asemenea, apariția neașteptată a soldaților în fața preoților iudei (Mat. 28:11-15). Ei le spun acestor prelați vestea uluitoare despre apariția îngerului și despre învierea lui Isus. La o asemenea veste reacția lor este stupefiantă. În loc să creadă, că Isus este cu adevărat viu, ei înțeleg totuși că ceva dumnezeiesc s-a întâmplat, dar dau bani soldaților pentru a le închide gura și pentru a împrăștia ideea că trupul lui Isus ar fi fost furat de ucenicii Lui, în timp ce ei dormeau. Totul arată bulversarea acestora, refuzul lor plin de răutate de a crede, cât și acțiunile lor penibile și, de-a dreptul incoerente, încercări de a ieși cumva în fața poporului „basma curată”, când este evident pentru cineva care gândește normal că ei fac lucruri „cusute cu ață albă”.
Observați, de asemenea, primele reacții ale ucenicilor Domnului, înaintea învierii Domnului Isus. Cuvintele femeilor, care mărturiseau că Isus a înviat, li s-au părut lor basme (Lc. 24:11). Vezi, însă (Lc. 24:12), că Petru fuge la mormânt. Fuge și Ioan împreună cu el. Găsesc fâșiile de pânză într-o poziție total nefirească (înfășurare nedesfăcută, dar trupul Domnului nicăieri; ştergarul, care fusese pus pe capul lui Isus, nu era cu fâşiile de pânză, ci făcut sul şi pus într-un alt loc singur (Ioan 20:5-9). În fața acestor detalii incredibile ajung să-și dea seama că Domnul înviase. Cuvântul „dar” din aceste pasaje ne prezintă pe ucenici foarte agitați și uimiți în fața unor lucruri pe care ei nu le pot explica. Ei aud și văd ceva ce nu intră în tiparul lor de gândire.
Este interesant de observat felul în care se desfășoară întâlnirea Domnului cu cei zece ucenici în seara zilei învierii (Lc. 24:36-43). Apariția Domnului în mijlocul lor, în camera de sus, este surprinzătoare; ei cred că văd un duh, dar, dintr-o dată, ei devin convinși că Domnul este în mod real în mijlocul lor, în urma faptului că Îl văd mâncând. Trecerea aceasta de la o stare la alta a ucenicilor este bruscă, dar reală și explicația acestor treceri nu poate fi alta, decât că Domnul a înviat cu adevărat. Același lucru se poate spune și despre arătarea Domnului înviat la marea Tiberiadei (Ioan 21:3-8). Ucenicii trec brusc de la o stare de necunoaștere la convingerea că El, Domnul, este cu adevărat în mijlocul lor. Și nu există o altă explicație decât realitatea învierii Domnului. Poate cea mai dramatică și neașteptată trecere de la o stare de necredință la o stare de deplină credință este cea a lui Toma (Ioan 20:24-29). Nimeni și nimic nu-l putea convinge pe Toma că Isus Cristos a înviat. Dar, arătarea Domnului înaintea lui i-a risipit lui Toma orice îndoială și a mărturisit cu putere: „Domnul meu și Dumnezeul meu” (v. 28). Rolul acestei conuncții („dar”) este tocmai de a ne arăta aceste schimbări bruște și depline de la o stare de neîncredere, întristare, dezamăgire și abandonare la o stare de deplină încredere, bucurie, convingere și determinare de a mărturisi pe Domnul cu orice risc. Asemenea schimbări radicale ale stării lor nu au altă explicație decât faptul că Domnul a înviat și este viu cu adevărat.
Dar și mai mult. Studiind toate relatările învierii Domnului din cele patru evanghelii, noi descoperim că învierea Domnului a fost așa de reală încât convingerea pe care a inspirat-o celor care L-au văzut viu a fost una completă. Toți au fost deplin convinși de realitatea învierii Lui și de puterea Lui de viață, în urma acestei învieri. Stările de teamă, de confuzie, de descurajare, de neîncredere și de abandonare a speranțelor pe care ucenicii le aveau înainte în Isus Cristos, au fost manifestate în multiple feluri, dar Domnul Isus Cristos, Cel înviat, a risipit orice asemenea stare, și a acoperit cu schimbare radicală orice manifestare a acestor stări, pentru toți martorii învierii Sale. Dușmanii Domnului, chiar (vezi Mat. 28:4,11-15), au fost confruntați cu o realitate incontestabilă a învierii Domnului, căreia nu i-au putut opune niciun contraargument valid, ci au răspuns doar cu o necredință deliberată, răutăcioasă, fără nici o logică, acționând de-a dreptul prostește.Toate acestea ne arată că puterea învierii Domnului poate să ofere credință veritabilă în învierea Lui, credință mântuitoare oricărui om și în orice stare ar fi el. Dacă el nu va crede, aceasta este doar pentru faptul că el va alege în mod deliberat să nu creadă (Ioan 20:30-31).
2. Învierea Domnului – un adevăr stabilit și anunțat în Scriptură, dar de neînțeles pentru mintea umană
După șocul priveliștii de la mormânt, când femeile ajunse acolo au văzut piatra înlăturată, mormântul gol, și pe îngerii lui Dumnezeu stând la mormânt, ele au parte de un alt șoc: vestea pe care o primesc de la îngeri, că Isus nu este acolo ci a înviat (Mat. 28:5-6; Lc. 24:5-6), este urmată de un reproș: „Pentru ce căutați între cei morți pe Cel ce este viu?” (Lc. 5-6; aici „dar” apare de trei ori – femeile trec brusc de la pesimism la temerea produsă de apariția îngerilor, apoi de la de la temere la șocul dat de vestea că Isus este viu, și de aici la surpriza că cuvintele spuse de Isus lor despre învierea Lui, înainte de moartea Sa, nu sunt vorbe aruncate în vânt, ci s-au împlinit în mod real și palpabil). Numai faptul că Domnul a înviat a putut produce în femei asemenea schimbări ale stării lor și într-un timp așa de scurt. Deci, faptul învierii Domnului este un fapt surprinzător în el însuși, dar, în același timp, este și un fapt anunțat și predicat de Scriptură și de Domnul Însuși, în timpul lucrării Sale mesianice. Surpriza pentru femei cât și pentru ucenici vine din faptul că ei au realizat, în acele momente, că vestea învierii era o veste nu numai adevărată, dar acest fapt a fost și prezis de Domnul. Ei au auzit aceasta din gura Domnului lor și nu odată, însă abia după înviere ei realizează forța acestei vești.
Același lucru s-a întâmplat și cu cei doi ucenici care mergeau spre Emaus (Lc. 24:13-34). „Străinul” care s-a apropiat de ei și părea interesat de discuția lor cu privire la evenimentele legate de moartea și învierea Domnului, care s-au întâmplat în Ierusalim, a început să le explice Scripturile, dar mai întâi i-a mustrat pentru îndărătnicia lor în a crede cuvintele profeților despre toate cele întâmplate (v. 25-27). Este interesant să vedem aici, în discuția pe care chiar Isus cel înviat a purtat-o cu acești ucenici, că Domnul nu le spune de la început că El este Isus și că El a înviat din morți. El, în tot drumul până la Emaus, doar le-a explicat Scripturile și ce spuneau ele despre moartea și învierea Lui. Doar la frângerea pâinii, în casa ucenicilor, s-a întâmplat să li se deschidă ochii (parcă dintr-o dată) și astfel ei să realizeze că străinul care i-a însoțit era de fapt Isus, fără ca Domnul Însuși să le spună ceva despre El. Este interesant să vedem că tocmai acest fel de abordare a ucenicilor a fost cel mai potrivit în vederea convingerii lor. Domnul le-a explicat scripturile într-un mod ordonat și complet („de la Moise și de la toți proorocii, El le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” – Lc. 24:27). Efectul acestei expuneri a fost, așa cum au mărturisit chiar ucenicii, sensibilizarea inimii lor pentru ca la momentul potrivit să li se deschidă ochii și să vadă adevărul despre Isus (Lc. 24:31), că Isus Însuși era cu ei și El înviase cu adevărat („Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne deschidea Scripturile?” – Lc. 24:32). Cuvântul Scripturii are, prin Duhul Sfânt, puterea de a deschide oamenilor ochii pentru ca ei să vadă adevărul mântuitor, să-L vadă pe Domnul Isus Cristos ca fiind viu, de asemenea Domn și Mântuitor (Ioan 16:13-15).
Înțelegem astfel că Domnul Isus Cristos a considerat că urmașii Lui aveau nevoie în primul rând nu de argumente vizibile, palpabile, cu privire la faptul învierii, ci de argumentele cuvântului scris al lui Dumnezeu. Observați, pe de o parte, ce ne spune Ioan în Ioan 20:5-9. Petru și Ioan au văzut evidențe clare ale faptului că Isus a înviat (poziționarea pânzelor cu care fusese Isus înfășurat și acoperit) și au crezut. Dar, v.9 ne precizează: „Căci tot nu pricepeau că, după Scriptură, Isus trebuia să învie din morţi”. Rostul precizării este unul foarte clar. Adevăratul argument al faptului învierii este cuvântul revelat și scris al lui Dumnezeu – sfintele Scripturi. Vezi, pe de altă parte, și remarca Domnului față de Toma (Ioan 20 :29-31). Toma a fost convins că Isus a înviat. De aceea, el face frumoasa mărturisire : „Domnul meu și Dumnezeul meu”. Dar Domnul îi răspunde : „„Tomo” i-a zis Isus, „pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut””. Deci mai binecuvântați sunt cei care vor crede, că Isus a înviat și este viu, în baza revelației scrise a lui Dumnezeu. Desigur, în planul lui Dumnezeu, martorii oculari ai învierii Domnului își au importanța lor (vezi 1 Ioan 1 :1-4). Dar aceștia sunt foarte puțini. Ei au primit mandatul să vestească vestea despre Cristos cel viu tuturor oamenilor (Fap. 2 :32-36 ; Matei 28 :18-20). Dar mărturia scripturii este baza pentru orice altă mărturie despre Cristos. Credința mântuitoare trebuie să vină prin cuvântul lui Cristos (Rom. 10 :17 ; Ioan 20 :30-31).
Privește și la momentul când Domnul Isus Cristos îi convinge despre realitatea învierii Sale pe ucenicii Lui, în camera de sus (Lc. 24 :44-48). El mănâncă în fața lor și astfel îi convinge că El a înviat cu adevărat. Ne-am fi așteptat ca Domnul să încheie argumentarea Sa. Dar (vezi „dar” – v. 44), pentru Domnul este doar introducerea demersului Său de a-i convinge. „„Dar” apoi le-a zis : „Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci și în Psalmi (de fapt în tot Vechiul Testament)”. Atunci le-a deschis mintea, ca să înțeleagă Scripturile ” (v. 44-45). Astfel, Domnul a stabilit pentru ucenici, cât și pentru toți credincioșii din întreaga istorie, adevărata bază a credinței mântuitoare (vezi și Ioan 20 :30-31 ; Rom. 10 :17). Apostolul Pavel, atunci când le vorbește despre învierea lui Cristos credincioșilor din Corint, le precizează în mod foarte apăsat că Evanghelia care mântuie se întemeiază pe moartea, îngroparea și pe învierea Domnului Isus Cristos (1 Cor. 15 :1-10). Așadar, nu sunt suficiente dovezile destinate ochilor fizici, atunci când vorbim despre dovezile adevărului mântuitor. Ele sunt doar introductive și doar pentru apostolii care trebuia să elaboreze, prin Duhul Sfânt, Evanghelia lui Cristos. Cuvântul Scripturii, doar el, este baza credinței mântuitoare și a convingerii celor credincioși că Cristos a înviat și este viu în vecii vecilor (vezi și Lc. 16 :27-31).
Prin „dar” – urile din relatarea evangheliilor despre învierea lui Cristos, ucenicii apar că trec brusc și neașteptat, de la necredință, teamă și descurajare la credință, bucurie și convingere deplină că Isus a înviat și este cu adevărat viu. În același timp, ei trec mai departe, la fel de brusc și de neașteptat, la înțelegerea adevărului scripturii; la faptul că evenimentul surprinzător și de neînțeles al învierii Domnului a fost de fapt hotărât de Dumnezeu și anunțat prin acest cuvântul revelat de Dumnezeu și de Cristos Însuși prin Duhul Sfânt. Credința mântuitoare are ca dovezi realitatea palpabilă a învierii lui Cristos din morți și are ca temelie cuvântul vorbit și scris al lui Dumnezeu.
3. Învierea Domnului – o realitate care îi transformă pe cei care cred în martori ai învierii lui Cristos
Evangheliștii Noului Testament ne arată că învierea Domnului Isus a fost un fapt real. A fost, pentru toți martorii evenimentului, un fapt incredibil, de neconceput, dar realitatea învierii Domnului nu a putut fi contrazisă. Am văzut, de asemenea, că învierea Domnului a fost un fapt prezis de scripturile Vechiului Testament, care nu au apărut în neant. Ucenicii ar fi trebuit să știe că El urma să învieze pentru că așa i-a învățat Domnul lor. De aceea, Domnul i-a mustrat pentru necredința lor, chiar dacă, omenește vorbind, era de așteptat să cadă în deznădejde și în necredință.
Dar, învierea Domnului Isus, de asemenea, lucrează în viețile celor care cred în El, în învierea Lui. Privind în relatările evangheliilor despre această înviere, îi vedem pe urmașii Domnului ca fiind, de-a dreptul, alți oameni după ce s-au întâlnit cu Domnul lor înviat.
Femeile sunt de admirat, în postura lor de martore ale învierii Domnului. Sunt câteva lucruri pe care le observăm la ele. Observă îndrăzneala lor de a se duce la mormânt pentru a îmbălsăma trupul Lui, chiar dacă știau riscurile la care se expuneau și piedicile pe care le anticipau (vezi, piatra de la ușa mormântului – Mc. 16:3). În ciuda acestora ele îndrăznesc totuși să plece la mormânt (vezi, „dar” din Mat. 28:1). Observăm și un alt lucru care, de această dată, are de-a face cu schimbarea bruscă la care ele au fost expuse. Ele au venit cu scopul de a se ocupa de trupul Domnului în mormânt. Dar, mormântul gol, apariția și vestea îngerului și întâlnirea apoi cu Domnul înviat (Mat. 28:1-10) le-a schimbat lucrarea lor. Nu mai era nevoie de îmbălsămarea trupului Domnului, dar ele trebuia să fugă repede să spună fraților Domnului că El este viu. Cred că noi avem de învățat de aici. Este un lucru frumos să te îngrijești de trupul și de mormântul celui decedat, pe care îl iubești. Dar, când este vorba despre Domnul cel înviat, ce rost mai are preocuparea pentru trupul Lui din mormânt? Ce rost are închinarea la mormântul sfânt? Ce rost are sărutarea moaștelor sfinților? Domnul Isus este viu; El nu mai este în mormânt. De aceea, închinarea adevărată trebuie să pună în lumină faptul că El este viu. Noi suntem chemați să renunțăm la faptele bune care nu-și mai au rostul și să ne implicăm în a face voia Lui (observă și Mat. 7:21-23), în a-L mărturisi pe El ca Domn viu și a duce această veste tuturor celor care sunt, în lume, pierduți sau către cei descurajați. Domnul Isus Cristos este viu în vecii vecilor.
Observați, de asemenea, atitudinea Domnului față de Maria Magdalena, cu această ocazie. Ea de bucurie, când a înțeles că Domnul ei este viu, într-o manifestare de-a dreptul firească, s-a prăbușit la picioarele Domnului și I-a cuprins picioarele pentru a i le săruta (vezi Mat. 28:9 – gestul femeilor; din Ioan 20:16-17 înțelegem că și Maria Magdalena a procedat la fel). Dar (vezi acest „dar” în v. 17) Isus a oprit-o și i-a cerut ca imediat să meargă să ducă fraților Lui vestea cea bună a învierii Lui (Ioan 20:17-18). Cu siguranță Domnul a înțeles-o pe Maria Magdalena în acele momente. Erau gesturi firești în starea în care ea era. Dar, Domnul cel viu, ne poruncește și nouă să ne canalizăm dragostea față de El și bucuria că El este viu într-o altă direcție: în a merge să vestim pe Domnul cel viu celor care au nevoie disperată de această veste. Contemplarea, starea de extaz în fața revelațiilor Domnului, își au rostul lor; ele sunt normale, dacă vin dintr-o descoperire reală prin Duhul Sfânt a persoanei și lucrării lui Cristos. Dar, nu avem voie să rămânem cantonați în asemenea stări. Aceste stări trebuie doar să ne umple sufletele de energie sfântă pentru lucrarea la care El ne cheamă – să-I fim martori în lume; să-i ridicăm pe cei pierduți prin Evanghelie. Femeile sfinte din evanghelii au primit de la Domnul cel viu o direcție nouă în slujirea lor. Și noi am primit o direcție nouă, prin faptul că Domnul Isus este viu, în slujirea pe care trebuie să o îndeplinim în lume. Aceasta este cu adevărat transformarea care a adus-o evanghelia lui Cristos în viețile celor care cred în El.
Observați acest lucru la ucenicii din Emaus (Lc. 24:31-35). Ceea ce remarcăm aici este promptitudinea cu care au acționat aceștia. Deși era seară, deși era o distanță destul de mare între Emaus și Ierusalim (aproape 12 km), imediat după ce lor li s-au deschis ochii și au descoperit că Isus este viu „S-au sculat chiar în ceasul acela, s-au întors în Ierusalim și au găsit pe cei unsprezece și pe cei ce erau cu ei adunați la un loc și zicând: „A înviat Domnul cu adevărat…”. Și au istorisit ce li se întâmplase…” (v. 33-34). Vestea bună a învierii i-a transformat pe ucenicii Domnului; i-a ridicat din starea de descurajare și de necredință (vezi toată relatarea din Lc. 24:13-35), i-a motivat să renunțe la contemplarea comodă și la extazul pe care ei îl experimentau în casa lor (v. 31-32), pentru a merge repede la frații lor cu vestea cea bună. Entuziasmul adevărat în fața măreției Domnului, trebuie canalizat înspre a oferi binecuvântare altora. Acest entuziasm va degenera, dacă îl păstrăm doar pentru noi, și va atrage pedeapsa Domnului asupra noastră (vezi pilda talanților – Mat. 25:14-30).
Și totuși, de ce Domnul, după ce le-a vorbit ucenicilor Săi despre însărcinarea de a-i fi martori ai Evangheliei în toată lumea, a considerat necesar să le precizeze apoi: „dar rămâneți în cetate până veți fi îmbrăcați cu putere de sus” (Lc. 24:49)? Nu este acest lucru o contrazicere a ceea ce Isus a spus femeilor: „duceţi-vă de spuneţi fraţilor Mei…” (Mat. 28:10; acest lucru îl vedem și în Ioan 20:17-18; îngerii chiar le precizează: „ şi duceţi-vă repede de spuneţi ucenicilor Lui că a înviat…” – Mat. 28 :7)? Nu este o împiedicare nefirească a ceea ce produce în mod normal vestea despre Domnul cel înviat în viața celor ce cred (vezi ucenicii din Emaus – Lc. 24:33-35)?
Nu, în nici un caz! Este foarte bine că ucenicii au fost prompți în a vesti vestea bună despre Cristos (vedem că acest lucru a fost chiar o cerință a Domnului). Dar (din nou „dar” – Lc. 24:49) este la fel de bine să aștepți să fii echipat de Duhul Sfânt pentru a fi martor al învierii Domnului. În primul caz, promptitudinea era necesară pentru ucenicii descurajați – ei nu trebuia să rămână prea mult timp în starea în care erau, ei trebuia să fie oameni de acțiune. Și, în același timp, vestirea celor care au văzut pe Domnul înviat, era o vestire simplă, a ceea ce ei au văzut. Era suficient să spună doar: „A înviat Domnul cu adevărat” (Lc. 24:34). Nu era nevoie să spună mai mult. Ei trebuia să spună doar ceea ce au văzut. Atât. În cel de-al 2-lea caz, apostolii (de această dată) și toți urmașii Domnului apoi, trebuia să vestească Evanghelia mântuirii prin credința în Cristos, în Acela care a murit și a înviat pentru mântuirea tuturor celor ce cred (Lc. 24:44-49). Mai mult, ei trebuia să meargă în toată lumea pentru a vesti tuturor neamurilor această evanghelie mântuitoare (v. 47). Pentru așa ceva era nevoie de echipare specială din partea lui Dumnezeu și această echipare o putea da numai Duhul Sfânt care urma să vină pe pământ (vezi Fapte 2; vezi toată cartea „Fapte”). Ei trebuia să fie înarmați cu un mesaj care să răstoarne „izvodirile minții și orice înălțime care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu și orice gând (să) îl facem rob ascultării de Cristos” (2 Cor. 10:5). Pentru aceasta mai era nevoie și de altceva – era nevoie de tot cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru a fost îndeplinit în două feluri de Domnul Însuși. (1) Domnul Isus, după înviere, le-a reamintit și le-a reinterpretat toate scripturile prin prisma învierii Sale, în vederea înțelegerii corecte și complete a mesajului Evangheliei (vezi Lc. 24:25-27, 44-49). (2) Domnul Isus a precizat, înainte de moartea Sa: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta” (Ioan 16:12). De aceea urma să vină Duhul Sfânt pe pământ (Ioan 16:13-15). În acest demers divin, a apărut apostolul Pavel care afirmă: „Slujitorul ei (a bisericii) am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu” (Col. 1:25; vezi și 2 Pet. 3:15-16). A apărut, de asemenea, mărturia scrisă a apostolilor (mărturia Noului Testament, temelia bisericii – Efes. 2:20), o mărturie care trebuia să desăvârșească mesajul Evangheliei mântuitoare (Col. 1:24-28; Apoc. 22:18-19), atât de necesară în lucrarea de mântuire (Fap. 20:26-27,32; 1 Cor. 15:1-10; 2 Tim. 3:14-17). Așadar, învierea Domnului Isus Cristos a declanșat în martorii Lui nu doar tansformarea stării lor, a caracterului lor, ci și echiparea lor desăvârșită în vederea misiunii pe care urma să o îndeplinească în lume. Ei trebuia să devină oameni care să fie în totul destoinici pentru lucrarea lui Dumnezeu (2 Tim. 3:16-17).
Poate că această lucrare transformatoare, pe care Cristosul cel viu, datorită învierii Sale și în baza puterii lui Dumnezeu (Mat. 28:18-20; Efes. 1:17-23), o realizează în viața cuiva, o vedem cel mai bine în convertirea și în împuternicirea apostolului Pavel, pentru lucrarea de a fi apostolul lui Cristos în lume (1 Cor. 15:1-10; Rom. 1:1-6; Fap. 9:1-22; 22:1-21; 26:6-20; Gal. 1:11-24; Filip. 3:4-17). Când vorbim despre Pavel, noi trebuie să vedem că, în viața lui, s-a arătat într-un mod cu totul special lucrarea harului lui Dumnezeu (1 Cor. 15:10). Pe de o parte, el a ajuns să recunoască că nu merita deloc să I se arate lui Cristosul înviat. El chiar spune: „(Dar) după ei toți (martorii oculari ai învierii lui Cristos), ca unei stârpituri, mi s-a arătat și mie” (1 Cor. 15:8). Și aceasta nu pentru faptul că era un nelegiuit notoriu. El afirmă în Filip. 3:4-6 că avea multe calități excelente, pe care puțini le aveau (vezi și Gal. 1:14). Era, putem spune, un reprezentant excelent al clasei de oameni care erau considerați gloria societății omenești. Însă, Pavel, prin revelația Domnului înviat în viața lui, ajunge să se vadă în adevărata lumină, în lumina lui Dumnezeu. El își vede acum păcatele, faptul că era un prigonitor al bisericii lui Cristos (1 Cor. 15:9). Pe de altă parte, un om ca el, era prototipul ideal al celui care se împotrivește lui Cristos cu toată ființa lui. Cine l-ar fi putut convinge că merita să-L slujească, chiar cu prețul vieții, pe Isus Cristos? Omenește vorbind, nimeni. Și cu toate acestea, realitatea învierii Lui Isus din Nazaret și maniera în care El i s-a arătat, au fost atât de convingătoare, încât Saul de altădată a devenit apostolul Pavel, plin de dedicare sfântă față de Cristosul înviat, față de evanghelia Lui și față de biserica celor credincioși lui Cristos (vezi 1 Tim. 1:12-17).
Cum au fost posibile toate acestea? Doar prin puterea harului lui Dumnezeu (1 Cor. 15:10). În acest verset cuvântul „dar” apare (în textul grecesc) de 3 ori. O traducere mai literală a acestui verset ar fi: „Dar (de, conjuncție adversativă), prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Și harul Lui față de mine n-a fost zadarnic; ba încă am lucrat, dar (aici avem în grecește alla, o conjuncție puternic adversativă), mai mult decât toți: totuși nu eu, ci (din nou apare alla ) harul lui Dumnezeu, care este în mine”. Contrastele sunt evidente la Pavel. El se descrie a fi total nevrednic (de fapt se consideră ca și „ultimul om” – v. 8-9). Dar, Dumnezeu și-a arătat, cu putere, harul Lui – a devenit unul dintre cei mai importanți apostoli ai lui Cristos. Pe de altă parte, harul lui Dumnezeu s-a arătat într-un mod unic: el a lucrat mai mult decât toți. Contrastul între arătarea harului în viața celorlalți martori ai lui Cristos și arătarea acestui har în viața sa este unul foarte puternic (vezi, conjunctiva puternic adversativă alla ). Acest contrast este din nou accentuat prin precizarea: „totuși nu eu, ci (din nou alla ) harul lui Dumnezeu, care este în mine” (v. 10), spune Pavel. El vrea să precizeze în mod foarte clar că, ceea ce el a lucrat și a învățat, nu se datorează deloc lui, calităților sale personale, ci numai și numai harului lui Dumnezeu, numai faptului că Domnul Isus Cristos este viu și I s-a arătat și lui. Dacă vrem să avem o imagine clară și impresionantă a harului lui Dumnezeu în viața celui ce crede în învierea lui Cristos, ei bine, Pavel ni se înfățișează nouă în postura de expoziție pentru alții a a acestui har glorios, a puterii învierii lui Cristos. Avem, deci, în Pavel o imagine măreață a puterii transformatoare a învierii lui Cristos în viața celor ce cred în El și o expunere, din partea lui Dumnezeu, a ceea ce este incredibil, de neconceput, pentru mintea umană.
A înviat Cristos cu adevărat? De unde știm că, ceea ce ne-au spus și au scris niște oameni acum aproape două mii de ani despre învierea lui Cristos, este adevărat? Dovada este în cei care au crezut în Cristos și în învierea Lui, în mărturia scrisă a apostolilor despre această înviere. Ei, cei care cred în Cristos și care trăiesc în mijlocul oamenilor, sunt și trebuie să fie dovada pentru lume a puterii transformatoare a învierii lui Cristos.
4. Învierea Domnului – o realitate trecută, dar cu implicații pentru prezent, viitor și pentru veșnicie
În cele patru relatări ale evangheliilor despre învierea lui Cristos (deci în cele 5 capitole care apar în Noul Testament – Mat. 28; Mc. 16; Lc. 24; Ioan 20-21) conjuncția „dar” apare (în textul grecesc) de 61 de ori (deci, de multe ori). Așadar, faptul învierii Domnului Isus Cristos este un fapt care nu poate intra în tiparele vieții și logicii omenești. El este un fapt real și incontestabil. Chiar și atunci când el a fost contestat în mod deliberat, această contestare a fost doar aruncare de praf în ochii oamenilor. A fost, atunci, și de atunci în toată istoria umană, o demonstrare de-a dreptul inconsistentă, prostească chiar, menită a convinge doar pe cei fără minte și pe cei răi.
În 1 Corinteni 15, unde apostolul Pavel tratează implicațiile învierii lui Cristos (un pasaj important din Noul Testament, când este vorba despre această înviere), conjuncția adversativă „dar” apare și aici (în textul grecesc) de 32 de ori (deci de foarte multe ori). Aceasta ne arată că și atunci când este vorba despre implicațiile învierii lui Cristos în viața și destinul celor credincioși, acestea sunt de neexplicat, total surprinzătoare, dar pe deplin reale și de necontestat.
În primul rând, faptul învierii lui Cristos este temelia ne nezdruncinat a Evangheliei (vestea bună a mântuirii, din partea lui Dumnezeu) (vezi 1 Cor. 15:1-11). De aceea, ea se propovăduiește în toată lumea și de aceea, ea trebuie să se bazeze pe moartea, îngroparea și învierea Domnului nostru; altminteri ea este doar vorbă goală și o minciună care pare frumoasă (v. 2). Pavel spune că Evanghelia lui Cristos este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede…” (Rom. 1:16-17; vezi, de asemenea, remarca din acest mesaj, menționat în partea introductivă; vezi deci Rom. 3:21 – aici apare acel „dar” care schimbă radical tonul prezentării Evangheliei, de la agonie la extaz spiritual). Evanghelia nu se bazează pe decrete omenești, nici pe manifestări de forță umane sau pământești. Ea se bazează pe intervenția miraculoasă a lui Dumnezeu în istorie – pe învierea Domnului nostru, Isus Cristos. Din cauza aceasta, ea poate aduce celor morți viață și din cauza aceasta ea poate da viață veșnică și din belșug (vezi Colos. 1:13-14; Fap. 26:17-18).
În al 2-lea rând, faptul învierii lui Cristos, oferă tuturor celor care cred în El nădejdea că și ei vor învia așa cum a înviat Cristos (1 Cor. 15:20-22). Pavel afirmă din nou, cu tărie, „Dar acum, Cristos a înviat din morți, pârga celor adormiți” (v. 20). Ceea ce vrea să spună Pavel prin aceasta este că învierea lui Cristos este pe deplin reală și garantează tuturor credincioșilor o înviere la fel de reală. Acest lucru nu se poate explica prin filozofii omenești, oricât de fascinante ar fi, și nici nu poate fi prevăzută, în vreun fel, de puterea minții omenești. Acest adevăr este revelat doar de Dumnezeu și doar prin Evanghelie, prin Duhul Sfânt (1 Cor. 2). Garanția învierii celor credincioși este incontestabilă, pentru că învierea lui Cristos este „pârga” celor adormiți (v. 20). Adică Cristos a înviat ca și întâiul rod, care anunță învierea sigură a tuturor celor care au plecat din viața aceasta, și care au crezut în Domnul.
În al 3-lea rând, faptul învierii lui Cristos va conduce la o succesiune de evenimente care au fost programate de Dumnezeu să se întâmple, pentru ca scopul lui Dumnezeu să se împlinească pentru veșnicie (1 Cor. 15:20-28). Iată aceste evenimente declanșate de învierea Domnului: (1) Învierea tuturor celor credincioși; „dar fiecare la rândul cetei lui” (v. 23). Așadar, este o ordine stabilită de Dumnezeu. La venirea Domnului (cea de a 2-a a Lui) se va întâmpla acest lucru. Până atunci, noi trăim în nădejdea învierii, a răscumpărării trupului nostru (Rom. 8:17-25). Nu ar trebui să așteptăm minuni pentru trupul nostru, până la revenirea Domnului. Dacă ele s-ar produce, aceasta se va întâmpla pentru că Dumnezeu este suveran peste creație, însă ele ne arată doar puterea Domnului. Dacă acestea nu s-ar întâmpla, aceasta nu ar trebui să ne facă să ne pierdem credința în Domnul, pentru că ceea ce nădăjduim pentru viitor se va împlini. (2) Domnul va domni și Își va întemeia împărăția Sa; astfel toți vrăjmașii Lui și ai credincioșilor, vor fi nimiciți (v. 25). (3) Ultimul vrăjmaș care va fi nimicit pentru veșnicie va fi moartea (v. 26). (4) Domnul Isus Cristos va încredința Împărăția Sa lui Dumnezeu Tatăl și El, ca Fiu, se va supune Tatălui (v. 28). (5) Dumnezeu va fi, pentru veșnicie, totul în toți (v. 28). Dumnezeu astfel va domni în mod absolut peste întregul cosmos, și peste noua creație (Apoc. 21-22). Înțelegem astfel că întreaga istorie a lumii s-a desfășurat și se desfășoară după planul stabilit de Dumnezeu. „Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin” (Rom. 11:36).
În al 4-lea rând, faptul învierii lui Cristos, ne garantează, la învierea credincioșilor, un trup compatibil cu gloria lui Dumnezeu și cu lumea veșnică în care vom fi în noua creație a lui Dumnezeu; un trup asemenea cu cel al Domnului de după înviere (1 Cor. 15:35-57). Acest pasaj începe din nou cu un „dar” (v. 35; este aici conjuncți alla, conjuncția puternic adversativă). Apare aici o întrebare, care a apărut și poate apărea în mintea unora: „Cum învie morții? Și („dar”) cu ce trup vor învia?” Este o întrebare menită să-i blocheze pe credincioșii creștini. Necredincioșii spun astfel: „Ei bine, voi, pentru că sunteți creștini, respingeți filozofia greacă (păgână) care nu crede într-o înviere în trup. Desigur, înțelegem atitudinea voastră. Dar, nu vă dați seama că ceea ce credeți voi vă conduce înspre o fundătură logică? În această lume materială, care are legi clare, și în fața cărora și noi, necredincioșii suntem fascinați de ele, ce fel de trup ați gândi voi că vor avea cei care vor învia. În situația în care trupurile morților vor putrezi în pământ, ale unora vor fi arse, sau vor fi înghițite de apele oceanelor, etc., cum va mai arăta trupul acela înviat? Cum se va întâmpla învierea? Lumea materială nu ne dă nici o explicație plauzibilă a ceea ce ar putea fi acel trup înviat. Dacă creștinii și-ar îmbălsăma trupurile, poate, cine știe, ar exista vreo speranță (deși extrem de slabă) de înviere într-un trup cât de cât într-o formă normală. Dar, prea puțini creștini au acces la acest proces de îmbălsămare. Desigur, dacă învierea s-ar realiza, ca și în cazul lui Cristos, a 3-a zi după moartea Sa, am spera că se va împlini Ps. 16:8-11, așa cum s-a împlinit cu Domnul (vezi Fapte 2:24-32). Dar, în situația în care au trecut, până acum 2000 de ani de la învierea Domnului (ce să mai vorbim despre cei din Vechiul Testament, despre David, care a scris Ps. 16 și, desigur, avea nădejdea învierii), ce mai puteți zice voi, creștinii? CUM VEȚI ÎNVIA VOI? CU CE TRUP VEȚI ÎNVIA VOI? Sunt, desigur, întrebări zdrobitoare pentru credința noastră? Dar (să folosim și noi, cei credincioși, acest „dar”), așa o fi? Nu poate exista nici o explicație? Mai întâi, au perfectă dreptate batjocoritorii credinței creștine. În lumea aceasta materială, este imposibil de explicat cum se va întâmpla învierea în trup și în ce fel de trup vor învia ei. Dar (îmi place mult acest „dar”) învierea nu se va desfășura după legile lumii materiale, așa cum nici învierea lui Cristos nu s-a petrecut. Dacă ar fi fost o înviere în termenii lumii materiale, cu siguranță am fi vorbit despre un trup ca și a lui Lazăr, după învierea sa miraculoasă. Dar, învierea lui Cristos s-a desfășurat după legi care nu sunt deloc operabile acum în această lume. Cristos a avut, după înviere, un trup care îi permitea să apară și să dispară dintr-o dată, care îi permitea să intre prin ușa încuiată, care i-a permis să iasă prin înfășurarea de pânze din mormânt (nu ca Lazăr după învierea lui – Ioan 11:44), ci fără ca ele să fi fost atinse, și care îi permitea să se înalțe la cer. Deși trupul Lui era real, palpabil, Isus putea cu el să interacționeze cu lumea noastră, totuși, trupul Lui avea o cu totul altă esență, alta decât cea materială. Trupul lui Cristos după înviere a fost o realitate total nouă în creația lui Dumnezeu. Asemenea trupuri vor avea și cei credincioși (1 Ioan 3:1-3; Filip. 3:21).
Mai mult, ca o ironie, Dumnezeu a așezat în lumea noastră materială, ceva care nu se desfășoară deloc după legile lumii materiale (ca de ex., legea entropiei). Este legea vieții. De aceea, Pavel le răspunde necredincioșilor cu „Nebun ce ești! Ce semeni tu, nu învie, dacă nu moare mai întâi” (v. 36). Un bob de grâu, în pământ, putrezește, dar în locul ei apare o plantă, cu mult mai complexă decât bobul. Mai mult, în această plantă apare un spic cu 30, sau 60, sau 100 de boabe (Mat. 13:8). Așadar, dintr-un singur bob de grîu, apare, după moartea lui, ceva ce are o complexitate și o multiplicare incredibile, dar reală și palpabilă. După ce legi? După legea entropiei? Imposibil. După legile vieții puse de Dumnezeu. Punem o altă întrebare. Unde și în ce formă era viitoarea plantă, care va apărea după putrezirea bobului de grâu? În formă microscopică? Are această minusculă plantă, puteri miraculoase în ea însăși de se va dezvolta după aceea în noua plantă, numită „grâu”? Nu. Biologii ne spun: în bobul de grâu este codul genetic al viitoarei plante. Ce este codul genetic? În esență el este o „informație” despre viitoarea plantă. Atât. Este, în termeni biblici, „cuvântul lui Dumnezeu” în acel bob; este „binecuvântarea” pe care Dumnezeu a dat-o oricărei plante și oricărei viețuitoare prin creație, de a crește și de a se înmulți (vezi Gen. 1:11-12, 22, 28). Este, de fapt, partea nematerială, de la Dumnezeu, așezată în aceste plante și viețuitoare materiale. Dar, dacă acest lucru se desfășoară sub ochii nostri (și teoria evoluției nu a putut deloc explica viața), ei bine, când este vorba despre viața spirituală, totul se va desfășura la un cu totul alt nivel. Aceasta ne spune Pavel prin revelația divină, în pasajul nostru. Vom avea trupuri spirituale. Ele vor exista după legi care nu sunt operabile acum. Merită studiat acest pasaj din 1 Cor. 15. Sunt multe lucruri de spus despre înviere, din acest pasaj. Să reținem doar că în final, în trupul glorios pe care îl vor avea cei credincioși, moartea și păcatul vor fi înghițite de biruință (v. 54-56). Acele trupuri glorioase, care vor fi primite de credincioși după înviere, vor avea capacități care le vor permite acestora să stea pentru veșnicie în prezența unui Dumnezeu sfânt și glorios, fără ca ei să fie topiți de această glorie; vor avea abilități de a vedea, de a auzi, de a pipăi, de a simți, de a gusta, la o scară de neimaginat, la un nivel care aici este de neconceput (1 Cor. 2:9-10); vor fi într-o stare nepieritoare, în care moartea, durerea, plânsul și toate vulnerabilitățile de pe pământ, nu vor mai exista (Apoc. 21:4). Nu vor mai exista limitările pe care le avem pe acest pământ. Totul va fi nou și acolo va locui neprihănirea lui Dumnezeu (2 Pet. 3:13).
În al 5-lea rând, faptul învierii lui Cristos ne oferă o motivație puternică (vezi 1 Cor. 15:12-19, 29-34) de a trăi pe acest pământ, până va reveni Domnul nostru, în sfințenie, în credincioșie și dedicare deplină și cu tăria de a înfrunta orice ispită, orice obstacol, orice necaz, orice pericol, orice lucru care vor să ne distrugă viața cu Dumnezeu și dragostea față de El (vezi Rom. 8:28-39).
Acest fapt al învierii Domnului ne dă dreptul să respingem orice filozofie omenească, care ar încerca să ne pervertească gândirea și credința noastră evanghelică. Credincioșii din Corint locuiau în mijlocul unui popor păgân (poporul grec), cu o filozofie care nu le dădea dreptul că creadă într-o înviere reală în trup. De aceea, datorită fascinației acestei filozofii, mulți credincioși erau tentați să amestece filozofia greacă cu creștinismul. Apostolul Pavel le spune (în 1 Cor. 15:12-19) că o asemenea filozofie „fascinantă” era doar intuiția unor oameni decăzuți, fără nădejdea în Dumnezeu și, deci, incapabili de a gândi normal lucrurile lui Dumnezeu (vezi și 1 Cor. 15:33-34). Credința creștină este infinit superioară filozofiei grecești (și oricărei filozofii omenești) pentru că ea își are izvorul în cuvântul lui Dumnezeu și în intervenția Sa în istorie. Mai mult, dacă ar fi ceva adevărat din filozofia grecească, creștinii ar trebui să fie onești și să meargă până la capăt în convingerile lor. Ar trebui să nu mai creadă deloc în faptul învierii lui Cristos; ar trebui să declare adevărul Evangheliei drept o minciună, iar ei, ca vestitori ai acestei evanghelii, niște mincinoși în adevăratul sens al cuvântului; ar trebui să nu se mai bucure deloc de iertarea de păcate; ar trebui să considere moartea fizică ca o reală și deplină nenorocire și ar trebui să se declare în gura mare ca fiind cei mai nenorociți oameni, din moment ce întreaga speranță a lor ar fi, pe drept, în această viață pământească; așa că renunțarea lor la plăcerile păcatului, la bogățiile acestei lumi, și la tot ceea ce le-ar oferi o viață fără Dumnezeu, ar fi de fapt cea mai mare prostie din partea lor (oare ce ar putea să pună ei în loc, dacă ar renunța la toate acestea?). Sunt oare gata creștinii (din Corint sau din alte părți) să accepte asemenea așa-zise „adevăruri”? Adevărul este că un asemenea creștinism te face cu adevărat să vomiți. Dar (și trebuie să spunem în mod apăsat acest lucru) Cristos a înviat din morți. Deci toate cele de mai sus nu pot fi deloc adevărate. Slavă Domnului!!
De asemenea, faptul învierii lui Cristos ne dă curaj să înfruntăm chiar și moartea, dacă vestirea evangheliei, ne-ar impune așa ceva. Pavel a sfidat orice pericol și a riscat totul de dragul lui Cristos. De ce? Pentru că Cristos a înviat și este viu, și este Domn al domnilor și Rege al regilor (1 Cor. 15:30-32; Apoc. 1:5; 19:16). Dacă a înviat Cristos atunci merită să sfidezi suferințele de acum, pentru că vei moșteni gloria viitoare (Rom. 8:18; 2 Tim. 4:6-8).
Faptul învierii lui Cristos ne dă dreptul să ne bucurăm, în orice împrejurare, în nădejdea biruinței finale a Domnului nostru (1 Cor. 15:57) și, de aceea, avem tot dreptul să ne încurajăm unii pe alții în trăirea și slujirea sfântă la care suntem chemați prin Evanghelie (1 Cor. 15:58; 1 Tes. 4:13-18).
Concluzii
Învierea Domnului Isus Cristos este un fapt real și glorios. Aceasta nu înseamnă că putem explica, cu mintea noastră omenească, ceea ce s-a întâmplat atunci; însă nici nu putem să contestăm acest fapt binecuvântat. Suntem chemați să acționăm prin credință, să trăim și să-L slujim pe Dumnezeu în baza acestui fapt glorios. Toma, atunci când a avut harul de a sta în fața Domnului înviat, a declarat fără a fi împins de la spate, „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20:28). Și de atunci, viața lui a căpătat o cu totul altă direcție. Pavel, cel care nu putea fi convins că Isus este Fiul lui Dumnezeu, atunci când s-a întâlnit cu Domnul cel viu, a ajuns mai apoi să declare (parcă atât de senin), „De aceea, împărate Agripa, n-am vrut să mă împotrivesc vedeniei cerești. Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudeea și la neamuri, să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu și să facă fapte vrednice de pocăința lor” (Fapte 26:19-20). Dar (să acceptăm și noi, de dragul discuției, felul de gândire al necredincioșilor) cu ce preț? Pavel doar a continuat să spună: „Iată de ce au pus iudeii mâna pe mine în Templu și au căutat să mă omoare” (Fap. 26:21). Acesta să fie oare câștigul unei slujiri devotate Domnului? Aparent, da. DAR, a înviat Cristos. Aceasta schimbă radical totul. Suferința alături de Cristos, aici pe pământ, ne va oferi, garantat, gloria veșnică pe care Cristos o are în urma învierii Lui (Rom. 8:17-18; Filip. 3:20-21).
Pastor Marian Ghita,
Biserica Crestina Baptista Sfanta Treime, Constanta
ÎNVIEREA – UN FAPT AL INTERVENȚIEI DIVINE, DAR DINCOLO DE SFERA LOGICII UMANE
Dar acum Cristos a înviat din morți, pârga celor adormiți (1 Cor. 15:20)Domnul Isus Cristos a înviat din morți în mod real și glorios. Faptul învierii Sale este un fapt real, incontestabil, deși sfidează logica umană. Nu poți deloc să explici învierea Domnului prin legile lumii materiale și nici nu ai cum să o negi, dacă vrei să privești realitatea ei în față. Singura explicație este aceea că „Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morții, pentru că nu era cu putință să fie ținut de ea” (Fapte 2:24). Și singurul mod de a ne convinge de realitatea învierii lui Cristos este să credem cuvântul lui Dumnezeu. Explicația acestei învieri este la Dumnezeu, nu în logica umană și nici în natura fenomenelor de pe pământ.
Relatarea Noului Testament, cu privire la învierea Domnului și cu privire la consecințele ei, ne confruntă cu acest contrast între realitatea lucrării lui Dumnezeu și imposibilitatea explicării ei prin legile care guvernează lumea naturală. Acest lucru este evident și prin folosirea frecventă, în relatările despre învierea Domnului, a conjuncției „dar” (în limba greacă apar deseori conjuncțiile „de” și „alla” – ambele fiind conjuncții adversative; „de” este conjunctiva obișnuită, în timp ce „alla” este conjunctiva puternic adversativă). Aceste conjuncții exprimă un contrast (un contrast normal, respectiv un contrast puternic, între afirmațiile unei fraze, sau între realitățile prezentate și legate prin conjunctiva „dar”).
Este chiar așa de important să ne uităm și la conjuncții, pentru a înțelege bine un pasaj din Scriptură? Da, este important și câteodată, apariția unui asemenea cuvânt mic, ne oferă o înțelegere foarte mare a lucrurilor prezentate în pasajul respectiv. Pentru a înțelege mai bine acest lucru să privim la perspectiva care ne-o oferă o asemenea conjuncție în textul din Romani 3:21 („Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea și Proorocii – ”). Afirmația din acest verset reprezintă un contrast între ceea ce ni se spune în Rom. 1:18-3:20 și Rom. 3:21-8:39. În Rom. 1:18-3:20 ne este prezentată starea de păcat a omenirii. Tabloul este complet sumbru. Toți oamenii sunt păcătoși și lipsiți de slava lui Dumnezeu (Rom. 3:23), de aceea toți sunt sub condamnarea mâniei lui Dumnezeu și nu există nici o posibilitate pe pământ pentru ca omul să poată fi salvat (Rom. 3:9-20). După această prezentare teribilă, apare „Dar” în 3:21. Acest „dar” schimbă radical perspectiva de mai înainte. Contrastul este evident față de realitatea prezentată în 3:21-8:39 – o realitate lucrată de harul lui Dumnezeu în omul care crede în Domnul Isus Cristos. El beneficiază din plin de o mântuire veșnică și desăvârșită, doar prin credință, fără plată. Această realitate nu are deloc legătură cu ceea ce este prezentat în 1:18-3:20 – este exclusiv lucrarea harului lui Dumnezeu în omul care crede în jertfa lui Cristos. Acest „dar” este un cuvânt care schimbă complet perspectiva de dinainte.
Același lucru îl putem spune și despre conjuncțiile adversative din relatările învierii Domnului nostru. Să privim împreună la faptul învierii lui Cristos și la perspectiva pe care ne-o oferă acest glorios fapt, din perspectiva acestui mic și, aparent, „neînsemnat” cuvânt.
1. Învierea Domnului – o realitate neașteptată dar incontestabilă
Învierea Domnului Isus și aparițiile Sale în fața ucenicilor Lui au fost ca și un cutremur neașteptat. Să observăm contrastele care ne sunt înfățișate în relatările evangheliștilor.
În primul rând, în Mat. 28:1 (vezi și Lc. 24:1), în textul grecesc apare chiar la început conjuncția de („dar” în l. română – în traducerea românească nu apare). Aceasta ne arată contrastul între textul de dinainte și cel de după conjuncție. Înaintea lui „dar” vedem sigilarea mormântului Domnului și așezarea strajei romane în fața lui. O manifestare a forței dușmanilor Domnului în vederea asigurării că nimeni și nimic nu poate face ca trupul celui mort să dispară din mormânt. După acest „dar”, niște femei vulnerabile merg spre mormânt în încercarea de a unge trupul Domnului. Ce ar fi putut aceste femei să facă în fața desfășurării forțelor iudeo-romane? Absolut nimic.
Dar, observați ce se întâmplă în acele momente din dimineața acelei zile dintâi a săptămânii. În Mat. 28:2-4 ni se spune că un înger din cer, plin de strălucire, apare în fața soldaților romani, smulge piatra de la mormânt, o trântește de pământ și se produce un cutremur. Domnul Isus iese viu din mormânt. Soldații cad ca morți și apoi fug de la mormânt. O asemenea desfășurare de forțe nu este una omenească, ci dumnezeiască. Nimeni nu poate sta în calea acestei intervenții divine. Nimeni nu o aștepta pentru că nimeni nu a prevăzut-o. În textul grecesc v. 3 și 4 încep cu „dar”. Totul a fost de-a dreptul șocant. Îngerul avea o înfățișare ca cea a fulgerului iar soldații, în acel moment, au rămas ca niște morți, plini de frică. Apoi au fugit.
Obesrvați mai departe. Femeile, care nu văzuseră această scenă și care, pe drum, se întrebau cum vor intra în mormânt, văd la sosirea de la mormânt piatra dată la o parte. Văd apoi pe îngeri, se sperie foarte tare și, mai mult, aud din gura acestor mesageri cerești vestea că Domnul Isus a înviat și nu mai este în mormânt (vezi Mat. 28:5-6; Mc. 16:6; Lc. 24:2-8 – conjuncția „dar” apare de 6 ori în aceste versete, în grecește). Ceva incredibil, șocant, dar ceva palpabil s-a întâmplat acolo la mormânt. Vezi și Mat. 28:9 (care începe din nou cu „dar”). Domnul Isus se arată femeilor viu și le îndeamnă să se bucure. Toate aceste texte ne vorbesc despre întâmplări total neașteptate, dar atât de reale încât șochează de-a dreptul.
Observă, de asemenea, apariția neașteptată a soldaților în fața preoților iudei (Mat. 28:11-15). Ei le spun acestor prelați vestea uluitoare despre apariția îngerului și despre învierea lui Isus. La o asemenea veste reacția lor este stupefiantă. În loc să creadă, că Isus este cu adevărat viu, ei înțeleg totuși că ceva dumnezeiesc s-a întâmplat, dar dau bani soldaților pentru a le închide gura și pentru a împrăștia ideea că trupul lui Isus ar fi fost furat de ucenicii Lui, în timp ce ei dormeau. Totul arată bulversarea acestora, refuzul lor plin de răutate de a crede, cât și acțiunile lor penibile și, de-a dreptul incoerente, încercări de a ieși cumva în fața poporului „basma curată”, când este evident pentru cineva care gândește normal că ei fac lucruri „cusute cu ață albă”.
Observați, de asemenea, primele reacții ale ucenicilor Domnului, înaintea învierii Domnului Isus. Cuvintele femeilor, care mărturiseau că Isus a înviat, li s-au părut lor basme (Lc. 24:11). Vezi, însă (Lc. 24:12), că Petru fuge la mormânt. Fuge și Ioan împreună cu el. Găsesc fâșiile de pânză într-o poziție total nefirească (înfășurare nedesfăcută, dar trupul Domnului nicăieri; ştergarul, care fusese pus pe capul lui Isus, nu era cu fâşiile de pânză, ci făcut sul şi pus într-un alt loc singur (Ioan 20:5-9). În fața acestor detalii incredibile ajung să-și dea seama că Domnul înviase. Cuvântul „dar” din aceste pasaje ne prezintă pe ucenici foarte agitați și uimiți în fața unor lucruri pe care ei nu le pot explica. Ei aud și văd ceva ce nu intră în tiparul lor de gândire.
Este interesant de observat felul în care se desfășoară întâlnirea Domnului cu cei zece ucenici în seara zilei învierii (Lc. 24:36-43). Apariția Domnului în mijlocul lor, în camera de sus, este surprinzătoare; ei cred că văd un duh, dar, dintr-o dată, ei devin convinși că Domnul este în mod real în mijlocul lor, în urma faptului că Îl văd mâncând. Trecerea aceasta de la o stare la alta a ucenicilor este bruscă, dar reală și explicația acestor treceri nu poate fi alta, decât că Domnul a înviat cu adevărat. Același lucru se poate spune și despre arătarea Domnului înviat la marea Tiberiadei (Ioan 21:3-8). Ucenicii trec brusc de la o stare de necunoaștere la convingerea că El, Domnul, este cu adevărat în mijlocul lor. Și nu există o altă explicație decât realitatea învierii Domnului. Poate cea mai dramatică și neașteptată trecere de la o stare de necredință la o stare de deplină credință este cea a lui Toma (Ioan 20:24-29). Nimeni și nimic nu-l putea convinge pe Toma că Isus Cristos a înviat. Dar, arătarea Domnului înaintea lui i-a risipit lui Toma orice îndoială și a mărturisit cu putere: „Domnul meu și Dumnezeul meu” (v. 28). Rolul acestei conuncții („dar”) este tocmai de a ne arăta aceste schimbări bruște și depline de la o stare de neîncredere, întristare, dezamăgire și abandonare la o stare de deplină încredere, bucurie, convingere și determinare de a mărturisi pe Domnul cu orice risc. Asemenea schimbări radicale ale stării lor nu au altă explicație decât faptul că Domnul a înviat și este viu cu adevărat.
Dar și mai mult. Studiind toate relatările învierii Domnului din cele patru evanghelii, noi descoperim că învierea Domnului a fost așa de reală încât convingerea pe care a inspirat-o celor care L-au văzut viu a fost una completă. Toți au fost deplin convinși de realitatea învierii Lui și de puterea Lui de viață, în urma acestei învieri. Stările de teamă, de confuzie, de descurajare, de neîncredere și de abandonare a speranțelor pe care ucenicii le aveau înainte în Isus Cristos, au fost manifestate în multiple feluri, dar Domnul Isus Cristos, Cel înviat, a risipit orice asemenea stare, și a acoperit cu schimbare radicală orice manifestare a acestor stări, pentru toți martorii învierii Sale. Dușmanii Domnului, chiar (vezi Mat. 28:4,11-15), au fost confruntați cu o realitate incontestabilă a învierii Domnului, căreia nu i-au putut opune niciun contraargument valid, ci au răspuns doar cu o necredință deliberată, răutăcioasă, fără nici o logică, acționând de-a dreptul prostește.Toate acestea ne arată că puterea învierii Domnului poate să ofere credință veritabilă în învierea Lui, credință mântuitoare oricărui om și în orice stare ar fi el. Dacă el nu va crede, aceasta este doar pentru faptul că el va alege în mod deliberat să nu creadă (Ioan 20:30-31).
2. Învierea Domnului – un adevăr stabilit și anunțat în Scriptură, dar de neînțeles pentru mintea umană
După șocul priveliștii de la mormânt, când femeile ajunse acolo au văzut piatra înlăturată, mormântul gol, și pe îngerii lui Dumnezeu stând la mormânt, ele au parte de un alt șoc: vestea pe care o primesc de la îngeri, că Isus nu este acolo ci a înviat (Mat. 28:5-6; Lc. 24:5-6), este urmată de un reproș: „Pentru ce căutați între cei morți pe Cel ce este viu?” (Lc. 5-6; aici „dar” apare de trei ori – femeile trec brusc de la pesimism la temerea produsă de apariția îngerilor, apoi de la de la temere la șocul dat de vestea că Isus este viu, și de aici la surpriza că cuvintele spuse de Isus lor despre învierea Lui, înainte de moartea Sa, nu sunt vorbe aruncate în vânt, ci s-au împlinit în mod real și palpabil). Numai faptul că Domnul a înviat a putut produce în femei asemenea schimbări ale stării lor și într-un timp așa de scurt. Deci, faptul învierii Domnului este un fapt surprinzător în el însuși, dar, în același timp, este și un fapt anunțat și predicat de Scriptură și de Domnul Însuși, în timpul lucrării Sale mesianice. Surpriza pentru femei cât și pentru ucenici vine din faptul că ei au realizat, în acele momente, că vestea învierii era o veste nu numai adevărată, dar acest fapt a fost și prezis de Domnul. Ei au auzit aceasta din gura Domnului lor și nu odată, însă abia după înviere ei realizează forța acestei vești.
Același lucru s-a întâmplat și cu cei doi ucenici care mergeau spre Emaus (Lc. 24:13-34). „Străinul” care s-a apropiat de ei și părea interesat de discuția lor cu privire la evenimentele legate de moartea și învierea Domnului, care s-au întâmplat în Ierusalim, a început să le explice Scripturile, dar mai întâi i-a mustrat pentru îndărătnicia lor în a crede cuvintele profeților despre toate cele întâmplate (v. 25-27). Este interesant să vedem aici, în discuția pe care chiar Isus cel înviat a purtat-o cu acești ucenici, că Domnul nu le spune de la început că El este Isus și că El a înviat din morți. El, în tot drumul până la Emaus, doar le-a explicat Scripturile și ce spuneau ele despre moartea și învierea Lui. Doar la frângerea pâinii, în casa ucenicilor, s-a întâmplat să li se deschidă ochii (parcă dintr-o dată) și astfel ei să realizeze că străinul care i-a însoțit era de fapt Isus, fără ca Domnul Însuși să le spună ceva despre El. Este interesant să vedem că tocmai acest fel de abordare a ucenicilor a fost cel mai potrivit în vederea convingerii lor. Domnul le-a explicat scripturile într-un mod ordonat și complet („de la Moise și de la toți proorocii, El le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” – Lc. 24:27). Efectul acestei expuneri a fost, așa cum au mărturisit chiar ucenicii, sensibilizarea inimii lor pentru ca la momentul potrivit să li se deschidă ochii și să vadă adevărul despre Isus (Lc. 24:31), că Isus Însuși era cu ei și El înviase cu adevărat („Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne deschidea Scripturile?” – Lc. 24:32). Cuvântul Scripturii are, prin Duhul Sfânt, puterea de a deschide oamenilor ochii pentru ca ei să vadă adevărul mântuitor, să-L vadă pe Domnul Isus Cristos ca fiind viu, de asemenea Domn și Mântuitor (Ioan 16:13-15).
Înțelegem astfel că Domnul Isus Cristos a considerat că urmașii Lui aveau nevoie în primul rând nu de argumente vizibile, palpabile, cu privire la faptul învierii, ci de argumentele cuvântului scris al lui Dumnezeu. Observați, pe de o parte, ce ne spune Ioan în Ioan 20:5-9. Petru și Ioan au văzut evidențe clare ale faptului că Isus a înviat (poziționarea pânzelor cu care fusese Isus înfășurat și acoperit) și au crezut. Dar, v.9 ne precizează: „Căci tot nu pricepeau că, după Scriptură, Isus trebuia să învie din morţi”. Rostul precizării este unul foarte clar. Adevăratul argument al faptului învierii este cuvântul revelat și scris al lui Dumnezeu – sfintele Scripturi. Vezi, pe de altă parte, și remarca Domnului față de Toma (Ioan 20 :29-31). Toma a fost convins că Isus a înviat. De aceea, el face frumoasa mărturisire : „Domnul meu și Dumnezeul meu”. Dar Domnul îi răspunde : „„Tomo” i-a zis Isus, „pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut””. Deci mai binecuvântați sunt cei care vor crede, că Isus a înviat și este viu, în baza revelației scrise a lui Dumnezeu. Desigur, în planul lui Dumnezeu, martorii oculari ai învierii Domnului își au importanța lor (vezi 1 Ioan 1 :1-4). Dar aceștia sunt foarte puțini. Ei au primit mandatul să vestească vestea despre Cristos cel viu tuturor oamenilor (Fap. 2 :32-36 ; Matei 28 :18-20). Dar mărturia scripturii este baza pentru orice altă mărturie despre Cristos. Credința mântuitoare trebuie să vină prin cuvântul lui Cristos (Rom. 10 :17 ; Ioan 20 :30-31).
Privește și la momentul când Domnul Isus Cristos îi convinge despre realitatea învierii Sale pe ucenicii Lui, în camera de sus (Lc. 24 :44-48). El mănâncă în fața lor și astfel îi convinge că El a înviat cu adevărat. Ne-am fi așteptat ca Domnul să încheie argumentarea Sa. Dar (vezi „dar” – v. 44), pentru Domnul este doar introducerea demersului Său de a-i convinge. „„Dar” apoi le-a zis : „Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci și în Psalmi (de fapt în tot Vechiul Testament)”. Atunci le-a deschis mintea, ca să înțeleagă Scripturile ” (v. 44-45). Astfel, Domnul a stabilit pentru ucenici, cât și pentru toți credincioșii din întreaga istorie, adevărata bază a credinței mântuitoare (vezi și Ioan 20 :30-31 ; Rom. 10 :17). Apostolul Pavel, atunci când le vorbește despre învierea lui Cristos credincioșilor din Corint, le precizează în mod foarte apăsat că Evanghelia care mântuie se întemeiază pe moartea, îngroparea și pe învierea Domnului Isus Cristos (1 Cor. 15 :1-10). Așadar, nu sunt suficiente dovezile destinate ochilor fizici, atunci când vorbim despre dovezile adevărului mântuitor. Ele sunt doar introductive și doar pentru apostolii care trebuia să elaboreze, prin Duhul Sfânt, Evanghelia lui Cristos. Cuvântul Scripturii, doar el, este baza credinței mântuitoare și a convingerii celor credincioși că Cristos a înviat și este viu în vecii vecilor (vezi și Lc. 16 :27-31).
Prin „dar” – urile din relatarea evangheliilor despre învierea lui Cristos, ucenicii apar că trec brusc și neașteptat, de la necredință, teamă și descurajare la credință, bucurie și convingere deplină că Isus a înviat și este cu adevărat viu. În același timp, ei trec mai departe, la fel de brusc și de neașteptat, la înțelegerea adevărului scripturii; la faptul că evenimentul surprinzător și de neînțeles al învierii Domnului a fost de fapt hotărât de Dumnezeu și anunțat prin acest cuvântul revelat de Dumnezeu și de Cristos Însuși prin Duhul Sfânt. Credința mântuitoare are ca dovezi realitatea palpabilă a învierii lui Cristos din morți și are ca temelie cuvântul vorbit și scris al lui Dumnezeu.
3. Învierea Domnului – o realitate care îi transformă pe cei care cred în martori ai învierii lui Cristos
Evangheliștii Noului Testament ne arată că învierea Domnului Isus a fost un fapt real. A fost, pentru toți martorii evenimentului, un fapt incredibil, de neconceput, dar realitatea învierii Domnului nu a putut fi contrazisă. Am văzut, de asemenea, că învierea Domnului a fost un fapt prezis de scripturile Vechiului Testament, care nu au apărut în neant. Ucenicii ar fi trebuit să știe că El urma să învieze pentru că așa i-a învățat Domnul lor. De aceea, Domnul i-a mustrat pentru necredința lor, chiar dacă, omenește vorbind, era de așteptat să cadă în deznădejde și în necredință.
Dar, învierea Domnului Isus, de asemenea, lucrează în viețile celor care cred în El, în învierea Lui. Privind în relatările evangheliilor despre această înviere, îi vedem pe urmașii Domnului ca fiind, de-a dreptul, alți oameni după ce s-au întâlnit cu Domnul lor înviat.
Femeile sunt de admirat, în postura lor de martore ale învierii Domnului. Sunt câteva lucruri pe care le observăm la ele. Observă îndrăzneala lor de a se duce la mormânt pentru a îmbălsăma trupul Lui, chiar dacă știau riscurile la care se expuneau și piedicile pe care le anticipau (vezi, piatra de la ușa mormântului – Mc. 16:3). În ciuda acestora ele îndrăznesc totuși să plece la mormânt (vezi, „dar” din Mat. 28:1). Observăm și un alt lucru care, de această dată, are de-a face cu schimbarea bruscă la care ele au fost expuse. Ele au venit cu scopul de a se ocupa de trupul Domnului în mormânt. Dar, mormântul gol, apariția și vestea îngerului și întâlnirea apoi cu Domnul înviat (Mat. 28:1-10) le-a schimbat lucrarea lor. Nu mai era nevoie de îmbălsămarea trupului Domnului, dar ele trebuia să fugă repede să spună fraților Domnului că El este viu. Cred că noi avem de învățat de aici. Este un lucru frumos să te îngrijești de trupul și de mormântul celui decedat, pe care îl iubești. Dar, când este vorba despre Domnul cel înviat, ce rost mai are preocuparea pentru trupul Lui din mormânt? Ce rost are închinarea la mormântul sfânt? Ce rost are sărutarea moaștelor sfinților? Domnul Isus este viu; El nu mai este în mormânt. De aceea, închinarea adevărată trebuie să pună în lumină faptul că El este viu. Noi suntem chemați să renunțăm la faptele bune care nu-și mai au rostul și să ne implicăm în a face voia Lui (observă și Mat. 7:21-23), în a-L mărturisi pe El ca Domn viu și a duce această veste tuturor celor care sunt, în lume, pierduți sau către cei descurajați. Domnul Isus Cristos este viu în vecii vecilor.
Observați, de asemenea, atitudinea Domnului față de Maria Magdalena, cu această ocazie. Ea de bucurie, când a înțeles că Domnul ei este viu, într-o manifestare de-a dreptul firească, s-a prăbușit la picioarele Domnului și I-a cuprins picioarele pentru a i le săruta (vezi Mat. 28:9 – gestul femeilor; din Ioan 20:16-17 înțelegem că și Maria Magdalena a procedat la fel). Dar (vezi acest „dar” în v. 17) Isus a oprit-o și i-a cerut ca imediat să meargă să ducă fraților Lui vestea cea bună a învierii Lui (Ioan 20:17-18). Cu siguranță Domnul a înțeles-o pe Maria Magdalena în acele momente. Erau gesturi firești în starea în care ea era. Dar, Domnul cel viu, ne poruncește și nouă să ne canalizăm dragostea față de El și bucuria că El este viu într-o altă direcție: în a merge să vestim pe Domnul cel viu celor care au nevoie disperată de această veste. Contemplarea, starea de extaz în fața revelațiilor Domnului, își au rostul lor; ele sunt normale, dacă vin dintr-o descoperire reală prin Duhul Sfânt a persoanei și lucrării lui Cristos. Dar, nu avem voie să rămânem cantonați în asemenea stări. Aceste stări trebuie doar să ne umple sufletele de energie sfântă pentru lucrarea la care El ne cheamă – să-I fim martori în lume; să-i ridicăm pe cei pierduți prin Evanghelie. Femeile sfinte din evanghelii au primit de la Domnul cel viu o direcție nouă în slujirea lor. Și noi am primit o direcție nouă, prin faptul că Domnul Isus este viu, în slujirea pe care trebuie să o îndeplinim în lume. Aceasta este cu adevărat transformarea care a adus-o evanghelia lui Cristos în viețile celor care cred în El.
Observați acest lucru la ucenicii din Emaus (Lc. 24:31-35). Ceea ce remarcăm aici este promptitudinea cu care au acționat aceștia. Deși era seară, deși era o distanță destul de mare între Emaus și Ierusalim (aproape 12 km), imediat după ce lor li s-au deschis ochii și au descoperit că Isus este viu „S-au sculat chiar în ceasul acela, s-au întors în Ierusalim și au găsit pe cei unsprezece și pe cei ce erau cu ei adunați la un loc și zicând: „A înviat Domnul cu adevărat…”. Și au istorisit ce li se întâmplase…” (v. 33-34). Vestea bună a învierii i-a transformat pe ucenicii Domnului; i-a ridicat din starea de descurajare și de necredință (vezi toată relatarea din Lc. 24:13-35), i-a motivat să renunțe la contemplarea comodă și la extazul pe care ei îl experimentau în casa lor (v. 31-32), pentru a merge repede la frații lor cu vestea cea bună. Entuziasmul adevărat în fața măreției Domnului, trebuie canalizat înspre a oferi binecuvântare altora. Acest entuziasm va degenera, dacă îl păstrăm doar pentru noi, și va atrage pedeapsa Domnului asupra noastră (vezi pilda talanților – Mat. 25:14-30).
Și totuși, de ce Domnul, după ce le-a vorbit ucenicilor Săi despre însărcinarea de a-i fi martori ai Evangheliei în toată lumea, a considerat necesar să le precizeze apoi: „dar rămâneți în cetate până veți fi îmbrăcați cu putere de sus” (Lc. 24:49)? Nu este acest lucru o contrazicere a ceea ce Isus a spus femeilor: „duceţi-vă de spuneţi fraţilor Mei…” (Mat. 28:10; acest lucru îl vedem și în Ioan 20:17-18; îngerii chiar le precizează: „ şi duceţi-vă repede de spuneţi ucenicilor Lui că a înviat…” – Mat. 28 :7)? Nu este o împiedicare nefirească a ceea ce produce în mod normal vestea despre Domnul cel înviat în viața celor ce cred (vezi ucenicii din Emaus – Lc. 24:33-35)?
Nu, în nici un caz! Este foarte bine că ucenicii au fost prompți în a vesti vestea bună despre Cristos (vedem că acest lucru a fost chiar o cerință a Domnului). Dar (din nou „dar” – Lc. 24:49) este la fel de bine să aștepți să fii echipat de Duhul Sfânt pentru a fi martor al învierii Domnului. În primul caz, promptitudinea era necesară pentru ucenicii descurajați – ei nu trebuia să rămână prea mult timp în starea în care erau, ei trebuia să fie oameni de acțiune. Și, în același timp, vestirea celor care au văzut pe Domnul înviat, era o vestire simplă, a ceea ce ei au văzut. Era suficient să spună doar: „A înviat Domnul cu adevărat” (Lc. 24:34). Nu era nevoie să spună mai mult. Ei trebuia să spună doar ceea ce au văzut. Atât. În cel de-al 2-lea caz, apostolii (de această dată) și toți urmașii Domnului apoi, trebuia să vestească Evanghelia mântuirii prin credința în Cristos, în Acela care a murit și a înviat pentru mântuirea tuturor celor ce cred (Lc. 24:44-49). Mai mult, ei trebuia să meargă în toată lumea pentru a vesti tuturor neamurilor această evanghelie mântuitoare (v. 47). Pentru așa ceva era nevoie de echipare specială din partea lui Dumnezeu și această echipare o putea da numai Duhul Sfânt care urma să vină pe pământ (vezi Fapte 2; vezi toată cartea „Fapte”). Ei trebuia să fie înarmați cu un mesaj care să răstoarne „izvodirile minții și orice înălțime care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu și orice gând (să) îl facem rob ascultării de Cristos” (2 Cor. 10:5). Pentru aceasta mai era nevoie și de altceva – era nevoie de tot cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru a fost îndeplinit în două feluri de Domnul Însuși. (1) Domnul Isus, după înviere, le-a reamintit și le-a reinterpretat toate scripturile prin prisma învierii Sale, în vederea înțelegerii corecte și complete a mesajului Evangheliei (vezi Lc. 24:25-27, 44-49). (2) Domnul Isus a precizat, înainte de moartea Sa: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta” (Ioan 16:12). De aceea urma să vină Duhul Sfânt pe pământ (Ioan 16:13-15). În acest demers divin, a apărut apostolul Pavel care afirmă: „Slujitorul ei (a bisericii) am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu” (Col. 1:25; vezi și 2 Pet. 3:15-16). A apărut, de asemenea, mărturia scrisă a apostolilor (mărturia Noului Testament, temelia bisericii – Efes. 2:20), o mărturie care trebuia să desăvârșească mesajul Evangheliei mântuitoare (Col. 1:24-28; Apoc. 22:18-19), atât de necesară în lucrarea de mântuire (Fap. 20:26-27,32; 1 Cor. 15:1-10; 2 Tim. 3:14-17). Așadar, învierea Domnului Isus Cristos a declanșat în martorii Lui nu doar tansformarea stării lor, a caracterului lor, ci și echiparea lor desăvârșită în vederea misiunii pe care urma să o îndeplinească în lume. Ei trebuia să devină oameni care să fie în totul destoinici pentru lucrarea lui Dumnezeu (2 Tim. 3:16-17).
Poate că această lucrare transformatoare, pe care Cristosul cel viu, datorită învierii Sale și în baza puterii lui Dumnezeu (Mat. 28:18-20; Efes. 1:17-23), o realizează în viața cuiva, o vedem cel mai bine în convertirea și în împuternicirea apostolului Pavel, pentru lucrarea de a fi apostolul lui Cristos în lume (1 Cor. 15:1-10; Rom. 1:1-6; Fap. 9:1-22; 22:1-21; 26:6-20; Gal. 1:11-24; Filip. 3:4-17). Când vorbim despre Pavel, noi trebuie să vedem că, în viața lui, s-a arătat într-un mod cu totul special lucrarea harului lui Dumnezeu (1 Cor. 15:10). Pe de o parte, el a ajuns să recunoască că nu merita deloc să I se arate lui Cristosul înviat. El chiar spune: „(Dar) după ei toți (martorii oculari ai învierii lui Cristos), ca unei stârpituri, mi s-a arătat și mie” (1 Cor. 15:8). Și aceasta nu pentru faptul că era un nelegiuit notoriu. El afirmă în Filip. 3:4-6 că avea multe calități excelente, pe care puțini le aveau (vezi și Gal. 1:14). Era, putem spune, un reprezentant excelent al clasei de oameni care erau considerați gloria societății omenești. Însă, Pavel, prin revelația Domnului înviat în viața lui, ajunge să se vadă în adevărata lumină, în lumina lui Dumnezeu. El își vede acum păcatele, faptul că era un prigonitor al bisericii lui Cristos (1 Cor. 15:9). Pe de altă parte, un om ca el, era prototipul ideal al celui care se împotrivește lui Cristos cu toată ființa lui. Cine l-ar fi putut convinge că merita să-L slujească, chiar cu prețul vieții, pe Isus Cristos? Omenește vorbind, nimeni. Și cu toate acestea, realitatea învierii Lui Isus din Nazaret și maniera în care El i s-a arătat, au fost atât de convingătoare, încât Saul de altădată a devenit apostolul Pavel, plin de dedicare sfântă față de Cristosul înviat, față de evanghelia Lui și față de biserica celor credincioși lui Cristos (vezi 1 Tim. 1:12-17).
Cum au fost posibile toate acestea? Doar prin puterea harului lui Dumnezeu (1 Cor. 15:10). În acest verset cuvântul „dar” apare (în textul grecesc) de 3 ori. O traducere mai literală a acestui verset ar fi: „Dar (de, conjuncție adversativă), prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Și harul Lui față de mine n-a fost zadarnic; ba încă am lucrat, dar (aici avem în grecește alla, o conjuncție puternic adversativă), mai mult decât toți: totuși nu eu, ci (din nou apare alla ) harul lui Dumnezeu, care este în mine”. Contrastele sunt evidente la Pavel. El se descrie a fi total nevrednic (de fapt se consideră ca și „ultimul om” – v. 8-9). Dar, Dumnezeu și-a arătat, cu putere, harul Lui – a devenit unul dintre cei mai importanți apostoli ai lui Cristos. Pe de altă parte, harul lui Dumnezeu s-a arătat într-un mod unic: el a lucrat mai mult decât toți. Contrastul între arătarea harului în viața celorlalți martori ai lui Cristos și arătarea acestui har în viața sa este unul foarte puternic (vezi, conjunctiva puternic adversativă alla ). Acest contrast este din nou accentuat prin precizarea: „totuși nu eu, ci (din nou alla ) harul lui Dumnezeu, care este în mine” (v. 10), spune Pavel. El vrea să precizeze în mod foarte clar că, ceea ce el a lucrat și a învățat, nu se datorează deloc lui, calităților sale personale, ci numai și numai harului lui Dumnezeu, numai faptului că Domnul Isus Cristos este viu și I s-a arătat și lui. Dacă vrem să avem o imagine clară și impresionantă a harului lui Dumnezeu în viața celui ce crede în învierea lui Cristos, ei bine, Pavel ni se înfățișează nouă în postura de expoziție pentru alții a a acestui har glorios, a puterii învierii lui Cristos. Avem, deci, în Pavel o imagine măreață a puterii transformatoare a învierii lui Cristos în viața celor ce cred în El și o expunere, din partea lui Dumnezeu, a ceea ce este incredibil, de neconceput, pentru mintea umană.
A înviat Cristos cu adevărat? De unde știm că, ceea ce ne-au spus și au scris niște oameni acum aproape două mii de ani despre învierea lui Cristos, este adevărat? Dovada este în cei care au crezut în Cristos și în învierea Lui, în mărturia scrisă a apostolilor despre această înviere. Ei, cei care cred în Cristos și care trăiesc în mijlocul oamenilor, sunt și trebuie să fie dovada pentru lume a puterii transformatoare a învierii lui Cristos.
4. Învierea Domnului – o realitate trecută, dar cu implicații pentru prezent, viitor și pentru veșnicie
În cele patru relatări ale evangheliilor despre învierea lui Cristos (deci în cele 5 capitole care apar în Noul Testament – Mat. 28; Mc. 16; Lc. 24; Ioan 20-21) conjuncția „dar” apare (în textul grecesc) de 61 de ori (deci, de multe ori). Așadar, faptul învierii Domnului Isus Cristos este un fapt care nu poate intra în tiparele vieții și logicii omenești. El este un fapt real și incontestabil. Chiar și atunci când el a fost contestat în mod deliberat, această contestare a fost doar aruncare de praf în ochii oamenilor. A fost, atunci, și de atunci în toată istoria umană, o demonstrare de-a dreptul inconsistentă, prostească chiar, menită a convinge doar pe cei fără minte și pe cei răi.
În 1 Corinteni 15, unde apostolul Pavel tratează implicațiile învierii lui Cristos (un pasaj important din Noul Testament, când este vorba despre această înviere), conjuncția adversativă „dar” apare și aici (în textul grecesc) de 32 de ori (deci de foarte multe ori). Aceasta ne arată că și atunci când este vorba despre implicațiile învierii lui Cristos în viața și destinul celor credincioși, acestea sunt de neexplicat, total surprinzătoare, dar pe deplin reale și de necontestat.
În primul rând, faptul învierii lui Cristos este temelia ne nezdruncinat a Evangheliei (vestea bună a mântuirii, din partea lui Dumnezeu) (vezi 1 Cor. 15:1-11). De aceea, ea se propovăduiește în toată lumea și de aceea, ea trebuie să se bazeze pe moartea, îngroparea și învierea Domnului nostru; altminteri ea este doar vorbă goală și o minciună care pare frumoasă (v. 2). Pavel spune că Evanghelia lui Cristos este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede…” (Rom. 1:16-17; vezi, de asemenea, remarca din acest mesaj, menționat în partea introductivă; vezi deci Rom. 3:21 – aici apare acel „dar” care schimbă radical tonul prezentării Evangheliei, de la agonie la extaz spiritual). Evanghelia nu se bazează pe decrete omenești, nici pe manifestări de forță umane sau pământești. Ea se bazează pe intervenția miraculoasă a lui Dumnezeu în istorie – pe învierea Domnului nostru, Isus Cristos. Din cauza aceasta, ea poate aduce celor morți viață și din cauza aceasta ea poate da viață veșnică și din belșug (vezi Colos. 1:13-14; Fap. 26:17-18).
În al 2-lea rând, faptul învierii lui Cristos, oferă tuturor celor care cred în El nădejdea că și ei vor învia așa cum a înviat Cristos (1 Cor. 15:20-22). Pavel afirmă din nou, cu tărie, „Dar acum, Cristos a înviat din morți, pârga celor adormiți” (v. 20). Ceea ce vrea să spună Pavel prin aceasta este că învierea lui Cristos este pe deplin reală și garantează tuturor credincioșilor o înviere la fel de reală. Acest lucru nu se poate explica prin filozofii omenești, oricât de fascinante ar fi, și nici nu poate fi prevăzută, în vreun fel, de puterea minții omenești. Acest adevăr este revelat doar de Dumnezeu și doar prin Evanghelie, prin Duhul Sfânt (1 Cor. 2). Garanția învierii celor credincioși este incontestabilă, pentru că învierea lui Cristos este „pârga” celor adormiți (v. 20). Adică Cristos a înviat ca și întâiul rod, care anunță învierea sigură a tuturor celor care au plecat din viața aceasta, și care au crezut în Domnul.
În al 3-lea rând, faptul învierii lui Cristos va conduce la o succesiune de evenimente care au fost programate de Dumnezeu să se întâmple, pentru ca scopul lui Dumnezeu să se împlinească pentru veșnicie (1 Cor. 15:20-28). Iată aceste evenimente declanșate de învierea Domnului: (1) Învierea tuturor celor credincioși; „dar fiecare la rândul cetei lui” (v. 23). Așadar, este o ordine stabilită de Dumnezeu. La venirea Domnului (cea de a 2-a a Lui) se va întâmpla acest lucru. Până atunci, noi trăim în nădejdea învierii, a răscumpărării trupului nostru (Rom. 8:17-25). Nu ar trebui să așteptăm minuni pentru trupul nostru, până la revenirea Domnului. Dacă ele s-ar produce, aceasta se va întâmpla pentru că Dumnezeu este suveran peste creație, însă ele ne arată doar puterea Domnului. Dacă acestea nu s-ar întâmpla, aceasta nu ar trebui să ne facă să ne pierdem credința în Domnul, pentru că ceea ce nădăjduim pentru viitor se va împlini. (2) Domnul va domni și Își va întemeia împărăția Sa; astfel toți vrăjmașii Lui și ai credincioșilor, vor fi nimiciți (v. 25). (3) Ultimul vrăjmaș care va fi nimicit pentru veșnicie va fi moartea (v. 26). (4) Domnul Isus Cristos va încredința Împărăția Sa lui Dumnezeu Tatăl și El, ca Fiu, se va supune Tatălui (v. 28). (5) Dumnezeu va fi, pentru veșnicie, totul în toți (v. 28). Dumnezeu astfel va domni în mod absolut peste întregul cosmos, și peste noua creație (Apoc. 21-22). Înțelegem astfel că întreaga istorie a lumii s-a desfășurat și se desfășoară după planul stabilit de Dumnezeu. „Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin” (Rom. 11:36).
În al 4-lea rând, faptul învierii lui Cristos, ne garantează, la învierea credincioșilor, un trup compatibil cu gloria lui Dumnezeu și cu lumea veșnică în care vom fi în noua creație a lui Dumnezeu; un trup asemenea cu cel al Domnului de după înviere (1 Cor. 15:35-57). Acest pasaj începe din nou cu un „dar” (v. 35; este aici conjuncți alla, conjuncția puternic adversativă). Apare aici o întrebare, care a apărut și poate apărea în mintea unora: „Cum învie morții? Și („dar”) cu ce trup vor învia?” Este o întrebare menită să-i blocheze pe credincioșii creștini. Necredincioșii spun astfel: „Ei bine, voi, pentru că sunteți creștini, respingeți filozofia greacă (păgână) care nu crede într-o înviere în trup. Desigur, înțelegem atitudinea voastră. Dar, nu vă dați seama că ceea ce credeți voi vă conduce înspre o fundătură logică? În această lume materială, care are legi clare, și în fața cărora și noi, necredincioșii suntem fascinați de ele, ce fel de trup ați gândi voi că vor avea cei care vor învia. În situația în care trupurile morților vor putrezi în pământ, ale unora vor fi arse, sau vor fi înghițite de apele oceanelor, etc., cum va mai arăta trupul acela înviat? Cum se va întâmpla învierea? Lumea materială nu ne dă nici o explicație plauzibilă a ceea ce ar putea fi acel trup înviat. Dacă creștinii și-ar îmbălsăma trupurile, poate, cine știe, ar exista vreo speranță (deși extrem de slabă) de înviere într-un trup cât de cât într-o formă normală. Dar, prea puțini creștini au acces la acest proces de îmbălsămare. Desigur, dacă învierea s-ar realiza, ca și în cazul lui Cristos, a 3-a zi după moartea Sa, am spera că se va împlini Ps. 16:8-11, așa cum s-a împlinit cu Domnul (vezi Fapte 2:24-32). Dar, în situația în care au trecut, până acum 2000 de ani de la învierea Domnului (ce să mai vorbim despre cei din Vechiul Testament, despre David, care a scris Ps. 16 și, desigur, avea nădejdea învierii), ce mai puteți zice voi, creștinii? CUM VEȚI ÎNVIA VOI? CU CE TRUP VEȚI ÎNVIA VOI? Sunt, desigur, întrebări zdrobitoare pentru credința noastră? Dar (să folosim și noi, cei credincioși, acest „dar”), așa o fi? Nu poate exista nici o explicație? Mai întâi, au perfectă dreptate batjocoritorii credinței creștine. În lumea aceasta materială, este imposibil de explicat cum se va întâmpla învierea în trup și în ce fel de trup vor învia ei. Dar (îmi place mult acest „dar”) învierea nu se va desfășura după legile lumii materiale, așa cum nici învierea lui Cristos nu s-a petrecut. Dacă ar fi fost o înviere în termenii lumii materiale, cu siguranță am fi vorbit despre un trup ca și a lui Lazăr, după învierea sa miraculoasă. Dar, învierea lui Cristos s-a desfășurat după legi care nu sunt deloc operabile acum în această lume. Cristos a avut, după înviere, un trup care îi permitea să apară și să dispară dintr-o dată, care îi permitea să intre prin ușa încuiată, care i-a permis să iasă prin înfășurarea de pânze din mormânt (nu ca Lazăr după învierea lui – Ioan 11:44), ci fără ca ele să fi fost atinse, și care îi permitea să se înalțe la cer. Deși trupul Lui era real, palpabil, Isus putea cu el să interacționeze cu lumea noastră, totuși, trupul Lui avea o cu totul altă esență, alta decât cea materială. Trupul lui Cristos după înviere a fost o realitate total nouă în creația lui Dumnezeu. Asemenea trupuri vor avea și cei credincioși (1 Ioan 3:1-3; Filip. 3:21).
Mai mult, ca o ironie, Dumnezeu a așezat în lumea noastră materială, ceva care nu se desfășoară deloc după legile lumii materiale (ca de ex., legea entropiei). Este legea vieții. De aceea, Pavel le răspunde necredincioșilor cu „Nebun ce ești! Ce semeni tu, nu învie, dacă nu moare mai întâi” (v. 36). Un bob de grâu, în pământ, putrezește, dar în locul ei apare o plantă, cu mult mai complexă decât bobul. Mai mult, în această plantă apare un spic cu 30, sau 60, sau 100 de boabe (Mat. 13:8). Așadar, dintr-un singur bob de grîu, apare, după moartea lui, ceva ce are o complexitate și o multiplicare incredibile, dar reală și palpabilă. După ce legi? După legea entropiei? Imposibil. După legile vieții puse de Dumnezeu. Punem o altă întrebare. Unde și în ce formă era viitoarea plantă, care va apărea după putrezirea bobului de grâu? În formă microscopică? Are această minusculă plantă, puteri miraculoase în ea însăși de se va dezvolta după aceea în noua plantă, numită „grâu”? Nu. Biologii ne spun: în bobul de grâu este codul genetic al viitoarei plante. Ce este codul genetic? În esență el este o „informație” despre viitoarea plantă. Atât. Este, în termeni biblici, „cuvântul lui Dumnezeu” în acel bob; este „binecuvântarea” pe care Dumnezeu a dat-o oricărei plante și oricărei viețuitoare prin creație, de a crește și de a se înmulți (vezi Gen. 1:11-12, 22, 28). Este, de fapt, partea nematerială, de la Dumnezeu, așezată în aceste plante și viețuitoare materiale. Dar, dacă acest lucru se desfășoară sub ochii nostri (și teoria evoluției nu a putut deloc explica viața), ei bine, când este vorba despre viața spirituală, totul se va desfășura la un cu totul alt nivel. Aceasta ne spune Pavel prin revelația divină, în pasajul nostru. Vom avea trupuri spirituale. Ele vor exista după legi care nu sunt operabile acum. Merită studiat acest pasaj din 1 Cor. 15. Sunt multe lucruri de spus despre înviere, din acest pasaj. Să reținem doar că în final, în trupul glorios pe care îl vor avea cei credincioși, moartea și păcatul vor fi înghițite de biruință (v. 54-56). Acele trupuri glorioase, care vor fi primite de credincioși după înviere, vor avea capacități care le vor permite acestora să stea pentru veșnicie în prezența unui Dumnezeu sfânt și glorios, fără ca ei să fie topiți de această glorie; vor avea abilități de a vedea, de a auzi, de a pipăi, de a simți, de a gusta, la o scară de neimaginat, la un nivel care aici este de neconceput (1 Cor. 2:9-10); vor fi într-o stare nepieritoare, în care moartea, durerea, plânsul și toate vulnerabilitățile de pe pământ, nu vor mai exista (Apoc. 21:4). Nu vor mai exista limitările pe care le avem pe acest pământ. Totul va fi nou și acolo va locui neprihănirea lui Dumnezeu (2 Pet. 3:13).
În al 5-lea rând, faptul învierii lui Cristos ne oferă o motivație puternică (vezi 1 Cor. 15:12-19, 29-34) de a trăi pe acest pământ, până va reveni Domnul nostru, în sfințenie, în credincioșie și dedicare deplină și cu tăria de a înfrunta orice ispită, orice obstacol, orice necaz, orice pericol, orice lucru care vor să ne distrugă viața cu Dumnezeu și dragostea față de El (vezi Rom. 8:28-39).
Acest fapt al învierii Domnului ne dă dreptul să respingem orice filozofie omenească, care ar încerca să ne pervertească gândirea și credința noastră evanghelică. Credincioșii din Corint locuiau în mijlocul unui popor păgân (poporul grec), cu o filozofie care nu le dădea dreptul că creadă într-o înviere reală în trup. De aceea, datorită fascinației acestei filozofii, mulți credincioși erau tentați să amestece filozofia greacă cu creștinismul. Apostolul Pavel le spune (în 1 Cor. 15:12-19) că o asemenea filozofie „fascinantă” era doar intuiția unor oameni decăzuți, fără nădejdea în Dumnezeu și, deci, incapabili de a gândi normal lucrurile lui Dumnezeu (vezi și 1 Cor. 15:33-34). Credința creștină este infinit superioară filozofiei grecești (și oricărei filozofii omenești) pentru că ea își are izvorul în cuvântul lui Dumnezeu și în intervenția Sa în istorie. Mai mult, dacă ar fi ceva adevărat din filozofia grecească, creștinii ar trebui să fie onești și să meargă până la capăt în convingerile lor. Ar trebui să nu mai creadă deloc în faptul învierii lui Cristos; ar trebui să declare adevărul Evangheliei drept o minciună, iar ei, ca vestitori ai acestei evanghelii, niște mincinoși în adevăratul sens al cuvântului; ar trebui să nu se mai bucure deloc de iertarea de păcate; ar trebui să considere moartea fizică ca o reală și deplină nenorocire și ar trebui să se declare în gura mare ca fiind cei mai nenorociți oameni, din moment ce întreaga speranță a lor ar fi, pe drept, în această viață pământească; așa că renunțarea lor la plăcerile păcatului, la bogățiile acestei lumi, și la tot ceea ce le-ar oferi o viață fără Dumnezeu, ar fi de fapt cea mai mare prostie din partea lor (oare ce ar putea să pună ei în loc, dacă ar renunța la toate acestea?). Sunt oare gata creștinii (din Corint sau din alte părți) să accepte asemenea așa-zise „adevăruri”? Adevărul este că un asemenea creștinism te face cu adevărat să vomiți. Dar (și trebuie să spunem în mod apăsat acest lucru) Cristos a înviat din morți. Deci toate cele de mai sus nu pot fi deloc adevărate. Slavă Domnului!!
De asemenea, faptul învierii lui Cristos ne dă curaj să înfruntăm chiar și moartea, dacă vestirea evangheliei, ne-ar impune așa ceva. Pavel a sfidat orice pericol și a riscat totul de dragul lui Cristos. De ce? Pentru că Cristos a înviat și este viu, și este Domn al domnilor și Rege al regilor (1 Cor. 15:30-32; Apoc. 1:5; 19:16). Dacă a înviat Cristos atunci merită să sfidezi suferințele de acum, pentru că vei moșteni gloria viitoare (Rom. 8:18; 2 Tim. 4:6-8).
Faptul învierii lui Cristos ne dă dreptul să ne bucurăm, în orice împrejurare, în nădejdea biruinței finale a Domnului nostru (1 Cor. 15:57) și, de aceea, avem tot dreptul să ne încurajăm unii pe alții în trăirea și slujirea sfântă la care suntem chemați prin Evanghelie (1 Cor. 15:58; 1 Tes. 4:13-18).
Concluzii
Învierea Domnului Isus Cristos este un fapt real și glorios. Aceasta nu înseamnă că putem explica, cu mintea noastră omenească, ceea ce s-a întâmplat atunci; însă nici nu putem să contestăm acest fapt binecuvântat. Suntem chemați să acționăm prin credință, să trăim și să-L slujim pe Dumnezeu în baza acestui fapt glorios. Toma, atunci când a avut harul de a sta în fața Domnului înviat, a declarat fără a fi împins de la spate, „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20:28). Și de atunci, viața lui a căpătat o cu totul altă direcție. Pavel, cel care nu putea fi convins că Isus este Fiul lui Dumnezeu, atunci când s-a întâlnit cu Domnul cel viu, a ajuns mai apoi să declare (parcă atât de senin), „De aceea, împărate Agripa, n-am vrut să mă împotrivesc vedeniei cerești. Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudeea și la neamuri, să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu și să facă fapte vrednice de pocăința lor” (Fapte 26:19-20). Dar (să acceptăm și noi, de dragul discuției, felul de gândire al necredincioșilor) cu ce preț? Pavel doar a continuat să spună: „Iată de ce au pus iudeii mâna pe mine în Templu și au căutat să mă omoare” (Fap. 26:21). Acesta să fie oare câștigul unei slujiri devotate Domnului? Aparent, da. DAR, a înviat Cristos. Aceasta schimbă radical totul. Suferința alături de Cristos, aici pe pământ, ne va oferi, garantat, gloria veșnică pe care Cristos o are în urma învierii Lui (Rom. 8:17-18; Filip. 3:20-21).
Pastor Marian Ghita,
Biserica Crestina Baptista Sfanta Treime, Constanta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu