În
ciuda faptului că a fost stricată de păcat, natura încă dă o mărturie
elocventă despre iubirea şi puterea unui Creator divin. După ce s-a
aflat sub greul blestem al păcatului timp de aproape 6000 de ani,
incredibila frumuseţe a creaţiunii lui Dumnezeu continuă să ne uimească
şi să ne cucerească. Când Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru binecuvântări,
nu ar trebui să uităm niciodată să amintim aceste minuni incomparabile
ale naturii care adaugă atât de mult sens fiecărei clipe din viaţa
noastră.
Cum ar arăta planeta aceasta fără covorul odihnitor de iarbă verde
şi frunziş proaspăt? Nu a trebuit ca Dumnezeu să îmbrace pământul urât
şi arid cu un astfel de covor. Practic, nu era nevoie de nicio culoare
strălucitoare. Oamenii ar fi supravieţuit şi pe o planetă ternă cu un
pământ cenuşiu, dar nu ar mai fi fost atât de fericiţi. Însuşi Creatorul
nu a fost doar un iubitor de frumos, ci Şi-a iubit creaturile atât de
mult că a dorit ca ele să fie şi fericite. De aceea, a înveşmântat
pământul cu jumătate milion de feluri de flori şi frunze. Iar ascunse în
fiecare boboc micuţ, Dumnezeu a aşezat secrete care i-ar uimi şi pe cei
mai mari şi mai geniali oameni de ştiinţă de pe pământ.
Cât de ciudat este că atât de mulţi din cei ce se luptă cu aceste
taine nu recunosc puterea creatoare care le-a produs. Deşi mulţi
naturalişti rămân fascinaţi în faţa creaţiunii, s-ar părea că puţini Îl
recunosc şi Îl cinstesc pe Creator. Deşi respiră minunatul amestec de
azot şi oxigen care face cu putinţă ca ei să trăiască, evoluţioniştii
refuză să recunoască faptul că exact 79% din amestecul de 21% de gaze a
fost oferit de altceva decât de o întâmplare oarbă. Dacă se uită la
ochii atât de delicat aranjaţi încât nicio combinaţie de geniu
ştiinţific nu-i poate înţelege, darămite să-i mai şi creeze să
funcţioneze, necredincioşii neagă minunea care face posibil ca ei înşişi
să vadă. Cu urechile, care se leagă de creier într-un proces mai
complex decât cel mai mare calculator de pe pământ, scepticii ascultă
prelegeri despre umanism şi evoluţie.
Cine sunt aceşti oameni care îşi bat joc de puterea creatoare a lui
Dumnezeu? Sunt doar o grupă infinit de mică de oameni limitaţi, a căror
existenţă, suflare după suflare, depinde de funcţionarea legilor asupra
cărora n-au niciun control. Respingând originea divină pentru care nu
găsesc nicio dovadă empirică, mulţi oameni de ştiinţă îi conferă
materiei însăşi calităţi miraculoase. Ei zidesc teorii în care îşi pun o
credinţă absolută, chiar până la punctul de a crede că "natura" oarbă
şi neinteligentă a creat viaţa din nefiinţă.
Oare întâmplarea poate fi precisă şi previzibilă?
De
ce fel de credinţă este nevoie ca să crezi că toate procesele ordonate
din natură au apărut la întâmplare? Aproape fiecare plantă şi animal
manifestă adaptări uimitoare care pot fi descrise drept miraculoase.
Dacă aceste funcţii complexe n-au avut niciun Creator sau Arhitect
inteligent, atunci puterea raţiunii noastre este limitată la milioanele
de "coincidenţe" care s-au întâmplat cu o precizie nesfârşită cu scopul
de a produce o frumuseţe şi o funcţionare desăvârşită şi o reproducere
pe pământ.
S-ar putea oare ca într-adevăr toate să fie produsul întâmplării?
Fiecare lege a ştiinţei cu privire la acest subiect decretează că natura
nedirijată tinde spre deteriorare mai degrabă decât spre ordine. Cu
siguranţă că dovada cea mai convingătoare în favoarea creaţionismului
este a naturii însăşi. Biblia ne sugerează că ar trebui să întrebăm
animalele şi pământul despre cine le-a creat. În Iov 12:7-9, citim:
"Întreabă dobitoacele, şi te vor învăţa, păsările cerului, şi îţi vor
spune; vorbeşte pământului, şi te va învăţa; şi peştii mării îţi vor
povesti. Cine nu vede în toate acestea dovada că mâna Domnului a făcut
asemenea lucruri?" Iov ne spune că dacă vrem să aflăm cum a realizat
Dumnezeu creaţiunea, să întrebăm aceste forme de viaţă, să întrebăm
pământul, şi pământul ne va explica cât de minunat de puternic a lucrat
Dumnezeu în aceste lucruri.
Aşa că exact aceasta vom face chiar acum. Ce are să ne spună
pământul cu privire la marea putere a lui Dumnezeu? Ştiaţi că există
minuni în fiecare centimetru pătrat din acest pământ? De la falnicii
munţi până la imensul, neliniştit ocean şi de-a lungul infinitului
Univers al lui Dumnezeu, pulsează viaţă. De la mărimea microscopică până
la imensitate, descoperim amprentele puternicului Creator care a adus
la existenţă toate lucrurile.
Când privesc universul şi văd uimitorul adevăr că el se află într-un
echilibru perfect, că viaţa din lumea aceasta s-a adaptat desăvârşit la
condiţiile pe care le găsim aici, ştiu că o putere măreaţă şi
inteligentă se află în spate, făcându-l să acţioneze într-un mod atât de
exact. Raportul Genezei din Biblie a fost pe deplin confirmat de toate
descoperirile ştiinţei adevărate. S-a demonstrat că scrierile lui Moise
sunt tot atât de exacte din punct de vedere ştiinţific cât şi istoric.
În această carte, vom încerca să urmărim mai ales apa şi pământul.
Studiind misterele pământului şi mării, vom vedea cât de minunat
sprijină ele raportului biblic al creaţiunii.
Cum de a ştiut Moise?
Să
ne întoarcem la cartea Genezei şi să urmărim istoria ei aşa cum i-a
dat-o Dumnezeu lui Moise. Geneza 1:6-8 declară, "Dumnezeu a zis: 'Să fie
o întindere între ape, şi ea să despartă apele de ape.' Şi Dumnezeu a
făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul
întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost.
Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o
dimineaţă: aceasta a fost ziua a doua." Cu mult timp în urmă, apele
care se aflau deasupra pământului erau practic chiar aici pe pământ.
Cunoaştem că există un ocean vast în spaţiu, suspendat în atmosferă. Vom
descoperi într-o clipă la ce servea el, dar cândva acea apă se odihnea
chiar aici pe pământ. Dumnezeu a despărţit-o şi a ridicat o parte din ea
sus în ceruri, în timp ce o altă parte din ea a rămas aici.
Urmăriţi acum versetele 9 şi 10: "Dumnezeu a zis: 'Să se strângă la
un loc apele care sunt dedesubtul cerului, şi să se arate uscatul!' Şi
aşa a fost. Dumnezeu a numit uscatul pământ, iar grămada de ape a
numit-o mări. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun." Cum ştia Moise
că urmau să fie mai multe oceane şi mări? Nu avea absolut niciun mod de
a cunoaşte că puteau fi mai multe părţi de apă în întreaga lume. Nu a
mers niciodată în jur să vadă câte oceane erau în lume, dar Dumnezeu a
inspirat acest adevăr în mintea lui Moise. El a declarat că existau mări
sau oceane.
Iată încă o întrebare bună de pus. Cum a ştiut Moise că toate aceste
ape diverse se vor uni şi se vor odihni într-un singur loc? Ei bine, nu
a zis el asta? "Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul
cerului şi să se arate uscatul." În următorul verset, el declară că erau
mări sau oceane. Este un adevăr ştiinţific, geografic că toate oceanele
lumii sunt unite împreună şi toate se odihnesc într-un strat comun.
Evident că Moise nu putea să fi ştiut aceasta singur. Nu a afirmat
aceasta despre terenul uscat. Nu, ci el se divizase în continente. O
parte urma să fie aici şi o altă masă mare, distinctă urma să fie într-o
altă locaţie. Dar cu privire la ape, el a declarat că toate urmau să
fie într-un loc şi totuşi urmau să fie împărţite în oceane. Consider că
este extraordinar că Biblia este atât de exactă din punct de vedere
ştiinţitic încât să ne descopere aceste lucruri.
Cum se uda Pământul — O minune făcută de Dumnezeu
Haideţi
să vedem acum cum s-a implicat Inteligenţa în proiectarea proporţiei de
apă şi de uscat. Un sfert din suprafaţa pământului este uscat, iar trei
sferturi sunt acoperite de apă. Doar în Statele Unite avem trei
milioane şi un sfert de kilometri pătraţi de uscat şi toată această
întindere trebuie udată şi îngrijită. De fapt, dacă nu ar fi udată, nu
ar exista nicio vegetaţie şi nu ar creşte nici iarbă, nici copaci.
Închipuiţi-vă o clipă că proporţia de uscat şi de apă s-ar schimba
de cum este în prezent. Raportul dintre apă şi uscat determină căderea
ploii pe pământ. Să presupunem că oceanul ar fi doar jumătate din
mărimea lui actuală. Aceasta ar însemna că ploile noastre ar fi doar un
sfert din ceea ce primim acum. Ce ar însemna asta pentru cei cinci sau
cinci şi jumătate de milioane de kilometri pătraţi de uscat pe care îl
avem în Statele Unite? Toată întinderea s-ar transforma într-un vast
deşert uscat! Dar pe cealaltă parte, dacă jumătate din prezentul uscat
ar fi adăugat oceanului, ar exista de patru ori mai multă cantitate de
ploaie decât acum, şi întregul teritoriu al Statelor Unite s-ar
transforma într-o mlaştină uriaşă unde viaţa omului ar fi aproape
imposibilă. Să presupunem acum că omenirea ar trebui să ude toate aceste
cinci milioane şi jumătate de kilometri pătraţi de uscat. Cum am reuşi
vreodată să stropim atâta apă şi să irigăm uscatul cum trebuie? Ce
sarcină extraordinară ar fi aceasta! Dar cineva ar putea să remarce:
- Dar e destulă apă în ocean, aşa că am putea s-o folosim ca să udăm uscatul!
Deşi s-ar putea să pară raţional, există trei probleme care apar.
Mai întâi, transportul. Ar trebui să scoatem apa din ocean şi să udăm
egal tot uscatul. A doua problemă o reprezintă sarea pe care o conţine,
care ar omorî toate plantele verzi. A treia problemă este greutatea. Apa
reprezintă de 800 de ori greutatea atmosferei, adăugându-se şi problema
transportului şi dispersării ei.
Dumnezeu a rezolvat şi problema greutăţii
Dar
cum a rezolvat Dumnezeu problema greutăţii? Mai întâi, El S-a folosit
de căldură. Ştim că o calitate a căldurii este să facă să crească
lucrurile, iar frigul le contractă, şi apa este materialul cel mai supus
dilatării. De fapt, când se transformă în abur, devine de 1600 până la
1700 de ori volumul ei iniţial. Reţineţi, totuşi, că această apă este de
800 de ori mai grea decât atmosfera. Dar Dumnezeu nu face altceva decât
să trimită razele calde ale soarelui, transformând apa în aburi care
sunt de 900 de ori mai uşori decât apa. Ei bine, este de o optime de ori
mai uşoară decât atmosfera. Aşa că acest abur se ridică uşor din ocean,
este purtat spre cer - poate kilometri în aer - şi formează mari mase
noroase.
A doua problemă este sarea, care în exces produce moartea, dar
Dumnezeu nu face decât să evapore apa şi să lase în spate toate
depunerile minerale şi impurităţile. Luată în nori, apa este dulce şi
nedură, adaptată perfect irigării pământului.
Nu există niciun sistem de stropire ca acesta
Dar
ce-am putea spune despre cea de-a treia problemă - transportul? Apa
care este ridicată sus se află încă plutind deasupra oceanului, care nu
mai are nevoie de apă. Dumnezeu trimite vântul care să sufle asupra
norilor şi să-i împrăştie peste terenul uscat acolo unde este nevoie de
el. Dar cum să faci să coboare toată apa din nori? Urmăriţi un alt
miracol nemaipomenit. Desigur că frigul contractă, aşa că atunci când
norii trec deasupra vârfurilor munţilor, aerul rece se urcă şi începe să
răcească acei nori, transformând aburul în umiditate condensată.
Acum gândiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă norii ar da toată apa pe care o
conţin deodată - ar inunda întreaga suprafaţă a pământului cu un metru
de apă! Prin urmare, procesul de răcire trebuie să aibă loc treptat. De
exemplu, dacă temperatura norului scade cu 9 grade, va da drumul la
jumătate din apă! Aşa că Dumnezeu a plănuit un proces treptat de răcire
prin care ploaia să cadă liniştit sau viguros pentru a procura
cantitatea necesară reînvierii pământului. Ce proces extraordinar!
Desigur, o parte din ea plouă înapoi în ocean, dar este nevoie de ea
acolo ca să procure cantitatea necesară de oxigen ca peştii să trăiască
în straturile sărate ale oceanului.
Ştiaţi că aceste mari adevăruri ale naturii erau toate cunoscute şi
înţelese cu mult înainte ca să le descopere oamenii de ştiinţă şi
naturaliştii? Eclesiastul 1:7 reprezintă un verset foarte interesant.
"Toate râurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple." De ce?
Textul continuă şi ne dă şi răspunsul: "ele aleargă necurmat spre locul
de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo."
Biblia declară că motivul pentru care apele nu se revarsă peste
maluri este că apa este reluată şi dusă acolo de unde vin râurile. Aşa
că există o mişcare permanentă a apei care urcă din ocean sub formă de
vapori, este dusă sub forma norilor deasupra uscatului şi coboară iarăşi
sub formă de ploaie, care alcătuieşte râuleţe ce îşi găsesc drumul
înapoi în mare. Chiar dacă marii naturalişti au considerat că au făcut o
nouă descoperire când au aflat despre ciclurile de nori, ar fi putut să
afle totul şi doar citind Scripturile.
De ce nu se sparg norii
Un
alt text cu informaţii ştiinţifice este Iov 26:8. "(El) leagă apele în
norii Săi, şi norii nu se sparg sub greutatea lor." Este un text frumos
care explică cum norii nu se sparg şi nu-şi varsă toată apa deodată,
deşi milioane de tone de apă se strâng din oceane în nori. Şi, desigur
că Iov avea dreptate. Tocmai am aflat că Dumnezeu a inventat un proces
de răcire treptată, care dă drumul la apă, puţin câte puţin, atât cât
este nevoie pentru a iriga suprafaţa pământului. Dumnezeu i-a descoperit
acest lucru lui Iov cu mult timp înainte ca să-l descopere oamenii.
Sunt sigur că toţi ştim că apa are o greutate şi că presiunea ei
creşte considerabil la adâncime. Anumiţi peşti care trăiesc chiar la
fundul oceanului sunt făcuţi anume de Dumnezeu ca să reziste la această
presiune extraordinară. Dacă ar fi aduşi rapid la suprafaţă, practic ar
exploda. Presiunea pe care a pus-o Dumnezeu în structura muşchilor lor
se află încă înăuntru atunci când sunt aduşi sus acolo unde nu se
exercită presiunea din afară.
Acesta este un adevăr minunat, dar vă daţi seama că şi noi trăim la
marginea unui ocean atmosferic, care are şi el o greutate extraordinară?
La nivelul mării, se experimentează un strat foarte greu şi dens
atmosferic. Aşa cum este oceanul pentru peşti, tot aşa este şi pentru
noi. În fiecare clipă pe care o trăim, asupra corpului nostru se
exercită o presiune de 6,3 kg pe 6 centimetri pătraţi şi aceasta este
destul de mult. Considerăm că un om este destul de puternic dacă poate
să care 30 de kilograme pe spate. De fapt, cel mai puternic om care a
trăit vreodată a reuşit să ducă pe cap doar 183 de kilograme. Cu toate
acestea, orice formă de viaţă din lumea aceasta, fie că este vorba de o
femeie de 40 de kilograme sau de un bărbat solid, suportă o presiune
constantă de peste 15 tone la nivelul mării, care îi împinge şi îi apasă
din orice direcţie. Adică 13607 kilograme! Chiar şi insectele minuscule
şi aproape invizibile au fost făcute de Dumnezeu ca să suporte această
presiune după mărimea lor. Şi ţânţarul cel mai mic, atât de subţire şi
uşor, este alcătuit de Dumnezeu ca să suporte greutatea atmosferei.
Puteţi considera că toate acestea au avut loc la întâmplare? Să citim
Iov 28:25: "Când a rânduit greutatea vântului, şi când a hotărât măsura
apelor." Biblia declară că vântul are greutate.
Cu alte cuvinte, aerul este greu. Atmosfera are greutate. Dacă
urcaţi pe un munte, cu cât vă urcaţi mai sus, cu atât aerul devine mai
dens şi vă simţiţi rău şi neconfortabil. De ce? Deoarece presiunea nu
este atât de mare. Vedeţi, Dumnezeu a creat în noi o anumită presiune
care o echilibrează pe cea de afară de la nivelul mării. Dacă aţi urca
destul de sus, aţi fi tot atât de stresat ca şi peştele scos din adâncul
oceanului. Cât de minunat este că Dumnezeu a proiectat ca fiecare
creatură de pe pământ să se simtă perfect de confortabil în propriul ei
mediu.
Întâmplare fericită sau Programare?
Acum,
haideţi să ne gândim la o altă minune, chiar mai mare. Atmosfera din
jurul nostru este alcătuită din doi compuşi principali - azot şi oxigen -
a căror combinaţie este întotdeauna aceeaşi, fie că ne aflăm pe vârful
celui mai înalt munte sau în peşterile cele mai adânci. Combinaţia
perfectă este de 79% azot şi 21% oxigen. Poate că vă întrebaţi, "De ce
este aşa? Există vreun motiv anume pentru care avem această combinaţie
exactă de azot şi oxigen? Există vreun motiv anume pentru aceasta? Este
important să avem exact această combinaţie de azot şi oxigen?" Da, vă
pot asigura că este foarte important. Dacă ar creşte concentraţia de
azot, viaţa noastră ar încetini şi am muri. Dacă ar creşte oxigenul
într-o mare măsură, procesele vitale din corpul nostru ar creşte şi ele
rapid. Pulsul nostru ar lua-o razna şi curând ne-am epuiza şi am muri.
Dar Dumnezeu a făcut aşa cum trebuie.
Să presupunem, de pildă, că ar fi două treimi azot şi o treime
oxigen. Dacă ar domina această proporţie şi o reacţie electrică ar face
ca elementele să se combine, vă daţi seama că întreaga lume s-ar
transforma în nebuni care ar râde tot timpul? Toată lumea ar râde
deoarece aceasta ar produce gazul de râs N2O, de genul celui pe care
uneori îl folosesc stomatologii când extrag dinţi. Sau să presupunem că
ar fi proporţia 50%. Aceasta ar produce oxidul de azot, care devine
imediat mortal pentru toate formele de viaţă.
A fost doar o întâmplare fericită că aşa au ieşit lucrurile? Oare
vreo întâmplare oarbă din natură a făcut să iasă exact combinaţia
necesară vieţii? Sau a fost vreo programare inteligentă? Această lume ar
deveni un haos dacă această combinaţie atmosferică n-ar mai fi
controlată doar o singură clipă. Am vedea una din cele mai teribile
explozii, deoarece azotul reprezintă compusul de bază al prafului de
puşcă, iar oxigenul, desigur, ajută la o ardere rapidă. Ar fi un fel de
"Adio, lume!"
Şi cu toate acestea, s-ar părea că într-o bună zi va fi o asemenea
explozie. Într-o zi, elementele naturii se vor topi cu o căldură
teribilă, aşa spune Biblia. Apostolul Petru ne spune în 2 Petru 3:10 că
"Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece
cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul,
cu tot ce este pe el, va arde." Nu ştiu cum va plănui Dumnezeu acest
fenomen, dar ceea ce ştiu este că în curând se va aprinde un foc
deosebit de mare, iar pământul va fi curăţat prin acest foc ciudat dat
de Dumnezeu. Iar elementele se vor topi, deoarece ele sunt cele în
cauză. S-ar putea ca Dumnezeu să schimbe încet, foarte încet, proporţia
actuală de azot şi oxigen, provocând astfel acest mare dezastru. Ştiu
însă un lucru: trebuie să fim gata când va veni acea zi. Biblia ne arată
că acea zi este la uşi.
Un alt mister al naturii a fost descris în Biblie cu mult înainte ca
să fie investigat de către ştiinţă. Citim despre el în Iov 38:8–11.
"Cine a închis marea cu porţi, când s-a aruncat din pântecele mamei ei?
Când i-am făcut haina din nori, şi scutece din întuneric; când i-am pus
hotar, şi când i-am pus zăvoare şi porţi; când am zis: "Până aici să
vii, să nu treci mai departe; aici să ţi se oprească mândria valurilor
tale?' "
Ce limbaj frumos, poetic, găsim aici pentru a descrie crearea
oceanului. Se vorbeşte despre el ca născându-se şi ieşind din pântec.
Dumnezeu ne spune că norul era veşmântul şi întunericul un scutec aşezat
în jurul oceanului la naşterea sa. Dar apoi Dumnezeu a adăugat, "Până
aici să vii, să nu treci mai departe; aici să ţi se oprească mândria
valurilor tale?" Oamenii de ştiinţă ai acestei lumi au fost uimiţi să
afle secretele valurilor de maree. Ei încă nu înţeleg tot ceea ce se
petrece în adânc, sub apă, care afectează mareea şi valurile. Niciun
naturalist de pe faţa pământului nu a pătruns încă toate secretele
acestor valuri rapide de maree când ele se mişcă încoace şi încolo în
propriile lor căi misterioase.
Sistemul de încălzire proiectat de Dumnezeu — Curentul Golfului
Putem
spune că aceste maree şi mişcări ale apei se află într-un echilibru
perfect pentru a contribui la bună starea omenirii. Mă gândesc de
exemplu la marele Gulf Stream (Curentul Golfului). Nu cunoaştem totul
despre el, dar ceea ce ştim este că viaţa în Statele Unite ar fi aproape
imposibilă, dacă nu ar fi influenţa fantastică a acestui mare curent.
El iese din Golful Mexic, merge de-a lungul litoralului de est şi
sfârşeşte în regiunile de nord ale lumii. Este asemenea unui râu, care
curge prin mijlocul mării şi se poate vedea distinct de sus de tot
deoarece are o culoare diferită.
De fapt, acest fluviu are o lăţime cam de 115 kilometri şi aproape
930 metri adâncime. Când pleacă din Golful Mexic, temperatura apei este
de 29oC şi pe coastele Carolinei ajunge la 27oC. Această influenţă care
încălzeşte, practic face ca regiunile coastei nordice a Americii şi
Europei să poată fi locuite, altfel ar fi nişte pustiuri îngheţate.
Acum observaţi ce se întâmplă când acest curent cald ajunge la
intrarea din regiunea arctică a golfului Baffin, acolo unde se
întâlneşte cu un curent polar rece care se îndreaptă spre sud. Ca urmare
a coliziunii titanice dintre aceşti doi giganţi, curentul polar este
forţat să coboare la mii de metri, acolo unde îşi continuă drumul spre
sud, ajungând în cele din urmă în Indiile de Vest în timpul anotimpului
celui mai fierbinte, astfel răcind teribila căldură tropicală. Curentul
Golfului se deplasează înspre est, mergând de-a lungul Insulelor
Britanice şi făcând practic ca să poată fi locuite. Aşa a fost în planul
lui Dumnezeu ca să se întâmple. Nu cred nici măcar pentru o clipă că
toate acestea au avut loc din întâmplare sau hazard. Fără acea deviere a
Curentului Golfului, unele din ţările de nord ar fi închise pe vecie
într-o iarnă perpetuă. Cu siguranţă că Dumnezeu S-a aflat în spatele
întregului acest plan.
Ochelari de scafandru şi ochelari bifocali
Să
ne grăbim acum şi să aruncăm o privire asupra creaturilor naturii ca să
vedem cum s-a îmbinat inteligenţa şi designul. Gândiţi-vă pentru o
clipă la peştii care populează oceanele. Permanent pot fi atacaţi de
duşmanii lor de deasupra - cum ar fi pescăruşii care se avântă în apă
pentru a se hrăni cu peştii de acolo. Ştiaţi că peştii au ochii
construiţi în aşa fel că pot vedea aproape în acelaşi timp în orice
direcţie? Ei pot să vadă în spate, mai jos, deasupra şi pe margini; mai
mult, ochii lor sunt făcuţi ca să ia în seamă şi refracţia luminii.
Da, peştii pot vedea cu 30% mai departe decât oricare alte
instrumente vizuale deoarece Dumnezeu a proiectat ochiul peştilor ca să
ţină seama de refracţia luminii. Ţinem să credem că este o realizare
minunată când s-au realizat ochelari speciali pentru scafandri care să
compenseze refracţia în apă, dar iată că Dumnezeu realizase lucrul
acesta pentru peşti cu mult înainte. Aceşti ochelari n-ar fi putut să
apară la întâmplare şi cu toate acestea evoluţioniştii susţin că ochiul
specializat al peştilor a apărut la întâmplare.
În apele Malaeziei trăieşte un peşte cu lentile bifocale construite
chiar în ochii lui. Acest peşte mic, de mărimea unei sardine, este
preţuit ca hrană mai ales de către pescăruşi. Ei permanent coboară în
viteză să prindă acest peştişor, în caz că reuşesc. Aşa că peştişorul
trebuie să vegheze atent când se apropie pericolul. Trebuie să aibă o
vedere bună la distanţă, dar întrucât se hrăneşte cu larve microscopice
ce cresc din abundenţă în apă, trebuie să aibă şi o bună vedere de
aproape. Şi ştiţi că Creatorul l-a înzestrat cu o mică membrană care
coboară la jumătatea ochilor lui, oferindu-i astfel o vedere bifocală?
Acest peştişor poate să se uite în sus şi să vadă cum vin pescăruşii şi
poate să se uite în jos ca să-şi caute fârmiturile de hrană ca să
trăiască!
Considerăm minunat când vreun optician talentat ne poate oferi
ochelari care să ne permită să vedem atât aproape cât şi departe, dar
totuşi iată un peşte care există de mii de ani, căci aşa l-a făcut
Dumnezeu de la început. Nu s-a dezvoltat orbeşte; a trebuit să fie
creat. În spatele lui a existat o inteligenţă creatoare.
Păsări şi albine
Haideţi
acum să privim două păsări de apă de pe coasta Pacificului. Nu cred că
există vreo dovadă mai puternică în favoarea Creaţiunii decât mierla
neagră, o pasăre mică foarte prietenoasă, care locuieşte lângă izvoarele
munţilor. De obicei, se găseşte acolo unde apa curge repede şi
stropeşte. Această pasăre plină de viaţă pluteşte de-a lungul apei,
aparent foarte uşoară, şi apoi deodată se scufundă în adânc asemenea
unei bucăţi de plumb. Acolo, merge pe fundul apei culegând bucăţele de
mâncare de pe fundul apei. După ce se satură, se ridică pe mal, se
scutură şi uimitor începe să plutească din nou ca o dâră de fum. S-a
descoperit că această pasăre ciudată are o înzestrare deosebită - un
aparat muscular care poate să facă să dispară instantaneu orice fărâmă
de aer din corpul ei, dându-i astfel voie să se scufunde. Apoi, când
iese afară din apă, poate lua iar aer şi poate pluti din nou. Ei bine,
nu-i aşa că asta chiar este o realizare minunată? Evoluţioniştii ar
spune, "Ei bine, avea nevoie de acest aparat mic, aşa că natura i l-a
procurat!" Desigur că nu spun ce este natura, dar susţin că aşa a apărut
printr-o dezvoltare cu totul întâmplătoare. Adevărul este că Dumnezeu
l-a creat. El a făcut această pasăre aşa cum a făcut-o, întrucât a văzut
că de asta avea nevoie ca să supravieţuiască.
Un alt fel de pasăre care se găseşte pe coasta Pacificului se
hrăneşte cu unii viermi mari care se află în găurile din nisip. Deoarece
acest vierme se găseşte chiar la fundul apei, pasărea trebuie să
coboare în adânc ca să găsească viermele. Aşa se întâmplă că, deşi
ciocul este de exact lungimea pentru a intra în gaură, gaura cea mică
ţine închis ciocul. Ce extraordinar - să poţi să vezi şi să ajungi la un
vierme savuros, dar să nu poţi să-ţi deschizi ciocul ca să-l prinzi!
Ştiţi ce a făcut Dumnezeu pentru această anume pasăre? A creat un plici
micuţ asemănător cu forcepsul chirurgului aşezat la fundul ciocului. Cu
acest organ special, pasărea poate prinde viermele, să-şi scoată ciocul
din gaură şi să-l mănânce! Nu este minunat că Dumnezeu S-a gândit la o
pasăre mică şi a creat ceva special aşa ca să-şi poată găsi hrana cum
trebuie? Dacă astfel le iubeşte El pe micile păsări şi le ajută ca să-şi
găsească hrana, nu credeţi că vrea să ne dăruiască şi nouă tot ce am
avea nevoie? Pe noi, ne iubeşte şi mai mult. Reţineţi că El ştie şi când
cade o vrabie.
Acum câţiva ani, o revistă de ştiinţă a publicat un articol al unui
biolog inteligent care nu credea în evoluţie. În articolul Evoluţia se
destramă în bucăţi, dacă privim genunchiul unei albine, autorul mai
întâi a trecut în revistă învăţătura evoluţionistă care susţine că
atunci când apare o nevoie după un anume organ în vreo creatură, organul
se produce ca răspuns la acea nevoie. Natura însăşi, sau vreo
întâmplare oarbă, chipurile intervine şi produce organul necesar ca să
ajute acea creatură să supravieţuiască. Apoi, el a citat exemplul
albinelor. Atunci când albinele se târăsc în flori pline de polen,
aparatul lor respirator se opreşte cu totul din pricina polenului. De
fapt, ele nici nu mai pot respira în timp ce se află înăuntru şi îşi
culeg polenul.
Ei bine, se întâmplă că fiecare albină are o perie specială aşezată
pe genunchi - o perie tare - pe care o foloseşte să-şi cureţe aparatul
respirator când iese afară din floare, ca să nu se sufoce. Acest biolog a
remarcat că dacă ar fi adevărat că aceste insecte şi-ar fi dezvoltat un
echipament special ca răspuns la o nevoie, prima albină care a existat
n-ar fi avut aceste perii pe genunchi. Când ar fi intrat în floare, s-ar
fi sufocat. Ca urmare, întreaga familie de albine s-ar fi stins chiar
atunci şi acolo. Nu, în loc să susţinem că aceste perii s-au dezvoltat
încet de-a lungul veacurilor ca răspuns la o nevoie, ei bine, ele au
fost create de către Dumnezeu pentru a răspunde nevoii şi pentru a salva
prima albină creată.
Concluzia este că Dumnezeu a anticipat nevoile creaturilor Sale şi
le-a înzestrat cu orice aparat necesar. Cât de recunoscători ar trebui
să-I fim lui Dumnezeu că El ne împlineşte toate nevoile chiar înainte de
a se ivi. Biblia declară că nebunul zice în inima lui, "Nu este
Dumnezeu." Doar un Dumnezeu al iubirii şi puterii ar fi putut crea
minunile pe care le vedem în jurul nostru. Iar dacă El Se îngrijeşte de
lumea animalelor minuscule, cu siguranţă că Se îngrijeşte şi de noi. El
ne iubeşte chiar mai mult decât acea pasăre mică de pe Coasta de Vest şi
vrea să ne salveze. El doreşte să ne ducă în cele din urmă într-un loc
unde natura va fi din nou într-un echilibru perfect şi unde tot
blestemul păcatului va fi îndepărtat pentru totdeauna.
Iar El mă iubeşte şi pe mine
Oare
ne putem îndoi de iubirea lui Dumnezeu, care s-a îngrijit atât de
desăvârşit de tot ceea ce a creat? Nimic nu a fost abandonat ca să
dispară sau să ducă lipsă. Doar intervenţia omului a stricat echilibrul
delicat al naturii şi a adus suferinţă şi tragedie. Dacă Dumnezeu Se
îngrijeşte de nevoile celei mai mici celule, celei mai mici plante sau
animal, nu credeţi că ne iubeşte destul ca să aibă grijă de noi?
Unul din adevărurile cele mai extraordinare pe care le-am aflat
despre minunile naturii se referă la planta numită scaietele popii.
Desigur că este una din plantele cele mai dispreţuite datorită faptului
că se agaţă şi înţeapă. Totuşi, urmăriţi cât de minunat se reproduce.
Fiecare păstaie a acestei plante are două seminţe înăuntru care să o
ajute la supravieţuire. Dar în timpul primului an, doar una din seminţe
începe să crească. Cealaltă sămânţă aşteaptă să crească până la cel
de-al doilea an ca să se perpetueze în două anotimpuri de creştere. Dar
dacă se întâmplă ceva cu prima sămânţă ca să nu poată să crească şi să
se reproducă, a doua sămânţă începe să crească imediat în loc ca să
aştepte anul următor. Ce înţelepciune zidită de Dumnezeu îi comunică
seminţei ce aşteaptă că trebuie să înceapă să crească atunci când prima
sămânţă a dispărut? Niciun evoluţionist nu a reuşit să armonizeze
minunile asemenea acesteia cu teoriile naturalismului şi întâmplării.
Desigur că putem vedea că iubirea lui Dumnezeu se întinde până la
cele mai mici şi mai simple vieţuitoare. Oare nu Îi suntem noi mai
scumpi decât această plantă? Dacă El a făcut o minune ca să păstreze
acest scaiete, oare nu va călăuzi El calea celor pentru care Şi-a dat
viaţa? Fie ca Dumnezeu să ne deschidă ochii în faţa minunilor şi
înţelepciunii măreţei Sale lucrări a creaţiunii. Diseară, când
îngenunchezi să te rogi, adu-ţi aminte să-I mulţumeşti lui Dumnezeu
pentru decorul de frumuseţe care se află întotdeauna dincolo de ceea ce a
reuşit să strice omul prin intervenţia lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu