Episodul yoghin al vieţii lui Mircea Eliade

Episodul yoghin al vieţii lui Mircea Eliade
expus în memoriile sale

În Himalaya

Mă îndreptam spre Hardwar şi Rishikesh, acea fabuloasă regiune himalayană aleasă de veacuri, poate de milenii, de asceţii şi contemplativii indieni. Ceea ce putea să pară tragi­comic, mă îndreptam spre locurile unde tînjeam de mult să ajung. De aproape un an tot voiam să mă duc la Hardwar, dar Dasgupta mă îndemna să amîn. Mă sfătuia să învăţ întîi tot ce se poate învăţa într-o universitate indiană şi, mai ales, de la un savant ca el — şi apoi să petrec cîteva luni într-un ashram, încercînd să practic unele tehnici meditative. Şi acum, pe neaşteptate, datorită acelui tragic malentendu, poziţiile erau răsturnate: Dasgupta era mai încîntat să mă ştie într-un ashram himalayan, cît mai departe de Calcutta.

Am călătorit anevoie de la Delhi la Hardwar, pentru că era tocmai timpul vacanţelor Puja, cînd milioane de indieni vizitează locurile sfinte, îndeosebi cele din Himalaya. Gangele, abia scăpat din strîmtoarea munţilor, se repede învolburat, apoi se potoleşte şi pătrunde senin în Hardwar. M-am instalat în dok-bungalow-ul din apropierea gării şi am petrecut ziua colindînd prin oraş, vizitînd templele şi coborînd cheiurile ghat-ului. Cum eram singurul european care se scăldase ceremonial în Gange şi oferise petale de trandafiri zeiţei Lakshmi, mă urmăreau pretutindeni o mulţime de curioşi. În aceeaşi zi, cu o trăsurică cu un cal (tonga), am fost la Kankhal, la cealaltă extremitate a Hardwarului, ca să vizitez templul înconjurat de plopi uriaşi şi salcîmi, prin care se fugăreau maimuţele. Gangele curgea chiar prin faţa templului şi liniştea era adîncă, nefirească.

În zilele următoare, am vizitat alte temple şi biblioteci, şi colegiul Gurukul, important centru de studii Arya-Samaj, la cîţiva kilometri de oraş. Dar nu pentru asemenea excursii şi vizite venisem la Hardwar. Am plecat mai departe, spre Rishikesh. M-a impresionat templul lui Shiva, zidit chiar în acel an, alb, cu poarta albă şi cu un glob de cristal în vîrful săgeţii care-şi lua zborul din centrul cupolei. Cu oarecare greutate, am găsit găzduire la dok-bungalow, chiar pe malul Gangelui. Rishikesh e de mult paradisul sihastrilor şi contemplativilor. Mai toate clădirile sînt ashram-uri sau case de găzduire pentru pelerini. Pe străzi întîlneam necontenit sadhu, în robe portocalii, asceţi naga, cu trupurile goale, unse cu cenuşă, tot felul de swami, dar şi grupuri de pelerini, veniţi cu familiile să viziteze locurile sfinte şi să-i omagieze pe cei plecaţi pe drumul renunţării.

A doua zi, am căutat un loc care să-mi priască, dar inima nu mă îndemna să rămîn. Am trecut atunci mai departe, la numai cîţiva kilometri de Rishikesh, dar pe celălalt mal al Gangelui, la Svarga-ashram, şi, de îndată ce-am pus piciorul, am ştiut că acesta era locul. Gangele curgea repede printre stînci şi jungla se întindea pînă aproape de mal, pădure deasă, plină de maimuţe, de şerpi, de păuni şi pisici sălbatice. Toamna, tîrziu, cînd vor seca izvoarele în munte, şacalii vor veni pînă la marginile sihăstriei şi din coliba mea le voi auzi urletele. În chiar ziua sosirii, am întîlnit pe Swami Shivananda. M-a călăuzit către locuinţa mahant-ului şi am obţinut dreptul să rămîn în ashram, cu condiţia să mă lepăd de hainele europene şi să îmbrac o robă galbenă sau albă, să umblu în sandale şi să nu mă nutresc decît cu hrană vegetală. Apoi, mahant-ul mi-a arătat kutiar-ul pe care mi-l punea la dispoziţie — o colibă măruntă şi solitară, cu prispă de ciment, un pat de lemn şi o lampă cu petrol. A doua zi, mi-am adus bagajele din Rishikesh şi m-am instalat. Credeam că voi rămîne cîteva luni — către Crăciun, mă hotărîsem să rămîn pînă în mai, cînd drumul spre Badanath devenea din nou accesibil. Am plecat, tot atît de brusc pe cît venisem, în martie, după aproape şase luni de sihăstrie.

Colibele se aflau la cîteva sute de metri una de alta. De trei ori pe zi, cînd auzeam clopotele, plecam cu un vas de alamă şi o cană, să-mi "cerşesc" hrana de la chetra: orez, legume fierte, lapte, uneori turte de orez cu miere. Mă deşteptam în zori şi mă duceam să mă scald în Gange, la doar cîţiva metri de kutiar-ul meu. La începutul toamnei, jungla era proaspătă si luxuriantă. Aşezată în coapsa colinelor, sihăstria era ferită de arşiţă, iar iarna de vîntul îngheţat de miazănoapte. Liniştea era neînchipuită. Nu se auzeau decît apele repezi ale Gangelui şi ţipetele scurte, guturale ale maimuţelor. Dacă aş fi voit, puteam rămîne toată ziua singur; dar, mai ales la început, îmi plăcea să stau de vorbă cu Swami Shivananda sau cu alţi sihaştri. Notam cît mai multe din aceste convorbiri, şi astfel regăseam gustul pentru filozofie şi sanscrită. Serile, rămîneam cîteva ceasuri pe prispă, ascultînd Gangele, căutîndu-mă, încercînd să mă adun, să mă înţeleg.

După cîteva săptămîni, am simţit că încep să mă înseninez. Începeam, totodată, să înţeleg sensul întîmplărilor care provocaseră ruptura mea cu Dasgupta. Dacă India "istorică" îmi era interzisă, mi se deschidea acum calea către India "eternă". Mi-am dat seama, de asemenea, că trebuia să cunosc pasiunea, drama, suferinţa, înainte de a renunţa la dimensiunea "istorică" a existenţei şi a-mi face drum către o dimensiune transistorică, atemporală, paradigmatică, în care tensiunile şi conflictele se anulează de la sine. Mai tîrziu, am înţeles că însăşi drama mea urmase un model tradiţional: trebuia ca relaţiile mele cu Dasgupta să depăşească faza de candoare şi facilitate şi să cunoască tensiunea şi ciocnirile care caracterizează începuturile raporturilor dintre guru şi discipol. Marpa, bunăoară, îl persecutase ani de-a rîndul pe discipolul lui favorit, Milarepa. Îmi spuneam că mă aflam, acum, în faza de "încercare". Deşi gonit cu brutalitate din Bhowanipore, Dasgupta mă va recunoaşte într-o zi ca pe adevăratul lui discipol — dar asta se va petrece pe alt plan, in aeternum, iar nu in saeculum. (Într-adevăr, asta s-a întîmplat mai tîrziu, după ce publicasem Yoga şi revista "Zalmoxis", în primăvara anului 1939. În drum spre Anglia, Dasgupta mi-a telegrafiat din Roma că vrea să mă vadă, dar, datorită unor împrejurări independente de voinţa noastră, nu ne-am putut întîlni.)

Ultimele întîmplări din Bhowanipore mi se păreau acum o lungă rătăcire într-un labirint. (De altfel, imaginea labirintului avea să revină de mai multe ori în cursul vieţii, de cîte ori mă "deşteptam" dintr-o pasiune care părea a nu face parte din destinul meu.)

Simţeam că nu voi putea ieşi din labirint decît după ce mă voi putea reîntoarce la "centru". Trebuia, cu orice preţ, să mă "concentrez", să-mi regăsesc adevăratul meu "centru". Meditaţiile şi tehnicile yoghine, pe care le studiasem cu Dasgupta în textele clasice şi pe care le aplicam acum sub controlul lui Swami Shivananda, m-au convins încă o dată că erau re­ultatul unei extraordinare cunoaşteri a condiţiei umane. Numai cineva care cunoscuse cu adevărat pasiunile, ispitele şi distracţiile celui "prins în mrejele existenţei" putuse elabora toate celelalte tehnici psihofiziologice care alcătuiesc yoga. Şi tocmai faptul că ajunsesem în Himalaya la capătul puterilor, vlăguit, turmentat, îmi îngăduia acum să mă "stăpînesc" şi să mă "desfac de legături", mai repede decît aş fi putut-o spera dacă m-aş fi aflat într-o "condiţie normală". Paradoxul era numai aparent. Verificasem într-adevăr ceea ce îmi plăcea să numesc "optimismul camuflat" al spiritualităţii indiene, cred­inţa că un exces de suferinţă stîrneşte setea de eliberare, că, în fond, cu cît te simţi mai "pierdut", cu atît eşti mai aproape de "mîntuire", adică de eliberare: că situaţia cu adevărat tragică este cea a "fericitului" şi "mulţumitului de sine". (De aceea, în concepţia indiană zeii nu pot cunoaşte libertatea absolută; tocmai pentru că trăiesc o existenţă beatifică.)

În preajma Crăciunului, eram un om "schimbat". Nu voi încerca să rezum aici etapele acestei transformări lăuntrice. Ceea ce se putea spune despre rezultatele feluritelor exerciţii preliminare le-am descris cît am putut în lucrările mele despre yoga. Alte exerciţii şi experienţe au fost trecute sub tăcere, pentru că am ţinut să rămîn credincios tradiţiei indiene, care nu acceptă decît comunicarea iniţiatică de la guru la discipol. De altfel, mă îndoiesc că aş fi fost în stare să descriu cu exactitate, adică într-o proză ştiinţifică, anumite experienţe. Singurul mijloc de expresie aproximativ exact ar fi fost un nou limbaj poetic — şi darul acesta nu l-am avut niciodată. Mai tîrziu, în 1939, am încercat să evoc unele experienţe yoghine într-o nuvelă, Secretul doctorului Honigberber. Libertatea artistului de a "inventa" mi-a îngăduit să sugerez mai mult şi mai precis decît aş fi izbutit într-o descriere strict ştiinţifică.

Swami Shivananda se minuna de rapiditatea cu care îmi însuşisem rudimentele practicii yoga. Îmi prevestea o carieră senzaţională: voi deveni un al doilea Vivekananda, menit să zguduie Occidentul şi să-l reîntoarcă la izvoarele lui spirituale, pe cale de a fi uitate. Personal, comparaţia cu Vivekananda nu mă flata. Deşi îl admiram pe Sri Ramakrishna, nu mă simţeam atras de textele suave, moralizante ale lui Vivekananda şi consideram hibridă, neindiană opera de propagandă şi "vulgarizare". Eram hotărît să pătrund cît voi putea mai departe în tainele contemplaţiei indiene, dar, în afară de teza la care începusem să lucrez, îmi făgăduisem să nu mă fac purtătorul nici unui "mesaj" himalayan. De altfel, destinul avea să intervină la timp pentru a face să triumfe dorinţa mea secretă de a nu mă dedica nici unei "misiuni", nici măcar aceea a "eliberării".

În ianuarie 1931, coliba pustie din vecinătatea kutiar-ului meu şi-a regăsit stăpînul: un ascet naga din sud, care se reîntorcea după nu ştiu cîte luni de pelerinaj. Deşi se făcuse frig, schivnicul îşi păstra cu rigurozitate nuditatea lui rituală. Îşi petrecea o bună parte din zi şi din noapte meditînd, dar, dacă se întîmpla să se afle în faţa colibei cînd treceam spre chetra, mă saluta ducîndu-şi amîndouă mîinile la frunte şi zîmbind. Ne-am împrietenit repede şi, deşi ne înţelegeam anevoie, în hindi, limbă pe care amîndoi o vorbeam prost, mi-a fost de folos în unele practici. Acum, după mai bine de trei luni petrecute în ermitaj, cunoşteam destui schivnici şi învăţasem mult din convorbirile cu ei. Regăsisem regimul de pe vremuri. Dormeam doar cîteva ceasuri şi izbuteam să fac multe lucruri fără să obosesc şi fără să mă plictisesc. În afară de ceasurile consacrate meditaţiei şi exerciţiilor yoga, citeam în fiecare zi texte sanscrite, lucram la teză, scriam articole pentru "Cuvântul" şi nopţile continuam Lumina ce se stinge.

Uneori, porneam singur spre peşterile din Brahmapuri. Petreceam cîteva zile în coliba unui swami pe care îl cunoscusem în prima mea excursie, cînd îl întovărăşisem pe Shivananda. Sihastrul îşi ridicase coliba de trestie de bambus într-o plantaţie de bananieri, pe care o cultiva cu mare greutate, căci un întreg trib de maimuţe (erau cenuşii, cu feţele albe) se aciuiaseră chiar în arborii din spatele colibei. În fiecare dimineaţă, swami scotea cîteva piei de leopard şi le întindea pe trunchiuri. Cînd vedeau pieile, maimuţele erau cuprinse de panică şi se refugiau către vîrfurile arborilor, spionîndu-ne printre ramuri. Swami mi-a mărturisit o dată că le observă de luni de zile şi se minunează de neistovita lor vitalitate, îndeosebi de capacităţile sexuale ale masculilor. Asta i se părea cu atît mai impresionant cu cît hrana maimuţelor era puţină şi la întîmplare. Swami era sigur că această vitalitate extraordinară se datora unor anumite rădăcini, pe care nu le cunoşteau decît maimuţele. Se hotărîse atunci să le urmărească, să vadă ce rădăcini şi ce bulbi culeg ele. Spera să descopere într-o zi rădăcina miraculoasă — şi atunci omul va redobîndi exuberanţa sexuală a maimuţelor.

Pentru un sihastru indian, curiozitatea aceasta mi se părea extravagantă. Mă duceam să-l văd de cîte ori puteam, pentru că, deşi aparent aplica o metodă "ştiinţifică" (observa, aduna şi încerca rădăcinile pe care bănuia că le mănîncă maimuţele) swami căuta, în realitate, "planta vieţii", "fructul tinereţii şi longevităţii", de care vorbesc atîtea mituri şi legende — şi mă fascina forţa cu care se manifesta acest mit arhaic camuflat acum în preocupări ştiinţifice. De altfel, nu era singurul exemplu. Înainte de a ajunge la coliba de bambus, mă opream la un brahmacharin nepalez, care-şi petrecea o parte din timp îngrijind şi culegînd plante medicinale. De mult aflasem de "fructul rishi-lor", nişte rădăcini-bulbi cu care se hrănesc pustnicii. Brahmacharin-ul îmi arătase o întreagă cultură de "frunza lui Brahma", o plantă cu frunze mici şi rotunde, cu gust medicinal, renumită pentru însuşirile ei fortifiante. Planta era cunoscută de mii de ani în farmacopeea Ayur-veda şi, de curînd, fusese adoptată de "Bengal Pharmaceutical Works", din Calcutta, pentru tratamentul surmenajului.

Dar mai ales îmi plăcea să vizitez pustnicii din peşterile care se întindeau pe malul Gangelui, de la Brahmapuri la Lashmanjhula. Peşteri mărunte, ascunse între stînci, alcătuite la întîmplare prin rostogolirea malurilor de piatră. Intram cu greutate şi mă aşezam pe nisipul rece al peşterii, aşteptînd să primesc încuviinţarea de a pătrunde în interior. O adevărată peşteră de sihastru, pitorească şi încăpătoare, era locuită de un bătrîn swami din Malabar. Printre cărţile lui de căpătîi, alături de Bhagavad-Gita şi [comentariul lui] Shankara [pe marginea ei], avea Imitaţia lui Christos, pe care o considera cea mai adîncă operă a spiritualităţii creştine după Evanghelii. Rămîneam uneori ceasuri întregi de vorbă, şi o dată am petrecut noaptea în firida peşterii.

Nu prea departe, se afla peştera unei bătrîne sihastre. N-am putut afla niciodată cine era şi de unde venise. Era unsă cu cenuşă pe tot corpul, avea cenuşă şi pe craniul ras şi rămînea zi şi noapte în meditaţie, în aceeaşi poziţie yoghină, aşezată pe un strat de cenuşă. Aproape că nu vorbea, dar simţeam că ştie că te afli acolo, lîngă ea, mult înainte de a rosti primul cuvînt. Cînd m-a dus la ea, Swami Shivananda m-a privit pătrunzător, apoi a zîmbit. M-am simţit deodată senin, împăcat. Parcă aş fi descoperit pe neaşteptate o certitudine care mi-ar fi putut schimba viaţa. Am revăzut-o, după multe luni, la începutul primăverii. M-a privit, şi privirile ei au devenit deodată reci, aspre, depărtate. Am ştiut că ghicise că nu mai eram brahmacharin-ul pe care îl văzuse ea la început şi m-am retras încurcat. Am înţeles că drumul pe care apucasem, deşi exaltat de atîţia maeştri spirituali indieni, îi repugna profund. Bătrîna mea cenuşăreasă desigur nu credea că există alt drum în afară de cel al ascezei şi al rugăciunii, pe care-l alesese ea.

Multă vreme, nimeni nu ştiuse de mine, nici cei din ţară, nici doamna Perris. Cîteva săptămîni, trăisem fără nici o veste, de nicăieri. Numai după ce am simţit că-mi vin în fire, i-am scris doamnei Perris, rugînd-o să-mi trimită corespondenţa la Svarga-ashram. Într-o zi, factorul a urcat pînă la kutiar-ul meu, încărcat cu scrisori şi ziare şi reviste din ţară. Aşa am aflat, într-un amurg de octombrie, pe stînca pe care îmi plăcea să mă aşez ca să ascult valurile repezi ale Gangelui, aşa am aflat de recenzia aspră pe care o publicase Nichifor Crainic în "Gândirea" şi de apărarea pe care mi-o luase Mircea Vulcănescu în "Cuvântul". Mircea îşi intitulase articolele Carte pentru Isabel şi erau într-adevăr scrisori către mine, povestind furtuna pe care o stîrnise Isabel şi explicîndu-mi pentru ce motiv se înşelase N. Crainic, socotind romanul imoral. (Cu amărăciune şi regret, Crainic scrisese: "Atîta inteligenţă şi atît talent îngropate sub pămînt" — şi de atunci numele meu n-a mai figurat printre colaboratorii "Gândirii".) Mircea Vulcănescu încerca să pătrundă dincolo de camuflajul pe care îl elaborase autorul, descifrînd intenţiile secrete ale cărţii. Pentru el, Isabel era în primul rînd o "carte cu cheie" şi trebuia judecată ca atare. Dintr-o scrisoare a lui Ionel Jianu, am aflat că F. Aderca elogiase romanul în "Adevărul", scriind între altele: "Într-o ţară de mare cultură, un asemenea debut ar fi adus autorului glorie, notorietate şi avere."

Trimisesem mai de mult lui Ionel Jianu prima parte a Luminii ce se stinge şi el îmi sugerase s-o public în foileton la "Cuvântul". A apărut în iarna anului 1931, dar nu cred că a avut cineva răbdarea să citească toate foiletoanele pînă la capăt. Scriam acum partea a II-a. Scriam noaptea, la lumina slabă a lămpii cu gaz, într-un stil tot mai "străin", ca şi cum aş fi scris cartea altcuiva. Scriam totuşi, fascinat de "misterul" pe care credeam că mi-l revelez cu cît mă apropiam de final.

Uneori, nopţile, după cîteva ceasuri de migăleală la manuscrisul Luminii ce se stinge, simţeam că nu voi putea adormi înainte de a mă reîntoarce la "izvoarele" mele indiene. Traduceam atunci, în cea mai poetică limbă românească pe care o mai puteam mînui, fragmente din Bhagavad-Gita sau poeme din ultimul volum al lui Tagore. Dar India era pentru mine şi a rămas de atunci o cultură integrală, în care se articulau curente de gîndire diferite şi adesea antagonice. Mă interesau nu numai tehnicile şi filozofiile prin care spiritul indian spusese cel mai formidabil Nu! vieţii şi Universului întreg, ci şi creaţiile în care distingeam o valorificare pozitivă a realităţilor cosmice şi vitale. Descoperisem mai demult paradoxala exaltare şi transfigurare a sexualităţii pe care o elaboraseră teologiile şi tehnicile tantrice. Descopeream acum rădăcinile spirituale ale interesului pentru lumea organică. Numai un savant indian ca Sir Jagadish Bose izbutise să demonstreze ştiinţific homologia între regnul vegetal şi cel animal. Nu ştiu în ce măsură implicaţiile teoretice ale experienţelor lui Jagadish Bose sînt încă acceptate. Dar, pentru mine, important era faptul că ştiinţa modernă a înregistrat o asemenea ipoteză a unităţii funciare a vieţii şi că ea a fost formulată de un indian, în conformitate cu tradiţiile filozofice ale Indiei (pe care Bose, de altfel, le ignora — ceea ce face şi mai semnificativă opera lui ştiinţifică).

Acolo, în kutiar-ul meu din Svarga-ashram, meditam adesea asupra posibilităţii de a scrie o istorie a ştiinţelor indiene — dar nu în sensul apologetic în care o înţelegeau anumiţi savanţi indieni, încercînd să arate că şi India a fost capabilă de "observaţii riguroase şi experienţe obiective ştiinţifice", ci arătînd, pur şi simplu, că spiritul indian a aplicat metodele care-i conveneau pentru a descrie, clasa şi explica fenomenele naturale. Am scris atunci, nopţile, în kutiar-ul meu, un lung studiu despre Cunoştinţele botanice în vechea Indie, care a apărut în 1931. Plănuisem alte cîteva, dar n-am apucat să redactez, mai tîrziu, decît un scurt text despre "caracterul calitativ al fizicii indiene", rămas inedit, şi capitolele despre metalurgia şi alchimia indiană, publicate în Alchimia asiatică (1935).

Pe la sfîrşitul lui octombrie, îl întîlnisem pe Arthur Young, un englez încă tînăr, îmbrăcat în roba portocalie a eremiţilor. Se întorcea de la Badrinath, umblînd anevoie, căci avea tălpile umflate; uneori, cîţiva pelerini mai voinici îl purtau în cîrcă. Făcuse parte din armata din Mesopotamia şi, după aventuri fără număr — incontrolabile, dacă nu chiar improbabile —, încercase să se sinucidă zvîrlindu-se cu motocicleta în ocean. Fusese salvat şi, din deznădejde şi exasperare, îşi aruncase într-o seară hainele europene într-o baltă, îmbrăcase roba portocalie şi, cerşind din sat în sat, se îndreptase spre Himalaya. Petrecuse cîtva timp în Rishikesh şi Svarga-ashram, îşi luase numele de Swami Jnanananda, apoi plecase cu un grup de pelerini spre Badrinath.

Nu ştiu în ce măsură fusese transformat de disciplina monastică, în orice caz, părea un om împăcat cu viaţa. Regăsise chiar curiozitatea şi gustul de aventură din prima tinereţe. După numai vreo zece zile de odihnă în Svarga-ashram mă convinsese să-l întovărăşesc la Peshawar, ca de acolo să pătrundem în Afganistan prin trecătoarea Khyber. Cum eram îmbrăcaţi amîndoi ciudat, el în robă portocalie, eu într-una albă, de brahmacharin, şi barba îmi crescuse mare, roşie şi neîngrijită; cum plecarea noastră coincisese cu noi atentate în nordul Indiei, am fost tot timpul suspectaţi şi urmăriţi de poliţie. În gara Lahore, am fost chiar arestaţi şi anchetaţi, extrem de politicos, de mai mulţi poliţişti. A trebuit să ne lăsăm paşapoartele la şeful gării şi să ne suim în primul tren către Peshawar. Din fericire, şeful gării din Peshawar era înrudit cu d. Perris, aşa că am găzduit la el, scăpînd astfel de vigilenţa poliţiei.

Ca să putem trece prin Khyber Pass, trebuia să obţinem o permisie specială. [Ruda domnului] Perris a reuşit să ne-o procure şi, după trei zile de la sosirea noastră în Peshawar, ne-am urcat în trenul către Landi Kotal. În cei patruzeci de kilometri care ne despărţeau de frontieră, am traversat peste treizeci de tuneluri. Dar ce privelişte fantastică, valea aceea strîmtă, pustie, dezolată, prin care urcă trenul de la Lalabegh la Landi Kotal; cu pereţii de stîncă roşcată, înălţîndu-se vertiginos de-o parte şi de alta. Pe piscurile zimţuite, se profilau forturile Ali Masjid, Jamrud, Landi Kotal. Dar în Landi Kotal am aflat că frontiera era interzisă chiar celor cu permise speciale. Descurajaţi, ne-am reîntors în Peshawar. Optimismul gazdei noastre era însă inepuizabil. Ne-a asigurat că putem pătrunde în Afganistan prin alt punct de frontieră şi, a doua zi, am pornit din nou, de astă dată spre Durgai. Dar nici de data aceasta nu am avut noroc. Două din degetele lui Arthur Young, aproape degerate pe drumul Badrinathului, se infectaseră. A fost pansat de un sanitar într-o mică gară şi iar ne-am întors la Peshawar. Eu am plecat spre Rishikesh, oprindu-mă la Lahore ca să-mi iau paşaportul, iar Young s-a dus să-şi vadă un prieten, Father Brown, în Rurki.

În preajma Crăciunului, sosise în Svarga-ashram o violoncelistă din Johannesburg. Swami Shivananda a luat-o sub protecţia lui şi, spre mirarea tuturor, i s-a îngăduit să locuiască în casa pe care şi-o clădise o maharani, chiar pe malul Gangelui. Jenny părăsise pentru totdeauna Johannesburgul şi muzica, pentru a căuta "absolutul" în India. Îmbrăcase o sari simplă, albă şi medita pe terasă sau îl asculta pe Shivananda explicîndu-i rudimentele filozofiei Vendanta. O indiană bătrînă din Hardwar îi împrumutase un patefon şi cîteva plăci. Uneori, serile, Swami Shivananda şi cu mine veneam să ascultăm Simfonia neterminată sau Jupiter, şi Jenny ne oferea o ceaşcă de cacao.

Aveam atîtea lucruri de făcut, încît o vedeam destul de rar. Lunile de iarnă au trecut repede. Rămîneam aproape tot timpul închis în kutiar-ul meu, lucrînd — iar nopţile scriam ultimele capitole din Lumina ce se stinge. Aşteptam primăvara ca să pot pleca spre Badrinath. Şi, pe nesimţite, m-am trezit, fără să vreau, implicat într-o nouă dramă. Fiind singurul european tînăr din tot ashram-ul, Jenny se îndrăgostise de mine. Cînd am înţeles asta, i-am mărturisit că ultimul lucru la care m-aş gîndi, mai ales într-o sihăstrie himalayană, ar fi o aventură amoroasă.

Credeam că rămăsesem bine înţeleşi, dar destinul hotărîse altfel. Swami Shivananda plecase la Benares şi Jenny m-a rugat să continuu eu lecţiile despre Vedanta. I-am răspuns că n-o pot face; pe de o parte, n-aveam timp; pe de altă parte, Vedanta nu mă pasiona. I-am explicat de ce. I-am vorbit despre Samkhya-yoga, despre teza mea, despre tantrism, adăugind că yoga tantrică mă interesează îndeosebi, dar fără să intru în amănunte. Venită în India să caute "absolutul", Jenny nu s-a lăsat abătută de rezerva şi indiferenţa mea. Discret, dar cu multă dibăcie, reuşea să mă antreneze în discuţii din care afla întotdeauna ceva mai mult despre ritualurile tantrice. Continua să mă invite la ceaşca de cacao pe terasă şi, deşi refuzam de cîte ori puteam, tot acceptam să mă duc s-o văd o dată, de două ori pe săptămînă.

O dată, i-am făgăduit că vin, şi am uitat. Pe seară, am auzit bătăi timide în uşa kutiar-ului meu. Îmbujorată, stînjenită, cu lacrimile în ochi, Jenny mi-a mărturisit că mă aşteptase toată după-amiaza, iar în cele din urmă izbucnise în plîns, văzîndu-se umilită şi dispreţuită. M-am scuzat cît am putut, dar, pentru că o vedeam atît de abătută, i-am spus că voi veni, mai tîrziu, să ascultăm împreună Peer Gynt.

Am înţeles, mai tîrziu, cum un amănunt oarecare, o întîmplare fără nici o semnificaţie aparentă, îţi poate schimba radical viaţa, împingîndu-te pe un drum care, doar cu puţine ceasuri mai înainte, ţi se părea indiferent sau improbabil. Viaţa mea în India ar fi fost alta dacă, în acea seară de februarie, nu m-aş fi dus s-o văd pe Jenny. De cum am intrat, am simţit că se schimbase ceva — în văzduhul camerei vaste şi albe, cu ferestrele spre Gange, în chipul şi purtarea lui Jenny. Nu era numai faptul că pentru întîia oară îşi fardase buzele şi îmbrăcase o sari de mătase transparentă. Era mai ales presentimentul că mă aştepta o încercare grea şi că această încercare e de ordin "iniţiatic", adică de ea depinde o împlinire ulterioară sau un lamentabil eşec. În ceasul care trecuse de cînd o descoperisem plînsă şi umilită, la uşa kutiar-ului meu, Jenny se transformase total. Prin ce miracol regăsise misterul propriului ei corp şi dobîndise gravitatea aproape rituală a vocii, lumina secretă a privirilor — n-am înţeles niciodată. Dar de această Jenny nu-mi mai era milă. Aproape că mi-era frică. În locul blondei, timidei îndrăgostite care mă plictisea şi mă încurca, apăruse o fiinţă a cărei simplă prezenţă provoca o confruntare cu mine însumi. Simţeam că, orice drum aş fi ales, nu voi mai putea reintegra seninătatea şi plenitudinea pe care le cucerisem cu atîtea eforturi în ultimele cinci luni. Dacă m-aş fi retras îndată în kutiar-ul meu, mi-aş fi spus că mi-a fost frică de prima ispită reală care-mi ieşise în cale, şi m-aş fi simţit umilit pentru tot restul vieţii. Dacă aş fi acceptat ceea ce mi se părea inevitabil, şederea mea în ashram ar fi devenit ridicolă şi umilitoare.

Ca de atîtea alte ori în viaţă, soluţia se afla între cele două alternative. Într-adevăr, cînd, după ce-mi adusese ceaşca de cacao, Jenny m-a întrebat dacă am văzut vreodată o nayika în carne şi oase, am înţeles. Sensul atmosferei rituale care mă tulburase de cum intrasem în odaie acesta era: fără să-mi dau seama, Jenny întrupase o nayika, partenera consacrată în anumite ceremoniale tantrice. I-am răspuns că, nefiind iniţiat, n-am putut vedea o nayika în nuditatea ei rituală. "Am putea să ne iniţiem împreună?", m-a întrebat Jenny. "E imposibil, fără un guru", i-am răspuns. "Am putea să-l căutăm, a stăruit Jenny. Iar pînă atunci..."

Ştiam ce vrea să spună. Pînă ce vom găsi un guru (dar eu ştiam mai dinainte că nu-l vom găsi în acest ashram), am putea încerca ritualele preliminare, de care-i vorbisem odată. Dar şi asemenea rituale preliminare implicau o seamă de riscuri. Îmi era totuşi peste putinţă să nu le înfrunt.

De-atunci, veneam tîrziu, după miezul nopţii, şi mă reîntorceam în kutiar-ul meu un ceas înainte de zori. Izbutisem să-mi păstrez luciditatea şi stăpînirea de sine nu numai în "ritualele preliminare", ci şi în tot ce-a urmat. Jenny era uluită, iar eu simţeam că sînt pe cale să devin un alt om. Dormeam uneori numai două-trei ceasuri şi nu eram obosit. Lucram tot timpul şi lucram mai bine ca niciodată. Am înţeles atunci temeiul acelei orgolioase beatitudini pe care o proclamă unii asceţi, meşteri în Hatha-yoga. Am înţeles şi cauza pentru care anumiţi yoghini se socotesc asemenea zeilor, dacă nu chiar superiori lor, şi vorbesc despre transmutarea şi chiar nemurirea trupului.

În martie, întorcîndu-mă o dată în zori, l-am găsit pe vecinul meu naga aşteptîndu-mă pe prispă. "Ştiu de unde vii", mi-a spus el îndată ce-am intrat împreună în kutiar. "Crezi că te poţi compara cu Maha Bhairava. Dar ai destulă virya (energie) ca să înaintezi pe drumul acesta? Oamenii din ziua de astăzi sînt impuri şi slăbănogi. Foarte curînd ai să simţi o fierbinţeală puternică în creştetul capului. Să ştii atunci că nu mai ai mult. Mai bine, opreşte-te înainte..."

Vorbise cît putuse mai clar, utilizînd propoziţii întregi în sanscrită, ca să-l pot înţelege. Îl înţelesesem. "Dar dacă voi găsi un guru?", l-am întrebat. "Ai avut deja un guru", mi-a spus zîmbind. Apoi, m-a salutat ducîndu-şi palmele la frunte şi s-a retras în coliba lui.

Nu m-am mai culcat. Am rămas cîteva ceasuri nemişcat, lîngă perete, acolo unde învăţasem primele poziţii yoghice şi mă deprinsesem să-mi ritmez respiraţia, concentrîndu-mă asupra unui singur obiect mental. Încet, încet, am început să înţeleg. Pentru a doua oară în mai puţin de un an, mă lăsasem păcălit de propria mea imaginaţie; în termeni indieni, de nălucirile urzite de maya. Înţelesesem greşit afecţiunea pe care mi-o arătase familia Dasgupta şi mă lăsasem orbit de o pasiune pe care, dacă mi-aş fi păstrat luciditatea, aş fi putut-o evita. Tocmai acum, cînd mi se părea că mă "deşteptasem", căzusem pradă celei dintîi ispite magice pe care neodihnita maya mi-o scosese în cale. Într-adevăr, n-o iubeam pe Jenny şi nici măcar nu eram atras trupeşte de ea. Şi totuşi, acceptasem să-i cunosc corpul în chip "magic", adică lucid şi detaşat, aşa cum numai un "iniţiat" îşi poate îngădui s-o facă — şi eu ştiam bine că nu există iniţiere fără guru. Mă lăsasem antrenat într-un "joc magic" fără sens şi, aşa cum mi-o anunţase naga, extrem de primejdios.

De data aceasta, o fată tînără întrupase o taină pe care nu ştiusem s-o descifrez. Şi, încă o dată, ignoranţa sau nepriceperea mea îmi închisese încă un drum către "India" cu care voiam să mă identific. Ratasem "adoptarea" mea de către Dasgupta, şi deci India "istorică". Iar acum, în urmă, îndată după plecarea lui Swami Shivananda, pierdusem şi şansa de a mă integra Indiei "eterne", transistorice. Nu mai aveam dreptul să rămîn în acest ashram. Va trebui să iau totul de la început, mai tîrziu, în alt ashram. Dar, deocamdată, trebuia să plec, şi imediat.

Nu puteam şti atunci că eterna maya, în oarba ei înţelepciune, provocase şi acest al doilea malentendu ca să mă ajute să-mi găsesc propriul meu destin. Nici viaţa de "bengalez adoptat", nici cea de sihastru himalayan nu mi-ar fi îngăduit să-mi împlinesc virtualităţile cu care venisem pe lume. Mai curînd sau mai tîrziu, m-aş fi trezit din "existenţa mea indiană" — istorică sau transistorică — şi mi-ar fi venit greu să mă reîntorc, pentru că n-aş mai fi avut 23 de ani. Ceea ce încercasem eu să fac, şi anume să renunţ la ereditatea mea occidentală şi să-mi caut o "casă" sau o "lume" într-un univers spiritual exotic, echivala, într-un anumit fel, cu renunţarea înainte de vreme la toate posibilităţile mele de creaţie. N-aş fi putut fi creator decît rămînînd în lumea mea, care era în primul rînd lumea limbii şi culturii româneşti. Şi n-aş fi avut dreptul să renunţ la această lume decît după ce mi-aş fi făcut datoria faţă de ea, adică după ce-aş fi istovit posibilităţile mele creatoare. Aş fi avut dreptul să mă retrag definitiv în Himalaya la capătul activităţii mele culturale, iar nu la începutul ei. A crede că, la 23 de ani, aş fi putut sacrifica istoria şi cultura pentru "absolut" era încă o dovadă că nu înţelesesem India. Vocaţia mea era cultura, nu sfinţenia. Ar fi trebuit să ştiu că nu ai dreptul să "arzi etapele" şi să renunţi la creativitatea culturală decît în cazul unei vocaţii speciale — pe care nu o aveam... Dar, evident, toate acestea le-am înţeles mai tîrziu.

Calm, înseninat, m-am dus s-o vestesc pe Jenny de hotărîrea pe care o luasem. A împietrit — apoi a izbucnit în plîns. Am trecut pe la mahanti, i-am mulţumit de găzduire şi, îmbrăcînd pentru prima dată hainele europene după aproape şase luni, am plecat la Hardwar şi m-am suit în primul tren spre Delhi. A treia zi de dimineaţă, eram la Calcutta.

Extras din Memorii (1907-1960), de Mircea Eliade

Stiti ce inseamna :Bucurati-va si va veseliti"?

Stiati ca - la noi, geto - dacii au avut propria lor forma milenara de yoga, practicata de calugarii lui Zamolxe si Deceneu, structurata printre altele si in jurul dansului calusarilor, dans initatic de trecere la maturitate ? Tanarul practica pe perioada unui post de 40 de zile , dintre care ultimele 12 de post negru o serie de posturi inverse, identice cu cele din yoga indiana, tehnici respiratorii cu incantatii asemanatoare mantras-urilor clasice si meditatii.
... cucerind Dacia, Traian a avut printre prioritati distrugerea respectivilor calugari, din teama pentru puterile lor si pentru extraordinarul prestigiu de care se bucurau, putand oricand sa reanime lupta de eliberare ?
-stiati ca isihasti practica o foarma de meditatie asemanatoare yoghinilor?  Nichifor din Singuratate ne spune Mircea Eliade, ca a adus acest curent in Muntele Athos. Unirea cu Dumnezeu se realizeaza coborand mintea in inima. Este primul atestat documentar care imbina rugaciunea inimii cu o tehnica respiratorie. ( " tu deci sezand aduna-ti mintea, impinge-o si sileste-o pe calea narilor, pe care intra aerul in inima, sa coboare impreuna cu aerul inspirat in inima. Si intrand acolo nu-ti vor mai fi fara veselie si fara bucurie cele de dupa aceea. Mintea cand se intalneste cu sufletul se umple de o veselie si de o bucurie de negrait. Dar ajungand mintea acolo nu trebuie sa taca si sa stea degeaba, ci sa aiba ca indeletnicire si lucru neincetat rugaciunea " Doamne Iisuse Hristoase fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma, sau simplu Doamne la inspiratie, miluieste la expiratie si sa nu mai conteneasca niciodata din aceasta."
 - stiati ca si Arsenie Boca practica rugaciunea inimii combinata cu o tehnica repiratorie? La inspiratie se rosteste Doamne, la oprirea respiratiei Iisuse Hristoase fiul lui Dumnezeu, iar la expiratie - miluieste-ma. Acesta ar putea fi ritmul din meditatia yoghina de 4-16-8, sau 8-32-16, care pot fi executate fara pericol pentru fizic si psihic si practicate cateva luni de 4 ori pe zi duc la trezirea si pornirea lenta a lui kundalini de-a lungul sirei spinarii in sus si nu in jos??? 
stiati ca intotdeauna in practicile spirituale inalte apare o ispita ( maya) o Jeny, sau altceva ? 

Acesta este alimentul care poate învinge cancerul

Numărul bolnavilor de cancer crește an de an foarte mult. Din acest motiv, cercetătorii sunt în căutarea unor tratamente alternative. Unele studii au demonstrat că lămâile au proprietăți anticancer. Prin urmare, lămâia este indicată în tratamentul chisturilor și tumorilor.

Combinația dintre bicarbonat de sodiu și lămâie are efect antimicrobian puternic în tratarea infecțiilor bacteriene și fungice. Mai mult decât atât, acest amestec te scapă de paraziții interni, fiind indicat și în reglarea tensiunii arteriale.

Lămâia te scapă de stres
Datorită vitaminei C, B, calciului, fierului, fosforului, potasiului, magneziului, zincului, proteinelor și carbohidraților care să găsesc în aceasta, lămâia este benefică pentru sistemul nervos, fiind un antidepresiv puternic, reducând stresul și calmând nervii.

Distruge celulele canceroase

Unul dintre cei mai mari producatori de medicamente susține că, în urma a 20 de experimente de laborator, realizate începând cu anul 1970, până de curând, lămâia distruge celulele canceroase în 12 tipuri de cancer. Aceasta previne metastaza celulelor canceroase și este de 10.000 de ori mai puternică decât medicamentele, cum sunt adriamicina și chimioterapia.

De asemenea, cercetătorii au descoperit că un amestec din zeamă de lămâie și bicarbonat de sodiu distruge celulele canceroase, fără a afecta celulele și țesuturile sănătoase. Specialiștii spun că pacienții diagnosticați cu cancer ar trebui să bea suc de lămâie și o linguriță de bicarbonat de sodiu.

Diadema la ingeri si sfinti !

Intrebare : De ce toti ingerii si arhanghelii sunt reprezentati in iconografia ortodoxa cu diadema, cordeluta, sau panglica?
Raspuns - este semnul spiritualitatii , este semnul lui Hristos. 
De ce nu mai poarta nici un ortodox acest semn al lui Iisus Hristos?
Poate ca este tot un semn al spiritualitatii pierdute !

Imagini ortodoxe pentru ingeri

 

  Ce inseamna diadema la ingeri si sfinti ?

Un posibil raspuns ar fi acesta, ca este un simbol al lui Hristos !
^29:6 Să-i pui mitra pe cap, şi pe mitră să pui tabla sfinţeniei.

Tabla sfinţeniei. Tabla de aur cu panglica ei albastră era un fel de diademă, privită în Orient ca emblemă a regalităţii. Ea era semnul caracterului regal al marelui preot care, ca simbol al lui Hristos, era şi preot şi rege (Levitic 8,9; Zaharia 6, 11-13; Matei 2,2; 27,37).
 

În esenţă însă, în arta bizantină, icoana este lipsită de senzualitate, spiritualitatea sa înlăturând orice formă de naturalism. Astfel, îngerii bizantini nu sunt niciodată reprezentaţi drăgălaşi, efeminizaţi, ci puternici, drapaţi ori înveşmântaţi în haine de diacon, pentru că sunt chemaţi să fie slujitori Celui Preaînalt. În mod obişnuit, ei poartă toiag, ca simbol al autorităţii, părul le este lung, ondulat, legat cu o panglică albastră, sau cu o diademă, semnul spiritualităţii, aripile sunt puternice şi colorate sobru, niciodată exagerate.

În iconografia ortodoxă, doi dintre cei mai cunoscuţi şi iubiţi îngeri, Arhanghelii Mihail şi Gavriil, de pildă, sunt pictaţi pe cele două uşi laterale ale catapetesmei. Mihail este redat la miazănoapte, iar Gavriil la miazăzi. În mijloc, pe Uşile Împărăteşti, de obicei, este redată Buna Vestire, Arhanghelul Gavriil şi Fecioara Maria.

Heruvimii şi serafimii au feţe aspre, cele şase aripi ale primilor, roşii şi albastre, sunt desfăcute în mai multe unghiuri. Pe ei nu-i descoperim pictaţi decât în  scenele din cer şi din paradis.

Ca şi alte figuri din icoane sau de pe pereţii bisericii, îngerii privesc întotdeauna spre noi. Aceasta arată că nu suntem niciodată excluşi, ci suntem întotdeauna implicaţi în lucrarea lor, oricare ar fi ea.

Arta creştină ortodoxă este strict scripturală şi încearcă să-i redea pe îngeri, cum arătam mai sus, puternici, austeri, cu  caractere esenţial masculine. Îngerii bizantini, dacă nu ne pot emoţiona prin frumuseţe, ne umplu de încredere, ne inspiră prin fermitatea lor. Întotdeauna ne vom simţi în siguranţă şi ocrotiţi în prezenţa lor. Este exact ceea ce vor să exprime din plin şi chipurile lor, pentru că îngerii, prin însăşi menirea lor, sunt creaţi ca să fie în strânsă solidaritate şi comuniune cu oamenii, slujind mântuirii lor, la fel ca întreaga creaţie, care este într-o solidaritate cu omul, adusă la existenţă pentru a-L revela pe Dumnezeu şi pentru a participa la bogăţia fiinţei Lui, având în această participare însăşi comuniunea şi solidaritatea ei.

Părintele Dumitru Stăniloae spunea că „s-ar putea ca, aşa cum vor veni la existenţă pentru veci miliarde de oameni, să existe şi miliarde de îngeri, de ipostasuri conştiente netrupeşti, pentru a cuprinde cât mai multe din înţelesurile şi formele de iubire ale lui Dumnezeu cel infinit şi pentru ca pe măsură ce vin noi şi noi oameni la existenţa pentru veci, să-i aibă în grija lor prietenească alţi şi alţi îngeri apropiaţi spiritual de unicitatea fiecăruia“. (Mrd. Gabriel Radu Dan)

Imagini pentru ingerul mihail si gavril ortodox

Tarotul Domului din Siena

Tarotul Domului din Siena

Domul din Siena, o catedrală ezoterică

Cînd intri în Domul din Siena, cîteva momente nu vezi nimic. Apoi, ochii ţi se obişnuiesc cu obscuritatea şi descoperi cu uimire ce ţi se aşterne la picioare – un paviment cu mozaicuri din marmură colorată aşa cum n-ai mai văzut în nici o biserică.  Catedrala a fost începută în secolul al XIII-lea dar n-a fost terminată niciodată, din cauza epidemiei de ciumă care a lovit oraşul, decimîndu-i locuitorii. 

Schema pavimentului

La mozaicuri s-a lucrat circa 200 de ani. Patruzeci de meşteri pietrari au îmbinat cu răbdare segmentele roşii, verzi, albe, negre, galbene, albastre în scene care l-au făcut pe Vasari să scrie că „pavimentul Domului este cel mai frumos, întins şi magnific dintre toate”...

Domul din Siena - interior

Majoritatea mozaicurilor înfăţişează, aşa cum e normal, scene biblice. Totuşi, ochiul iniţiatului sesizează numaidecît că, printre pildele creştine, se află şi altele, mult mai bătrîne. Nici nu e greu – primul mozaic ni-l prezintă pe Hermes Trismegistos, legendarul maestru egiptean, predînd cărţile înţelepciunii către discipoli din Orient şi Occident, aluzie clară la circulaţia doctrinei tradiţionale. 

Hermes Trismegistul, transmiţînd doctrina tradiţională în Orient şi în Occident

Constructorii de la Siena, conduşi de Cavalerul Ospitalier Alberto Aringhieri (Rettore dell’Opera – Maestrul Lucrării), cunoşteau, probabil, doctrina neo-platonică a lui Marsilio Ficino, cel ce vorbea despre ascensiunea către Dumnezeu a bărbatului, prin iubirea părţii feminine. Altfel, de ce-ar fi plasat în Dom, de-o parte şi de alta a pronaosului, zece figuri ale Sibilelor Antichităţii? Profetese, preotese, păstrătoare ale tainelor popoarelor, Sibilele sînt, de fapt, urmaşele femeilor şamani din Neolitic, cele care vegheau asupra micilor comunităţi umane ascunse prin peşteri...

Sibila Eritrea

După ce le-a privit şi a meditat, iniţiatul este condus către alte figuri, puternic semnificative. Unele dintre ele par lame de Tarot. Iată aici Roata Fortunei, care îi ridică pe unii, pentru a-i coborî pe alţii. Regii şi cerşetorii stau, deopotrivă, sub puterea ei. 

Roata Norocului

Dincoace îl vedem pe Spînzurat, agăţat de păr în copacul patimilor sale, aşteptînd Învierea. Acolo, Îngerul Temperanţei cere răbdare în opera Schimbării Fluidelor. Dincolo, Împăratul domneşte peste lumea materială, aşezat pe tron, alături de sfetnicii săi. 

Spînzuratul

Înţelepciunea, prezidînd Insula Fericiţilor care au renunţat la bunuri materiale

Şi aşa mai departe – n-ar fi greu să identificăm aici toate cele 22 de Arcane Majore, aşa cum au făcut-o, deja, mari hermetişti ai secolului al XIX-lea. Creştinism esoteric? Masonerie? Ciclul cavaleresc al Graalului? Desigur. Din toate cîte ceva. Pentru că doctrina tradiţională nu cunoaşte graniţe. Ea impregnează imaginarul religios, adaptîndu-se circumstanţelor istorice şi culturale, fără a renunţa niciodată la esenţa ei. Iar Adeptul se bucură atunci cînd o regăseşte şi o recunoaşte.

Publicat de Cristian Cocea la miercuri, aprilie 16, 2014

Apocrifa Carte a lui Enoch

Apocrifa Carte a lui Enoch




Daca am avea puterea si autoritatea in cazul in care un cuvant scris ne-ar fi potrivnic sau neconvenabil prin aceea ca ar naste curiozitatea lasand locul interpretarilor, l-am interzice. Declararea de catre conducerea clerului a unui text “ciudat” ca fiind apocrif, nu este decat o atitudine specific umana. Ce importanta are faptul ca apostolul Pavel si chiar Iisus dau dovada ca textul lui Enoh le este foarte cunoscut si citeaza din el? Ei, capiii bisericii crestine, stiu sigur ca scrierile lui Enoh nu au fost inspirate de divinitate si… nici nu sunt ale sale. Trist este faptul ca foarte multi prelati nu cunosc textul in discutie. Poate macar acum.



Conform scrierilor care compun canonul, doi oameni nu si-au sfarsit viata pe Pamant: Enoh si Ilie. Cat de multe stim despre ultimul si cat de putine despre primul! Aceasta in masura in care avem de-a face cu tatal celui mai longeviv om – Matusalem – si strabunicul enigmaticului Noe, cel ai carui urmasi suntem toti. Sa fie Cartea lui Enoh un text apocrif deoarece se poate pune la indoiala autenticitatea autorului? Daca ne-am lua fie si numai dupa Sf. Apostol Iuda, motivul trebuie exclus dar nu va faceti probleme, nu este singura data cand clerul nesocoteste cerintele sfintilor sau chiar ale Fiului lui Dumnezeu. Ramane doar ipoteza nerecunoasterii sale ca text canonic pentru a ascunde ceva. Cei fascinati de fenomenul OZN ar avea mari surprize citind textul, pe care l-ar interpreta drept cea mai veche atestare documentara a unei intalniri de gradul alIII lea.



A vorbit Enoh cu Dumnezeu? Biblia spune ca nu poti ramane viu , vazandu-l pe Dumnezeu iar Enoh: “Eu am putut vorbi si discuta cu Sfantul si Atotputernicul, Domnul acestei lumi.”



Perspectiva epistemiologica deschisa este, insa, mult prea riscanta pentru ca oamenii ar vrea o explicatie. Mai simplu este ca textul sa fie considerat apocrif si ingropat. S-a nesocotit pana si avertismentul lui Iisus conform caruia: “Nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit si nimic tainuit care nu va fi talmacit oamenilor.” Textul Cartii lui Enoh era foarte bine cunoscut pe la inceputul sec. al III lea iH. Cunoscut si apreciat. Au trecut secole fara ca pretuirea evreilor pentru vorbele lui Enoh sa se altereze. Autorii Cartii lui Daniel, terminata catre anul 164iH cunosteau Cartea lui Enoh. Ei vorbeau despre “Fiul Omului” expresie pe care Enoh a lansat-o si a folosit-o frecvent, Iisus preluand-o. De asemenea avem imaginea lui Dumnezeu “Cel vechi de zile” cu “imbracamintea lui alba ca zapada” stand “pe un tron in flacari”. La Enoh apare Dumnezeu Cel Batran de zile imbracat intr-un vesmant mai stralucitor decat Soarele si mai alb ca zapada stand pe un tron din care “ieseau torente de flacari”. Apostolii lui Iisus cunosteau si ei Cartea lui Enoh si ii pretuiau autorul. In Epistola catre evrei Pavel spune: “Prin credinta a fost mutat Enoh de pe Pamant ca sa nu vada moartea. Si n-a mai fost gasit pentru ca Dumnezeu il mutase. Caci inainte de mutarea lui primise si marturia ca este placut lui Dumnezeu.”



Lui Iuda, fratele lui Iacob, ii este extrem de familiar textul in discutie, motiv pentru care intr-o epistola soborniceasca citeaza: “Dumnezeu a pastrat pentru judecata zilei celei mari, pusi in lanturi vesnice, in intuneric, pe ingerii care nu si-au pastrat vrednicia si si-au parasit locuinta. Pentru ei a prorocit Enoh, al saptelea patriarh de la Adam cand a zis: “Iata ca a venit Domnul cu zecile de mii de sfinti ai sai ca sa faca judecata impotriva tuturor si sa incredinteze pe toti cei nelegiuiti de toate faptele nelegiuite si de toate cuvintele de ocara pe care le-au rostit impotriva Lui acesti pacatosi nelegiuiti.” Apocalipsa Sf. Ioan face parte din canon. Citind-o cu atentie, te poti lesne intreba daca nu cumva autorul a fost impresionat de Cartea lui Enoh. Cei apropiati tronului lui Dumnezeu cantau – dupa cum spune Enoh – “Sfant, sfant, sfant este Domnul Spiritelor.” Cei apropiati tronului Mielului cantau si ei – asa cum spune Ioan – “Sfant, sfant, sfant este Domnul Dumnezeu”. Asemenea lui Enoh ( sau ca sa nu fie mai prejos), Ioan a fost “rapit”, chiar daca numai in “Duhul” si a avut posibilitatea de a vedea viitorul inscris in “Carte”. Cea mai mare diferenta intre cei doi consta in faptul ca Ioan constientizeaza ca vorbelor sale li se poate contesta “realitatea” si ii ameninta pe cei care nu vor crede si i-ar modifica scrierea, in timp ce Enoh isi incheie scrierea binecuvantandu-i pe cei care-l iubesc pe Dumnezeu.



Apocalipsa ramane in mintea crestinilor ca fiind sfarsitul inevitabil al lumii. multi, foarte multi clerici au cautat sa inspaimante lumea cu “numarul fiarei”. Aici e intelepciunea. Cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei, caci este un numar de om. Si numarul ei este 666?. Eu, ca unul fara pricepere, n-am facut decat sa citesc Imparatii: “Greutatea aurului care venea lui Solomon pe fiecare an era de 666 talanti aur” si l-am asociat vorbelor lui Ioan: “Nimeni nu poate cumpara sau vinde fara sa aiba semnul acesta, adica numele fiarei sau numarul ei”. Sa mai spunem ca unitatile monetare au un echivalent in aur? Era normal ca un om ca Sf. Ioan, sa condamne influenta pe care banul o are asupra omului uitand, insa, ca lui Iov bogatia i-a fost data de Dumnezeu iar biserica ruleaza banii tot in numele sau.



Spre deosebire de ceilalti muritori care au avut contact – intr-un fel sau altul – cu divinitatea si carora doar li s-au “dezvaluit toate lucrurile”, lui Enoh i s-a dat si “minte sa inteleaga ceea ce a vazut”. El spune ca cele vazute “nu vor avea loc in aceasta generatie ci intr-una viitoare, pentru binele celor alesi.” Cea mai periculoasa idee pe care ne-o incumba Cartea lui Enoh este aceea ca da girul sau teoriei panspermiei dirijate. Existenta “uriasilor” este specificata si de Geneza: “Uriasii erau pe pamant in vremurile acelea si chiar si dupa ce s-au impreunat fii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor si le-au nascut ele copii; acestia erau vitejii care au fost, in vechime, oameni cu nume”.


Cartea lui Enoh ne va explica problema existentei uriasilor. S-ar putea ca declararea, de catre cler, ca apocrif a textului lui Enoh sa se datoreze tocmai copiilor nascuti din impreunarea fiilor lui Dumnezeu cu fiicele oamenilor. Daca uriasii pot fi considerati un experiment genetic ratat, ce s-a intamplat cu oamenii cu nume, cu vitejii care au fost in vechime? Oare cum se face ca au fost retinute niste simple nume ale urmasilor lui Adam, chiar daca ele nu spun nimic dar nu s-au retinut numele vitejilor din vechime, a oamenilor cu nume? Dupa ce citim Cartea lui Enoh devine clar si pertinent faptul ca noi nu suntem urmasii lui Adam, ci ai lui Noe. Sirul urmasilor “puri” ai lui Adam se incheie cu Lameh. Veti vedea de ce sustin asta. Pentru ca tot vorbim de Adam: crearea Universului, a Pamantului in cadrul sau, a tuturor vietuitoarelor, a fost faptuita prin Logos (“Dumnezeu a zis: Sa fie…) omul fiind singurul “facut” din material organic luat de pe Pamant. Numai sufletul ne-a ramas ca parte a unei lumi care ne este, inca, inaccesibila dar care – fara discutie – exista si nu depinde decat de noi sa o gasim. Raiul a fost pierdut prin inocenta si – probabil – tot ea ni-l va restitui.



Haideti sa meditam asupra afirmatiilor din cele doua scrieri ( Geneza si Cartea lui Enoh): “Ingerii veghetori” s-au impreunat cu fiicele oamenilor si au creat uriasii( sa fie neanderthalienii?). “Fii lui Dumnezeu” s-au imperecheat cu fiicele oamenilor si au creat acei oameni cu nume. Compatibilitate ADN a existat intre parteneri in ambele cazuri. In primul, insa, au rezultat niste mutanti. Nu numai din punctul nostru de vedere ci si al lui Dumnezeu. De discutat ar fi numai asupra motivelor convergentei atitudinii exprimate.


Dumneavoastra puteti oferi mult mai multe variante decat as putea-o face. De ce nu prea mai are sens sa sustinem ca suntem urmasii lui Adam? In urma Potopului nu au supravietuit decat Noe si familia sa. Dar iata cum este descrisa de catre Lameh nasterea fiului sau Noe: “Acesta nu e om, acesta este inger din cer, fara indoiala, el nu este din neamul nostru, el nu pare sa fie din mine, mai curand dintr-un inger”. Enoh ii explica lui Matusalem, bunicul lui Noe despre ce este vorba: “Domnul este pe cale sa faca o noua lucrare pe Pamant. Cand toate fiintele umane vor fi nimicite, el (Noe) singur va fi salvat si urmasii lui vor face copii pe pamantul uriasilor care nu s-au nascut din spirit ci din carne”.


Noe sa se fii nascut din spirit? “Cosmos Indicoplensis” pastreaza o traditie veche conform careia Noe ar fi locuit initial in Atlantida. Faptul ca Enoh numeste planeta noastra “pamantul uriasilor” apare destul de ciudat. In Geneza avem dovada ca solicitarea lui Dumnezeu ca uriasii sa fie complet distrusi nu a fost respectata, ramanand sarcina timpului de a o indeplini.



Dezgustat, Dumnezeu isi da seama ca: Duhul Meu nu va stapani pururea in om de aceea zilele lui vor fi de 120 ani. Ingerii veghetori solicitasera pentru copiii lor viata vesnica sau – macar – cea de 500 ani. Conform relatarilor lui W.Raymond Drake, in California si Arizona s-au descoperit scheletele unor giganti de 3,5m inaltime. Faptul ca au existat mai multe tipuri umane distruse conform vointei unui anumit Dumnezeu este stestat si de Genesis Rabbra, o midrash, un comentariu la Cartea Genezei, compilat in sec al V lea in PAlestina: La inceput Dumnezeu a creat numeroase lumi, distrugandu-le una dupa alta, atunci cand nu-i dadeau satisfactie. Toate erau locuite de oameni si El a dat laoparte o mie de generatii despre care nu se mai stie nimic.



Atitudinea “ingerilor veghetori” sau a propriilor fii se pare ca l-a determinat pe Dumnezeu sa faca el insusi un experiment genetic al carui rezultat este Noe, stramosul nostru. Iata ce aflam din textele sfinte: “Dumnezeu l-a trimis pe Arsayalalyur la Noe: Vorbeste-i in numele meu, dar ascunde-te de ochii lui, pentru a-l invata ce trebuie sa faca si in ce chip rasa lui va avea fiinta pe tot pamantul”. Intr-un fel, relatarile lui Enoh sunt sustinute de Stantele lui Dzyan care afirma ca Sanat Kumara – Logosul din Venus – a coborat pe Pamant cu oamenii sai intr-o nava spatiala enorma pentru a-l indruma pe omul primitiv pe calea civilizatiei. “Atunci, cu un urlet atotputernic al coborarii rapide de la inaltimi nemasurabile inconjurata de mase de foc arzand ce umpleau cerul cu limbi de flacari miscatoare, nava Stapanilor Flacarii ( in alt loc sunt numiti “Stapanii Lunii”) sclipi in tariile cerului. S-a oprit deasupra Insulei Albe care se intinde In Marea Gobi (Shamballa)”. Unii metafizicieni moderni nu ezita sa afirme ca primii preoti-regi ai Atlantidei au fost locuitori ai planetei Venus. Avansand pe aceasta linie n-ar fi rau sa amintim ca la primii crestini gasim ideea conform careia Iisus a fost un Mare Suflet venit de pe Venus. Hai sa vedem ce spune Cartea lui Enoh despre stapanii de la un moment ai Pamantului.



Doua sute de “ingeri veghetori” sub comanda lui Samyaza, pusi doar sa observe evolutia rasei umane existente au vrut sa-si aleaga femei din rasa oamenilor, “sa avem copii cu ele”. Dumnezeu si cei care-l inconjurau nu au luat niciun fel de masuri pana in momentul in care s-a produs un grav dezechilibru biologic. Mihail, Gabriel, Suryal si Uriel cer pedepsirea lui Samyaza si a celor pe care ii comanda, in primul rand pentru ca Azazyel le-a aratat oamenilor “tot ce se petrece in Ceruri”, Samyaza “i-a invatat vrajitorii”, Barkayal i-a invatat arta de a urmari stelele, Akibeel i-a invatat semnele, Tamyel astronomia si abia in ultimul rand pentru ca ingerii veghetori au pacatuit cu femeile si s-au dezonorat. Dumnezeu dispune ca fiii ingerilor sa fie omorati. Nu acelasi lucru se va intampla cu oamenii: “Fiii oamenilor nu vor pierii cu totii, din pricina tainelor pe care veghetorii lor li le-au aratat si pe care ei le-au aratat urmasilor lor”.



De ce a hotarat Dumnezeu omorarea uriasilor? Pentru ca “sunt rezultatul targului dintre spirit si carne”. “Spiritele uriasilor vor fi ca norii care aduc peste Pamant nenorociri de toate soiurile. Ele nu vor bea si nu vor manca, invizibile pentru toate privirile, ele se vor amesteca intre barbati si femei. Se vor numi spirite rele si vor locui pe Pamant”. In calatoria sa Enoh afla lucruri ciudate, unele chiar de la Dumnezeu: “Apropie-te mai mult si vino sa auzi cuvintele mele sacre”. Unele informatii pe care Enoh ni le da au fost confirmate de timp. El afla ca Luna nu lumineaza ci primeste de la el (Soare) o parte firava de lumina sau Luna reflecta lumina pe care o primeste de la Soare. E greu de inteles de unde detine Enoh atatea cunostinte astronomice printre care si faptul ca Luna nu arata spre Pamant decat o singura fata: “Dupa ce au fost implinite cararile Lunii atat partea sa ascunsa cat si partea sa vizibila”… Ne sunt descrise si materiale a caror existenta timpul a confirmat-o: “ochii mei au vazut lanturi dintr-un fier lipsit de greutate”.



Poate ca nu este pe placul clerului nici afirmatia apartinand ingerului Rafael: “Acesta este Pomul Intelepciunii (in Geneze: Pomul Cunoasterii Binelui si Raului) din care au mancat strabunii tai; aceste fructe le-au deschis ochii”. Deasemenea este jenant pentru teologi sa aflam ca “Fiul Omului a fost chemat in fata Celui Batran de zile inainte de facerea Soarelui si a astrelor”. Pentru prima data este enuntata ideea ca “ingerii razvratiti s-au facut unelte si servitorii lui Satan; ei au fost ademenitorii celor care au locuit pe Pamant”. Deci nu Satan este cel care amageste oamenii, ci ingerii care l-au inselat pe Dumnezeu. E greu de inteles de ce mania Lui nu se indreapta atat spre Samyaza, seful razvratitilor ( sa nu uitam ca acesta era ingrozit de faptul ca “eu voi suporta singur, pedeapsa pentru crima voastra”) cat spre Azazyel care – asa cum este acuzat de Mihail, Gabriel, Suryal si Uriel – a aratat oamenilor tot ceea ce sepetrece in Ceruri. Surprinde si motivatia data de Enoh Potopului: “Domnul a hotarat prin judecata sa ca toti locuitorii Pamantului sa piara, pentru ca ei cunosteau toate tainele ingerilor, pentru ca ei aveau in mainile lor puterea raufacatoare a demonilor, puterea magiei.Ei au dezvaluit taine pe care nu trebuiau sa le cunoasca; iata pentru ce vor fi judecati”.



De ce a fost salvat totusi Noe? “Domnul Spiritelor stie ca tu condamni dezvaluirea acestor taine”. Noe cunoaste continutul Cartii lui Enoh: “Stramosul meu mi-a dat de stire asupra tuturor tainelor cuprinse in cartea sa si mi-a deslusit pildele care i-au fost aratate in mijlocul cuvintelor cartii”. Aflam ca – la un moment dat – insusi arhanghelul Mihail a raspuns lui Rafael: Spiritul meu se ridica si se tulbura contra asprimii judecatii secrete (???) impotriva ingerilor; cine va putea sa suporte oare o judecata atat de aspra care nu va fi niciodata schimbata, care trebuie sa-i piarda pentru totdeauna?



Sentinta a fost pronuntata contra lor de catre cei care i-au facut sa iasa in felul acesta(?) Stand inaintea Domnului Spiritelor, Mihail a spus: Ce inima n-ar fi deloc tulburata, ce spirit nu ar avea mila? Revolta lui se opreste insa aici: “Eu nu-i apar in fata Domnului caci l-au jignit.” Motivatia este doar pertinenta: “Niciun inger nevinovat, niciun om nu va simti asprimea pedepsei.” Enoh cunoaste inutilitatea Potopului (a actului divin) ce va veni: “Din nefericire, dupa Potop nedreptatea va fi inca si mai mare decat inainte.” Exista si speranta: “Am citit scrisurile din cer ca neamurile vor urma unul dupa altul pana cand se va ridica o rasa sfanta”. Unul dintre ingerii care l-au calauzit in calatoriile sale celeste accepta sa-l coboare pe Enoh inapoi, pe Pamant,dar ii conditioneaza revenirea: “Timp de un an intreg noi te vom lasa cu copiii tai pentru ca sa-ti gasesti puterile dintai si ca tu sa-ti inveti familia, sa scrii toate lucrurile pe care le-ai vazut si sa le deslusesti copiilor tai. Dar in mijlocul anului viitor, te vom ridica dintre ai tai si inima ta se va intoarce la puterea sa dintai.” Enoh a fost rapit de pe Pamant si nimeni nu a stiut unde a fost si nici ce a devenit. Parca are mai multa logica aceasta Carte a lui Enoh decat textele canonice. Lameh da copilului sau numele Noe (Mangaiere) pentru ca: “Acesta ne va mangaia pentru osteneala mainilor noastre care vin din acest pamant pe care l-a blestemat Domnul”.



Este sau nu Noe urmas al lui Seth (Inlocuitorul), fiul lui Adam? De ce in Geneza ne sunt indicati urmasii lui Adam incepand doar cu Seth cand si Cain a avut urmasi? din ce motiv abia in timpul in care lui Seth i se naste un fiu, Enos, au inceput oamenii “sa cheme numele Domnului”? Adica la 235 ani dupa ce Dumnezeu il crease pe Adam. In ce au crezut primii oameni? Cartea lui Enoh nu se incheie cu un blestem, ca Apocalipsa lui Ioan, ci cu o binecuvantare: “Fie ca binecuvantarea si mila Domnului sa coboare peste cei care-l iubesc! Asa sa fie!” Majoritatea cartilor sfinte contin indemnuri la cunoastere. Cartea lui Enoh nu face altceva decat sa ne prezinte altfel inceputurile. Credem? Nu credem? Asa sa fie!

Primit pe mail

www.esoterism.ro

---

Antropozofie

Antropozofie - Partea V - Vavivov

Viitorul medicinei ! medicina antropozofica

Medicina antropozofica

Antropozofia este un sistem social si filosofic creat la inceputul secolului XX de un savant si filosof austriac, Rudolf Steiner (1861-1925).  Acest curent cu aspecte medicale a evoluat in urma unor serii de conferinte tinute de R. Steiner pentru medici si studenti la medicina. Dupa aceea, Ita Wegman (1876-1943), un medic olandez, i s-a alaturat pentru a-i sustine aplicatiile. Aceasta colaborare a dus la deschiderea primei clinici medicale antropozofice din Elvetia in anul 1921. In 1925 apare la lumina zilei prima carte dedicatea acestei abordari medicale : “Diagnostic si terapeutica dupa principiile stiintei spirituale”. Astazi, in Europa, medicina antropozofica este implantata mai ales in Germania, in Olanda si in Elvetia.

Etimologia cuvantului antropozofia provine din cuvintele grecesti antrophos, “om” si sophia, “intelepciune”. Acest curent ofera varianta unei viziuni umaniste asupra lumii inconjuratoare: natura este guvernata de ritmuri cosmice si viata fiecarei finite umane, pe acest pamant, detine un sens si un scop profound. Aceasta conceptie se aplica multor domenii ale vietii :educatia copiilor (scoli Steiner), alimentatia, arhitectura, artele si, desigur, medicina.

Corpurile definite de dr. Steiner

Conform sustinerilor curentului antropozofiei entitatea umana este constituita din patru corpuri inseparabile:

-         corpul fizic;

-         corpul eteric, sursa de viata si de crestere;

-         corpul astral, care guverneaza sentimentele, senzatiile si emotiile;

-         ego-ul sau “corpul egotic”, propriu oamenilor, care este constiinta de sine.

Se considera ca starea de sanatate depinde de buna relationare a celor patru corpuri, iar boala unuia ar avea impact asupra celorlalte trei.

Demersul terapeutic

Medicina antropozofica introduce in practica medicala moderna elemente de natura spirituala, intre altele, propunand o viziune foarte larga asupra sanatatii. Cei care sustin medicina antropozofica incearca sa urmeze o cale care sa o transceada corpul fizic. Pentru ei, persoana este un tot unitar si complex, care trebuie ingrijit tinand cont de toate aspectele vietii. Este necesar sa se cunoasca nu doar particularitatile fizice ale pacientului, emotiile si caracterul acestuia, ci si trecutul sau, mediul de trai, educatia primita etc.

Indicatii

Medicii care practica medicina antropozofica, formati in medicina clasica, sunt abilitati sa trateze toate bolile. De altefel parintele acestei medicini alternative, R. Steiner, nu si-a dorit sa inventeze un nou tip de medicina, ci sa o completeze pe cea clasica. Astfel, datorita complexitatii sale, acest tip de medicina “de teren” ar putea preveni anumite alergii si sa protejeze organismul uman impotriva bolilor infectioase.

Pe de alta parte, ea poate ajuta unele personae sa isi ia sanatatea in propriile maini si sa accepte mai usor tratamentul alopat.

Consultatii si eventuale tratamente

Consultatiile in medicina antropozofica pot dura o perioada mai lunga de timp, mai ales in timpul primei vizite. Medicul trebuie sa adune toate informatiiile necesare referitor la pacientul sau pentru a avea o viziune cat mai corecta asupra sanatatii sale. Tratamentele sunt intotdeuna personalizate, avand drept scop interventia asupra corpurilor eteric, astral si egotic, dar si asupra corpului fizic insusi. Demersul terapeutic este o interventie globala asupra stilului de viata al pacientului, care este chemat sa-si asume propriul proces de vindecare.

Medicamente specifice

Desi nu resping in mod sistemic medicamentele alopate, medicii antropozofi incearca pe cat posibil sa le evite pe acestea, mai ales antibioticile. Se recurge la acestea doar in caz de stricta necesitate. In schimb, prefara se apeleze la preparate pe baza de substante vegetale, animale sau minerale. Recurg adeseori la homeopatie, pe care o prescriu sub forma de dilutii zecimale (DH, 1 picatura de tincture-mama la 9 picaturi de solvent) mai degraba decat centezimale (CH, 1 picatura de tinctura-mama la 99 de picaturi de solvent). Remediile antropozofice au scopul de a stimula fortele de autovindecare ale organismului.

Terapiile artistice

Antropozofia acorda o mare importanta artei, susceptibila, dupa ea, de a actiona in mod benefic asupra constiintei de sine. Terapiile artistice pot face apel la pictura, sculptura, la teatru, la muzica si la arta miscarii sau “euritmie”. Aceasta din urma este o forma de dans care consta in a traduce vocalele si diferitele sunete prin deplasari corporale.

Vascul si cancerul

Remediul antropozofic cel mai cunoscut este Iscador. Acest preparat, pe baza de vasc fermentat, administrat prin injectii subcutanate, este prescris pacientilor bolnavi de cancer. Steiner a avut idea de a folosi vascul in tratarea tumorilor maligne observand analogia intre aceasta planta si cancer. Asemenea unei tumori, vascul care paraziteaza aroborii, treieste pe seama unui alt organism viu.

Ulterior, cercetarile stiintifice au stabilit ca acest produs contine niste substante, lectinele, care au efect stimulator asupra sistemului imunitar.

Unde ne adresam?

Pe langa conferinte referitoare la filosofia doctorului Steiner, Societatea antropozofica si site-ul sau propun initieri in euritmie si ateliere creative. Terapiile artistice sunt destul de rare in Franta, cu exceptia Parisului si a Alsaciei. Ele sunt mai bine dezvoltate in Olanda si Elvetia.

In Romania acesta practica este ca si inexistenta.
Ceva asemanator incearca S.N. Lazarev prin metode de diagnosticare a karmei.

Ideea lui Rudolf Stainer in toate conferintele sale, este de a face cunoscut  copiilor inca de pe bancile scolii ca exista KARMA  care actioneaza in viata unui om. Recomanda sa primim cu bucurie si sa binecuvantam orice eveniment din viata, placut sau trist,(ceea ce nu contravine invataturilor bisericesti. ),deoarece noi insine l-am dorit candva, acum, viata trecuta sau poate cu cateva sute de ani in urma si am actionat pentru a se implini. Asa se explica diferentele dintre oameni, unii cu un destin dezagreabil, iar altii cu unul frumos, curat, de ce unii copii vin bolnavi pe lume chiar din pantecele mamei, sau mor la cateva luni, nevinovati spunem noi, unii sunt sanatosi pana la adanci batranete, iar altii isi taraie zilele de la un spital la altul. Deja se stie ca gandurile pot deveni realitatea candva, de aceea se spune "ca orice lucru, placere, la care insisti devine pacat."
O parte din viitor nu exista, ni-l faurim acum prin actiunile de zi cu zi, bune sau rele. Poate ca ar fi timpul de o noua Evanghelie,in care sa se explice De Ce si pentru Ce se intampla un anumit lucru omului modern care zboara in cosmos, detine cele mai inalte tehnologii, si in special medicilor, care abordeaza metode incorecte de tratament pacientilor sai. (transplantul de organe, vedem cu totii ca nu este o metoda de rezolvare a unui cancer, cand ceva este reprimat, el reapare in alta parte) Aceasta metoda de investigare a karmei poate da rezultate uluitore, intru-cat omul inca pastreaza o legatura cu cerul  si simte anumite lucruri, intuitiv presimte de ce i s-a intamplat ceva, dar are nevoie de certitudine din partea unor persoane autorizate sau in care are incredere. Aceasta abordare actioneaza asupra tuturor invelisurilor energetice, preponderent asupra corpului cauzal si in final da rezultate si asupra corpului fizic. Devi linistit si impacat ca implinesti ce ai promis cand ai plecat in valea plangerii si afland ca zi de zi prin faptele bune facute iti croiesti un destin, o karma buna data viitoare, incepe o transformare benefica in tine. Toate textele religioase spre asta ne indeamna, numai ca lumea se indreapta in directia ateismului, crezand ca totul este la mana intamplarii, conjunturilor favorabile sau nu.  

Totusi natura nu lasa sa se practice fata de ea politica strutului, care consta în a-si baga capul în nisip si care crede ca lucrurile pe care nu le vede nu sunt.

     Oamenii cu gândire materialista cred ca lumea spirituala nu exista pentru ca ei nu o vad.
Sunt adevarati struti.
Dar în sufletul lor, în profunzimile propriului lor suflet, impulsul catre lumea spirituala nu este absent, chiar daca ei o neaga pentru ca se buimacesc. Acest impuls este acolo.
În fiecare suflet omenesc exista un impuls viu, o iubire vie pentru lumea spirituala, chiar în sufletele materialiste.
Oamenii sunt doar sufleteste neputinciosi fata de acest impuls.
Dar exista o lege: când ceva este reprimat prin amortire, el reapare în cealalta parte.
Urmarea este ca instinctul egoist se transforma în pasiuni si instincte senzuale.

Dau un exemplu de text crestin la ce ne indeamna Dumnezeu pentru a ne creea o karma buna viata viitore:

• ⁵ Oare acesta este postul plăcut Mie: să-şi chinuiască omul sufletul o zi? Să-şi plece capul ca un pipirig şi să se culce pe sac şi cenuşă? Aceasta numeşti tu post şi zi plăcută Domnului?
• Zah 7.5; Lev 16.29; Est 4.3; Iov 2.8; Dan 9.3; Iona 3.6;
• ⁶ Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi şi rupe orice fel de jug;
• Neem 5.10-12; Ier 34.9;
• ⁷ împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l, şi nu întoarce spatele semenului tău.
• Ezec 18.7-17; Mat 25.35; Iov 31.19; Gen 29.14; Neem 5.5;
• ⁸ Atunci lumina ta va răsări ca zorile, şi vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge înainte, şi slava Domnului te va însoţi.
• Iov 11.17; Ex 14.19; Isa 52.12;
• ⁹ Atunci tu vei chema, şi Domnul va răspunde, vei striga, şi El va zice: „Iată-Mă!” Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, ameninţările cu degetul şi vorbele de ocară,
• Ps 12.2;
• ¹⁰ dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime, şi întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare!
• 
  
• ¹¹ Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în locuri fără apă şi va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă.
• 
  
• ¹² Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune, vei fi numit „Dregător de spărturi”, „Cel ce drege drumurile şi face ţara cu putinţă de locuit”.
• Isa 61.4;
• ¹³ Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-L vei cinsti neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării,
• Isa 56.2;
• ¹⁴ atunci te vei putea desfăta în Domnul, şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit.”

Din acest text vedem clar ca lumina zilei ca organismul are nevoie de odihna si nu in orice zi, ci in ziua a 7, zi binecuvantata de Dumnezeu. Atunci este o zi prielnica introspectiei, rugaciunii, relaxarii totale pentru a intra in comuniune cu Dumnezeu. Ecourile binecuvantarii date de Dumnezeu creatiei in ziua a 7 inca nu s-au stins, vor dainui vesnic, asa cum a promis.