Filocalia, cel mai bun manual de psihologie existent !

  Parintele Dumitru Staniloaie l-a numit pe parintele Arsenie Boca :

 "Ctitor de frunte al Filocaliei romanesti "

Contributia la colectia Filocalia a parintelui Arsenie Boca 

 
Il ajuta pe parintele profesor Dumitru Staniloae ( fostul sau profesor la Sibiu ) in demersul de a traduce Filocalia. Ii pune la dispozitie manuscrisele aduse din calatoria la Muntele Athos, il incurajeaza la lucru, recitind textele, realizeaza coperta colectiei, sustine lucrarea pentru tiparire prin numarul mare de abonamente pe care le procura. In prima editie a volumelor, Parintele Dumitru Staniloae il numeste pe Arsenie Boca “cititor de frunte al Filocaliei romanesti”. 

În prefata primei editii a Filocaliei, aparuta în 1947 sub îngrijirea parintelui Dumitru Staniloae, se arata: “Un cald cuvânt de multumire trebuie sa aduc P. Cuv. parinte ieromonah Arsenie, de la Manastirea Brâncoveanu, bunul meu student de odinioara, care mi-a ramas mereu aproape. P. Cuv. Sa a binevoit sa scrie, dupa dictatul meu, cea mai mare parte din traducere la prima ei redactare.

Filocalia - treptele desavarsirii ortodoxe

Filocalia Audio

 

  Ortodox inseamna dreapta credinta, si indiferent ce religie ai avea, aceasta  lucrare iti este folositoare. 

              Coperta Filocaliei realizata de parintele Arsenie Boca

  fragment din filocalie:

Nichifor din singuratate

Sa urmam pilda parintilor nostri si sa cautam comoara din launtrul inimilor noastre, ca si ei. Iar aflând-o pe aceasta, sa o tinem cu tarie, lucrând-o si în acelasi timp pazind-o. Caci spre aceasta am fost rânduiti de la început. Iar daca vreun alt Nicodim s-ar arata nedumerit de acestea, zicând în duh de împotrivire: „Cum poate cineva intrând în inima sa lucreze sau sa ramâna acolo?”, cum a zis acela catre Mântuitorul: „Cum poate cineva sa intre în pântecele maicii sale a doua oara si sa se nasc, batrân fiind?” (Ioan III, 4), va auzi si el ca „Duhul sufla unde voieste” (Ioan III, 8). Daca ne îndoim cu necredinta de faptele vietii lucratoare, cum ne vor veni cele ale vederii? Caci faptuirea este treapta spre contemplatie (spre vederea sufleteasca).

Mergând odata la ava Antonie vede doi frati si lipsindu-le lor apa de drum, unul a murit, iar celalalt urma sa moara. Deci nemaiputând sa mearga, zacea si el pe pamânt, asteptând sa moara. În acest timp Antonie, sezând în munte, striga catre doi monahi ce se întâmplau sa fie acolo si le zise: „Luati degraba un ulcior de apa si alergati pe drumul spre Egipt; ca dintre doi oameni care vin încoace, unul a murit, iar celalalt e pe cale sa moara, de nu va grabiti. Aceasta mi s-a aratat în vreme ce ma rugam”. Deci venind cei doi monahi, a aflat pe unul zacând mort si l-au îngropat, iar pe celalalt l-au înviorat cu apa si l-au dus la batrân, care se afla la cale de o zi.

Daca ar întreba cineva, pentru ce nu a grait înainte de a muri celalalt, nu ar face bine. Caci nu era a lui Antonie hotarârea cu privire la moarte, ci a lui Dumnezeu. El a hotarât despre acela si tot El a descoperit starea cestuilalt. A lui Antonie a fost numai minunea aceasta ca, sezând în munte, avea inima veghind si ca Domnul i-a aratat pe acela de departe. Vezi ca din pricina trezviei inimii Antonie s-a facut vazator de Dumnezeu si înainte-vazator? Caci de fapt Dumnezeu se arata mintii în inima, la început curatind pe cel care-L iubeste, cum zice Ioan Scararul, ca un foc, apoi umlându-i mintea de stralucire ca o lumina si dându-i forma dumnezeiasca. (Dumnezeu se arata mintii sau puterii noastre de sesizare duhovniceasca a prezentii Lui numai când aceasta este adunata înlauntrul inimii, adica în intimitatea ultima a fiintei umane, care are totodata un caracter emotional, o capacitate si o pornire iubitoare. Aratarea aceasta a lui Dumnezeu e o suprema lumina, e evidenta supremei realitati, care e totodata suportul propriei noastre existente. Mintea ia atunci forma nehotarnicita a lui Dumnezeu si capata lumina evidentei proprii asemenea celei a evidentei lui Dumnezeu. Lumina sau evidenta aceasta se întinde peste toate. De aceea Sfântul Antonie poate vedea prin ea ceea ce se petrece departe cu cei doi calatori. Pentru aceasta mintea trebuie sa fie curatita de pacate, adica de tot ce o închide fata de Dumnezeu si de zidirea Lui universala, într-un gând limitat, de care s-a alipit în mod patimas. În concluzia ce o scoate din întâmplarea aceasta a sfântului Antonie, ca si cum în concluziile din vietile sau sfaturile celorlalti parinti, Nichifor tine sa accentueze importanta concentrarii mintii în adâncul fiintei sau al inimii credinciosului, odata cu oprirea activitatii simturilor îndreptata spre cele dinafara. În vederea interioara pe care o câstiga mintea astfel, i se descopera chiar cele din afara, care sânt de folos celui ce se nevoieste sau altora.)

Adunarea mintii în inima si întâlnirea ei statornica cu Dumnezeu prin pomenirea Lui continua, sau prin rugaciunea neîncetata, am vazut-o recomandata si practicata de toti sfintii amintiti de Nichifor în introducerea metodei sale si pentru ea se pot invoca si multe alte exemple si texte din parintii duhovnicesti anteriori. Ceea ce aduce nou în metoda sa Nichifor este un mod mai precis în care mintea poate fi adunata si tinuta în inima odata cu rostirea neîncetata a rugaciunii lui Iisus. Metoda aceasta a devenit în esenta ei o practica generala în secolul XIV între monahii zisi isihasti si daca nu metoda însasi, cel putin rugaciunea neîncetata a lui Iisus, adica partea a doua a metodei lui Nichifor, a devenit generala prin monahii rasariteni, în tot timpul de atunci încoace. Practica uzitata de cel dintâi consta pâna azi într-o anumita asociere a celor doua parti ale rugaciunii lui Iisus cu inspirarea si expirarea aerului. Odata cu inspirarea aerului se spun cuvintele: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, iar o data cu expirarea se spun cuvintele: „miluieste-ma pe mine pacatosul”. Ceea ce a adus nou Nichifor ca metoda de adunare a mintii în inima a fost tocmai aceasta îmbinare a actului de trimitere a mintii la inima odata cu aerul; dar el nu vorbeste si de îmbinarea celor doua parti ale rugaciunii lui Iisus cu inspirarea si expirarea aerului. El vorbeste numai de o continua trimitere a mintii la inima o data (împreuna) cu inspirarea continuu repetata si cu repetarea rugaciunii neîncetate. Propriu-zis el recomanda folosirea respiratiei continuu repetate a aerului mai mult ca un mijloc de a mentine mintea neîncetat în inima si de a rosti neîncetat rugaciunea lui Iisus. Mintea e mentinuta mereu în inima si rugaciunea la fel, numai întrucât nu se uita de a face mereu efortul concentrarii ei în inima si efortul de a repeta mereu rugaciunea. Nichifor spune ca prin aceasta mintea e obisnuita „sa nu iasa repede din inima”. Mintea nu ramâne fixata în inima în mod static si nici rugaciunea. Persistarea mintii si a rugaciunii în inima e un fapt neîntrerupt, dar în acelasi timp un fapt viu, dinamic, un fapt de vointa de a repeta adunarea ei în inima si repetarea rugaciunii. La urma urmelor si cu aerul se întâmpla acelasi lucru: el e mereu în inima, adica nu iese total de acolo, dar e si trimis mereu acolo 

Daca deci, cum s-a zis, poti intra de la prima încercare în locul inimii pe care ti l-am aratat, multumeste lui Dumnezeu, si slaveste-L, salta si te tine de lucrarea aceasta pururi. Aceasta te va învata pe tine cele ce nu le stii. Dar cunoaste ca ajungând mintea acolo, nu trebuie sa taca si sa stea dupa aceea degeaba, ci sa aiba ca lucru si îndeletnicire neîncetata rugaciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma”. Sa nu conteneasca niciodata din aceasta, caci astfel, tinând mintea neîmprastiata, o face sa nu poata fi prinsa si atinsa de momelile vrajmasului si o ridica la dragostea si dorul dumnezeiesc în fiecare zi.

Iar daca, ostenindu-te mult, o, frate, nu poti totusi intra în partile inimii, precum ti-am aratat, fa ceea ce-ti spun si cu ajutorul lui Dumnezeu vei afla ceea ce cauti. Stii ca partea cugetatoare a fiecarui om este în piept, caci în launtrul pieptului, tacând noi cu buzele, vorbim, ne sfatuim cu noi însine, dam curs rugaciunilor, psalmilor si altora. Da-i deci acestei cugetari, departând de la ea orice gând – si aceasta o poti daca vrei – da-i deci pe: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!” si sileste-te ca în loc de orice alt gând sa strigi pururi în launtru aceste cuvinte. Iar tinând aceasta mai multa vreme, si se va deschide astfel si intrarea inimii, precum ti-am scris, fara nici o îndoiala, cum am cunoscut si noi prin cercare. Îti va veni atunci împreuna cu luarea-aminte mult dorita si placuta, si toata ceata virtutilor: dragostea, bucuria, pacea si celelalte.

...mai multe in Filocalie !

Vorba desarta - tacere ! 
Cum sa fac sa spun mult cu  cuvinte putine !

  Starea launtrica înainte si în timpul convorbirilor cu ceilalti. – Precum mestesugarul nepriceput daca sta de vorba în vreme ce lucreaza îsi primejduieste lucrul, asa si cel ce se foloseste de veselie. El trebuie sa se asigure cu grija luând aminte la cuvinte, la veselie si la privire ca nu cumva sa se abata cu totul de la plânsul launtric. Deci unul ca acesta având sa intre în vorba cu cineva trebuie sa-si întrebe gândul sau ce trebuie sa faca si asa sa se pregateasca pe sine caci s-a scris: “M-am pregatit si n-am fost tulburat.” (Psalmi 118,60) Iar a se pregati înseamna a deosebi persoanele pentru a sti din ce pricina voiesc sa vorbeasca cu noi si a-si pregati gândirea în frica lui Dumnezeu potrivit cu scopul celui ce vine. De vine cineva din prietenie sa se foloseasca cuvinte placute potrivite cu ea; daca e sa primesti Parinti, fa-o cu bucurie ca Avraam care a spalat picioarele Stapânului si ale îngerilor primindu-i cu bucurie. În fiecare caz împrejurarea ne va spune ce dispozitie sa adoptam. Când vom pofti pe cei ce vin la noi sa ia ceva: fie de mâncare, fie de bautura sa o facem cu buna dispozitie dar si aceasta sa fie tinuta sub paza ca sa nu ni se tulbure cugetarea.

ˇ        Fiindca de multe ori lucrurile indiferente ma duc la vorbarie în care nu pot ocoli pacatul, ce sa fac? – Sa tinem masura în felul acesta: de stim ca am vorbit o data biruiti de un gând sa ne oprim a doua oara pe cât e cu putinta. De suntem biruiti si a doua oara, sa ne pregatim sa dam lupta si a treia oara. În felul acesta ne vom pregati pentru taierea tuturor convorbirilor urmatoare caci de va ajunge numarul lor la zece si cineva a fost biruit doar în noua si s-a oprit de la una, iata ca a ajuns mai bun decât cel ce a fost biruit în toate zece.

ˇ        Daca în lucrurile bune este de folos tacerea, cu cât mai mult în cele de mijloc? Dar daca nu putem tacea, ci suntem biruiti de dorinta de a vorbi, sa nu zabovim în aceasta ca sa nu cadem din multa vorbire în cursa dusmanului. (De câte ori n-am vazut ca convorbirile ne-au facut robi nu numai demonilor prin pacatele savârsite în cursul lor, ci ne-au produs si dusmani vazuti pentru ca am spus vreun lucru ce n-a placut celor de fata, sau celor absenti carora li s-a comunicat.)

ˇ        Daca dai impresia oamenilor ca taci cu voia, aceia te pot socoti mândru si ca îi jignesti. De smerenie tine sa-ti faci smerenia si virtutile neobservate.

ˇ        Tulburarea ce-ti vine în cursul convorbirii este pricinuita pentru ca nu ai pomenirea lui Iisus în inima, din a nu fi adunat în tine în timp ce vorbesti, sau sa ai gândul la pacatele tale si la datoria de a ne smeri. De aici vine pasiunea pusa în convorbire – prea dam multa importanta celor ce le spunem, si noua ca si când de noi ar depinde ca sa se cunoasca adevarul.

ˇ        Cuvântul desert iese din omul desert si întretine desertaciunea din el iar omul desert e cel ce si-a îngropat bogatia adâncurilor sale sau si-a uscat. O raspândind moartea desertaciunii în jurul sau....

 

Saracie, detasare, lepadare – iubirea de argint, avaritia

ˇ         Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricarui alt lucru, sa stie întâi ca trebuie sa se multumeasca cu cele date de Dumnezeu; iar când trebuie sa le dea înapoi, sa fie gata a face aceasta cu recunostinta, întru nimic scârbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Caci dupa ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarasi înapoi. (Antonie cel Mare)41

ˇ         Cei ce nu sunt multumiti cu cele ce le au la îndemna pentru trai, ci poftesc la mai mult, se fac robi patimilor, care apoi tulbura sufletul si îi insufla gânduri si închipuiri ca cele ce le au sunt rele. Si dupa cum hainele mai mari mai mari decât masura împiedica la miscare pe cei ce se lupta, asa si dorinta avutiei peste masura împiedica sufletele sa lupte sau sa se mântuiasca. (Antonie cel Mare)41

ˇ         Starea în care se afla cineva fara sa vrea îi este si paza si osânda. Deci îndestuleaza-te cu cât ai, ca nu cumva purtându-te cu nemultumire, sa te pedepsesti singur fara sa simti. Iar calea spre aceasta este una singura: dispretuirea celor pamântesti. (Antonie cel Mare)41

ˇ          Cât priveste hainele, sa nu poftesti sa ai haine de prisos, ci îngrijeste-te numai de cele care sunt de trebuinta trupului. “Arunca mai bine asupra Domnului grija ta si El va purta grija de tine”. “Caci el se îngrijeste, zice, de noi”. Daca esti lipsit de hrana sau de haine, nu te rusina sa primesti când ti le vor aduce altii, caci rusinea aceasta este un fel de mândrie. Iar daca prisosesti tu în aceasta, da si tu celui lipsit. Asa voieste Dumnezeu sa se chiverniseasca între dânsii copiii Sai. De aceea scrie Apostolul catre Corinteni cu privire la cei lipsiti: “Prisosul vostru sa împlineasca lipsa altora, ca si prisosul acelora sa împlineasca lipsa voastra; ca sa se faca potrivire, precum este scris: Celui ce are mult, nu i-a prisosit si celui ce are putin, nu i-a lipsit”. Deci având pentru timpul de acum cele de trebuinta, nu te griji pentru vremea ce vine, nici pentru o zi, nici pentru o saptamâna si nici pentru o luna. Caci venind de fata ziua de mâine, va aduce El cele de trebuinta. Tu cauta mai bine împaratia cerurilor si dreptatea lui Dumnezeu. “Cautati, zice Domnul, împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua”.(Evagrie Ponticul)41

ˇ         Despre faptul ca nu trebuie sa ne îngrijim de îmbracaminte si bucate, socot de prisos a mai scrie, însusi Mântuitorul oprind acest lucru în Evanghelii. “Nu va îngrijiti, zice, în sufletul vostru ce veti mânca, sau ce veti bea, sau cu ce va veti îmbraca”, caci toate acestea le fac pagânii si necredinciosii, care leapada purtarea de grija a Stapânului si tagaduiesc pe Facatorul. De crestinii este cu totul strain acest lucru, de îndata ce cred ca si cele doua vrabii vândute cu un ban stau sub purtarea de grija a Sfintilor îngeri. Au însa dracii si obiceiul acesta: dupa gândurile necurate, aduc în suflet si pe acelea ale grijii, ca sa se departeze Iisus de la noi, umplut fiind locul cugetarii cu multime de gânduri, si sa nu mai poata rodi cuvântul, fiind coplesit de gândurile grijii. Lepadând dar asemenea gânduri, sa lasam toata grija noastra în seama Domnului, îndestulându-se cu cele de fata, cu îmbracaminte si hrana saracacioasa, ca sa slabim în fiecare zi pe parintii slavei desarte. Iar daca cineva socoteste ca nu-i sta bine în haina saracacioasa, sa priveasca la Sfântul Pavel cum asteapta în frig si dezbracat, cununa dreptatii. Daca Apostolul a numit lumea aceasta stadion si teatru, oare cel ce s-a îmbracat cu gândurile grijii, mai poate alerga spre rasplatirea chemarii de sus a lui Dumnezeu, sau mai poate sa lupte cu începatoriile, cu domniile si cu stapânitorii întunericului veacului acestuia? Eu nu stiu daca-i va fi cu putinta; acest lucru l-am învatat de la însesi cazurile vazute. Caci se va împiedica în haina si se va rostogoli la pamânt, ca si mintea de gândurile purtarii de grija, daca e adevarat cuvântul care zice ca mintea ramâne statornic lipita de comoara sa, ca “unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta”. (Evagrie Ponticul)41

ˇ         Când vor fugi degraba de la noi vreunele din gândurile necurate, sa cautam pricina pentru care s-a întâmplat aceasta. Oare pentru raritatea lucrului, fiind greu de gasit materia, sau pentru nepatimirea noastra, n-a putut vrajmasul nimic împotriva noastra? De pilda daca unui pustnic i-ar veni în minte gândul ca i s-a încredintat ocârmuirea duhovniceasca a primei cetati, desigur ca nu va zabovi la închipuirea aceasta; si pricina se cunoaste usor din cele spuse mai înainte. Dar daca unuia i-ar veni acest gând în legatura cu oricare cetate s-ar nimeri, si ar cugeta la fel, acela fericit este ca a ajuns nepatimirea. Asemenea si în privinta altor gânduri se va afla pricina cercetându-se în acelasi chip. Acestea trebuie sa le stim pentru râvna si puterea noastra, ca sa vedem daca am trecut Iordanul si ne-am apropiat de verdeata, sau înca petrecem în pustie, loviti de cei de alte neamuri. De pilda foarte multe fete mi se pare ca are dracul iubirii de argint si e foarte dibaci în puterea de-a amagi.

Cunoastere, gnoza – ignoranta

ˇ         Oamenii se socotesc rationali însa pe nedrept, caci nu sunt rationali. Unii au învatat cuvintele si cartile vechilor întelepti. Dar rationali sunt numai aceia care au sufletul rational, pot sa deosebeasca ce este binele si ce este raul, se feresc de cele rele si vatamatoare sufletului si toata grija o au spre cele bune si folositoare sufletului; iar acestea le savârsesc cu multa multumire catre Dumnezeu. Numai acestia trebuie sa se numeasca rationali.(Antonie cel Mare)7

ˇ         Omul cu adevarat rational are o singura grija: sa asculte de Dumnezeul tuturor si sa-L placa; multumindu-i pentru, orice soarta ar avea el în viata. Pentru ca este nepotrivit sa multumim pentru sanatatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare si neplacute, iar lui Dumnezeu sa nu-I multumim pentru cele ce ni se întâmpla cum trebuie, spre folosul nostru si dupa purtarea Lui de grija. Caci în cunostinta si credinta cea catre Dumnezeu sta mântuirea si desavârsirea sufletului. (Antonie cel Mare)7

ˇ         Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvatati, ca sa iubeasca învatatura si îndreptarea, facator de om trebuie sa se numeasca. Asemenea si aceia care îndreapta pe cei desfrânati catre petrecerea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu, ca unii ce schimba alcatuirea oamenilor. Caci blândetea si înfrânarea este fericire si nadejde buna pentru sufletul oamenilor. (Antonie cel Mare)7

ˇ         Om se numeste sau cel rational, sau cel ce îngaduie sa fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, caci aceasta se afla la neoameni. Iar de unii ca acestia trebuie sa fugim, caci celor ce traiesc laolalta cu pacatul nu li se îngaduie sa se afle niciodata printre cei nemuritori. (Antonie cel Mare)7

Curvia – curatia

ˇ        Sa n-ai prietenie prea mare cu careva de aceeasi vârsta caci aceasta stare de suflet nu te lasa sa ajungi la plâns. Înfrâneaza-ti ochii sa nu ia aminte la cineva si nu vei umple inima ta de cumplita îndrazneala care duce la pierzanie sigura.

ˇ        Tineretea trebuie sa se pazeasca în toate cu mare grija caci diavolul îi doboara repede pe tineri. Mai întâi încep sa vorbeasca când se întâlnesc ca pentru folosul sufletului, ba de multe ori chiar si fara acest motiv. Dupa aceea trec la altele cum ar fi pofta, îndrazneala, clevetirea si alte multe rele. Asa se împlineste cu ei spusa: “Începând de la duh, acum sfârsiti în trup? Toate acestea le-ati patimit în zadar.” Asa ajung tinerii la cadere: de la a începe sa vorbeasca unii cu altii fara judecata si de a sedea împreuna. Masura iubirii lor întreolalta aceasta sa fie: sa nu se cleveteasca unii pe altii, sa nu se urasca, sa nu se iubeasca pentru frumusetea trupului, nici pentru vreo lucrare trupeasca oarecare; sa nu sada unii cu altii fara de mare trebuinta ca sa nu cada în îndrazneala care nimiceste roadele monahului si-l lasa ca pe un pom uscat caci spune Apostolul ca vorbirile rele strica obiceiurile bune. (I Cor. 15,33)

 

Deznadejde, descurajare, cedare

Pazeste-te de cursele celor potrivnici. Caci se întâmpla ca, în vreme ce te rogi curat si netulburat, sa ti se înfatiseze deodata înainte vreun chip strain si ciudat, ca sa te duca la parerea ca Dumnezeu este acolo si sa te înduplece sa crezi ca dumnezeirea este câtimea ce ti s-a descoperit tie deodata. Dar dumnezeirea nu este câtime si nu are chip. (Evagrie Ponticul)9

ˇ         Ia seama la gânduri când te rogi; daca au încetat cu usurinta, de unde vine aceasta? Ca sa nu cazi în vreo cursa si sa te predai înselat. (Evagrie Ponticul)9

ˇ         Este o zdrobire de inima lina si folositoare, spre înmuierea ei; si este alta ascutita si vatamatoare, spre pedepsirea ei. (Marcu Ascetul)9

ˇ         Definitia nadejdii: calatoria mintii spre cele nadajduite. (Diadoh al Foticeii)9

ˇ         Parasirea povatuitoare aduce sufletului întristare multa; de asemenea o anumita smerenie si deznadejde masurata. Aceasta pentru ca partea lui iubitoare de slava si fricoasa sa ajunga, dupa cuviinta, la smerenie. Ea produce în inima îndata frica de Dumnezeu si lacrimi de marturisire, precum si multa dorinta de tacere. Dar parasirea în sens de lepadare lasa sufletul sa se umple de deznadejde, de necredinta, de fumul mândriei si de mânie. Deci având noi experienta ambelor parasiri suntem datori sa ne apropiem de Dumnezeu dupa cum o cere fiecare. În cazul celei dintâi suntem datori sa-l aducem multumire însotita de rugaciuni de iertare, ca unuia ce ne pedepseste neînfrânarea voii noastre cu certarea acestei parasiri, ca sa ne învete, asemenea unui Tata bun, deosebirea dintre virtute si pacat. În cazul celei din urma, trebuie sa-l aducem marturisirea neîncetata a pacatelor si lacrimi nelipsite si retragere si mai multa, ca doar vom putea astfel, prin sporirea ostenelilor, sa ni-L facem pe Dumnezeu milostiv, ca sa caute ca mai înainte la inimile noastre. Dar trebuie sa stim ca atunci când se da lupta între suflet si Satana, ciocnindu-se ca doua fiinte, datorita parasirii povatuitoare, harul se ascunde pe sine, precum am mai spus, ca sa arate vrajmasilor sufletului, ca biruinta este numai a lui. (Diadoh al Foticeii)9

 

Mestesugul linistirii

Nu se poate pocai cineva, fara linistire; nici nu poate atinge în vreun fel oarecare curatia, fara retragere; si nu se poate învrednici de convorbirea cu Dumnezeu si de vederea Lui pâna ce se afla în convorbire cu oamenii si îi vede pe ei. De aceea, cei ce si-au facut o grija din a se pocai de gresalele lor, a se curati de patimi si a se bucura de convorbirea cu Dumnezeu si de vederea Lui – care este capatul de drum si tinta celor ce petrec dupa Dumnezeu, si arvuna, ca sa zic asa, a mostenirii vesnice a lui Dumnezeu – urmaresc cu toata sârguinta linistirea si socotesc drept lucrul cel mai folositor sa se retraga si sa ocoleasca pe oameni, cu toata simtirea sufletului. începutul lor în viata de linistire este plânsul, ocarârea si dispretuirea de sine, pentru care, spre a le face în chip cât mai curat, iau asupra lor privegherile, starea în picioare, înfrânarea si osteneala trupeasca al caror sfârsit de obste este râul de lacrimi ce porneste din ochii celor ce cugeta cele smerite întru frângerea inimii. Caci precum în cei ce tind spre curatie si o dobândesc prin fapte, sfârsitul este pacea din partea gândurilor, asa în aceia sfârsitul este, cum am spus, curgerea lacrimilor.

Iar de aici începe mintea, în chip firesc, sa patrunda în firile lucrurilor si sa vada maiestria lui Dumnezeu. Lucrul ei este, de acum, sa prinda si sa contemple întelesul dumnezeiesc al puterii, al întelepciunii, al slavei, al bunatatii si al celorlalte câte sunt în Duhul lui Dumnezeu. Ea patrunde totodata în tainele Scripturii, gusta bunatatile mai presus de lume si se face încapere a iubirii lui Dumnezeu...pleaca-ti genunchiul de câte ori poti si roaga-te, sezând asa; îngreunându-te de rugaciune, treci la citire, precum s-a zis; pe urma iarasi revin-o la rugaciune. Si îngreunându-te iarasi de ea, ridica-te la putina cântare; si apoi revino din nou la rugaciune. Si iarasi îngreunându-te, întoarce-te la îndeletnicirea mai înainte pomenita, cu masura; si apoi iarasi daruieste-te rugaciunii. Foloseste-te putin si de un lucru de mâna, pentru alungarea plictiselii, cum ai auzit de la Sfintii Parinti. Dar pururea, în toata lucrarea ta cea dupa Dumnezeu, de dimineata pâna dimineata, sa stea la locul de frunte rugaciunea. Toate celelalte îndeletniciri sa fie folosite, cum s-a zis, din pricina îngreunarii la rugaciune. Iar când vine mila în suflet si harul Duhului face sa tâsneasca din inima rugaciunea ca dintr-un izvor, atunci mintea sa se îndeletniceasca numai cu rugaciunea si cu vederea în raiul dragostei dumnezeiesti.

Rugaciunea

ˇ         Diavolii ori de câte ori ne vad ca stam la rugaciune, ne stau si ei cu sârguinta împotriva, sadind în mintea noastra cele ce nu trebuie, ca sa ni le aducem aminte sau sa le gândim în vremea rugaciunii. Asa vor ei sa duca mintea în robie, iar rugaciunea noastra sa o faca nelucratoare, desarta si nefolositoare. Caci desarta cu adevarat si nefolositoare este rugaciunea facuta fara frica, fara trezvie si priveghere. (Evagrie Ponticul)40

ˇ         Când te vad dracii râvnind cu adevarat la rugaciune, îti strecoara gândurile unor lucruri asa zise trebuincioase; si dupa putina vreme îti fura amintirea lor, ca miscându-se mintea spre cautarea lor si neaflându-se, sa se descurajeze si sa se întristeze foarte. Apoi, când revine iarasi în rugaciune, îi aduce aminte cele cautate si cele amintite mai-nainte, ca mintea cautând sa le ia la cunostinta, sa piarda rugaciunea, care aduce roade. (Evagrie Ponticul)40

ˇ         Când te va întâmpina o ispita, sau te va atâta o împotrivire, ca sa-ti misti mânia spre cel ce-ti sta împotriva, sau sa spui vreo vorba goala, adu-ti aminte de rugaciune si de porunca dumnezeiasca cu privire la ea, si îndata se va linisti miscarea fara rânduiala din tine.40

ˇ         Toate câte le vei face pentru a te razbuna pe fratele care te-a nedreptatit îti vor fi spre sminteala în vremea rugaciunii. (Evagrie Ponticul)40

        Necazul pe care îl rabzi cu buna întelegere te va face sa-i afli rodul în vremea rugaciunii. (Evagrie Ponticul)40

Slava desarta

ˇ         Dintre gânduri singur cel al slavei desarte lucreaza cu multe mijloace. El cuprinde aproape toata lumea si deschide usile tuturor dracilor, facându-se ca un fel de tradator viclean al cetatii. De aceea el umileste foarte tare mintea pustnicului, umplând-o cu multe vorbe si lucruri si întinându-i rugaciunile, prin care acesta se straduieste sa-si tamaduiasca toate ranile sufletului sau. Gândul acesta îl fac sa creasca toti draci dupa ce au fost biruiti, ca printr-însul sa primeasca intrare din nou în suflet, si sa faca astfel cele mai din urma mai rele ca cele dintâi. Din gândul acesta se naste si cel al mândriei, care a facut sa cada ca un sunet din ceruri pe pamânt pecetea asemanarii si cununa frumusetii. Salta-te din el si nu zabovi, ca sa nu vindem altora viata noastra, nici petrecerea noastra, celor fara de mila. Pe acest drac îl alunga rugaciunea staruitoare de a nu face sau zice cu voia nimic din cele ce ajuta blestematei slave desarte. (Evagrie Ponticul)44

ˇ         Când mintea pustnicilor a ajuns la putina nepatimire, si-a agonisit si calul slavei desarte, caruia îndata îi da pinteni prin cetati, purtându-si fara stapânire lauda izvorâta din slava. si întâmpinând-o duhul curviei, printr-o rânduiala nevazuta, o închide într-o cocina de porci, învatând-o sa nu se mai ridice altadata din pat înainte de a se face sanatoasa deplin, nici sa nu faca ceea ce fac bolnavii neascultatori care, purtând înca urmele bolii într-însii, se dau la drumuri si merg la bai înainte de vreme, cazând din nou în boala. De aceea sezând locului, sa luam si mai bine aminte la noi însine, ca înainte de virtute, sa ne facem greu de miscat spre pacat, iar înnoindu-ne întru cunostinta sa dobândim multime de vederi felurite. Si asa înaltându-ne si mai tare, vom vedea si mai bine lumina Mântuitorului nostru. (Evagrie Ponticul)44

ˇ         Începutul ratacirii mintii este slava desarta. Caci mintea fiind miscata de aceasta, încearca sa margineasca dumnezeirea în chipuri si înfatisari. (Evagrie Ponticul)44

ˇ         Când vezi vreun gând ca-ti fagaduieste slava omeneasca, sa stii sigur ca-ti pregateste rusine. (Marcu Ascetul)44

ˇ         Când vezi pe cineva îndurerat de multe ocari, cunoaste ca, dupa ce s-a umplut de gânduri de-ale slavei desarte, secera acum cu scârba spicele semintelor din inima. (Marcu Ascetul)44

ˇ         Cel ce cugeta semet si cel ce iubeste slava desarta se însotesc cu placere unul cu altul. Caci cel dintâi lauda pe iubitorul de slava desarta, care-i cade înainte slugarnic; iar celalalt mareste pe cel cu cuget semet, care-l lauda într-una. (Marcu Ascetul)44

ˇ         Când dracul slavei desarte se aprinde puternic împotriva noastra, luând ca motiv venirea vreunor frati, sau a oricarui alt strain la noi, bine este sa lasam cu acest prilej ceva din asprimea dietei noastre obisnuite. Prin aceasta vom face pe drac sa plece fara isprava, ba mai degraba plângându-si încercarea neizbutita. Totodata vom împlini cu dreapta judecata legea dragostei, pazind în aceeasi vreme taina înfrânarii nedezvaluita, prin pogoramântul ce l-am primit. (Diadoh al Foticeii)44

 

La ce duce pofta pantecului ! 

Bine este dar sa ramânem între hotarele lucrurilor de trebuinta si sa ne silim cu toata puterea sa nu trecem dincolo de acestea, caci daca suntem dusi de pofta spre cele placute ale vietii, nici un temei nu mai opreste pornirea noastra spre cele dinainte. Fiindca ceea ce este peste trebuinta nu mai are nici un hotar, ci o nazuinta fara sfârsit si o desertaciune fara capat sporeste necontenit osteneala în jurul lor, hranind pofta, ca pe o flacara, prin adaugirea materiei. (Nil Ascetul)22 41

ˇ         Caci cei ce au trecut odata hotarele trebuintei firesti si încep sa înainteze în viata materiala, voiesc sa adauge la pâine ceva dulce pe deasupra, iar la apa, vinul care se face de aici înainte trebuincios, iar din acesta pe cel mai de pret. Ei nu mai vreau sa se multumeasca cu vesmintele de trebuinta, ci mai întâi îsi cumpara lâna de cea mai frumoasa, alegând însasi floarea lânii, apoi trec de la aceasta la stofele amestecate din in si lâna, pe urma umbla dupa haine de matase, la început dupa cele simple, apoi dupa cele împestritate cu razboaie, cu fiare si cu istorii de tot felul, îsi aduna apoi vase de argint si de aur, care slujesc nu numai la mese, ci si dobitoacelor, si le aseaza pe multe policioare. Ce sa mai spunem despre ambitia lor atât de desarta, pe care o întind pâna la cele mai necinstite trebuinte, neprimind sa li se faca nici macar de necinste din alta materie, ci vrând sa le faca argintul si aceasta slujba? Caci asa este placerea. Se întinde pe sine pâna la cele mai de pe urma si cinsteste lucrurile necinstite prin stralucirea materiei. Dar a cauta acest prisos e un lucru potrivnic firii. (Nil Ascetul)41

ˇ         Caci vietuirea potrivit cu firea ne-a fost rânduita aceeasi noua si dobitoacelor, de catre Facator. „Iata v-am dat voua, zice Dumnezeu catre oameni, toata iarba câmpului, ca sa fie voua si dobitoacelor spre mâncare”. Primind deci împreuna cu necuvântatoarele o hrana de obste, dar stricând-o prin nascocirile noastre într-una mai desfatatoare, cum nu vom fi socotiti, cu drept cuvânt, mai necuvântatori decât acelea, daca dobitoacele ramân între hotarele firii, neclintind nimic din cele rânduite de Dumnezeu, iar noi, oamenii cinstiti, cu ratiune, am iesit cu totul din vechea rânduiala? Caci care sunt fripturile dobitoacelor, care sunt nenumaratele mestesuguri ale placintarilor si bucatarilor, care stârnesc placerile ticalosului de pântece? Oare nu iubesc acelea vechea simplitate, mâncând iarba si îndestulându-se cu ce se nimereste si folosindu-se de apa râurilor, dar si de aceasta destul de rar? De aceea le sunt putine si placerile de sub pântece, pentru ca nu-si aprind dorintele cu nici o mâncare grasa, încât nici nu stiu totdeauna de deosebirea între barbatus si femeiusca. Caci un singur timp al anului le stârneste aceasta simtire, când legea firii le-a rânduit împreunarea pentru însamântarea aceleiasi specii, spre pastrarea neamului; în cealalta vreme asa de mult se înstraineaza, încât uita cu totul de o astfel de dorinta. Dar oamenilor, pofta nesaturata dupa placerile desfrânate, odraslita din belsugul si felurimea mâncarilor, le-a semanat dorinte furioase, neîngaduindu-le patima sa se linisteasca în nici o vreme. (Nil Ascetul)4 34 41

 

  Infranarea pantecului

 I. Despre înfrânarea pântecelui .

Mai întâi deci vom vorbi despre înfrânarea pântecelui, care se împotriveste îmbuibarii pântecelui; apoi despre chipul posturilor si despre felul si cantitatea bucatelor. Iar acestea nu de la noi le vom spune, ci dupa cum le-am primit de la Sfintii Parinti. Acestia n-au lasat un singur canon de postire, nici un singur chip al împartasirii de bucate, nici aceeasi masura pentru toti. Fiindca nu toti au aceeasi tarie si aceeasi vârsta; apoi si din pricina slabiciunii unora, sau a unei deprinderi mai gingase a trupului, însa un lucru au rânduit tuturor: sa fuga de îmbuibare si de saturarea pântecelui. Iar postirea de fiecare zi au socotit ca este mai folositoare si mai ajutatoare spre curatie, decât cea de trei sau de patru zile, sau decât cea întinsa pâna la o saptamâna. Caci zic: cel ce peste masura întinde postirea, tot peste masura se foloseste adeseori si de hrana. Din pricina aceasta se întâmpla ca uneori, din covârsirea postirii, slabeste trupul si se face mai trândav spre slujbele cele duhovnicesti; iar alteori, prin prisosul mâncarii, se îngreuiaza si face sa se nasca în suflet nepasare si molesire. Au cercat Parintii si aceea ca nu tuturor le este potrivita mâncarea verdeturilor sau a legumelor si nici posmagul nu-1 pot folosi ca hrana toti. Si au zis Parintii ca unul mâncând doua litre de pâine e înca flamând, iar altul mâncând o litra, sau sase uncii, se satura. (Uncia este uncia romana: 27 gr. 165 mlgr.). Deci, precum am zis mai înainte, le-a dat tuturor o singura regula pentru înfrânare: sa nu se amageasca nimeni cu saturarea pântecelui si sa nu se lase furat de placerea gâtlejului. Pentru ca nu numai deosebirea felurilor, ci si marimea cantitatii mâncarurilor face sa se aprinza sagetile curviei. Caci cu orice fel de hrana de se va umplea pântecele, naste samânta desfrânarii; asemenea nu numai aburii vinului fac mintea sa se îmbete, ci si saturarea de apa, precum si prisosul a orice fel de hrana o moleseste si o face somnoroasa. În Sodoma nu aburii vinului, sau ai bucatelor felurite au adus prapadul, ci îmbuibarea cu pâine, cum zice Prorocul. Slabiciunea trupului nu dauneaza curatiei inimii, când dam trupului nu ceea ce voieste placerea, ci ceea ce cere slabiciunea. De bucate numai atât sa ne slujim, cât sa traim, nu ca sa ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu masura si cu socoteala, da trupului sanatatea, nu îi ia sfintenia. Regula înfrânarii si canonul asezat de Parinti, acesta este: Cel ce se împartaseste de vreo hrana sa se departeze de ea pâna mai are înca pofta si sa nu astepte sa se sature. Iar Apostolul zicând: "Grija trupului sa nu o faceti spre pofte",Dumnezeu n-a oprit chivernisirea cea trebuincioasa a vietii, ci grija cea iubitoare de placeri. De altfel pentru curatia desavârsita a sufletului nu ajunge numai retinerea de la bucate, daca nu se adauga la ea si celelalte virtuti. De aceea smerenia prin ascultarea cu lucrul si prin ostenirea trupului mari foloase aduce, înfrânarea de la iubirea de argint calauzeste sufletul spre curatie, când înseamna nu numai lipsa banilor, ci si lipsa poftei de-a-i avea. Retinerea de la mânie, de la întristare, de la slava desarta si mândrie, înfaptuieste curatia întreaga a sufletului. Iar curatia partiala a sufletului, cea a neprihanirii adeca, o înfaptuiesc în chip deosebit înfrânarea si postul. Caci este cu neputinta ca cel ce si-a saturat stomacul sa se poata lupta în cuget cu dracul curviei. Iata de ce lupta noastra cea dintâi trebuie sa ne fie înfrânarea stomacului si supunerea trupului nu numai prin post, ci si prin priveghere, osteneala si cetiri; apoi aducerea inimii la frica de iad si la dorul dupa împaratia cerurilor.

Râsul

ˇ        Începutul pieirii monahului este râsul si lipsa fricii. Când te vezi stapânit de râs, cunoaste-te în adâncul relelor si în adâncul iadului. Râsul scoate afara fericirea lui Hristos, el nu zideste ci topeste toate virtutile. Râsul întristeaza Duhul, corupe trupul, vatama sufletul, întuneca întelegerea, scufunda în noroi constiinta, înaspreste si împietreste inima, face rugaciunea neprimita. (Râsul este semn de superficialitate, semnul lipsei de reflexie, de neobservare a insuficientelor proprii, a neîmplinirii datoriilor fata de Dumnezeu si de altii.) Monahul pricinuitor de râs (glumet) este urât în fata lui Dumnezeu, privit cu scârba de îngeri, gol de toata virtutea, îmbracat în rusine, unealta a diavolului si vatra a mortii. Râsul este dusmanul înfrânarii si prietenul demonilor, desfrânarii, rusine, osânda a celui câstigat de el. (Râsul nu vede realitatea profunda si grija de-a ramâne în unirea cu ea, de a înainta spre ea si în ea.) Râsul risipeste sufletul si aduce caderea grabnica a trupului, dispretuieste pacea si se bucura de lupte între oameni. Glumetul cauta moartea si doreste pierzarea; el îsi pregateste chinurile vesnice si grabnica pieire. (viata redusa la cele ale lumii si la cele placute ei, se simte bine în monotonia lumii, echivalenta cu moartea spirituala; el acopera aceasta monotonie, dar cât timp va putea-o face?) Râsul este tulburarea Bisericii, pricinuitor al rusinii, aduce defaimarea si dispretul, este creatorul minciunii si batjocorirea adevarului. (Râsul nu ia în serios nici o valoare; priveste cu îngaduinta toate relele, orice dezordine sau lupta între oameni – este deci o arma a diavolului.) Râsul nu recunoaste ceea ce s-a împlinit cu adevarat, ci nascoceste minciuna. Râsul goleste sufletul de orice continut, de orice gândire, de orice relatie serioasa cu altii. Râsul opreste simturile de a lua contact cu realitatea. Râsul este pacatul neîncetat si un cui în suflet, sabia diavolului si o secera pustiitoare. Râsul este necunoasterea Scripturilor, mânie neîntârziata, strâmbarea cuvintelor adevarate, alegerea a ceea ce este nedrept. Râsul este miscarea între cele rele schimbatoare si cugetarea vicleana; râsul este foc nestins si pedeapsa pierzatoare, cursa multipla si lipsa vietii. (Este lipsa unei vieti adevarate. El nu se adânceste în bogatia vietii, nu simte trebuinta sa o patrunda, sa o cunoasca.) râsul este vietuire amagitoare, navala desfrâului, hambar de înduri rele si magazie de întelesuri urâte. Râsul este lipsit de gândul mortii si de cugetarea la chinurile vesnice. (Daca mila noastra este trezita nu de cel ce râde, ci de cel trist, cu atât mai mult trezeste cel trist si temator mila lui Dumnezeu. Cel ce râde trezeste compatimirea lui Dumnezeu, dar nu mila care-l poate mântui, ci doar compatimirea unita cu constatarea ca cel ce râde se pierde.)

si acum: Rasul vs. Minciuna - fragment din cartea Limbajul trupului " 1. Omul cand rade ia distanta de lucruri si rade de ele. Cu cat rade mai mult ia distanta de propria existenta si incepe sa minta, intai pe altii pana la a se minti pe sine. Neputand fi un zeu al perfectiunii se multumeste cu adevaruri inventate si incepe sa spuna minciuna dupa minciuna. 
Din fericire corpul vorbeste despre ceea ce ascund cuvintele. Omul doar cand se naste este sincer, vine pe lume plangand, prin aceste tipete este spontan. Imediat ce creste, chiar de la gradinita invata sa rada de altii, apoi invata sa minta. 
Lumea in care traim ne obliga la minciuna. Ne obliga sa alegem intre onestitate sau umilinta, Reusita profesionala ne obliga sa mintim ca valoram mai mult decat suntem. Asa apare minciuna de supraevaluare. Adeptii dezvoltarii personale fara de Dumnezeu sunt precum broasca din fabula care se umfla ca un bou. Niciodata broasca nu va deveni bou, dupa cum nici o minciuna repetata la nesfarsit nu va deveni adevar.  
   
Corpul spune cu voce tare, ceea ce sufletul gandeste in soapta.

Mintim  pentru a ne supraevalua, ne indatoram pentru a arata cine suntem!

Cand uitam sa spunem cu ce pret am castigat ceva in detrimentul altcuiva, apare minciuna prin omisiune, iar cand din lasitate, esti de acord cu cineva, pentru a nu-l supara, a te pune bine cu el, ii accepti modul de gandire si faptele, apare minciuna prin admitere.

Concluzia psihologilor ; cand vezi un om razand in hohote, nu uita ca este si un mare mincinos, nu-ti pune mari sperante in voiosia lui contagioasa, mai bine compatimeste-l pentru cuiul din suflet pe care incearca sa-l ascunda prin ras.

Patericul egiptean in totalitate