29 septembrie 1910 - 28
noiembrie 1989
In memoria pictorului de suflete
Arsenie Boca
( ieromonah, teolog și pictor
de biserici)
Părintele
Profesor Dumitru Stăniloae l-a numit
„Ctitor de frunte al Filocaliei româneşti”.
"Stiu unde ma duc,
am mai fost acolo! De acolo, unde ma duc, va pot ajuta mai mult decat acum!
"
“Să nu pronunţaţi prea des numele meu
că pe unii îi arde”.
Sunt cuvintele parintelui Arsenie care isi prevestea plecarea dincolo,
pe taramul fericitilor, de unde ne poate ajuta mai mult, daca ii cerem ajutorul.
Indemnul Parintelui Arsenie Boca si invatatura lui principala era ca
omul sa-si planga pacatul, sa se intoarca de la pacat.
Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vaţa de Sus, jud. Hunedoara. Şcoala
primară şi liceul l-am facut în orăşelul Brad, acelaşi judeţ. De
pe atunci mi se remarca o anumită înclinaţie spre singurătate şi spre
probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Aşa spre pildă am o
carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele raţiunii” iscălită: „Boca
Zian cl. IV. lic.”
La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care
era cizmar de meserie şi foarte bun pedagog cu fiul său. Ştiu până astăzi că
m-a bătut odată pentru că sa nu mai pierd timpul - ceea ce i-am făgăduit cu
lacrimi şi n-am uitat până acum, şi de multe ori mi-a folosit în viaţă. În
cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul
şi muzica. Terminând liceul şi luând bacalaureatul la prima prezentare,
înclinam spre ştiinţele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii
pentru mine intram la aviaţie la Cotroceni - ceea ce n-a fost,
împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinaţia contemplativă sau
speculativă şi în 1929 m-am înscris la Academia
Teologică din Sibiu.
În cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre a-mi putea
continua studiile. Eram şi bursier. Mamei nu
i-am cerut niciun ajutor şi nici nu mă
înduram, întrucât era divorţată de tata iar eu eram dat tatii
prin sentinţa de divorţ, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la
şcoală. În timpul teologiei mi se lămurea frumuseţea chipului vieţuirii
călugăreşti şi doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu
deosebire în latura mistică a vieţii. Cu prilejul acela aveam următoarele
note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine şi cât mai fără
corespondenţă, ca oarecum să mă uite şi să nu-i vie greu când va afla că m-am
călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină
austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Aşa de pildă mi-am
propus ca toata vremea teologiei să nu fac nici o cunoştiinţă cu fete. Ceea
ce n-am reuşit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul
îngăduie şi fetelor să studieze teologia, şi m-am pomenit cu câteva colege.
Dar cunoştinţe în oraş am izbutit să n-am.
Asta am reuşit toată vremea teologiei, deşi făceam parte şi din
„Reuniunea de muzică Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, şi care
era mixtă. Aveam problema voinţei în stăpânirea
simţurilor. Mai mult
chiar, mă preocupa, studiind mistica comparata a diferitelor religii
superioare, ca să vad prin proprie experienţă, cât
se întinde sfera voinţei în domeniul vieţii sufleteşti şi biologice. Mă
interesa să vad dacă e adevărat ce afirmă cărţile asupra
actelor reflexe, şi asupra instinctelor, că anume sunt independente de voinţa
şi controlul conştiinţei. Experienţa
mea personală însă mi-a dovedit că acţiunea voinţei şi a conştiinţei se poate
întinde şi peste instincte şi actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă
ajutau la aceste adânciri şi studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea
Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din Bucureşti, pentru studii
orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din
Bucureşti, şi-mi parveneau pe această cale.
Toate acestea mă interesau să le aflu şi să le probez în vederea
călugăriei. Mă abţineam de la „voia în oraş”, ci stam în curtea şcolii cu
poarta deschisă. Cu colegii nu ieşeam în oraş decât dacă trebuia în interesul
şcolii, a vreunui profesor, sau însoţiţi de profesori, cum era cazul cu
reuniunea de muzică. N-am dansat şi n-am învăţat lucrul acesta. Ȋmi dase tata
grija asta - şi mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să
fac aşa ceva. De viaţa altora în afara zidurilor
teologiei am fost în cea mai perfecta indiferenţă şi necunoştinţă. Toate
preocupările mele erau şi sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea
mi-a fost urâtă de când mă ştiu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru
că Avva Arsenie îşi alesese nevoinţa tăcerii, prin care s-a desăvârşit
interior. Teza de
licenţă în Academia Teologică rezumă strădaniile mele spre acea desăvârşire
interioară a omului, şi purta titlul: „Ȋncercări asupra
vieţii duhovniceşti”. Terminam teologia prin 1933.
Ȋn
vacanţă mă ocupam cu pictura
Pictura mi-a lungit şcoala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae
Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la
Academia de Arte frumoase din Bucureşti, care am terminat-o în cinci ani.
Profesori principali aveam pe dl. Francisc Sirato, Costin
Petrescu şi Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină.
La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor şi grevelor
studenţeşti, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea şi
cunoştinţele de anatomie şi antropologie cu profesorul meu, care de multe ori
era pus în imposibilitatea să-şi ţină cursul. Abia aci m-am lovit de
mişcările politice studenţeşti, care mi-au produs o impresie neplăcută. Ȋn mişcări
studenţeşti n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de
Arte frumoase nu era considerată în cadrul Universităţii, ci ca o şcoală
aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind înafara de studenţii
ce să se poată înscrie în centrul studenţesc Bucureşti. Am fost complet în afară de orice
mişcare studenţească sau înscriere în vreo mişcare politică.
Vremea în Bucureşti am petrecut-o nelipsind de la şcoala niciodată.
Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier
foarte mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineaţa şi mă întorceam la
internatul Radu Voda unde locuiam, seara la cină. Trei
ani am stat la internat, ca să fie o garanţie pentru mine ca nu mă ocup cu
nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau şi studenţi
legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Şcoala mă absorbea
total şi n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde
vremea mă urmărea ca un înger păzitor.) Studiam foarte mult.
Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind şi discutând teologie
cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Aşa s-a întâmplat ca
odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am
tradus-o în româneşte, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la
încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie. În vremea aceea,
mişcarea legionară era în toi şi se discuta de ea în toate părţile. Eu ca un
independent de politic, nu mi-am găsit înclinaţie către mişcare. Apoi s-a întâmplat
că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când
se întorceau din Spania, morţi, Moţa şi Marin, am ieşit cu colegi
întâmplători prin curte până la trotuarul străzii „Calea Griviţei”, pe care
trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia
noastră era pe Calea Griviţei.
Deci am privit o parte din convoi şi pe cei doi morţi. Atâta tot.
Colegi la şcoală am avut de toate soiurile şi neamurile. Aveam, la alţi
profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roşie, însă
discuţii n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Ithoc
Steinberg - eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Mai Steinberg, tu eşti evreu
şi eu creştin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai
bun ca tine şi tu n-ai să te poţi supăra pe mine, daca în felul acesta te voi
concura în viaţă. Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut
că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor. Am
terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, ce însă a fost mai
scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul
Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai
aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată
ieşi din ţară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obţinut paşaport de
călătorie: în Europa "sans Russie”, de la Prefectura poliţiei din Sibiu.
Iar întrucât eram diacon, am obţinut şi încuviinţările speciale de la cele
trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului şi a Atenei, precum şi a
celor două guverne: român şi grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci
simpla chemare către desăvârşirea interioară prin
meşteşugul călugăriei.
M-am întors în ţară la 8 iunie 1938. Ţin minte
data pe aceea, că intrând în ţară prin Moraviţa am văzut drapelele româneşti,
de acel 8 Iunie de odată. De la data aceasta, până la Paştile anului viitor
când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am
mai învăţat la Chişinău cu nişte meşteri ruşi poleitura cu aur „cicanca”, şi
alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură. În Vinerea
Izvorului după Paştile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele
Arsenie. Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram
primul şi singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus, jud. Făgăraş. De
pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de
grija că am învăţat pictura degeaba. Se întâmpla în vremea asta că ne veneau
oameni cu durerile lor şi evlavie la Mănăstire şi călugări. Mai intrase în
călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să
primească preoţia - eu simţindu-mă nevrednic. A primit-o. Aşa au început
slujbele la Mănăstire după puteri. Într-o iarnă, probabil
prin 1941, ne
trezim cu o avalanşă de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă să
stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am
trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deşi nu eram preot. Ştiam
că tot ce păţesc oamenii, li se trage de pe urma greşelilor sau păcatelor.
Aşa m-am văzut silit să primesc preoţia şi misiunea majoră a
propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, precum şi a
sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice
împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie
curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului
(ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu
(cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi). Despre această
învăţătură, martori îmi sunt toţi cei ce-au ascultat poveţele cele după
Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii,
fără deosebire, şi viaţa curată, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a
împlinitorilor, iarăşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu
spre scurta cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia
şi arena vieţii. Asta îmi este toata misiunea şi rostul pe pământ, pentru
care m-a înzestrat cu daruri - deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt
solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi
sfinţirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri şi rosturi sunt străin
.
Chilia parintelui Arsenie Boca
Chilia
Parintelui Arsenie Boca a ramas ca o
marturie nestinsa a vietuirii sale isihaste in Muntii Sambetei, spre
mangaierea tuturor celor care ii calca pragul. Chilia parintelui se afla in
muntii Fagaras, pe Valea Sambetei, aproape de Cabana Sambata. Chilia parintelui a ramas pana astazi un
loc de pelerinaj unde credinciosii se roaga, pun o floare sau aprind o
lumanare.
Parintele
Arsenie Boca a fost numit si ctitor al Filocaliei Romanesti.
"Reproducem aici două fragmente din prefeţele
volumelor 1 şi 2 ale Filocaliei, pentru a sublinia mai bine eforturile
Părintelui Arsenie la această lucrare extrem de importantă pentru
spiritualitatea ortodoxă:
„La unele scrieri am folosit şi copii de pe
manuscrise româneşti mai vechi, de la Athos, aduse de P.C. Sa (Părintele
Serafim Popescu) şi de Părintele Arsenie. (…)
Un cald cuvânt de mulţumire trebuie să aduc P.C.
Părinte Ieromonah Arsenie, de la Mănăstirea Brâncoveanu, bunul meu student de
odinioară, care mi-a rămas mereu aproape. P.C. Sa a binevoit să scrie după
dictatul meu cea mai mare parte din traducere, la prima ei redactare. În
afară de aceasta, prin prezenţa aproape necontenită şi prin stăruinţa ce-a
pus-o pe lângă mine de-a face această traducere, mi-a alimentat curajul în
mod considerabil ca să pot duce până la capăt o muncă atât de ostenitoare, pe
care altfel nu cred că aş fi săvârşit-o. Tot P.C. Sa a executat şi coperta.”
„Ajutorul
hotărâtor la tipărirea acestui volum l-a dat însă iarăşi bunul meu fost
student, Părintele Ieromonah Arsenie de la Mănăstirea Brâncoveanu. Datorită
abonamentelor masive ce le-a procurat P.C. Sa, am putut face faţă unor
greutăţi ce se ridicau ca munţii în calea tipăririi acestui volum. P.C. Sa
poate fi numit pe drept cuvânt ctitor de frunte al Filocaliei româneşti. După
imboldul ce mi l-a dat necontenit la traducerea acestei opere, acum susţine
cu putere neslăbită lucrarea de tipărire. Dacă Dumnezeu va ajuta să apară
întreaga operă în româneşte, acest act va rămânea legat într-o mare măsură de
numele P.C. Sale şi de mişcarea religioasă pe care a trezit-o în jurul
Mănăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe cele mai autentice baze ale tradiţiei
ortodoxe şi cu mijloacele celei mai curate duhovnicii, ale învăţăturii
stăruitoare şi ale dragostei de suflete.”
sursa
site-ul Manastirii Brancoveanu
Ieromonahul Arsenie
R. Vâlcii, 17 iulie 1945
Sursa:
www.arsenieboca.ro
|
|
| Biserica
Draganescu de langa Bucuresti este prima biserica pictata in intregime de
parintele Arsenie Boca. |
Pictura Bisericii Draganescu
"Observati
cum capacul mormantului se da la o parte si dinauntru iese un trup diafan,
spiritualizat. Ce culori diferite si stralucitoare sunt in jurul trupului
inviat! Cata lumina in jur! Chipul Mantuitorului emana pace, liniste si
siguranta... Cata bucurie! E bucuria de Pasti. Uitati-va putin la conturul
crucii... Nu se poate inviere fara cruce, dar nici cruce fara inviere.
Deci, daca vrei sa inviezi, trebuie sa ai o cruce. In viata asta, crucile
noastre sunt sub forma de necazuri, boli, neplaceri, nemultumiri. Cu
ajutorul crucii inviem sufleteste aici si inviem atunci, la a doua
venire..."
Privirea
veşniciei
Prima senzaţie pe care o încerci când intri la
Drăgănescu este una de imponderabilitate. Gravitaţia e suspendată, sau dimpotrivă „răsturnată”: eşti absorbit în sus, spre
înalt!! Cum s-ar putea tâlcui ineditul acestui
stil de pictură „în tempera”, la care Părintele a trudit „cu multă
originalitate şi documentaţie” (pisania bisericii) vreme de peste 15 ani? Fondul este
fără doar şi poate ortodox („o smerită mărturisire ortodoxă de credinţă” –
aceeaşi pisanie). Maniera de execuţie însă, lasă loc la interpretări din
cele mai interesante. M-aş încumeta să ofer doar una, nu neapărat cea mai
legitimă sau mai avizată. În „textul de la Sinaia”, există unele aluzii la
istoria picturii occidentale (Renaştere, Romantism), la esteticieni ai
artei (Hegel) sau la artişti consacraţi (Da Vinci, Michelangelo).
Îndrăznesc să cred că aceste aluzii nu sunt întâmplătoare. Conştient sau
nu, Părintele a realizat în pictura lui o sinteză „în duh ortodox” a tradiţiei
bizantine cu elemente ale tradiţiei apusene. Este „limita” până la care
Răsăritul ortodox poate ieşi în întâmpinarea Apusului catolic şi
protestant. Dacă din pictura Părintelui lipseşte o anumită austeritate ascetică specific bizantină,
din ea lipseşte în egală măsură acea „materialitate” (încărcătură
cromatică) specific apuseană. Tocmai
aceste „lipsuri” fac posibilă o surprinzătoare sinteză…
Drăgănescu: scena învierii
Un exemplu
foarte „concret” îl găsim la Drăgănescu. În partea
stângă a naosului, spre final, putem citi cuvintele: Extra Ecclesia Nulla Sallus (Sf. Ciprian, De unitate Ecclesiae,
cap. IV). Imediat jos sunt reprezentate bisericile Sf. Sofia din Constantinopol şi Sf. Petru din Roma – împreună!
Cele două biserici se alătură, formând un corp comun, iar în semicerc
deasupra lor este scris: „Cred întru una
sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”. Este un
apel simbolic la unitatea de credinţă a Bisericii din timpul
Sinoadelor Ecumenice. Iată un motiv în plus pentru care pictura Pr. Arsenie
poate fi numită profetică.
Desigur, îmbinarea subtilă a tradiţiei bizantine
cu elemente ale tradiţiei apusene poate lăsa loc la interpretări mai mult
sau mai puţin legitime în raport cu ceea ce a dorit „cu adevărat” Părintele
să exprime prin pictura sa. Cert este că în cazul de faţă apelul la unitatea
Bisericii este unul tulburător de actual. Într-o formulare memorabilă
(consemnată de ucenicii din Ţara Făgăraşului), Părintele Arsenie ar fi spus
că „Ortodoxia şi Catolicismul sunt două strane ale aceleiaşi Biserici”. Cu menţiunea, poate, că Ortodoxia este strana din
dreapta.
Interior
Bis. Sf. Elefterie-Nou
Să adăugăm că biserica Drăgănescu nu este singura
pictată de Părintele, ci doar singura pictată integral
de acesta. E
interesant de ştiut că există în Bucureşti câteva picturi şi icoane ale
Părintelui. Biserica Sf. Elefterie Nou, de pildă, unde Părintele a lucrat ca pictor
secund în anii 1959-1960 deţine o superbă frescă a Maicii Domnului cu Pruncul în absida
centrală a altarului. Realizată în timpul prigoanei comuniste (ultimul val
de arestări începuse în 1958), fresca pare să înfăţişeze un Prunc Iisus îmbrăcat în zeghe de deţinut („În
temniţă am fost şi aţi venit la Mine” Matei 25,36), cu mâinile
deschise iubitor şi jertfelnic. Fapt cu totul remarcabil, „efectul de
zeghe” este obţinut prin dispunerea cutelor şi a umbrelor. Pruncul suferă alături de cei întemniţaţi pe nedrept,
ar putea fi „tâlcul” acestei tulburătoare scene (de a cărei
singularitate în iconografia ortodoxă nu ne îndoim). E curios faptul că nimeni nu a sesizat acest lucru până astăzi. De
parcă „ochii noştri au fost ţinuţi să vadă”…
Elefterie: Pruncul în zeghe
Încă un
amănunt tulburător: Părintele a păstrat o minunată schiţă în cărbune care
reprezintă stadiul de proiect al
elaborării frescei. Diferenţele sunt vizibile dar nesemnificative. Se prea
poate ca Părintele să fi fost nevoit să-şi „armonizeze” stilul cu ansamblul
picturii murale din absida altarului, la care a lucrat împreună cu maestrul
Vasile Rudeanu.
Schiţa în cărbune
După
mărturia Părintelui Teodor Bodogae, coleg de bancă
al Părintelui în perioada studiilor sibiene (1929-1933), una din cele 25 de
scene cu subiect istoric de la Ateneul Român a fost executată cu aportul Părintelui Arsenie,
pe atunci elev al Profesorului Costin Petrescu, autorul
frescei de la Ateneu (1935-1937). Scena îl reprezintă pe Mihai Viteazul,
intrând triumfal în Alba Iulia.
Părintele
Arsenie (Boca Zian) a făcut parte din ultima promoţie a profesorului Petrescu,
absolvind Academia de Arte Frumoase
(secţiunea „Artă Decorativă”) cu calificativul „foarte bine” (sesiunea
iunie 1938).
În sfârşit, o icoană la a cărei descoperire (pe
care nu mă sfiesc s-o numesc miraculoasă) am luat parte eu însumi, se află
expusă în naosul bisericii Sf. Anton „Curtea Veche”,
cea mai veche ctitorie a oraşului cu arhitectură originară. Este vorba de o
icoană a Sf. Cuvioase Parascheva de
la Iaşi. Până mai deunăzi nu se ştia cine a pictat-o. Dar Dumnezeu
a descoperit acest lucru „la plinirea vremii”. Chiar înainte de Rusaliile acestui
an (2007) icoana a fost recunoscută (în virtutea asemănărilor izbitoare cu
stilul picturii de la Drăgănescu) şi expusă (după o curăţare prealabilă) la
loc de cinste în naosul bisericii, unde poate fi contemplată şi azi. Icoana
de la Sf. Anton constituie, poate, cea mai luminoasă
reprezentare a Sf. Parascheva
pe care mi-a fost dat s-o întâlnesc.
Bis.
Sf. Anton: Icoana Sf. Parascheva
Toţi sfinţii pictaţi de Părintele au
aceeaşi privire: te fixează în (şi din) veşnicie. Privesc în tine, prin
tine, dincolo de tine. Această privire constituie pecetea inconfundabilă a
picturii Părintelui Arsenie Boca. De fapt, aceeaşi privire o avea el
însuşi. Privea în tine, prin tine şi dincolo de tine. Despre această privire
mărturisesc toate fotografiile în care i s-a păstrat chipul. Despre această
privire mărturisesc ucenicii lui, împreună cu toţi sfinţii pictaţi de
dânsul – privirea veşniciei.
Alexandru Valentin CRĂCIUN
Îmi exprim recunoştinţa faţă de Pr. Lucian de la
Drăgănescu, Pr. Mihai Dragomir de la Sf. Elefterie Nou şi Pr. Gheorghe Zaharia
de la Sf. Anton, pentru sprijinul cald acordat în realizarea
acestui articol. De asemenea mulţumesc doamnei Elena Arnăuţoiu de la Arhiva
Universităţii Naţionale de Artă, pentru bunăvoinţa cu care a venit în
întâmpinarea cererilor mele.
Iata cateva dintre replicile dialogului pe care
parintele l-a zugravit ca o oglinda a existentei pe pamant: "Sa nu credeti ca veti intra dupa moarte
in imparatia in care n-ati trait de pe pamant!; Imparatia Lui Dumnezeu se
ia cu lupta!; Orice lucrati, lucrati din toata inima, ca pentru Dumnezeu si
nu ca pentru oameni!; Invatati ca intru necazuri nu este nedreptate la
Dumnezeu!; Ce-ati castigat dobandind lumea aceasta, dar v-ati pierdut
sufletul? Cu stiinta ati dezlantuit cataclismul ce vine asupra voastra. Asa
va trebuie. Ati inceput sfarsitul lumii!; homo homini lupus (omul este lup
pentru oameni). Un diavol
zice: Bine faceti ca credeti! Insa nu va grabiti cu pocainta. Mai aveti vreme... la
batranete. Pana atunci, traiti-va viata!... Parintele Petcu
descrie imaginea invierii Domnului astfel: "Observati
cum capacul mormantului se da la o parte si dinauntru iese un trup diafan,
spiritualizat. Ce culori diferite si stralucitoare sunt in jurul trupului
inviat! Cata lumina in jur! Chipul Mantuitorului emana pace, liniste si
siguranta... Cata bucurie! E bucuria de Pasti. Uitati-va putin la conturul
crucii... Nu se poate inviere fara cruce, dar nici cruce fara inviere.
Deci, daca vrei sa inviezi, trebuie sa ai o cruce. In viata asta, crucile
noastre sunt sub forma de necazuri, boli, neplaceri, nemultumiri. Cu
ajutorul crucii inviem sufleteste aici si inviem atunci, la a doua
venire...
Profetiile, un izvor de informatii
la biserica Draganescu In orice parte a incaperii te-ai afla, privirea
Pantocratorului te urmareste de sus, iar din bolta altarului imaginea
Maicii Domnului, diafana si magnifica, iradiaza lumina si speranta. Faptura
ei spulbera parca toate teoriile blasfemiatoare despre ea, discutate in
cadrul Sinodului de la Efes, pictat in apropiere. O intreaga teologie se
deschide in jur: heruvimi, serafimi, sfinti reprezentati fiecare dupa viata
pe care a trait-o. Taina spovedaniei imparte oamenii in patru categorii:
cei care nu s-au spovedit niciodata; cei care s-au spovedit pe patul
mortii; cei care s-au spovedit tot timpul si sufletele dreptilor. Parintele
a scris ca in balanta "nu mai atarna acele pacate care sunt spovedite
si ispasite prin canon si necazuri. Si, daca
se mai indoieste cineva de capacitatile profetice ale parintelui Arsenie
Boca, poate vedea aici turnurile gemene in flacari: "Acolo,
spune parintele Petcu, sunt niste zgarie-nori, explozii,
soarele este intunecat, acoperit de nori de praf si fum. Scenele acestea
parca le cunoasteti, nu-i asa? Iata, se
disting si cei doi zgarie-nori gemeni... Stiu, din experienta
personala, ca parintele avea har. Pictura lui este un izvor nesecat de
informatii care vor iesi la lumina si de acum incolo... O alta viziune
profetica este reprezentata in altar prin viata
si patimile sfantului Stefan cel Nou, care a platit cu viata
pentru indrazneala de a fi transformat temnita in manastire. In dreptul
picturii este mentionata ziua mortii sfantului, care coincide cu ziua
plecarii in vesnicie a parintelui Arsenie Boca: 28
noiembrie. Se crede ca acest lucru nu e intamplator, mai ales ca
vietile celor doi seamana izbitor...
Alt mesaj al parintelui este:
Dintre lecturi, Părintele recomanda citirea
zilnica a Bibliei. Iar dintre rugăciuni, cel mai adesea a se practica „Rugăciunea
inimii şi «Tatăl nostru» care este rugăciunea cea mai puternică
adusă de Domnul Hristos, care cuprinde toate trebuinţele noastre.”
Pentru folosul cititorilor, încheiem
cu un minunat cuvânt despre dragoste: „În viaţa de dincolo oamenii se vor cunoaşte după dragoste;
cei ce s-au iubit după
Dumnezeu vor fi aproape unii de alţii şi aproape şi de Dumnezeu.” (din
acelaşi capitol „Scrisori şi îndrumări de la Părintele Arsenie”)
Fie ca în viaţa de dincolo, să ne
vedem şi noi, şi să ne cunoaştem după spusele Părintelui Arsenie, după
dragoste! Amin!
sursa Crestin Ortodox
Cu siguranta, cand vei intra in
biserica de la Draganescu vei simti ca ai patruns intr-un spatiu unic, un
spatiu in care, daca urmezi indicatoarele lasate de parinte si iti vei
insusi morala, vei gasi drumul spre Rai. Vei avea senzatia ca ai stat la un
pahar de vorba cu parintele Arsenie Boca. Dupa aceasta vizita n-o sa mai
fii acelasi. Pentru ca energia acestui spatiu iti intra in suflet si incepe
sa faca lumina in toata fiinta ta...
(revista
Felicia )
|
|
|
|
|
|
Degeaba ispitim
viitorul în căutarea unor întâmplări uimitoare. Degeaba cercetăm amintirile
făgărăşenilor care l-au cunoscut şi mergem în
pelerinaj la Prislop, pentru a cere răspuns la crucea şi ţărâna mormântului. Adevărul e mult mai aproape de noi. Marele şi
adâncul său discurs profetic se află chiar sub ochii noştri, la doi paşi
de Bucureşti, într-o modestă bisericuţă de ţară. Acolo,
în icoanele şi chipurile de sfinţi de la Drăgănescu, e răspunsul. Acolo
trebuie să găsim mesajul şi cheia de înţelegere a spuselor părintelui.
Aşa cum observa marele profesor de mistică teologică, Nichifor Crainic,
părintele Arsenie a aşternut pe varul bisericii nu ipostaze şi scene
biblice, ci predici fierbinţi, cugetări şi gânduri mustind de întrebări
şi înţelesuri. Pe zidurile de catedrală
ţărănească de la Drăgănescu, părintele a pictat crezul său, deopotrivă cu
taina unui mesaj profetic, pe care nimeni - nici teologi, nici oameni de
artă - nu au încercat până acum să-l cerceteze şi să-l înţeleagă.
Preoti in veci ai Domnului!
Cele câteva rânduri din Facerea (14,17-20) nu
pot fi trecute cu vederea de către creştini:" Şi când se întorcea Avram,
după înfrângerea lui Kedarlaomer şi a regilor uniţi cu acela, i-a ieşit
înainte regele Sodomei, în valea Şave, care astăzi se cheamă Valea
Regilor. Iar Melchisedec, regele Salemului, i-a adus pâine şi vin. Melchisedec acesta era preotul Dumnezeului celui
Preaînalt. Şi a binecuvântat Melchisedec pe Avram şi a zis: „Binecuvântat
să fie Avram de Dumnezeul cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al
pământului. Şi binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, Care a
dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!" Şi Avram i-a dat lui Melchisedec zeciuială din toate."
Creştinul întrezăreşte în regele-preot
Melchisedec o figură profetică a tainei sacerdotale a lui Isus, Fiul lui
Dumnezeu, aşa cum a fost descoperită în Psalmul 110. Acest psalm
celebrează urcarea pe tron a unui rege-preot, asemănător lui Cristos:
Domnul
s- a jurat şi nu-i va părea rău: „Tu eşti preot în veci după rânduiala
lui Melchisedec!" (Ps 110,4).
Dar nu socoti ca e lipsit cineva de acest har,
cand auzi ca numai despre marele Melchisedec a spus Scriptura ca il are.
Caci tuturor le-a sadit Dumnezeu in chip natural puterea spre mantuire,
ca fiecare sa poata, daca vrea, sa se impartaseasca de harul dumnezeiesc
si daca vrea, sa nu fie impiedicat sa devina Melchisedec, Avraam, Moise si
simplu, sa transfere pe toti sfintii in sine, fara sa le schimbe numele
si locurile, ci imitandu-le modurile si
vietuirea.
Referindu-se la aceasta problema, Sfantul
Ioan Gura de Aur spune
acelasi lucru: "Si tu devi prin botez si imparat si preot si
prooroc. Imparat devi aruncand
jos toate faptele cele rele si jertfind pacatele; preot,
aducandu-te pe tine inaintea lui Dumnezeu si jertfindu-ti trupul si pe
tine insuti; si prooroc devi
afland cele viitoare, devenind entuziasmat si insuflat de Dumnezeu si
pecetluit. Caci, precum pe ostasi se pune pecetea, adica semnul
regimului din care fac parte, tot
asa si Duhul inseamna pe cei credinciosi". Arsenie Zian Valean
Boca este un exemplu Viu in acest sens, INSEMNAT DE DUHUL SFANT
Suntem facuti
dupa chipul lui Dumnezeu, trebuie sa lucram si la asemanarea cu EL!
29 septembrie1910 - 28 noiembrie 1989
Pe
urmele parintelui ARSENIE BOCA: Adolescentul din gradina cu flori
- De vorba cu d-na Zoe Daian, nepoata Parintelui
In gradina Ghetsimani
Suntem la mijlocul anilor '20 ai secolului
trecut. Intr-un sat din Ardeal, romanilor li se pregateste, nestiuta, o
minune... Retras intre flori, ascuns sub ramuri de peri si de nuci
batrani, un tanar licean gandeste la sfinti si proroci, invatand Biblia
pe de rost. Adolescentul are o memorie fenomenala, o memorie a
pioseniei si rugaciunii! Culcat toata ziua pe un tol in gradina
casei, tanarul citeste fara oprire. Citeste si picteaza cu
frenezie si cu indarjire, cu ochii deschisi, un singur vis: sa-L
slujeasca pana la capat, cu toata fiinta sa, pe Iisus. Putini au
intrezarit atunci in baiatul tacut si sfios, frumos ca un zeu, dar
dedicat intru totul credintei, pe cel ce avea sa fie marele Arsenie
Boca, unul din cei mai mari duhovnici ai secolului XX...
Nestiute si minunate, din vremurile de-atunci
au ramas pana azi putine dovezi. Totusi, poate prin bunavointa
cereasca, doua din ele ne-au iesit in cale toamna aceasta, daruindu-ne
bucurie adanca: o icoana necunoscuta pictata de parintele Boca in anii
adolescentei si o alta "icoana", dar vie, a anilor de atunci
- Zoe Daian, o distinsa doamna psiholog din Timisoara,
ruda apropiata a parintelui Boca si, mai presus decat toate, martora a
adolescentei lui. Icoana se numeste "Iisus in gradina
Ghetsimani" si Il infatiseaza pe Mantuitor rugandu-se aprins la
Dumnezeu Tatal, putin inainte de Martiriul Sau, caci Iisus stia de
Patimile ce urmau sa vie si avea sa le indure pentru oameni. Si poate
ca si viitorul Parinte Arsenie va fi intuit patimile si inaltarea ce-l
asteptau la randu-i si pe el, pe cand isi picta tabloul acolo, in
gradina unei case dintr-un sat transilvanean de demult...
In ce-o priveste pe doamna Zoe Daian, ea se
afla aievea in fata mea, vorbind incetisor, cu timbru cald si voce
raspicata. Este nepoata Parintelui Arsenie, singura ruda in viata a
lui, nepoata iubitoare care a crescut cu el in aceeasi casa si care mai
tarziu l-a urmat peste tot, acolo pe unde Parintele a lasat semnele lui
misterioase si sfinte. Perspectiva pe care mi-o infatiseaza despre
Parinte - un altfel de Arsenie Boca, unul in plina efervescenta si
formare, o imagine de dinaintea anilor care i-au consacrat emblema de
sfant inspirat, fulgerand si binecuvantand multimile stranse in juru-i
-, aceasta imagine neasteptata ma emotioneaza puternic: caci eu ma
stradui sa merg mai departe pe drumul cel greu al apropierii de sfantul
Ardealului - desi Parintele Arsenie
ramane, cum spunea cineva, taina cea mare, greu de descifrat, a
Ortodoxiei romane.
Acum insa, inchid ochii si ascult mai departe
istorisirile d-nei Daian, incercand sa mi-l inchipui pe Parintele
Arsenie Boca pe cand era doar un adolescent insingurat si noros, visand
Evangheliile...
"Marioara, eu nu-s pentru lumea asta!"
Cu nepoata Parintelui am stat de vorba intr-o
dupa-amiaza aurita a acestui inceput de toamna. In asteptarea
intalnirii noastre, ma plimbasem cu infrigurare prin centrul Timisoarei, cu Catedrala ei cea mare
si istorica, si esplanadele din jur, stralucind cu
eleganta si tihna lor imperiale. Apropiata revelatie despre Parintele
Arsenie ma intimida putin. Si pe deasupra, mai eram emotionat si pentru
ca nu mai fusesem in Timisoara de ani buni, de pe vremea in care, copil
fiind, priveam cu ochi mirati pe cheiul Begai la niste chitaristi
aproape neverosimili, catarati pe acoperisurile tramvaielor: un mic
semn de libertate care avea sa se piarda repede, mai apoi.
Casa doamnei Daian nu e nici ea departe de
centru, se afla intr-o aceeasi zona speciala a tihnei. Cand s-a deschis
usa, o femeie distinsa si demna, cu demnitatea aceea scrobita,
ardeleneasca, m-a poftit inauntru. Pe pereti, icoane, fotografii de
familie (intre ele si ale Parintelui Arsenie) vegheau linistea umbroasa
a odailor.
Un adolescent tacut
si sfios
- Cum va inruditi cu Parintele? - am
intrebat-o, curios, pe d-na Daian.
- Vedeti, Parintele era var primar cu tatal
meu, Vasile Crucin.
Tatal Parintelui Arsenie si cu bunica (mama tatei) au fost frati. Asa ca era o diferenta, intre noi doi, de o
generatie. Si cand mama lui a ramas singura, prin
moartea tatalui sau, fiind prea tanara, neamurile au obligat-o sa se recasatoreasca. Iar el n-a suportat asta si
a venit si s-a refugiat la matusa lui, la bunica mea.
Tata, auzind ca Parintele a plecat de acasa, s-a dus, l-a luat de acolo
si l-a adus la noi, in comuna Buteni, judetul
Arad, unde tata era invatator, directorul scolii. Cand
Zianu (adevaratul lui nume) a venit acolo, eu nu eram nascuta inca. "Iisus in gradina
Ghetsimani" a fost pictat in 1929, iar eu m-am nascut in 1930.
- Cum era Parintele Arsenie Boca, in
anii scolii?
- Era foarte
modest si mai slabut. Nu-i
placea sa iasa in evidenta. Era retras si timid. Si
ochii ii erau albastri; de fapt, uneori erau verzi, alteori erau
albastri... Ca eu totdeauna il intrebam: "Tu ce ochi ai? Ca nu
stiu niciodata, odata-s verzi, odata albastri!". Iar parul ii era
negru ca abanosul.
- Cat
a stat Parintele la dvs.?
- A stat ani multi, ca la noi ii era casa. De
la noi se ducea mai tarziu, la liceu, la internat, la Brad. Mergea cu
trenul 80 de km. Venea sambata si in
vacante. La fel a fost si mai tarziu, cand Parintele s-a
dus la Sibiu, la Teologie, sau cand a facut Belle-Artele la Bucuresti.
Casa noastra era casa lui. Locuiam in cladirea scolii. Aveam trei
camere mari, cu toate acareturile, si Parintele isi avea acolo odaia
lui, in care toata ziua citea, cand nu se ducea in gradina. Si toata
lumea lui se invartea in jurul credintei si a cartilor religioase. Si
cand nu citea, picta in gradina ori se ruga. Ii placea sa picteze cu
precadere peisaje si scene biblice. Portrete, nu. Picta numai pe panza.
Dar cel mai mult citea... Dupa 1930, cand m-am nascut eu, primise
sarcina sa aiba grija de mine, sa nu fac vreo boacana.
Icoana
pictata in anii scolii (Iisus rugandu-se in Gradina Ghetsimani)
Iar eu ma tineam ca un catel dupa el! Cat
despre perioada de liceu a Parintelui, sa stiti ca a fost un elev
foarte bun, chiar daca introvertit si retras. Ii placea sa invete
orice. Era bun la toate, pentru ca era un copil serios. Isi lua in
serios viata. Dar asta nu se intampla chiar totdeauna, uneori se mai
copilarea si el. Imi amintesc ca la noi acasa, mama il punea, intre
altele, sa adune ouale proaspete de prin cuibarele gainilor, iar el le
bea! Si-i spunea mama: "Daca vreti prajituri, nu mai bea
ouale!". Si Zianu radea, era fericit... Pe urma, dupa ce s-a dus
la facultate, s-a mai maturizat si s-a schimbat. Dar ramasese tot
inchis in sine, cenzurat si timid. In vacante, insa, cand venea acasa,
se simtea in largul lui. Ratacea prin sat, visa sub perii batrani din
gradina, discuta cu tata, patimas si aprins. Mai tarziu, probabil, cand
a-nceput sa cunoasca viata, si-a schimbat comportamentul. Era furtunos
si necrutator cu oamenii si cu pacatele lor. Nu ierta. Le spunea in
fata, in vazul tuturor. Cu familia insa, Parintele a ramas toata viata
lui foarte tandru. Imi amintesc, de pilda, ca Parintele tinea enorm la
tatal meu si erau si apropiati ca varsta. Pe tata il chema Vasile, si in familie ii spuneau Lica. Seara, cand cinam, cand
tatal meu ii zicea: "Ziane, ia un pic de tuica cu mine."
"Ma, Lica, ma, bea tu linistit, fara mine" - refuza el. Si sa
va mai spun niste intamplari despre curatia Parintelui. Parintii mei
aveau foarte multi fini, le-a placut lor sa cunune. Si mama, cand era
vreo nunta sau vreun botez, il indemna: "Ziane, vino cu noi la
nunta, sa te distrezi si tu acolo, sa dansezi cu vreo fata, ca esti tanar!"
Mama tot voia sa-i faca cunostinta cu fete din comuna. Si de fiecare
data, Parintele ii raspundea la fel: "Eei, Marioara, Marioara, eu
nu-s pentru lumea asta". Era pornit pe o alta cale... Toata viata
lui a vrut sa-l slujeasca pe Iisus, inca de pe cand era mic. De asta
nu-i placea lui nici societatea fetelor, dar nici a baietilor.
In
primii ani de la Sambata
In tot timpul cat ascultam istoriile d-nei
Daian, silueta fastuoasa a unui pian cu coada scurta imi invaluise
privirea, sugerandu-mi, parca, un adagio la poveste. "Pianul
acesta a fost al principesei Ileana si a stat mult timp la castelul Bran", mi-a explicat
d-na Zoe, de parca mi-ar fi ghicit gandurile. "Si dupa ce domnita
Ileana a fost nevoita sa plece din tara, in 1947, impreuna cu Regele,
ea l-a daruit maestrului de vanatoare al Casei Regale, colonelul
Ciorogaru, de la care l-a cumparat, apoi, tata. La pianul acesta
obisnuia sa cante si Parintele Arsenie, atunci cand mai venea pe la
noi, pe acasa, tot mai arar, caci incepuse prigoana si pentru el. Sa
stiti ca parintele a avut parte de o educatie ardeleneasca foarte
serioasa. Tot asa cum eu am fost data de parinti la lectii de vioara si
pian (am invatat chiar pe pianul acesta!), la fel si Parintele a primit
o educatie muzicala serioasa. Ii placea mult muzica. Impreuna cu tatal
meu, care canta foarte bine la vioara, faceau des dupa-amieze de
muzica."
"Asta-i imbracamintea mea!"
- Din clipa in care Parintele a ajuns la
Sambata si s-a calugarit, s-au produs in el schimbari profunde - a
continuat doamna Zoe. Si asta s-a vazut mai ales dupa ce s-a dus la
Muntele Athos si a avut viziunea aceea sfanta a Maicii Domnului! Atunci
Parintele a venit acasa si ne-a povestit fericit si cutremurat
intalnirea lui in Duh cu Maica.
D-na
Zoe, in fata pianului la care a cantat si parintele Arsenie
Si tot cam pe atunci, a inceput sa se
manifeste la el intuitia aceea cu totul aparte: numai ce privea omul si
deja stia tot despre el, dar si spiritul inainte vazator. Le-am simtit
si eu, caci oriunde m-am dus sa il vad - la Sambata, la Bucuresti sau
la Draganescu - el a stiut de fiecare data ca vin, desi nu-l anuntam
niciodata.
Dar cea mai fericita m-am simtit la Sambata!
Atunci, prigoana rosie inca nu se napustise pe noi, iar eu am stat cu
parintii mei, mai bine de trei saptamani, la manastirea care inflorise
toata sub mana Parintelui. Si el, inconjurat de-acum de multimile de
credinciosi, tot gasea timp sa se bucure si sa se mandreasca cu mine,
nepoata lui, care atata ii semana, incat aveam chiar si aceleasi
gusturi la mancare - ne placea amandurora mamaliga cu branza, cum
observase bucatarul manastirii...
- Cativa ani mai tarziu, regimul cel nou l-a
incoltit! Chiar daca el n-a facut nici un fel de politica. Spunea ca
face politica Bibliei si a lui Dumnezeu. Dar ajuta pe toata lumea, cu
atat mai mult pe oamenii napastuiti. Si cand a fost intrebat in ancheta
daca i-a ajutat pe partizanii din Fagaras, el nu a spus nici da nici
ba. Ca nu voia sa minta. Asa ca l-au aruncat in inchisoare.
Ce i s-a intamplat acolo mi-a povestit cu gura
lui chiar Parintele Arsenie. Au trimis un ofiter si doi soldati ca sa-l
dezbrace de sutana, dupa ce l-au arestat.
Si astia s-au apropiat de el: "Popa, sa te dezbraci imediat de anteriu!",
au poruncit. Si Parintele le-a spus: "Asta-i
imbracamintea mea!". "Las'
ca te dezbracam noi!" s-au rastit aceia si au facut un
pas spre Parinte. Dar imediat s-au indepartat; nu se puteau apropia. Si
s-au dus si i-au raportat sefului inchisorii. "Ei lasa ca ma duc
eu si-l dezbrac!" Era un maior, asta. "Mai bine dezbraca-te
tu", i-a zis maiorul - "sa nu te dezbrac eu!" "Asta-i imbracamintea mea!",
a spus iar Parintele. Si s-a dus ofiterul spre el si imediat s-a
indepartat ca impins de-un zid nestiut, si a zis: "Tu il ai pe dracul in tine!". "Nu, eu il am pe Dumnezeu in mine!",
a rostit Parintele si asa a ramas tot timpul in inchisoare: in sutana.
Si cand era scos la plimbare, in curte, Parintele propovaduia cuvantul
Domnului. Seful inchisorii i-a pus in vedere sa nu mai tina predici, ca
prea se-adunau toti in jurul lui. Dar el n-a respectat nici ordinul
asta. Mi-a povestit chiar el: "La un moment dat, l-am vazut si pe
maior in multime, ascultand cu ochi mari cuvantul Evangheliei, pe care
eu il propovaduiam".
*
- Si pentru ca nenorocirile vin in haita,
atunci l-au luat si pe tatal meu la Canal! Il reclamase un coleg ca
merge la biserica, tocmai el, ditamai profesorul si directorul scolii,
si da exemplu prost comunei, asa ca l-au arestat si Canalul l-a mancat!
Cand n-a mai putut da cu tarnacopul ca se imbolnavise, l-au dus la
Ghencea, la inchisoare, si l-au operat de cancer la stomac. Cand a
venit acasa, tata era doar o umbra stravezie. De altfel, la 50 de ani a
murit!
- Si dvs.? N-ati avut de suferit cu
atatia "dusmani ai poporului" in familie?
- Eu am scapat ca prin urechile acului! Eram studenta la Cluj cand aparuse
la Decanat o lista cu studentii din parinti chiaburi si din familii din
astea, "deochiate". Iar in
dosarul meu lipsea salariul tatalui, n-aveam de unde-l
lua, ca el era la Canal, saracul. Si numai ce m-am vazut acolo, pe
lista aceea a epurarii. Si cand m-au chemat la Rectorat sa dau seama,
rectorita, Raluca Lipan, academician si chimist, Dumnezeu s-o
odihneasca, m-a intrebat: "Care-i
situatia ta, ce-i cu tata?". "Tatal meu nu
lucreaza, e arestat si dus la Canal"- i-am raspuns.
"Si de ce-i tata la Canal?" "A
fost reclamat ca merge la biserica si da un exemplu prost
comunei!" Rectorita a stat, s-a uitat lung la mine si m-a
intrebat: "Dar tu mergi la
biserica?" "Da!", am raspuns. "Ei, bine, pentru acest "da", tu vei
ramane in facultate!". Cum era sa spun nu? Cum sa
tradez credinta? Doar eram, ca si tata,
din spita Parintelui Arsenie!, a suspinat d-na Zoe,
oprindu-se o vreme, inchisa in amintirile ei ingreunate de suferinta.
*
- Cativa ani mai tarziu, am aflat ca Parintele
fusese trimis in surghiun la Bucuresti, la atelierul de icoane al
Patriarhiei, de la Schitul Maicilor. Asa ca m-am dus sa il vad si
acolo. Si cand am ajuns, era un calugar la poarta schitului. "Il
caut pe parintele Arsenie Boca", i-am spus. "Uitati-l! Stia
ca veniti!", mi-a spus. Si, intr-adevar, unchiul meu venea spre
poarta. In ziua aceea am vorbit mult amandoi. Zicea ca-i multumit si
linistit. "Am avut si eu incercari, dar au trecut. Sa ne rugam necontenit",
zicea.
Cand s-a sarbatorit centenarul liceului
"Avram Iancu" de la Brad a venit si Parintele. Era imbracat
cu o sutana alba. M-am dus si eu cu fiica mea, cu sotul meu, cu mama -
ca sa ne binecuvanteze pe toti. A fost foarte fericit. La fel a fost si
la biserica Draganescu
cand am mers sa-l vad. Mai ca n-a chiuit pe schele ca m-a vazut iar.
Izvorul de la capul mormantului
- Au mai trecut cativa ani si intr-o zi, cand
am fost din nou la el, sa il vad, Parintele mi-a marturisit ca-si simte
sfarsitul aproape. Si s-a dus atunci la manastirea Prislop, din Hateg, atat de draga inimii lui,
si si-a ales un loc, zicand: "Aici vreau eu sa-mi fie
mormantul". Locul ales de Parintele e extraordinar, parca-i rupt
dintr-un psalm. Dar maicutele i-au spus: "Parinte, e tare frumos
locul, dar nu are apa si nu-i nicaieri prin preajma vreun izvor!".
Si el le-a spus: " O sa vina si izvorul!" La scurt timp, a
aparut in padure, la doi-trei metri de capul mormantului, un izvor! Si
nu mult dupa ce a rasarit de niciunde izvorul acela - s-a sfarsit si
el, Parintele nostru Arsenie...
- Ati fost la inmormantare?
- Nu, ca nu m-au anuntat! N-au anuntat pe nimeni din familie. Mai
are o nepoata la Brad, dar ea n-a tinut legatura cu el, nu l-a cautat
nicaieri pe unde a peregrinat Parintele. Asa ca n-a fost nimeni din
familie. Parintii mei murisera si ramasesem numai eu: nepoata lui
iubitoare care l-am cautat si l-am urmat peste tot. Doar crescusem cu el in casa. Iar el mi-a urmarit
si mi-a ocrotit toata viata: unchiul Zianu, pe care l-am iubit asa de mult. Si pe care
il urmez si azi, asa cum pot eu, la cei aproape 80 de
ani pe care ii am, caci merg de cate 5-6 ori pe an la mormantul lui. Ce
este acolo la manastirea Prislop nu am cuvinte destule sa va spun! Ploi
de flori, oamenii care vin puhoaie si saruta crucea, lipesc fotografii
si scrisori, haine... Imi spunea Maica Stareta, anul acesta, in iulie,
cand am stat doua zile la manastire, ca vin foarte multi oameni cu
carje, ajutati, si stau si se roaga si dupa asta isi lasa carjele acolo, se insanatosesc!
- Spuneti-mi, doamna Daian, dvs. il
simtiti pe Parintele Arsenie ca fiind sfant? Sfantul Ardealului, asa
cum ii spun credinciosii?
- Da, ii simt aproape tot timpul harul. Il simt seara si dimineata, atunci cand ma rog,
si il simt ca ma ajuta in orice. Si pe deasupra, socot ca Parintele seamana cu
Iisus. Ma uit in poze de
multe ori si mi-l amintesc cand era la Sambata, imbracat
in sutana neagra sau in sutana alba, cu brau de piele, inalt, slab, cu o privire patrunzatoare
si neiertator fata de pacate. Nu suporta si nu era bland cu cei care
aveau pacate.
- Avea Parintele aura aceasta de sfintenie si
cand era tanar?
- Da. A avut mereu asa, ca o patina de
sfant... Un sfant intelept si furtunos, care a visat si s-a chinuit
printre noi si al carui suflet "s-a suit la Dumnezeu ca un suvoi
de foc", cum spunea Parintele insusi. Un sfant a carui vreme nu s-a aratat inca...
Un alt sfat dat de parintele Arsenie este sa ispravim cu rasul,
adica sa fim seriosi in tot ce facem.
"Ţi-am spus odată să faci un prim exerciţiu
cu tine acolo: să nu râzi. E
cel mai simplu exerciţiu al unui om care vrea să înceapă calea
„smeritei rugăciuni şi atenţii”! Iată, îţi dau această ascultare: să
isprăveşti cu râsul; deoarece acolo, cu râsul tău de toate tragi tu
în jos şi nu mai eşti ce trebuie să fii. Iisus n-a fost văzut
niciodată râzând în această lume care-l va răstigni. Verifică-te
cât mai des cu Predica de pe Munte. Învaţ-o, adânceşte-o,
trăieşte-o, că după normele ei însetează, flămânzeşte „omul cel nou,
cel venit din cer”, pe care-l ai în tine arvună a Împărăţiei lui
Dumnezeu dinlăuntrul tău."
(fragment din ultima scrisoare a parintelui
Arsenie catre parintele Daniil episcopul ortodox din Vârşeţul
Voivodinei)
Vezi si postarea :(Matei5, 6 ). Predica de pe munte. Fericirile. Adevarata implinire a Legii, despre milostenie, rugaciune si post. Sa nu ne straduim numai
dupa cele pamantesti.
Alt mesaj al
parintelui este:
Sa luam exemplul
lui Iisus si al sfiintilor,( al Sfantului Stefan, primul mucenic
omorat imediat dupa Mantuitorul si multi alti prooroci, sihastri,
care si-au pierdut viata pentru credinta) , sa luptam pentru
Adevar chiar cu pretul vietii, pentru ca scris este : "nu va fie frica de cei ce pot ucide
trupul, fie-va frica de cel ce va poate ucide sufletul".
Acela este adevaratul dusman ascuns.
In
rugaciunea Tatal Nostru, se rezuma toata invatatura lui Iisus: "Vie Imparatia Ta, Faca-se voia Ta, Atat in cer, cat si
pe pamant".
Hristosul inviat al bisericii din Draganescu vorbeste
sufletului impovarat de toate suferintele pamantului:
"Ridica-te, caci patria ta este in ceruri, dar ca sa
crezi in ea si sa ajungi acolo, trebuie sa faci dovada ei inca de
aici de jos, prin faptele si iubirea ta!"
|
|
|
|
|
|
|
|
|
